POLITICA AGRICOLA COMUNITARA

POLITICA AGRICOLA COMUNITARA

Agricultura figura in a doua parte a Tratatului CEE, intitulata "fundamentele Comunitatii", imediat dupa libera circulatie a marfurilor, dar inaintea celorlalte trei libertati fundamentale (libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor). Tratatul de la Maastricht a introdus-o in a treia sa parte, care vizeaza "politicile comunitare, fara a modifica insa textul si numerotarea articolelor (de la 38 la 47), care a ramas aceeasi. Numai zece articole ii sunt consacrate acestui capitol, din cateva sute, desi el urma sa devina, pana la crearea UEM, cea mai ambitioasa si originala creatie comunitara. Costurile implicate, carora li s-au adaugat si puternicele presiuni externe au condus la o serie de reforme, cea mai importanta fiind decisa la 30 de ani dupa nasterea PAC, in 1992.

1. Constructia politicii agricole comunitare (PAC)

Constructia PAC s-a facut pornind de la dispozitiile Tratatului CEE, in urma unor adevarate maratoane ministeriale, intrerupte uneori de veritabile crize, precum a fost cea din 1965. La cererea Frantei, Piata comuna urma sa includa agricultura si comertul cu produse agricole, cu precizarea ca "functionarea si dezvoltarea unei piete comune a produselor agricole trebuia sa fie insotita de realizarea unei PAC" (art.38). Ori, in diferitele state membre, inclusiv in liberala Germanie, existau politici agricole nationale, care vizau o sustinere a preturilor si veniturilor.

1.1. Orientarile trasate prin Tratatul CEE

Conform art.39, PAC vizeaza urmatoarele obiective[1]:

q       cresterea productivitatii in agricultura, prin asigurarea unei dezvoltari rationale a productiei, precum si o exploatare optima a factorilor de productie, in special a mainii de lucru;

q       asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru populatie;

q       stabilizarea pietelor;

q       garantarea securitatii aprovizionarii;

q       asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

Sunt prevazute urmatoarele, in tratatul CEE, urmatoarele modalitati de realizare a PAC

q       organizarea comuna a pietei (art.40). Pentru atingerea obiectivelor prevazute in cadrul art.39, piata agricola urma a fi organizata, avand in vedere urmatoarele elemente:

q       reguli comune in domeniul concurentei;

q       coordonare obligatorie din partea diferitelor organizatii nationale;

q       organizarea europeana a pietelor. In final, aceasta a treia forma se va impune, sub termenul generic de Organizarea Comuna a Pietelor (OCP), pentru cereale, zahar, etc.

Articolul 40/3 precizeaza ca organizarea comuna a pietelor va presupune reglementarea preturilor, subventii, atat pentru productie cat si pentru comercializare, sisteme de stocare, mecanisme comune de stabilizare a importurilor sau exporturilor. De altfel "o eventuala politica comuna a preturilor va trebui sa porneasca de la criterii comune si de la metode de calcul uniforme.". De asemenea, art.40 prevede si posibilitatea crearii unuia sau mai multor fonduri de orientare si garantare agricola. Articolele 41 si 42 mentioneaza posibilitatea actiunii in domeniul formarii profesionale, cercetarii si diseminarii informatiilor; actiuni comune, in cadrul programelor de dezvoltare economica, pentru dezvoltarea consumului anumitor produse sau acordarea de ajutoare pentru protejarea exploatatiilor defavorizate de conditiile structurale sau naturale.

1.2. Marile etape ale PAC

Toate statele membre interveneau in domeniul agricol pentru a asigura taranilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucratori, desi aceste actiuni nu au fost niciodata incununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ aceleasi: organisme de interventie, controlul importurilor, ajutoare pentru export, etc. Cu toate acestea, intensitatea era diferita, urmare a conditiilor diferite existente: Franta si Italia aveau suprafete agricole importante si o pondere ridicata a populatiei in agricultura, dar practicau inca o agricultura predominant traditionala, spre deosebire de Germania si tarile Benelux, in care nivelul industrializarii in acest sector era mai ridicat. In constructia PAC pot fi distinse cinci perioade succesive :

tPerioada de formare (Stressa

Comisia avea obligatia de a organiza, odata cu intrarea in vigoare a tratatului, o conferinta a statelor membre pe probleme agricole, inainte de a prezenta propuneri privind elaborarea si realizarea unei PAC. Aceasta conferinta a avut loc la Stressa, in iulie 1958, si a ajuns la un consens privind necesitatea protejarii pietei interne in fata concurentei din exterior, privind existenta unei corelatii intre politica preturilor si structura productiei, precum si asupra necesitatii asigurarii unor venituri rezonabile pentru agricultori si a protejarii exploatatiilor agricole.

tPerioada maratoanelor si crizelor

Comisia trebuia sa avanseze primele propuneri in noiembrie 1959, urmand ca formularile respective revazute sa fie prezentate in vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele anului 1961 nu se luase inca nici o decizie. Franta conditiona acordul sau privind trecerea la a doua etapa a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea deciziilor in domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate in 23 de zile) urma sa duca la elaborarea fundamentelor PAC. Crizele si discutiile maraton se vor succeda.

FRealizarea organizatiilor comune de piata Consiliul de Ministrii va adopta la inceputul anului 1962 sase reglementari pe produse (vizand in special cerealele si produsele derivate, precum porcii si pasarile), o rezolutie privind produsele lactate, carnea de vita si zaharul, o decizie privind piata transformarii industriale a produselor agricole, o reglementare privind regulile de concurenta in agricultura si o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Erau de acum puse fundamentele PAC, odata cu fixarea unui pret indicativ pentru cereale, pornind de la care urmau a fi stabilite preturile de interventie, prelevarile la import si restituirile la export.

Mecanismul preturilor devenea astfel piesa de baza in sustinerea veniturilor agricultorilor, fiind astfel trasate si trei din caracteristicile importante ale PAC:

q       Unicitatea pietei, pornind de la existenta unui sistem de preturi unice, care urmau a fi fixate,

q       Preferinta comunitara, manifestata fata de concurenta externa.

q       Solidaritatea financiara, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul FEOGA.

Un nou set de discutii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea de reglementari preliminare in ceea ce priveste carnea de vita, produsele lactate si orezul si fixarea liniilor directoare in viitoarea politica comuna privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei si margarina).

Un al treilea maraton va avea loc la sfarsitul anului 1964. In acea perioada, deoarece Germania intarzia mereu fixarea preturilor comune pentru cereale (ceea ce insemna o reducere pentru agricultorii sai), Franta a anuntat, la 21 octombrie 1964, ca "va inceta sa mai participe la CEE daca Piata comuna nu va fi organizata asa cum era prevazut." Germania va ceda si Consiliul va decide unificarea preturilor la cereale, a pietei produselor derivate (porc si pasare) incepand cu 1 iulie 1967 si o intarire a OCP in cazul fructelor si a legumelor.

In iulie 1966, Consiliul va fixa preturile agricole comune pentru produse lactate, carne vita, zahar, orez, oleaginoase si ulei de masline si va definitiva organizarea pietelor pentru zahar si materii grase. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie, peste, tutun, vin, flori, etc. Unele produse, precum alcoolul etilic, nu erau acoperite nici la inceputul anilor 90.

FFinantarea PAC si criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise in cadrul primului maraton agricol, Consiliul de Ministrii urma sa precizeze modul de finantare al PAC cel mai tarziu la 30 iunie 1965. In fata reticentelor manifestate de unele tari, dar si pentru a accelera constructia comunitara, Comisia a propus, la inceputul anului 1965, realizarea unui vast plan incluzand:

q       Realizarea anticipata a uniunii vamale pentru produse industriale incepand cu 1 iulie 1967,

q       Realizarea pietei comune agricole de la aceeasi data, ceea ce, din punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de sustinere a PAC de catre FEOGA,

q       Alocarea taxelor vamale si a prelevarilor agricole bugetului CEE.

Deoarece semnarea unui acord privind finantarea agricola, la data prevazuta de 30 iunie, parea imposibila, Franta a anuntat ca inceteaza sa mai participe la lucrarile Consiliului. Criza nu va fi depasita decat prin asa numitul "compromis de la Luxemburg", in ianuarie 1966, care, limitand utilizarea regulii majoritatii, va apasa greu asupra continuarii constructiei comunitare (in domeniul agricol va trebui asteptat anul 1982, pentru ca atunci, Consiliul sa adopte, pentru prima data cu majoritate calificata, decizia privind preturile campaniei 1982-83). Ulterior, la 11 mai 1966, Consiliul se va pune de acord in problema finantarii FEOGA iar la inceputul anilor 70 se va lua decizia definitiva privind finantarea cheltuielilor comunitare, inclusiv cele agricole.

tPlanul Mansholt

La finele anilor 60, comisarul responsabil cu politica agricola, olandezul Sicco Mansholt, a tras un semnal de alarma, dand publicitatii un memorandum celebru, in care prezenta problemele ridicate de PAC in cadrul Europei celor 6 (eram inaintea primei largiri):

q       Probleme comerciale, legate de aparitia excedentelor, rezultat al unei dezvoltari mult mai rapide a productiei decat a consumului. Cantitatea de grau afectata de interventii ajunsese la 1,1 milioane tone in 1967-68 iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% in 1958 la 103,9% incepand cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone in 1965, ura sa atinga nivelul estimat de 325 mii tone in 1969. Pe de alta parte, se mentineau (atunci) deficite in privinta cerealelor, carnii de vita sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii, in 1965, era de 37,7%).

q       Probleme financiare, legate de cresterea cheltuielilor FEOGA, sectiunea Garantie,

q       Probleme sociale, legate de faptul ca in ciuda nivelului ridicat al preturilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.

Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai buna ierarhizare a preturilor, pe termen mediu, masuri de eliminare a excedentelor, in special pentru unt (preturi de vanzare reduse, etc) si pe termen lung, o reforma a structurilor agricole.

tCresterea pericolelor

In ciuda mecanismelor de organizare a pietelor realizate, a preturilor comune practicate, a deciziilor comune privind finantarea agriculturii, PAC parea a ridica in continuare noi probleme, in sprijinul acestei afirmatii stand cel putin trei argumente:

Atitudinea UK si presiunile SUA. Marea Britanie, in mod traditional ostila includerii agriculturii in spatiul european al liberului schimb, a trebuit sa accepte PAC ca pret al intrarii sale in CEE, incepand cu 1 ianuarie 1973. Acceptul a fost temporar, intentia ei fiind de a obtine punerea in discutie a PAC sau, cel putin, modificarea acesteia intr-un mod favorabil UK. Astfel, incepand cu anul 1974, guvernul laburist va solicita renegocierea PAC si va obtine concesii importante (subventii pentru consumatorii de unt, aranjament privind importul de unt din Noua Zeelanda, protocolul zaharului in cadrul Conventiei de la Lome, etc.). In continuare, presiunile britanice au avut in vedere nivelul preturilor si limitarea costurilor financiare ale PAC. In exteriorul CEE, SUA exercitau o presiune crescanda in vederea obtinerii de modificari ale PAC, considerate a fi mult prea protectionista si de natura sa falsifice schimburile comerciale internationale datorita subventionarii agresive a exporturilor. Au rezultat o serie de conflicte comerciale (pui, porumb, .) si propunerile americane, facute in cadrul rundei Uruguay, de suprimare a numeroasele ajutoare acordate agriculturii (fiind vizate in special cele practicate de Comunitate).

Acumularea excedentelor si cresterea costurilor PAC . Intrarea UK in CEE, mare importator de produse agricole, parea sa rezolve, cel putin problema produselor lactate. Solutia a fost doar provizorie, problema excedentelor fiind reluata cu acuitate la finele anilor 70. In tabelul urmator este urmarita evolutia ratei de auto-satisfacere, intre 1973, anul primei largiri, si 1883, anul in care principiul pragului garantat a fost acceptat pentru numeroase produse.

Tabelul nr.1 Gradul de auto aprovizionare al CEE in cazul catorva produse, in 73/4, 82/3

Sursa: Situation de l agriculture dans la Communaute, Rapport, 1985, p.249-250

Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OSCE[3], in 1979, pentru prima data, "Comunitatea celor 9" a inregistrat un excedent al aprovizionarii cu produse alimentare, gradul mediu de auto-satisfacere atingand nivelul de 103%. Daca luam in calcul si importurile de furaje din tarile terte, gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea ce demonstra faptul ca "o parte considerabila a bazei de produse animale nu exista in interiorul comunitatii si trebuie importata sub forma de furaje". Cu alte cuvinte, securitatea nu era decat aparenta. Comunitatea producea mai mult decat consuma dar inregistra si o dubla fragilitate: dependenta energetica (datorita productiei tot mai mecanizate) si dependenta in cazul furajelor.

In anii urmatori, stocurile vor continua sa creasca (in 1986, 1,3 milioane tone unt, 1 milion tone lapte pudra, 730.000 tone carne vita). Intrarea Spaniei si a Portugaliei, desi ar fi trebuit sa mai atenueze usor anumite excedente, dimpotriva, a ridicat noi probleme in sectoarele fructelor, legumelor, vinului, uleiului de masline si pescuitului maritim. La inceputul anilor 90, gradul de auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de 120% pentru cereale (din care, numai graul, 132,6%), 133,7% pentru zahar, 121% pentru unt si 102% pentru carne.

Reforma PAC A fost realizata printr-o serie de masuri punctuale, cele mai importante fiind decise in 1992.

q       Primele schimbari in PAC, desi modeste, au fost operate in 1979, prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la productia de lapte in scopul transferarii asupra producatorilor a unei parti din cheltuielile de stocare si a subventiilor la export. In scurt timp, aceasta taxa s-a dovedit insuficienta pentru a stopa cresterea productiei de lapte.

q       Pentru a restrange oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), in 1984 s-a introdus sistemul cotelor la productia de lapte.

q       Modificari substantiale s-au produs in 1988, cand Consiliul de Ministrii a decis sa plafoneze cresterea cheltuielilor agricole: rata cresterii acestora nu putea depasi 74% din rata de crestere a PIB-ului comunitar.

q       De asemenea, s-a decis extinderea aplicarii cotelor de productie la intreaga productie agricola (la lapte ele fusesera introduse in 1984 iar zaharul fusese intotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau menite sa controleze cheltuielile comunitare aferente organizarii comune a pietei. Stabilizatorii respectau urmatorul principiu: daca productia depasea un nivel determinat (cantitatea maxim garantata - CMG), sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului productiei nu doar partii care depasea CMG. Astfel, in cazul cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. In cazul depasirii acestui plafon, pretul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de pret fiind cumulative, atunci cand productia depasea CMG pentru a doua oara, se realiza o noua reducere de pret de 3%.

q       Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, in special pentru carne vita si lapte, continuand sa se produca. Pe fondul reducerii preturilor mondiale, s-a inregistrat o crestere a volumului subventiilor. In plus, pierderea anumitor piete traditionale de export, precum a fostelor republici din URSS si anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunand continuarea reformei.

FReforma din 1992 a plasat PAC in centrul strategiei de dezvoltare rurala a UE. Obiectivele sale esentiale erau urmatoarele:

q       Mentinerea Comunitatii in randul producatorilor si exportatorilor de produse agricole, prin cresterea competitivitatii, atat in plan intern cat si extern;

q       Reducerea productiei pana la nivelul cererii manifestate pe piata;

q       Concentrarea ajutorului catre sustinerea directa a fermierilor;

q       Incurajarea agricultorilor sa nu-si abandoneze terenurile,

q       Protejarea mediului si dezvoltarea potentialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preturilor de interventie si a suprafetelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, taranii primeau ajutoare sub forma de plati directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice si carnea de vita.

2. Organizarea comuna a pietei(OCP) si sectiunea Garantie a FEOGA

Organizarea comuna a pietei se bazeaza pe doua mari principii:

libera circulatie a produselor pe piata unica, insotita de preferinta comunitara. Ea se traduce prin:

q       eliminarea restrictiilor cantitative in calea schimburilor agricole, nu doar in interiorul Comunitatii, ci si in raport cu tarile terte;

q       in domeniul tarifar sau para tarifar:

eliminarea taxelor vamale, a masurilor cu efect echivalent in schimburile dintre tarile membre presupune, intr-un domeniu foarte reglementat, un regim uniform al preturilor si garantii uniforme pentru producatorii comunitari;

realizarea unei protectii periferice comune, cu scopul protejarii agricultorilor in fata preturilor mondiale de regula mici si a fluctuatiei cursurilor. Aceasta protectie periferica trebuie sa asigure preferinta comunitara, astfel incat sa favorizeze achizitionarea produselor agricole comunitare.

responsabilitate financiara comuna:

q       la nivelul gestionarii pietelor, cu alte cuvinte in privinta cheltuielilor de interventie necesare in cazul organizarii comune a pietei(de exemplu, ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare, etc.)

q       pentru finantarea operatiunilor de ameliorare a structurilor agricole.

Organizatiile comune de piata au inlocuit treptat, dupa introducerea PAC, in sectoarele unde era necesar, organizatiile nationale de piata. In prezent ele acopera circa 90% din productia agricola comunitara (cereale, porcine, fructe si legume, banane, vin, produse lactate, carne vita, orez, materii grase, zahar, floricultura, fructe si legume transformate, tutun, carne oi si capra, s.a.

3. Protectia agriculturii comunitare

3.1. Modalitati clasice de sustinere a veniturilor agricultorilor in fata concurentei straine

Din ratiuni diferite, in cea mai mare parte a tarilor industrializate agricultorii sunt in mod traditional protejati. In principal se urmareste asigurarea unui venit satisfacator dar si a unui minim de securitate a aprovizionarii (acesta a fost unul din obiectivele fundamentale ale politicii agricole in unele tari neutre, precum Elvetia, Austria sau Suedia, care considerau securitatea aprovizionarii drept conditie a neutralitatii politice). Pe de alta parte, consumatorii doresc sa profite de preturile reduse de pe piata mondiala. Experienta a demonstrat insa ca acestia au nevoie, in acelasi timp, de protectie impotriva unei penurii fizice sau a unei cresteri excesive a preturilor.

Cea mai mare parte a tarilor dezvoltate practica doua mari sisteme de protectie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de politica comerciala (taxe vamale si restrictii cantitative): sistemul "deficiency payments" si sistemul prelevarilor-restituirilor.

Logica celor doua sisteme

Pentru a intelege mai bine logica celor doua sisteme pornim de la ipoteza unor preturi mondiale de 100 u.m. si consideram ca, pentru a asigura un venit decent agricultorilor, pretul trebuie sa creasca la 200 u.m. pe chintalul de grau. Simplificand foarte mult, situatia este urmatoarea:

q       in sistemul "deficiency payments", care a fost traditional in sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preturile scazute ale pietei mondiale pentru hrana lucratorilor duc la cresterea competitivitatii industriei), vom importa produse la pretul de 100 u.m., deci pretul pietei mondiale. Dar pentru ca agricultorii nationali sa aiba un venit decent vom completa incasarile care provin din vanzari. Prin urmare, se vinde la nivelul pretului mondial dar se fac plati compensatorii de inca 100 u.m., contribuabilul fiind cel care plateste pentru sustinerea agriculturii. Acesta era sistemul britanic inainte de intrarea in Comunitate; cu unele modificari, el reprezinta si astazi unul din fundamentele agriculturii britanice.

q       Sistemul prelevarilor-restituirilor, desi conduce la acelasi rezultat, o face folosind metode diferite. Pentru ca agricultorii sa primeasca un venit decent, el trebuie sa primeasca de asemenea 200 u.m. pentru chintalul de grau (pretul mondial ramanand de 100 u.m.). Se va decide atunci ca pretul intern sa fie de 200 si, de fiecare data cand va intra un chintal de grau cumparat cu 100 de pe piata mondiala, ii vom aplica taxe de inca 100 (prelevari), ridicand pretul la 200 (in fapt se va aplica o taxa ceva mai mare, pentru a asigura preferinta comunitara). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preturile mondiale variaza in mod constant. Diferenta dintre pretul practicat pe piata comunitara si ce a mondiala va fi prelevata. La export, Comunitatea acorda o subventie numita "restituire", care compenseaza diferenta dintre pretul interior de 200 si cel mondial de 100.

Diferente intre cele doua sisteme

FDin punct de vedere financiar, cum preturile mondiale sunt de regula insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se considera ca in sistemul "deficiency payments", contribuabilul este cel care plateste iar in sistemul prelevarilor-restituirilor, consumatorul. Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine extrem de necesar atunci cand protectia este "consolidata" la GATT, situatie in care este imposibil sau foarte dificil (numai in schimbul unor contraprestatii) sa aplici la frontiera protectia necesara. Al doilea sistem devine foarte costisitor in conditiile in care productia este excedentara si trebuie asigurate subventiile pentru export, in conditiile in care volumul prelevarilor pentru import scade foarte mult.

FDin punct de vedere al protectiei consumatorilor, de regula, sistemul deficiency payments le este mai favorabil acestora. Dar, in cazul unor tensiuni brutale ale preturilor pe piata mondiala, precum a fost cazul la inceputul anilor 70, sistemul prelevarilor-restituirilor se dovedeste a fi un factor de stabilitate a preturilor, in beneficiul consumatorilor. In exemplul anterior, daca preturile mondiale cresc la 300, este suficient sa se aplice o prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile si sa se acorde o restituire la import (o adevarata prelevare negativa) pentru a mentine preturile comunitare la adapost.

Trebuie facuta observatia ca, in ambele sisteme (prezentate schematic mai sus), este vorba de a garanta agricultorilor anumite incasari pe unitatea de productie (de exemplu, un chintal de grau). Avem de a face, prin urmare, cu o sustinere a veniturilor agricole in functie de volumul productiei, prin sustinerea preturilor sau prin alocarea unei diferente de pret.

3.2. Diferite forme de protectie a agriculturii comunitare in fata concurentei straine

Desi, ca regula generala, Comunitatea celor 6, in momentul realizarii PAC a adoptat sistemul prelevarilor-restituirilor, in vreme ce in UK se practica sistemul deficiency payments, in realitate nici unul din cele doua sisteme nu a existat in forma pura. Pe de o parte, UK a renuntat treptat la un sistem costisitor pentru buget iar Comunitatea a adoptat sistemul deficiency payments in cazul produselor pentru care productia comunitara era deficitara sau pentru care s-a angajat sa nu realizeze o protectie la frontiera (cazul oleiaginoaselor).

Uleiul de masline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenta cu celelalte uleiuri comestibile si intra in Comunitate fara taxe vamale. Pentru a asigura un venit suficient pentru producatorii de ulei de masline comunitari ar fi trebuit aplicata o taxa de prelevare ridicata. Efectul nedorit ar fi fost ca ea ar fi ridicat pretul uleiului si i-ar fi orientat pe consumatori spre alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se aplica atat o prelevare la importul uleiului de masline, suficienta pentru a asigura un venit rezonabil pentru agricultori, cat si un ajutor pentru productie (un fel de deficiency payments) si, respectiv, o subventie pentru consum.

Mecanismele clasice de protectie a pietelor agricole europene, in fata concurentei externe, sunt diferite, in functie de modul de organizare al pietei, care tine cont de caracteristicile produselor agricole, ceea ce a dat nastere si la o diversitate terminologica:

q       sistemul prelevarilor variabile la import se foloseste, de regula, pentru cereale, zahar, produse lactate, si, intr-o masura limitata, pentru uleiul de masline. El este completat printr-un mecanism de restituire la export (subventii variabile).

q       sistemul "preturilor de referinta" se foloseste pentru fructe, legume si vin. In acest caz, se aplica o taxa tuturor produselor oferite sub acest pret de referinta, care, la randul lui este fixat astfel incat sa garanteze faptul ca importurile, nu vor duce la variatii ale preturilor comunitare sub un anumit nivel. In fapt, avem aici mai mult un mecanism de salvgardare, care se adauga protectiei normale realizate prin TVC. Un "pret minim la import", urmarind acelasi scop, se aplica pentru anumite produse din peste.

q       sistemul "preturilor de ecluza" se utilizeaza pentru carnea de porc si pasare. In acest caz, se porneste de la costul de productie din tarile terte cele mai rentabile, si orice produs, care la intrarea in Comunitate are un pret inferior, este supus unei penalizari suplimentare, peste protectia normala.

q       taxele vamale se aplica in cazul carnii de vita (completate fiind cu prelevari), fructe, legume si vin (independent de preturile de referinta), peste (independent de pretul minim de import), horticultura, tutun (independent de ajutorul acordat direct).

q       pentru produsele industriei agricole si alimentare a fost instituit un sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o tara terta, i se aplica un mecanism de protectie dublu:

pe de o parte, un "element mobil", sub forma prelevarii pe materia incorporata, astfel incat faina inclusa in biscuit sa fie la fel de scumpa precum faina comunitara; la fel in cazul zaharului, etc. In biscuitul importat, elementele incorporate vor fi ridicate la nivelul preturilor comunitare;

pe de alta parte, in biscuit exista incorporata si o activitate industriala, de transformare, care este protejata printr-un "element fix", sub forma unei taxe vamale care sa permita mentinerea preferintei pentru biscuitii comunitari.

O reforma a tuturor acestor mecanisme clasice a fost decisa in cadrul Rundei Uruguay.

4. Modul de functionare al organizatiilor comune de piata

Organizatiile comune de piata permit fixarea preturilor agricole unice pentru toate pietele europene, acordarea de ajutoare producatorilor, instaurarea de mecanisme de control a productiei si organizarea schimburilor comerciale cu alte tari. Alte atributii vizeaza in principal ajutoarele de stat in favoarea producatorilor si relatiile intre statele membre si Comisia europeana.

tOrientarea productiei comunitare prin intermediul preturilor

Protejarea agriculturii comunitare in fata concurentei straine poate fi insuficienta, in cazul unor excedente de productie, situatie in care, nici inchiderea frontierelor nu va asigura un anumit nivel al preturilor si al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesara interventia pe piata interna, pentru a orienta productia si a asigura stabilitatea preturilor. Preturile au un dublu rol:

q       sa orienteze productia comunicand in avans preturile pe care Organizarea comuna a pietelor isi propune sa le asigure pentru producatori. In functie de tipul de organizare, avem "preturi indicative", "preturi obiectiv", "preturi de orientare", s.a.

q       sa declanseze mecanismul de interventie pentru a impiedica preturile reale de pe piata sa cada sub un anumit nivel. Mecanismul de interventie actioneaza in momentul in care preturile practicate in spatiul comunitar scad si ating nivelul "preturilor de interventie" sau "de achizitie" )in functie de organismul de interventie).

tModul de utilizare al preturilor pe piata cerealelor

Piata cerealelor poate fi considerata ca un model, in masura in care, pe aceasta piata s-a facut primul experiment (1962) referitor la mecanismul de armonizare si sustinere a preturilor. Ansamblul interventiilor PAC se bazeaza pe preturi comune, definite in functie de gradul de protectie dorit. Consiliul de ministrii, cu majoritate calificata, dupa consultarea Parlamentului European si pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la inceputul fiecarei campanii de comercializare[4], fixeaza in mod artificial trei categorii de preturi: pretul indicativ, pretul prag si pretul de interventie.

Pretul indicativ reprezinta pretul maxim la care instantele comunitare estimeaza ca se vor derula tranzactiile. Desi artificial, el este pretul dorit a fi obtinut de producatori, in mod normal, pe piata comunitara. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitara in cereale, Duisburg, N-E Germaniei.

Pretul prag reprezinta pretul minim la care pot fi vandute produsele comunitare importate. Are un nivel superior pretului de interventie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel incat sa-i incite pe operatorii economici comunitari sa respecte principiul preferintei comunitare. Se determina astfel incat pretul de vanzare in UE al unui produs importat sa fie foarte apropiat de pretul indicativ, tinand cont de cheltuielile de transport si asigurare.

In cazul in care preturile importurilor sunt inferioare preturilor prag, cestea sunt taxate. De exemplu, daca se importa grau canadian, la un pret inferior pretului prag, se va percepe o taxa suplimentara, prelevarea la import (perceputa de FEOGA). Aceasta taxa este egala cu diferenta intre pretul prag si pretul graului canadian importat.Pretul de interventie este pretul garantat fermierilor, la care un organism de interventie desemnat de statele membre va cumpara eventualele excedente si le va stoca. Prin urmare este un pret minim, pe care fermierii il primesc chiar si in cazul unor preturi foarte scazute de pe piata.

Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de ministrii incurajeaza stocarea privata a produselor, acordand o prima producatorilor care-si stocheaza singuri surplusurile. Incepand cu 1986, supraproductiile sunt penalizate prin reducerea pretului de interventie pentru campania urmatoare. Dupa reforma din 1992, in anumite sectoare, o crestere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a compensat reducerea preturilor garantate. Produsele stocate pot fi denaturate, folosite in scop umanitar sau vandute ulterior. In cazul in care se vor vinde pe piata interna, Comisia are obligatia sa se asigure ca nu se vor produce perturbatii. Atunci cand sunt orientate spre piata externa, iar pretul mondial este inferior pretului comunitar, FEOGA varsa exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferentei dintre pretul comunitar si cel mondial. Sistemul de finantare compensatoriu echivaleaza cu a taxa importurile din tarile terte si a subventiona exporturile UE.

pret indicativ in cazul cerealelor, zaharului, laptelui, uleiului de masline, rapitei, floarea soarelui, orezului.

Pretul minim de import:

Pretul garantat:

tTipuri de ajutoare si prime acordate

Acordarea ajutoarelor imbraca forma platilor pe suprafata, ajutoare pentru productie, ajutoare in sprijinul cresterii animalelor si plati compensatorii. De asemenea se acorda finantari in favorea comercializarii productiei, cresterii competitivitatii, constituirea si functionarea grupurilor de producatori din sectorul agro-alimentar. Se acorda de asemenea ajutoare in cazul abandonarii anumitor productii sau reconversiei pamanturilor sau exploatatiilor sau in cazul unor maladii ale animalelor.

tOrganizarea productiei

Prin folosirea sistemului de cote si al cantitatilor nationale garantate se poate controla productia agricola si se pot limita excedentele. Prin inghetarea terenurilor sau modificarea destinatiei lor, ca si prin atribuirea de plati compensatorii, se previne aparitia supraproductiei. Cotele sunt cantitati maxim admise ale productiei agricole, in caz de supraproductie, fermierul fiind penalizat pecuniar. Cantitatile nationale garantate, acordate statelor membre, sunt cantitati maxim admise, in cazul carora, in cazul depasirii, producatorii platesc un impozit de co-responsabilitate iar pretul de interventie pentru campania urmatoare este redus. Inghetarea terenurilor vizeaza scoaterea acestora din circuitul agricol iar diversificarea productiei, introducerea unor noi culturi. Platile compensatorii completeaza veniturile agricultorilor, fiind atribuite in functie de numarul animalelor sau suprafata cultivata.

tSchimburile cu tertele tari

FLa import: se poate solicita importatorului un certificat de import si achitarea unei taxe de prelevare la import. Atunci cand pe piata se constata perturbari, Comunitatea poate face apel la masuri de salvgardare. Certificatele de import sunt eliberate de autoritatile competente ale statelor membre dupa depunerea unui depozit de garantie. Sistemul de prelevare a fost instituit pentru o mare parte a productiei agricole astfel incat preturile produselor importate sa nu fie inferioare celor comunitare. Urmare a angajamentelor internationale sau datorita relatiilor cu anumite grupuri de tari, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat preferential, in vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor vamale. Contingentele tarifare care fixeaza cantitatea exceptata pot fi atribuite conform metodei primul venit/primul platit, al examenului simultan, operatori traditionali/operatori noi sau alte metode nediscriminatorii. Masurile de salvgardare, mergand pana la suspendarea importurilor, pot fi luate in cazul in care pe piata comunitara apare riscul unor grave perturbatii determinate de importuri sau, dupa caz, de exporturi. Consiliul de ministrii, statuand cu majoritate asupra propunerii comisiei si dupa consultarea Parlamentului, fixeaza regulile generale vizand masurile de salvgardare. Aceste masuri sunt propuse de Comisie din proprie initiativa sau la cererea statelor membre.

FLa export: UE varsa restituiri identice producatorilor europeni care exporta pe piata mondiala. Acestea sunt subventii menite sa aduca preturile la nivelul pietei mondiale. Nivelul restituirii poate varia in functie de destinatia produsului sau de alti factori economici. De asemenea, solicitarea unui certificat de export poate fi obligatorie si sa conditioneze acordarea restituirilor.

FTransformarea: UE isi rezerva dreptul de a interzice recurgerea la regimul de perfectionare activa (care permite transformarea in interiorul UE a unui produs importat, fara perceperea de taxe vamale in cazul in care produsul va fi exportat). Regimul de perfectionare pasiva (care consta in exportul temporar al unui bun intr-un stat tert, unde este transformat inainte de a fi reimportat fara taxe), poate fi si el interzis.

tCategoriile importante de Organizari comune ale pietelor agricole (OCP)

La inceputul anilor 80 se puteau distinge trei mari tipuri de OCP, care acopereau peste 95% din produsele agricole[5].

q       organizatii ale pietei care asigura producatorilor o forma de garantare a desfacerii si preturilor. La randul lor, acestea se impart in doua categorii:

organizatii de piata care asigura producatorilor o forma de garantare a desfacerii si preturilor printr-un mecanism de interventie relativ sistematic. In acest caz, atunci cand preturile pietei cad sub un anumit nivel dat, organismele de interventie aveau obligatia sa achizitioneze la nivelul stabilit cantitatile in exces si sa le stocheze. Ei pot trimite pe piata aceste stocuri atunci cand piata s-a redresat sau pot cauta alte destinatii (de exemplu, exportul). Acesta este sistemul pentru principalele cereale, zahar, produse lactate. Se adauga, in anumite conditii, uleiul de masline si semintele oleiaginoase. Acest sistem a permis agricultorilor sa produca fara a-si pune problema desfacerii, ceea ce a dus la aparitia stocurilor.

Organisme care sustin piata prin mecanisme mai suple (ca de exemplu, ajutor pentru stocare, pensii pentru anumite categorii de producatori, etc.) In aceasta categorie s-au inclus carnea de porc, unele categorii de legume si fructe, vinul de masa.

q          organizatii comune de piata fondate in principal pe protectia contra concurentei tarilor terte. Acestea acopereau putin peste 20% din productia agricola (alte categorii de legume si fructe, vin altul decat de masa, flori, produse avicole).

q          organizatii de piata fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare. Aceste organizatii, care acopereau circa 2,5% din valoarea productiei agricole, permiteau mentinerea scazuta a preturilor. Ele puteau insoti anumite forme de garantare a preturilor. Este vorba de grau dur, tutun, ulei masline, seminte oleiaginoase.

In anii 90 a fost realizat un clasament usor diferit, in care erau incluse patru categorii de OCP[6]:

q       organizatii comune de piata bazate pe interventieAceste OCP se bazeaza pe un pret plafon care reprezinta un pret garantat, fixat in avans. Circa 55% din productia agricola comunitara se realiza prin acest mecanism. In functie de tipul de interventie se disting doua grupe:

interventie automata, in cazul zaharului si laptelui; protectia exterioara se asigura prin sistemul prelevarilor-restituirilor;

interventie mai supla in cazul vinului de masa, anumite fructe si legume; interventie facultativa in cazul carnii de porc. La exterior, protectia este asigurata printr-o combinatie intre preturile de referinta si taxele vamale.

q       organizatii care acorda ajutoare complementare fata de preturile de sustinere (interventie si ajutoare). In acest caz, OCP comporta atat un pret cat si masuri de interventie. Venitul producatorilor este in acest caz constituit dintr-un pret de piata sau pret de achizitie de catre organismele de interventie si dintr-un ajutor complementar atunci cand pretul pietei nu este suficient pentru a asigura un venit normal. Produsele vizate, care reprezinta circa 17% din valoarea productiei agricole comunitare sunt: laptele si produsele lactate ( incepand cu 2005), carnea de vita, oaie, cerealele, uleiul de masline, seminte oleaginoase.

q       organizatii care acorda ajutoare directe producatorilor Reprezinta circa 4% din valoarea productiei agricole (inainte de includerea semintelor oleaginoase). Este vorba despre:

ajutoare proportionale cu cantitatile produse, acordate sub forma unei sustineri acelor firme care transforma anumite produse, conditia fiind ca acestea sa ofere un pret minim producatorilor. Sunt vizate: anumite fructe, legume transformate, bumbac, tutun, etc.

ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preturi institutionalizate iar interventia publica se limiteaza la acordarea unui ajutor forfetar catre producator (de regula, la hectar). Produsele vizate: in, canepa;

Ajutoare facultative (hamei si seminte)

Ajutore proportionale cu randamentul mediu (seminte oleiaginoase dupa decembrie 1991).

q       organizatii care se bazeaza doar pe protectia la frontiera In cazul acestora nu exista preturi fixate de catre instantele comunitare. In aceste tipuri de organizatii, care reprezinta circa un sfert din valoarea productiei agricole comunitare, formele de protectie la frontiera sunt variabile, in functie de produs. Sunt vizate: produsele avicole(preturi de ecluza), produsele floricole, produsele care nu fac obiectul OCP).

Aceasta dubla prezentare simplificata a OCP demonstreaza complexitatea acestora, legata de specificul produselor vizate dar poate fi si rezultatul fortelor politice care le-au decis aparitia. Aceasta complexitate a contribuit si la aparitia de fraude importante.

5. Finantarea sustinerii pietelor. Sectiunea Garantare a FEOGA

Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) a fost creat in 1962, prin Reglementarea nr.25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El reprezinta instrumentul financiar al PAC iar crearea a fost prevazuta prin articolul 40 al TCEE care preciza obligatia instituirii "unuia sau mai multor fonduri de orientare si garantare agricola". In acea perioada s-a discutat mult daca n-ar trebui create doua fonduri: unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole iar unul pentru sustinerea preturilor si veniturilor. In final s-a ales solutia unui singur fond, gerat de catre Comisie.

Sectiunea Garantare reprezinta esentialul activitatii financiare a FEOGA si principala pozitie in bugetul general al UE. Ea finanteaza in special cheltuielile privind organizarea comuna a pietelor agricole, actiuni de dezvoltare rurala care insotesc actiunile de sustinere a pietelor si masuri rurale in afara Obiectivului nr.1 al FS. Desi egale cu zero initial, cheltuielile comunitare de sustinere a pietelor au cunoscut o crestere rapida, urmare a mai multor factori:

q       cresterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevazut de la bun inceput ca sectiunea Garantare va rambursa tarilor membre o parte importanta a cheltuielilor cu interventiile pe piata si subventionarea exportului. Ritmul prevazut era urmatorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6 ramanand in sarcina tarilor membre), 2/6 pentru 1963/4, etc. si 10/10 incepand cu 1 iulie 1967.

q       cresterea numarului de produse acoperite de OCP. Finantarea a demarat cu organizarea pietei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiara se rezuma la cereale, porc si avicultura in 1962, la orez, produse lactate si carne de vaca, in 1964, etc., astfel incat, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a productiei agricole era finantata de Comunitate.

q       largirile succesive

q       cresterea mai rapida a productiei decat a consumului, ceea ce a dus la cresterea stocurilor si la sumelor alocate pentru finantarea exporturilor;

q       cresterea preturilor (de pilda, intre 1975-1991, FEOGA-G, in valoare nominala a crescut de 7 ori iar in mod real de 2,5 ori).

Ca urmare, cresterea valorii FEOGA a fost impresionanta: de la 28,7 milioane UC (unitati de cont echivalente atunci cu dolarul) in 1962/3, la 238,6 milioane in 1965/6, 1 miliard in 1968/9, 2,5 miliarde in 1972, 20 miliarde ECU in 1985, 32 miliarde in 1992 si 40,43 miliarde euro in 2000. Ca termen de comparatie sa retinem ca totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finantate de la bugetul comunitar in 1988 era mult inferior sustinerilor acordate cultivatorilor de tutun[7]. Sau: totalul cheltuielilor prevazute in 1989 pentru cercetare, industrie si energie era acelasi cu al sustinerii pietei in cazul carnii de oaie si capra (1461 milioane fata de 1454).

Pentru a limita ritmul de crestere al cheltuielilor agricole, in 1988 a fost instituit un cadru de referinta care limiteaza acest ritmul cheltuielilor sectiunii Garantare la 74% din rata de crestere anuala a PNB-ului comunitar.

Repartizarea cheltuielilor

Se pot distinge trei categorii de cheltuieli:

q       restituiri la export Ele reprezentau 45% din cheltuielile sectiunii Garantare in 1981, 35% in 1983 si 29,3% (9,5 miliarde ECU) in 1992 si 14% in 2000 (5,64 milioane). Nivelul lor variaza in functie de cantitatea exportata si de preturile mondiale. Restituirile vizeaza, in special, cerealele, produsele lactate, carnea de vita si zaharul.

q       ajutoare care sa compenseze preturile "Deficiency payments" sunt acordate anumitor sectoare precum oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum sau productie (ajutoare pentru consumul uleiului de masline sau transformarea legumelor si fructelor). Aceasta rubrica reprezenta 34% in 1981 si aproape jumatate in 1992 (15,5 miliarde ECU).

q       cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vita, cereale, vin) Aceste cheltuieli reprezinta intre 15 si 20% din cheltuielile sectiunii Garantare.

FCheltuielile de interventie (sustinerea preturilor si stocare) ocupa cea mai mare parte a cheltuielilor realizate prin FEOGA -G: 84,9% (31,95 milioane) in 1996, 75,5% (30,53 milioane) in anul 2000. In ceea ce priveste repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se constata puternice fluctuatii anuale, in functie de recolta, nivelul preturilor mondiale si impactul masurilor de control a productiei.

q       Perioada 1968/9 - 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile sectiunii Garantare: cerealele (38%), produsele lactate (31,5%), materiile grase (cu exceptia untului care este inclus in categoria produselor lactate) si zaharul.

q       In 1975, cele patru pozitii nu mai reprezentau decat putin peste jumatate, carnea de vita ocupa pozitia a doua (peste 20%) iar produsele lactate, prima pozitie (24,3%).

q       In 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de sectorul carnii si aviculturii (20,8%), cereale si orez (17,8%) si produse lactate (12,8%). Facem observatia ca in 1978 produsele lactate au absorbit jumatate din cheltuieli iar in 1988, 22,4%.

q       In perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% in 1996, 30,4% in 2000), urmate de carnea de vita (17,4% in 1996 si 112% in 2000) si produse lactate (8,8% in 1996 si 6,3% in 2000).

Pe tari, in 1992, pe primul loc era Franta (22%), urmata de Italia (16,5%) si Germania (14,7%).

In anul 2000, Franta ramane principala beneficiara a PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%), urmata de Germania ( 5,7 milioane euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) si Italia (4,6 milioane, 10,4%).

6. Politica structurilor agricole. Sectiunea Orientare a FEOGA

FArticolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, cresterea productivitatii muncii in agricultura, prin "dezvoltarea progresului tehnic, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole, ca si o folosire optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca". In fapt, Reglementarea nr.25, prin care s-a creat FEOAGA in 1962, prevedea, printre alte cheltuieli eligibile, "actiunile intreprinse in virtutea regulilor comunitare, pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea structurilor, urmare a dezvoltarii Pietei comune".

In evolutia acestei politici pot fi descrise patru etape:

q       in perioada de inceput, era vorba mai ales de finantarea proiectelor individuale de ameliorare a structurilor de productie (de exemplu, irigatii sau amenajari funciare) si de comercializare.

q       in urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968), Consiliul de Ministrii a adoptat, la 25 mai 1971, o rezolutie privind noua orientare a PAC care prevedea participarea FEOGA la "finantarea actiunilor comune" din domeniul structurilor agricole. Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a prevazut trei serii de masuri:

modernizarea exploatatiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a fost instituit un regim selectiv de ajutoare in favoarea acelor fermieri care pot si doresc sa-si modernizeze exploatatiile, astfel incat, la sfarsitul perioadei planificate pentru dezvoltare, sa se asigure paritatea intre veniturile medii obtinute de pe aceste exploatatii si veniturile medii ale lucratorilor non agricoli din regiunea respectiva. Experienta a demonstrat ca prin aceasta masura nu s-au adus modificari reale structurilor agricole, de ea beneficiind mai ales exploatarile agricole performante.

Incurajarea incetarii activitatii agricole si afectarea suprafetelor astfel eliberate in scopul ameliorarii structurilor (cresterea exploatarilor care s-au modernizat in cadrul actiunii anterioare sau utilizarea terenurilor in scopuri neagricole.

Informarea socio-economica si calificarea profesionala a persoanelor care lucreaza in agricultura.

q    noua politica a structurilor agricole a fost definitivata de Consiliul de Ministrii in martie 1985. Ea comporta:

definirea noului regim al ajutoarelor pentru investitii agricole. Efortul deja angajat in favoarea exploatatiilor performante trebuia sa-i vizeze de acum pe acei agricultori care demonstrau dorinta de a progresa.

Participarea comunitara la efortul de intinerire a populatiei agricole; se introduceau ajutoare in sprijinul instalarii tinerilor fermieri;

Continuarea si accentuarea acordarii de ajutoare catre exploatarile agricole care sufereau de handicapuri de diferite naturi. Dupa 1975, Comunitatea dezvoltase deja politici diferentiate in favoarea agriculturii din zonele de munte si din alte zone defavorizate, prevazand acordarea de indemnizatii compensatorii catre circa 1 milion de fermieri, care asigurau 10-12% din productia agricola dar care exploatau un sfert din suprafata agricola comunitara. Noile reglementari ameliorau acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat masuri specifice in favoarea    regiunilor agricole mediteraneene, amenintate de noua largire (Programul integrat mediteranean).

q       A patra etapa a fost amorsata in 1988 si prelungita dupa 1992, in cadrul reformei fondurilor structurale (FEOGA - sectiunea Orientare fiind o componenta a acestora) si a celei de a doua reforme a PAC. Astfel FEOGA -O pastreaza obiectivul privind ameliorarea structurilor agricole dar, trebuie, in colaborare cu celelalte Fonduri Structurale, sa contribuie la dezvoltarea zonelor rurale.

Initial, sectiunii Orientare, destinata finantarii cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor agricole, i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. Mult timp insa, aceasta sectiune nu a absorbit decat 4-5%.

Ramane, in continuare, cel mai mic fond structural clasic, reprezentand in 1994, circa 50% din Fondul social si o treime din Fondul regional.

7. Transformarea politicii agricole comunitare

Din ratiuni, atat interne cat si externe, la inceputul anilor 90, a fost lansata o noua reforma a PAC. Ratiunile interne erau imperative:

serie de masuri, care pot fi regrupate sub titulatura de "prima reforma a PAC", au fost intreprinse in anii 80. In ciuda acestora, productia a continuat sa creasca, antrenand atat o crestere a stocurilor cat si a cheltuielilor bugetare.

q       Consideratii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mica parte a fermierilor (20% din exploatatii primeau 80% din cheltuielile de sustinere) iar puterea de cumparare pe exploatatie agricola ramanea insuficienta;

q       Constientizarea pericolului reprezentat de intensificarea agriculturii asupra mediului (ingrasaminte, pesticide, deseuri animale).

Constrangerile externe erau legate de reactiile venite din partea tarilor exportatoare de produse agricole din zona temperata, reactii exprimate in cadrul Rundei Uruguay.

7.1. Noua reforma a PAC (1992)

Aceasta reforma, propusa de Comisie si aprobata de Consiliu, incepand cu 1992 comporta doua aspecte: sustinerea preturilor si veniturilor si orientarea structurilor.

tSustinerea preturilor si veniturilor

Ca si cu treizeci de ani in urma, constructia PAC a fost ridicata pornind de la sectorul cerealelor. La inceputul anului 1991, preturile interne comunitare erau de ordinul a 155 ECU/tona de grau moale iar preturile mondiale cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitara initial, a devenit ulterior excedentara, reusind totodata sa-si mareasca ponderea pe piata mondiala, de la 13% la inceputul anilor 80, la circa 20%, provocand astfel proteste viguroase din partea altor tari exportatoare. In ciuda acestui fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul mentinerii consumului intern la 140 milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar productia, in 1991, era de 180 milioane). Comisia a propus masuri de reducere a preturilor interne de la 155 la 100 ECU tona, pentru a reduce astfel de o maniera substantiala subventiile la export. Pentru a evita reducerea veniturilor producatorilor de cereale, Comisia propunea acordarea de plati compensatorii sub forma unui ajutor la hectarul de cereale, "astfel incat sa fie integral compensata reducerea venitului determinata de scaderea preturilor". Pentru a beneficia de aceste plati compensatorii, producatorii (cu exceptia celor care aveau mai putin de 20 hectare) aveau obligatia sa "inghete" un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (in primul an, 15%). Aceste reduceri le suprafetelor cultivate urmau a fi compensate financiar. De asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a pretului laptelui si cu 15% a untului si carnii de vita.

La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:

Pentru cereale si oleaginoase

Reducerea puternica a pretului cerealelor: pretul indicativ pentru cereale era redus la 130 ECU/tona pentru campania 1993/4, 120 ECU/tona pentru 1994/5 si 110 pentru 1995/96, prin urmare, o reducere cu 29% in trei ani. Pretul de interventie va fi cu 10% mai mic. Protectia exterioara va i asigurata prin intermediul pretului prag fixat in functie de nivelul pretului indicativ, majorat cu 45 ECU/tona.

Compensarea reducerii preturilor prin masuri compensatorii: compensarea retinuta de Consiliu este egala cu diferenta intre pretul de cumparare mediu al anului 1991 (155 ECU/tona) si pretul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensatia urma a fi de 155 - 110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii vor fi acordate nu in functie de volumul productiei ci la hectar, pentru a nu incita la intensificarea productiei. De acelasi regim de sustinere beneficiau si oleaginoasele.

Acordarea acestor sume este conditionata de inghetarea cu 15% a suprafetelor cultivate cu cereale. De aceasta obligatie sunt dispensate exploatatiile mici.

Care urma a fi impactul acestei reforme ? In propunerea Comisiei, din 1991, se arata ca asteptarile sunt ca productia sa se stabilizeze la 170 milioane tone (fata de 180), consumul intern sa creasca de la 140 la 150 milioane tone (pe seama cresterii consumului animal in urma reducerii importurilor) ir 20 tone vor fi exportate (in loc de 30). Intr-o simulare realizata de INSEE a consecintelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau usor diferite: productia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane iar exportul net va fi de 15 milioane.

Pentru sectorul cresterii animalelor

Consiliul a decis o reducere cu 5% a pretului la unt, fara reduceri predeterminate a cotelor si cu 15% a pretului la carnea de vita.

In plan financiar, aplicarea reformei a determinat o crestere temporara a costurilor bugetare, o parte a sarcinilor fiind transferata dinspre consumatori spre contribuabili.

7.2. Runda Uruguay si Politica agricola comunitara

La debutul Rundei Uruguay, in declaratia de la Punta del Este (septembrie 1986) se specifica faptul ca unul din obiectivele rundei il reprezinta "cresterea disciplinei in domeniul utilizarii subventiilor directe si indirecte din domeniul agricol". Comitetul pentru negocieri comerciale GATT, reunit in aprilie 1989, a prevazut "reduceri progresive substantiale ale sustinerii si protectiei agriculturii". SUA solicitau insa desfiintarea totala sau macar in proportie de 90% a subventiilor la export.

In cadrul intalnirii sefilor de state si guverne ale celor sapte state industrializate (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, CEE), de la Houston, din iulie 1990, s-a reiterat necesitatea "reducerii substantiale si progresive a sustinerii si protectiei agriculturii, incluzand regimul intern, accesul la piete si subventiile la export". Comunitatea era de acord sa anunte ca va reduce ansamblul sustinerilor pentru agricultura, cu 30%, intr-o perioada de 10 ani, dar aceasta perioada urma a fi 1986-1996, pentru a fi avute astfel in vedere si eforturile facute dupa 1986 (anul deschiderii negocierilor) in numele reformei PAC. Ori, acest efort trecut era aproape jumatate din angajamentul sau.

Negocierile erau pe punctul de a esua atunci cand, la 6 decembrie 1990, mediatorul suedez a avansat ideea reducerii cu 30% a subventiilor pentru agricultura, dar pentru perioada 1991-1996. In aceste conditii, fara a mai tine cont de efortul facut din 1986, reducerea subventiilor ar fi fost de 2,5 ori mai ridicata decat isi propunea Comunitatea.

tCompromisul de la Blair Hause

In toamna lui 1992, intre Comunitate si SUA s-a incheiat un compromis, cunoscut sub numele de "compromisul de la Blair Hause", care reitera in mare elementele primului test elaborat de Secretarul General GATT in decembrie 1991. Astfel s-a decis:

q       La import: masurile de protectie la frontiera vor fi transformate in taxe vamale iar nivelul acestora se va reduce cu 36% in medie, intr-o perioada de 6 ani. In cazul fluctuatiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea, se deschidea posibilitatea importurilor minime, calculate in functie de consum (sub forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).

q       La export: se prevedea o reducere a subventiilor la export cu 36% in sase ani (pornind de la media 86-90), o reducere a volumului exportului subventionat de produse agricole ne transformate cu 21%, in sase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse in aceste constrangeri.

q       Sustinerea interna: trebuia redusa cu 20% in raport cu baza anilor 1986-90; ajutoarele directe oferite in cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (in anumite conditii).

In urma compromisul de la Blair Hause s-au declansat ample dezbateri privind concordanta acestuia cu reforma PAC, decisa doar de cateva luni, pentru a stii daca se impuneau noi sacrificii agricultorilor comunitari. Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura, din decembrie 1993, in cadrul Rundei Uruguay. Acest acord prevedea:

La import:

Se introduc taxe vamale pentru produsele supuse masurilor non-tarifare (prelevarile variabile la import au fost inlocuite cu echivalente tarifare).

Aceste taxe vor fi reduse cu 36% in sase ani, cu un minim de 15% pe linie tarifara,

Un acces minim pe piata, reprezentand 3% apoi 5%, va fi asigurat pentru contingentele tarifare cu taxe vamale reduse,

In cazul cresterii brutale a importurilor se poate face apel la o clauza de salvgardare.

La export:

Cheltuielile bugetare pentru sustinerea exporturilor agricole vor scadea cu 36% in sase ani; volumul exportului subventionat se va reduce cu 21%, tot in sase ani; ajutoarele alimentare sunt excuse.

Sustinerea interna:

Masa globala a sustinerii interne a agriculturii trebuie sa se reduca cu 20% in sase ani (cu anumite exceptii).

7.3. Agenda 2000 si reforma Politicii agricole comunitare

Un nou set de reforme a fost adoptat in 1999 si implementat incepand cu anul 2000. El are ca obiectiv continuarea si aprofundarea reformei din 1992, prin inlocuirea masurilor de sustinere a preturilor cu ajutoare directe si promovarea unei politici rurale coerente. Printre factorii interni si externi care au impus aceasta noua abordare se pot enumera:

q       Piata agricola mondiala prezinta tendinta unei cresteri puternice; preturile PAC sunt inca la niveluri mult prea ridicate pentru a putea beneficia de expansiunea pietei mondiale, existand riscul reaparitiei excedentelor si a costurilor bugetare mari dar si al pierderii unor importante segmente ale pietei mondiale dar si comunitare;

q       Sustinerea agricola este repartizata in mod inegal intre producatori si regiuni, ceea ce are drept consecinta o amenajare defectuoasa a spatiului rural: activitate in declin in anumite regiuni, politici agricole excesiv intensive, in altele, care antreneaza poluare, boli ale animalelor, o securitate alimentara mai redusa;

o       sarcina esentiala ramane obligatia reconcilierii consumatorilor cu PAC;

q       Forta agriculturii europene rezida tocmai in diversitatea sa, sub raportul resurselor naturale, a modului de exploatare, competitivitate, venituri si traditii. Largirile succesive au transformat gestionarea PAC intr-un proces complicat, birocratic si adesea de neinteles. Prin urmare trebuie conceput un nou model descentralizat, prin care statele sa aiba un grad crescut de libertate, fara a distorsiona concurenta si fara riscul nationalizarii PAC dar avand criterii comune clare si mecanisme de control riguroase.

q       UE trebuie sa se pregateasca pentru negocierile internationale in domeniu si sa-si defineasca limitele pe care le poate accepta;

q       Largirea face si mai necesare masurile privind conceperea unui nou tip de mecanism, cu atat mai mult cu cat tarile candidate au importante sectoare agricole.

Avand in vedere toate aceste aspecte, Consiliul european de la Berlin a oferit un continut concret pentru ceea ce va fi, in anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul ca reforma va garanta existenta unei agriculturi multifunctionale, durabila, competitiva, repartizata pe tot teritoriul european, inclusiv in regiunile cu probleme.

Orientarile generale ale reformei din 1992 se regasesc in liniile directoare adoptate de Consiliul european:

q       asigurarea competitivitatii agriculturii prin reducerea preturilor astfel incat sa fie asigurate atat debuseele interne cat si participarea crescanda la piata mondiala. Aceasta reducere a preturilor va fi compensata prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;

q       repartizarea sarcinilor intre Comisie si statele membre va fi redefinita in ceea ce priveste acordarea de compensatii sub forma ajutoarelor directe sau a masurilor de dezvoltare rurala, in cadrul unui program de ansamblu.

q       aceasta miscare de descentralizare va fi insotita in mod logic de simplificarea reglementarilor, respectiv a celor reglementari privind dezvoltarea rurala, ceea ce va duce la disparitia unui numar important de reglementari, in special cele privind marile culturi. Legislatia va fi mai clara, mai transparenta iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;

q       dezvoltarea rurala devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurala coerente, a carei misiune este de a asigura o mai buna folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spatiului, protectia mediului, instalarea tinerilor, etc. Statele membre vor avea posibilitatea sa actioneze modulat, respectiv sa reduca ajutoarele directe acordate exploatatiilor (in functie de criteriul folosirii fortei de munca pe exploatatie) si sa orienteze aceste sume catre masuri privind protectia mediului.

Acest model de agricultura nu trebuie sa fie similar cu cel existent in alte tari, concurente ale UE, existand multe diferente intre acestea. Modelul european este astfel conceput incat sa pastreze nivelul castigurilor fermierilor si stabilitatea acestora prin intermediul organizarii comune a pietei si al platilor compensatorii.

7.4. Politica rurala

Masurile finantate de FEOGA sectiunea Orientare au fost completate cu ajutoare in favoarea regiunilor defavorizate si a zonelor ramase in urma. Toate aceste masuri vor fi aplicate orizontal si vor fi realizate in mod descentralizat. Zonele rurale eligibile in numele Obiectivului nr.1 al fondurilor structurale vor fi mentinute. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul nr.2 (fostele Obiective 5a si 5b) vor fi finantate prin FEOGA - sectiunea Garantare. Finantarea Obiectivului nr.2 se va face prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regionala (FEDER), a Fondului Social european (FSE) si al Instrumentului Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP). Toate masurile luate in favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru Fondurile Structurale vor fi cofinantate prin FEOGA- G.

In scopul mai bunei integrari a problemelor legate de mediu in organizarea comuna a pietelor, noua reforma autorizeaza statele membre sa conditioneze platile directe de respectarea legislatiei privind mediul. In mod concret, aceste masuri vizeaza:

q       ameliorarea competitivitatii zonelor rurale, fara a pierde din vedere asigurarea unei calitati mai bune a vietii in comunitatile rurale si noi surse de venit pentru agricultori si familiile lor;

q       protejarea mediului si a patrimoniului rural prin masuri precum practicarea unei agriculturi ecologice. Pentru a intensifica procesul de integrare a problemelor de mediu in PAC, s-au prevazut de asemenea plati compensatorii, in special pentru zonele mai putin dezvoltate sau zone in care agricultura este limitata prin constrangeri naturale specifice.

q       intarire a sectorului agricol si forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt prevazute masuri de atragere a tinerilor fermieri precum si de pensionare anticipata;

Statele membre au obligatia sa verifice daca fermierii nu realizeaza anumite activitati numai cu scopul de a beneficia de ajutoare in cadrul regimului de sustinere.

7.5. Cadrul financiar

Noul cadru financiar trebuie sa asigure intr-o maniera coerenta si in limite bugetare rezonabile, evolutia PAC si a incidentelor legate de largire pe o perioada suficient de lunga. In acelasi timp, trebuie sa finanteze nevoile esentiale si sa asigure o gestionare sanatoasa a finantelor publice. intarire a sectorului agricol si forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt prevazute masuri de atragere a tinerilor fermieri precum si de pensionare anticipata;

FAceasta PAC simplificata va trebui sa stabileasca clar faptul ca toate cheltuielile pe care le implica sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societatii. Astfel, Consiliul a stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC in cadrul perspectivelor financiare, acordul interinstitutional asigurand respectarea acestuia de catre toate partile semnatare.

Tabelul nr 2 Nivelul cheltuielilor alocate PAC in cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2000-2006

Sursa: Agenda 2000. La reforme de la PAC, site: www.europa.eu.int

Consiliul european de la Berlin a stabilit ca aceasta reforma va fi realizata prin intermediul unui cadru financiar care include valori medii anuale de 40,5 miliarde euro, la care se adauga 14 miliarde euro pentru dezvoltare rurala si masuri sanitare si fitosanitare.

ANEXA NR.1 Programul SAPARD

Programul Special de Pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD), reprezinta unul din cele trei instrumente financiare prin care UE sprijina tarilor candidate in procesul de pregatire pentru aderare. Abordarea specifica acestui program consta in defalcarea substantiala a responsabilitatilor privind administrarea fondurilor catre tarilor candidate, precum si descentralizarea programarii. Se urmareste acest lucru pentru a oferi viitorilor membrii posibilitatea de a castiga experienta necesara aplicarii de mecanisme specifice programelor de dezvoltare rurala. Reglementarile prin care se implementeaza programul SAPARD au fost adoptate de catre Comisie la 22 decembrie 1999. De asemenea, programului i-a fost alocate, pentru fiecare an al perioadei 2000-2006, un buget de 520 milioane euro. La 21 iunie 2000, Comisia a propus o alocare orientativa a fondurilor SAPARD, pentru fiecare din tarile candidate, pornind de la urmatoarele criterii:

q       populatia din mediul rural,

q       suprafata agricola,

q       PIB/locuitor, calculat in paritatea puterilor de cumparare,

q       situatia teritoriala specifica fiecarei tari candidate.

Repartizarea sumelor alocate, pe tari, este prezentata in urmatorul tabelul nr.1.

Tabelul nr.1 Repartizarea fondurilor SAPARD pe tari candidate    (milioane euro)

Romaniei i-au fost alocate sume care o plaseaza pe al doilea loc, dupa Polonia. Pentru a putea beneficia de aceste alocari, Romania, asemeni fiecarei tari candidate, trebuie sa indeplineasca anumite sarcini concrete, privind implementarea programului.

Astfel, pentru ca o tara candidata sa poata incepe implementarea programului SAPARD are obligatia sa indeplineasca trei conditii:

q       aprobarea Planului pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala pe 7 ani, de catre Comitetul STAR al UE; acest plan include setul de masuri pe care fiecare tara intentioneaza sa le aplice in vederea implementarii acquis-ului comunitar si rezolvarii problemelor specifice;

q       acreditarea Agentiei SAPARD in fiecare stat candidat, de catre Fondul National, acreditare verificata de Comisia Europeana inainte ca fondurile sa fie transferate respectivei tari. Agentia va juca un dublu rol:

q       va implementa masurile incluse in program

q       va face plati catre beneficiari

q       Desi responsabilitatile concrete revin fiecarei tari, implementarea programului poate fi controlata si auditata de catre Comisie.

q       incheierea unui Acord Financiar Multianual si a unui Acord Financiar Anual cu fiecare din tarile candidate. Prin Acordul Financiar Multianual sunt stabilite regulile comunitare, inclusiv de coordonare si control a alocarii fondurilor iar prin Acord Financiar Anual sunt stabilite angajamentele financiare ale Uniunii, pe fiecare an.

Derularea programului SAPARD in Romania

In baza unor criterii stabilite pentru toate tarile candidate (suprafata agricola, populatia ocupata in agricultura, produsul intern brut, situatia teritoriala speciala - zone defavorizate), contributia comunitara alocata Romaniei prin Programul SAPARD, in perioada 2000 - 2006, este de aproximativ 1000 de milioane euro, in conditiile asigurarii co-finantarii nationale a programului. In cazul alocarii anuale, de circa 150 milioane Euro, contributia Guvernului Romaniei este de 50 milioane Euro, respectiv 25% din finantarea publica eligibila. Regulile de co-finantare sunt diferentiate, in functie de tipul de beneficiar:

q       beneficiarii privati vor finanta, din fonduri proprii, 50% din valoarea proiectului;

q       beneficiarii publici (de pilda, comunitatile locale) pot beneficia de o finantare de 100% a proiectului, conditia fiind ca acesta sa nu genereze venituri. In cazul in care nu este respectata aceasta conditie, se aplica regula co-finantarii in proportie de 50%.

Programul SAPARD are ca obiective prioritare, facilitarea implementarii acquis-ului comunitar in tarile candidate si consolidarea cadrului necesar dezvoltarii durabile a sectorului agricol si a zonelor rurale, urmarindu-se adaptarea progresiva a mecanismelor de piata la principiile care guverneaza Politica Agricola Comuna.

Programul National pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (PNADR), documentul fundamental de propus de Guvernul Romaniei, a primit aprobarea Comitetului STAR al UE, pe 22 noiembrie 2000. Acest document de programare multianuala si de fundamentare a implementarii Programului SAPARD a fost aprobat prin Decizia Comisiei Europene, in data de 12 decembrie 2000.

Pentru definirea conditiilor privind regulile de gestiune si control financiar precum si a cadrului general administrativ, legislativ si tehnic pentru implementarea PNADR, a fost semnat la Bruxelles, la data de 2 februarie a.c., Acordul Multianual de Finantare pentru Programul SAPARD intre Comisia Comunitatii Europene si Guvernul Romaniei. In vederea angajarii contributiei comunitare aferente anului 2000, reprezentand aproximativ 153 de milionane euro, Romania a semnat Acordul Anual de Finantare pentru Programul SAPARD, in data de 27 februarie 2001, la Bruxelles, Ambele Acorduri de finantare pentru Programul SAPARD, au fost supuse spre aprobare Guvernului Romaniei, in vederea ratificarii, urmand sa intre in vigoare dupa notificarea indeplinirii procedurilor interne Comisiei Europene.

Organismul insarcinat cu implementarea tehnica si financiara a Programului SAPARD este Agentia SAPARD, infiintata in baza Ordonantei de Urgenta nr.142/2000, ca institutie publica cu personalitate juridica in subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor.

Derularea efectiva a Programului SAPARD, presupune un proces complex de constructie institutionala si adaptare legislativa, avand ca obiectiv principal acreditarea intregului sistem de implementare si de management financiar al programului.

Conform programarilor estimate, pana la sfarsitul anului 2001, Agentia SAPARD va indeplini criteriile de acreditare exercitate in cadrul masurilor finantate in primul an de implementare a programului, iar sistemul de administrare si control de la nivel national, regional si local va fi pe deplin operational.

Conform prevederilor Acordului Multianual de Finantare, pentru indeplinirea conditiilor privind accesarea fondurilor si derularea programului, alaturi de procedurile si masurile specifice managementului financiar si tehnic, este necesara constituirea unor organisme cu responsabilitati in managementul, monitorizarea si evaluarea implementarii programului.

Astfel, pentru asigurarea coordonarii procesului de monitorizare si de evaluare a implementarii Programului SAPARD la nivel national, regional si local s-a constituit in cadrul Ministerului Integrarii Europene, Autoritatea de Management pentru Programul SAPARD, prin HG nr.330/22.03.2001.

Programul SAPARD se va derula pe baza de proiecte, care vor fi selectate dupa criterii specifice ce vor fi facute publice si autorizate pentru finantare, dupa caz. Proiectele autorizate pentru finantare vor fi analizate si "pe teren", facandu-se astfel verificarea conformitatii cu prevederile Termenilor de referinta ai proiectului in ceea ce priveste: amplasamentul, baza materiala, viabilitatea investitiei precum si gradul de solvabilitate al beneficiarului.

Prin Programul SAPARD urmeaza sa se finanteze proiecte din domeniul public si domeniul privat cu amplasamente in mediul rural. Pentru a pregati programul SAPARD, a fost lansat, sub programul PHARE, un progrm pilot, cu o finantare de 2,5 mil.Euro. Au fost selectionate si evaluate in septembrie 2000, 59 de proiecte, care urmeaza a fi finalizate pana in septembrie 2001.

Din totalul de 15 masuri eligibile pentru sectorul public si privat, conform prevederilor Reglementarii (CE) 1268/1999 privind Instrumentul de Pre-aderare SAPARD, PNADR programeaza implementarea a 11 masuri de interventie in spatiul rural, grupate in patru mari obiective (axe prioritare), care vizeaza:

imbunatatirea competitivitatii in prelucrarea si comercializarea produselor agricole si piscicole (imbunatatirea procesului de productie si a marketingului, imbunatatirea calitatii si a standardelor privind produsele de origine animala si vegetala)

imbunatatirea infrastructurilor pentru agricultura si dezvoltare rurala (dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale, managementul resurselor de apa),

dezvoltarea economica a zonelor rurale (investitii in exploatatii agricole, infiintarea de grupuri ale producatorilor agricoli, metode de productie care au in vedere protejarea mediului, diversificare economica, silvicultura),

dezvoltarea resurselor umane (imbunatatirea trainingului profesional, asistenta tehnica, inclusiv studii care sa contribuie la pregatirea si monitorizarea programului, publicitate si informare).

In primul an de derulare a Programului SAPARD, principalele masuri eligibile propuse pentru finantare sunt:

q       Imbunatatirea prelucrarii si comercializarii produselor agricole si piscicole

q       Dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale

q       Investitii in exploatatiile agricole

q       Dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice generatoare de venituri alternative

q       Silvicultura

q       Imbunatatirea pregatirii profesionale

q       Asistenta tehnica

Domeniile pentru care se pot promova proiecte, in vederea finantarii in primul an de derulare a Programului SAPARD, sunt cele descrise in Fisele anexate, aferente celor sapte masuri.

Ministerul Integrarii Europene in cooperare cu Agentia SAPARD si cu celelalte institutii implicate, va initia un amplu program de mediatizare a asistentei financiare acordata prin Programul SAPARD, avand ca obiectiv informarea potentialilor beneficiari, a organizatiilor profesionale si a celor neguvernamentale precum si a administratiei publice centrale si locale, in ceea ce priveste continutul programului si conditiile de acces la fondurile SAPARD.