CATEGORII DOCUMENTE |
Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica |
Pescuit | Pictura | Versuri |
'Deci, dela inceput cel care cauta sa organizeze reconstructia are de
ales.' (20) |
G. M. Cantacuzino
Cartea omonima a lui G. M. Cantacuzino, despre care
va fi vorba in cele ce urmeaza, a aparut la Cartea Romaneasca in 1947 si este
mai putin cunoscuta in ansamblul operei sale. G. M. Cantacuzino mai este inca
apreciat drept personalitatea culturala cea mai complexa a arhitecturii
romanesti: arhitect, carturar si profesor de inalta tinuta intelectuala si
academica. In tumultul acelor ani postbelici care au premers arestarii sale,
Cantacuzino avea - prin acest volum de publicistica angajata in realitatea
ne-mediata a tarii sale - o situare 'ideologica' ambivalenta. Pe de o
parte gaseste elemente demne de lauda in arhitectura sovietica (dupa ce, nu cu
multi ani in urma, o criticase fara drept de recurs pe aceea pe care o
intalnise la
Pe de alta parte, teoreticianul unui
'regionalism critic' (K. Frampton) avant la lettre din el isi
iese din vreme in vreme din proiect. Atunci, in suprafata de conformitate
intelept asumata, se itesc insule de ceea ce devenise intre timp
non-conformism, i.e. bunul simt al celui ce cunostea nu doar arhitectura
europeana, dar si limita de toleranta a culturii romanesti dincolo de care
aceasta urma sa dispara sufocata.
A citi astazi aceasta carte este dureros. Clasa
sociala careia ii apartinea autorul, profesiunea lui, cu institutiile si cu
prioritatile-i de odinioara dispareau dupa macelul razboiului mondial cel putin
din prim-planul vietii publice, daca nu chiar - in curand dupa 1947 - chiar
fizic. Mediul edificat, la configurarea caruia participase atat prin zidire cat
si prin text, fusese sfartecat de cutremur si de bombardamente: ambelor traume
ii fusesera supuse chiar unele din propriile sale cladiri. Tonul cartii este
dat de un autor care nu isi mai regaseste echilibrul intr-o lume schimbata, pe
care pare dispus sa o inteleaga, dar nu sa o si cautioneze. Sunt vadite astfel
generozitatea si umanismul cu care incearca sa trateze de pilda problema
locuintei - necesara, dar in nici o alta forma decat cea individuala; sau in
vehementa caustica cu care, drept consecinta, se opune unor idei moderniste
(care, dupa discursul lui Hrusciov din 1954, vor deveni mai cu seama comuniste)
de felul tipizarii si prefabricarii, intr-un cuvant: industrializarii
arhitecturii romanesti.
Aceste sentimente dovedesc cu prisosinta ca
purtatorul lor era gata sa ofere 'un program de reconstructie'
chibzuit, in mod evident concentrat pe considerente sociale, dar ca in nici un
caz nu are in vedere o invesmantare a bolsevismului in aerul de onorabilitate
pe care i l-ar fi conferit fie si rostirea necritica a catorva dintre
sloganurile politice ale zilei. Devotat fata de ceea ce pareau sa fie
comandamentele reconstructiei, autorul nu intelege sa abandoneze fara lupta in
fata vulgarizarii lor; nu fara a lasa marturie ca existau si alternative
sensibile la ceea ce venea deja ca un tavalug sa massifice intregul discurs
public si, deopotriva, 'scena' edificata a acestuia pentru
urmatoarele aproape cinci decenii. Chiar daca ele nu au fost bagate in seama -
nici nu aveau cum, dat fiind climatul vremii - redescoperirea lor astazi ne
dovedeste ca deceniul al cincilea nu a fost in intregime absurd; ca, inainte de
a deveni in intregime absurd in deceniul urmator, a existat in a doua jumatate
a anilor patruzeci un spatiu scurt de respiratie in care, fara nici o
consecinta pentru politica vremii, s-au lasat totusi marturie posteritatii
(caci prezentul era deja mut si orb) viitoruri alternative pentru Romania.
Aceste viitoruri alternative pot sa fie astazi
redescoperite si celebrate, in fine; o fac si eu aici, referitor la
'estetica' lui G. M. Cantacuzino, nu fara un subminant sentiment de
zadarnicie. Acesta isi are o dubla motivatie. In primul rand, un motiv
diacronic: este vorba despre nesansa perpetuu regenerata a culturii romanesti
de a fi nevoita sa isi descopere drept congener - din vreme in vreme, cataclism
dupa cataclism - ceea ce ar fi trebuit sa-i fie de fapt strabun. In anii
saizeci era redescoperit cu emotie modernismul incipient autohton al anilor
treizeci, intr-o vreme cand acelasi modernism raposa de moarte buna in
occident. In anii nouazeci, redescoperim postmodernismul facut - acum douazeci
de ani cu febrilitate prin 'vizuini luminate' ale vietii literare de
atunci; azi la lumina, dar fara patima d'antan - de optzecisti. O facem
insa cand nicaieri nu se mai vorbeste la timpul prezent despre ceea ce aici n-a
fost, nu avea cum fi altceva decat frivolitate sclifosita si dezangajanta etic.
In fine, scriind 'manifeste' pentru (inca o) reconstructie, descopar
ca ele au fost scrise deja in parte de altii si acoperite de malul unei istorii
proaste.
Asa incat, in loc sa se gaseasca in postura de a se
distanta critic de nostalgiile unui tip de arhitectura care ar fi trebuit (si,
in circumstantele unei istorii 'normale', putea) sa fi fost deja
consumat la noi (noul vernacular, retrospectivismul cultural, accentul pe
mestesug si pitoresc; in fine, tot ceea ce astazi este localizat intre
regionalism critic si postmodernism istoricist), teoreticianul de astazi il
redescopera in prospetimea lui aurorala ca pe un - neinceput inca, dupa
cincizeci de ani de la formularea lui - viitor plauzibil. Nu este, fireste,
vina lui Cantacuzino, dupa cum nu este (decat in parte) vina generatiei '27, ca
in cultura romaneasca se face mai multa arheologie decat experiment, mai multa
taxidermie decat inginerie genetica, mai multa miniatura pe pergament decat
cybertext. Nu este vina lui Cantacuzino ca viitorurile noastre sunt aproape
fara exceptie foste proiecte de viitor neconsumate sau ratate, oricum trecute,
pe care le reciclam din timp in timp.
In al doilea rand, sentimentul de zadarnicie cu
care descopar, in acest text, proiectul de viitor al mediului edificat propus
de G. M. Cantacuzino isi are un motiv sincron: nici macar astazi nu exista
discutii publice, inteligente si performante, in competitie spre a produce
proiecte de viitor alternative pentru societate in general, necum pentru mediul
construit.
***
Sfatos, din penumbra modesta a unei pozitii care a
incetat sa mai fie privilegiata, autorul traseaza axele unei estetici a
reconstructiei. O face intr-o vreme cand dezbaterea in jurul acestei
reconstructii 'e o problema de stat', care insa 'nu poate fi
tratata cu usile deschise de catre autoritati' (17). Sa mai spunem oare ca
nici astazi nu exista dezbatere publica asupra modului in care se redacteaza
planurile directoare ale marilor orase, inclusiv al Bucurestilor? Si, inca, sa
mai insistam pe faptul ca, iata - public sau nu - acesta din urma nu exista
inca? Sau ca in programele electorale ale alesilor urbei nu figureaza
reconstructia decat, in cazuri fericite, drept schite rudimentare copiate pe
coltul mesei la vreo intalnire cu UAR, fara a fi intelese si, dupa alegeri,
fara a fi aplicate?
Acest proiect de reconstructie propus de
Cantacuzino avea cateva elemente nodale, in jurul carora se redistribuie
intregul: imaginarea unui viitor coerent; locuinta individuala si mentinerea
atributului mestesugaresc (deja ajuns la o calitate certa) al arhitecturii
celei noi, impotriva unei industrializari lipsite de baza reala si, date fiind
conditiile, vatamatoare pentru arhitectura. Imitarea tarilor industriale era
refuzata; reconstructia trebuia facuta 'la scara posibilitatilor
noastre' (18), tinta fiind calitatea obtinuta prin 'industrii mici in
care artizanatul ar putea inflori' (18). Mai mult, semnaleaza autorul,
'daca se vor infiinta fabrici de case-baraci-gata-facute, care vor ferici
satele si orasele, fabrici care vor concentra mana de lucru in marile centre,
bineinteles ca artizanatul va pieri si Romania va semana cu orice regiune
industriala de oriunde' (19).
Inca o data, dupa episodul
G. M. Cantacuzino vorbeste mai departe despre
moduri proprii fiecaror popoare de a-si orandui spatiul, intr-o forma
'slaba' a discursului despre specific, pe care o contrapun celei
'tari' din anii treizeci si, ulterior, din ultimele decenii
comuniste. Aceasta diferenta specifica a arhitecturii popoarelor in raport cu
matca europeana - ordine, armonie, refuzul originalitatii cu orice pret - isi
capata in procesul de definire formulari memorabile, ca de pilda
'optimismul vehement' al modului in care Statele Unite, o
'civilizatie de otel care se joaca cu virtuozitatile tehnice' (33);
amestecate, opiniile lui Cantacuzino despre Stale Unite se incheie intr-un alt
capitol cu observatia prea optimista, cum s-a vazut ulterior, ca 'reusita
Americii va fi si reusita noastra' (105).
Ajuns cu definirea spiritelor constructive ale
marilor popoare europene la Italia si Germania, G. M. Cantacuzino nu se sfieste
sa critice regimurile abia invinse intr-un pustiitor razboi, dar si sa laude
ceea ce este permanent in spiritul respectivului popor, dincolo - sau in pofida
- vicisitudinilor istorice. Desi in Italia 'privelistea este un imperativ
pentru arhitect' (37), regimul fascist a deturnat acest dialog catre unul
intre oras si trecutul a fost exhibat in chip propagandistic: 'ruinele
romane au fost trezite din letargia lor pentru a fi chemate martore la procesul
imperialismului fascist () pentru a deveni documente politice' (37); in
proces, ceea ce fusese 'un paradis al evocarii' (37) - Roma
suburbiilor - devenind regiune intens industriala: 'Totul a fost ravasit
si pus intr'o lumina falsa' (37).
Dincolo, 'peisajul german are in sufletul
locuitorilor o mare rezonanta si un mare prestigiu' (38) in vreme ce
orasele lor au fost dramatic distruse de razboi; sa mentionam in treacat,
ajunsi aici, fascinatia autorului pentru drumurile si podurile bine taiate in
peisaj, ca o scriitura caligrafica pe harta si pe care le doreste prezente si
in Romania (20-3), deoarece 'natura stapanita si organizata de om creeaza
peisajul, () are caracter ceea ce a fost format de mana omului' (20);
or, aceasta trasare peisagista a rutelor de circulatie a fost de altfel una
dintre putinele reusite incontestabile ale administratiei germane din anii
treizeci. Cu o traditie moderna in spate, pe care 'romanizarea' si
'imperializarea' practicate 'de altfel nu fara talent' (38)
de Speer si confratii sai - participanti 'mult mai vehement decat
italienii la propaganda politica' (38). 'Pe cand tinerii arheologi
germani, pe terasele dela
La noi insa? Planul director se dezbate in ziare,
iar limbajul de specialitate este impregnat de 'cuvintele luate din
vocabularul politic' (40); lipseste coordonarea, reconstructia nu este o
preocupare de stat si, in schimb, sunt promovate false concepte:
'reformarea arhitecturii' (R. Bordenache) sau 'locuintele
ieftine'. Cu ambele sintagme se razboieste autorul pret de cateva pagini.
Bucurestiul capata la randul sau cateva sentinte sfichiuitoare, pe care le voi
reda in intregime, cel putin pentru suculenta, daca nu si pentru actualitatea
lor cea mai arzatoare: 'Greu se formeaza ochiul la Bucuresti. Termeni de
comparatie lipsesc. Lipseste si acea ierarhizare, acea semnficatie a formelor
care da unui oras, adica unui dcor colectiv al vietii, adevarata lui
semnificatie. Bucurestiul e orasul nelinistii. Febrilitatea lui isterica
respinge parca munca inceata a operelor durabile. Totul este parca mereu
contestat. Putine valori au trecut de la o generatie la alta, chiar in domeniul
spiritual.' (115)
Ceea ce propune autorul in loc acestor acide
caracterizari este o estetica a reconstructiei centrata insa pe teme etice si,
in primul rand, pe o generozitate sociala care nu trebuie insa confundata cu
excesele retoricii bolsevice, careia o seama dintre colegii sai de la facultate
i se dedau deja; ei bine, nu se sfieste sa ii critice. Dimpotriva, aceasta
est-etica (Monica Lovinescu) - pentru a folosi o sintagma care a devenit
curenta dupa 1989 este centrata pe un simt major al lucrarilor publice; deviza
lui G. M. Cantacuzino este preluata din Gide: 'Popoarele care nu isi
croiesc drumuri si nu-si indiguiesc apele nu sunt demne sa traiasca'
(110), iar realitatea careia i se adreseaza, la fel de valabila si astazi din
nenorocire, este sintetizata astfel: 'de cand Romanul se munceste pe
ancestrala lui mosie, nu s'a gandit niciodata sa sape un canal si sa ridice un
dig. Cel putin 10 la suta din mosia tarii e stearpa din cauza acestei
indolente' (109). Cantacuzino incepe practic cartea si o sfarseste cu
aceasta pleodarie pentru lucrarile de mare amploare care sa nu fie totusi
monumente, ci opere de arta, atat in sensul peisagist (sisteme de drumuri
corect si maiestru in/scrise in ogor), cat si in cel ingineresc (poduri,
viaducte, indiguiri).
Si mai e ceva: pledoaria pentru un altfel de
invatamant de arhitectura, dezbarat de 'graba improvizatiilor
efemere' (115) care continua sa constituie o problema a acestui
invatamant, de 'extravagantele modei' (115) care ii reduc profunzimea
si durabilitatea si, mai ales, de aerul de campanie electorala. Ar trebui citit
si discutat atat de profesori, cat si de studentii de azi acest intreg capitol
dedicat reconstruirii educatiei de profil din G. M. Cantacuzino. Pentru
concluzia acestui text de modesta recunoastere a importantei pe care ar fi
trebuit sa o aiba aceasta carte si n-a avut-o la timpul ei, voi incheia insa cu
ceea ce poate fi si astazi, poate cu atat mai mult astazi, temeiul
reconstructiei din noi si dimprejurul nostru: 'Romania nu este un colt
oarecare de pe pamant, care poate fi reconstruit dupa calapoade adunate de
oriunde. Geopolitica Romaniei e bine precizata. Idealul nostru nu e de a semana
cu orice, dar de a lua de oriunde ceea ce ne poate fi util si de a-l integra
intr'un sistem propriu. Aceasta Romanie trebuie deci cunoscuta si cercetata,
ceea ce presupune si urmarirea tuturor surselor care au fost folosite pana acum
de noi si a tuturor elementelor care au contribuit cu sau fara voia noastra la
formarea noastra de pana acum. () Vrem un spatiu romanesc organizat in
functia unei mari generozitati sociale, o tara inzestrata cu institutii, cai de
comunicatii, porturi concepute toate unitar in urma unui efort creator, tinzand
a da tarii o infatisare omogena, vrem sa reluam unele nazuinti din trecut
parasind anumite metehne si vechea noastra indolenta pentru a crea o infatisare
demna si durabila spatiului nostru geografic? Sau ne vom multumi a fi un maidan
bantuit de vanturile influentelor sufland de oriunde?' (117, 120).
Ma tem ca la aceleasi intrebari trebuie si astazi
sa formulam un raspuns, dupa jumatate de secol de evitare a lui violenta, cu
napraznice consecinte pentre chiar
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1926
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved