Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Aspecte ale recepetarii mesajului mediatic - Pragmatism, comunicare, informatie

Jurnalism



+ Font mai mare | - Font mai mic



Aspecte ale recepetarii mesajului mediatic

Scopul cursului nostru este de a ajunge la o perceptie cat mai clara si mai corecta a ceea ce reprezinta jurnalismul mai putin in sine, cat in contextul multitudinilor discursive in care traim : literatura, stiinta, publicitate, politica samd. Fiecare vorbeste in felul lui. Fiecare vrea sa transmita ceva, cuiva, urmarind un anume rezultat. Zarva teribila care ne inconjoara are, chiar si atunci cand nu o intelegem prea bine, un rost si o noima. Are legi proprii si rigori de neclintit. Are mijloace si strategii specifice, pe care le putem studia si invata pe indelete. Jurnalismul este o simpla voce in acest vacarm discursiv. Nu e cu nimic mai grozav decat celelalte voci, dar cu siguranta e mai sonor si mai greu de prins intr-o formula anume. De aici vine si dificultatea intreprinderii noastre. Jurnalismul nu se lasa usor definit. Ce este el, in definitiv ? Oglinda sau ecran cinematografic ? Reflectare obiectiva a realitatii ? Subiectivism mascat ? Opinie personala transferata in mod ipocrit asupra unui personaj colectiv si anonim (noi) ? Raspunsul e simplu : nimic din acestea si toate la un loc. Teoreticienii genului au scapat de aceasta aporie (fundatura logica) decretand : jurnalismul este o literatura pragmatica, o literatura cu picioarele pe pamant, la adapost de toate bucuriile ratacitoare ale imaginarului (bizar, ciudat, fantastic).



Pragmatism, comunicare, informatie

Pentru a intelege mai bine specificul discursului jurnalistic, trebuie sa depasim sterilitatea abordarilor impresioniste si sa acceptam teza conform careia, inainte de a fi un vehicul de informatii, idei si atitudinii, jurnalismul este in primul rand un act de comunicare. La o prima vedere, lucrurile par simple - canalul expresiv al presei este limbajul, asa cum sunetele si culorile sunt materia prima a muzicianului si a pictorului. Limbajul este un sistem de comunicare al gandirii, care provoaca si da forma reprezentarii sale. Daca aceasta gandire este "artistica", forma care o imbraca este mai expresiva decat cea a limbajului obisnuit. In acest camp se situeaza mesajul literar sau poetic, conform cu doua dimensiuni : 1) Dimensiunea semantica, care vizeaza inteligibilul si universalul. 2) Dimensiunea estetica, reprezentand aspectul aparent gratuit, perceptiile si subiectivismele pe care individul (artistul) le introduce in cadrul unor norme anume, cum ar fi versificatia, figurativul, sugestia. Ĩn jurnalism, aceste dimensiuni suporta modificari majore, daca nu dispar cu totul - semantismul are ca tinta inteligibilul si lumea ca lumea, in timp ce estetismul se refugiaza in simpla evocare, preferand valorile concrete ale pragmatismului si informatiei - fapte noi si interesante pentru cat mai multa lume.

La o privire grabita si fara mari pretentii, vom observa ca principalul criteriu de departajare intre literar si jurnalistic este cel al fictionalitatii. Cum termenul este profund contestabil, vom spune ca (cel putin in cazul stirii) limbajul de presa refuza imaginarul, volutele ademenitoare ale fanteziei. Relatare de la fata locului, scriitura de presa se subsumeaza unor exigente stilistice ultimative : clar, concis, credibil. Ĩn discutie, intervine un element extrem de important : gradul de libertate al autorului. Daca in literatura aceasta libertate pare sau chiar este maxima, in jurnalism libertatea este limitata de multe rigori specifice : sa fie recent, real , verificabil, nou si sa intereseze pe cat mai multa lume. Altfel spus, textului jurnalistic ii sunt greu accesibile sau de-a dreptul interzise mai toate categoriile estetice : bizarul, ciudatul, straniul, macabrul, grotescul etc. Dimpotriva, scriitorul se poate juca in text dupa pofta inimii - inventeaza situatii si personaje, schimba vocile narative, le suprapune, isi marcheaza apasat prezenta, mizeaza pe coparticiparea cititorului, exerseaza noi modalitati de exprimare, cauta insolitul (nu noutatea) in toate formele lui etc.

Din punct de vedere pragmatic, textul jurnalistic este un discurs marcat de conditiile concrete de comunicare. "Putem lua ca punct de plecare faptul ca vorbitorul/ascultatorul folosesc in exprimarile lor propozitii pentru a se intelege asupra unor stari de fapte (.) Ĩn sens logic, enunturile sunt propozitii care redau fapte. Numai enunturile pot fi considerate adevarate sau false. De aceea, ele sunt permanent dependente de exprimari asertorice - adica, de o clasa de acte de vorbire in care propozitia dependenta se foloseste in sensul unei sustineri, constatari, impartasiri etc." (J. Hambermas, 1983, pp. 192-193).

Comunicarea de orice tip ar fi ea, presupune cel putin doi actori si o relatie. Aceste relatii pot fi : A) Directa, fata catre fata, numita si "comunicare interpersonala". B) Indirecta sau mediata de un suport tehnologic (telefon, PC, scrisori), institutional (presa, TV), artistic (filme, expozitii, concerte). Ceea ce ne intereseaza in mod deosebit ar fi un alt tip de comunicare, dedus din cele doua de mi sus - si anume comunicarea de masa, cea care pune in legatura categorii sociale enorme si dispune de o infrastructura pe masura. Despre acest concept s-a scris si se scrie necontenit, data fiind si miza aflata in jos : gestionarea puterii si libertatilor fundamentale ale omului, interesul financiar, globalizarea lumii samd. Noi ne vom multumi doar sa amintim ca termenul de "masa" desemneaza un mod anume de agregare a indivizilor si ar mai multe caracteristici : oamenii nu se cunosc intre ei si nu comunica interpesonal, interesele lor coincid dar si intra in conflict, nu au valori si scopuri comune. ceea ce ii leaga este insusi actul de a consuma acel produs cultural oferit tuturor de o instanta mediatica sau nu (vezi M Coman, 2004, p. 15). Ĩn orice caz, termenul de "masa" a capatat deja o identitate conceptuala si ar fi o greseala sa fie substituit termenului de "multime" (grupare umana localizata precis si fara o identitate anume) sau "public" (ansamblu de indivizi, limitat numeric, care poseda apartenenta la o comunitate de interese si care se manifesta coerent).

Dubla dependenta (vorbitor/ ascultator) a unui enunt reprezinta, de fapt, fundamentul textului jurnalistic - un text cu o finalitate clara si precisa de comunicare. Strans legat de realitatea concreta de lectura, textul jurnalistic se va disocia de cel literar printr-o anume dinamica discursiva. Prin atac, de pilda. Motivul e simplu si lesne de ghicit - obosit, grabit, indispus, cititorul doar rasfoieste presa. Rareori se afunda confortabil in lectura. Cauta un text care sa-l intereseze din prima clipa si sa-l citeasca rapid.

Cititorul vrea sa fie uimit in permanenta. Si mai vrea ceva - sa aiba parte de o lectura comoda, fara complicatii lingvistice sau filosofice. Prin urmare, este foarte important (decisiv, chiar) sa stabilim cum incepem un articol, in ce fel vom raspunde la intrebarile de baza ale unei contextualizari primare : cine ? ce? unde ? cand / de ce ?

Daca intr-un text literar rabdarea cititorului se consuma in primele 30 de randuri sau 30 de pagini (cazul romanului), in jurnalism totul se decide in primele 30 de cuvinte - altfel spus, in primele trei randuri, in primul paragraf.

Consecintele acestei exigente sunt nenumarate : un atac puternic, clar, incitativ si informativ in egala masura, ca sa nu mai vorbim despre semnele metapragmatice (elemente de titrare sau de ilustrare iconica) care diferentiaza hotarator jurnalismul de alte tipuri de texte. Criteriul de alegere a vocabularului nu va fi deci nici lingvistic si nici semantic, ci comunicational : a atrage atentia, a conchide prin reluarea mesajului principal, a convinge.

Ĩn ciuda unor aspecte inca neclare si litigioase, putem spune ca limbajul jurnalistic are cateva trasaturi distincte :

  • Un grad redus de complexitate.
  • Concizie, credibilitate, claritate.
  • Elemente anaforice (de inlocuire) putin prezente.
  • Saracie a conectorilor conjunctionali.
  • Extensie minima a textului.
  • Saracia epitetelor descriptive.
  • Prezenta apasata a elementelor de localizare.
  • Reducerea pana la disparitie a elementelor de subiectivitate : prezenta eu-lui, constatarile si valorizarile personale.
  • Prezenta dublei intreruperi. Gestionarea anume a inceputului si sfarsitului.
  • Folosirea verbelor performative : interogativ, imperativ, vorbire indirecta.
  • Gestionarea informatiei - de la simplu la complex.
  • Saturarea contextuala. Raspunde la intrebarile: Cine? Ce? Unde? Cand ? De ce?     

Mass media. Este o forma si chiar se confunda cu termenul complex si contradictoriu de "comunicare de masa". Chiar termenul de mass media (melanj intre eng. Mass si lat. Media) arata ezitarile si improvizatiile din domeniu : mediu, mediatizare samd. Incluse intr-un sistem functional si coerent, mass media se pot distinge in functie de anumite criterii :

Suportul folosit. Electronice, tiparite neconventionale.

Continut. Informare, divertisment, publicitate.

Receptor. Public tinta divers, specializat sau nu.

Mod de achizitie. Direct, abonament, taxa, gratuit, pe unitatea aleasa dintr-un ansamblu de oferta ("pay-per-view").

Strans legata de progresul tehnologic, mass media se afla mereu in miscare, dezvoltand media noi, numite generic "multimedia" sau "presa on-line". Pentru a ne face o idee despre rapiditatea schimbarilor in acest domeniu, sa luam scenariul propus de Frederick Williams (1982), care imagineaza istoria mijloacelor de comunicatie pe durata a 24 de ore :

Momentul zero il plasam cu 36.000 de ani in urma, cand a aparut probabil ,homo sapiens" si odata cu el limba si semnele. Ora 3 - nici un progres. Ora 6 - nici o schimbare. Ora 8 - notam prima revolutie; pictura rupestra. Ora 12 - nimic nou. Ora 18 - aceeasi imagine in locul primitivilor anonimi din pesteri apar artistii. Ora 20 - sumerienii descopera scrisul, cu 4.000 de ani ĨCh. Ora 20,40 -egiptenii inventeaza hieroglifele. Ora 21,28 - se dezvolta alfabetul. - apare Homer, primul mare poet a carui opera ramane pe suport de hartie. - Imperiul Roman. adevarata revolutie; apare tiparul lui Guthemberg si Biblia in tiraj apreciabil. - apare tiparul cu aburi. - telegraful. - telefonul. - filmul cu sunet. - televiziunea in culori. Cu doua minute inainte de miezul noptii se gramadesc inventiile. La 104 secunde se lanseaza primul Sputnik. Ĩnca 92 de secunde - se lanseaza primul satelit comercial. La 49 de secunde de miezul noptii, telecomunicatiile si computerele converg."

Traim intr-o lume a schimbarilor accelerate nebuneste. Ne vom opri undeva, candva? Culmea este ca biologul Rene Dubois (1873) a demonstrat ca, in ciuda oricarui progres tehnologic si stiintific, corpul si creierul uman nu s-au schimbat aproape deloc in ultimii 100.000 de ani ! Daca japonezul Ito a introdus in 1981 termenul de "societate informationala", probabil in curand va trebui sa inventam un alt cuvant pentru realitatile care ne inconjoara. Se schimba tehnologia, se schimba si presa publicul, ziaristii. Totul se schimba cu o viteza fantastica. Numai necesitatile noastre raman aceleasi : sa fim informati, sa fim lamuriti, sa fim tratati ca parteneri egali de comunicare si nu inclusi intr-o masa amorfa de receptori. Nu are nici un rost sa sondam viitorul. Asa cum spune celebrul filosof Karl Popper (1965) orice dezvoltare viitoare va fi influentata decisiv de nivelul tehologiei acelui moment, nivel ce nu poate fi cunoscut, deoarece am cunoaste inca de astazi ceea ce vom sti in viitor. Acesta e motivul (elementar si banal) pentru care mai toate prognozele se dovedesc a fi gresite. Cel mai comic si consacrat exemplu este al lui Lee De Forest, care afirma in 1926, dupa ce in 1909 descoperise trioda si principiul tehnic al radioului : "Televiziunea este posibila din punct de vedere tehnic si teoretic. Ĩnsa din punct de vedere finaciar o vad ca pe imposibilitate certa. A visa la televiziune inseamna a pierde tipul n mod inutil". (Kunczik, Zipfel, 1998, p.32)

*

Presa este superficiala si grabita. Ea nu adauga aproape nimic luminii acesteia. O consemneaza doar si uneori tinde chiar sa o inlocuiasca, asa cum remarca si Pierre Sorlin (2002) : "Multi se uita la televizor pentru a vedea lucruri care pot fi intalnite pe strada". La randul lor, cu destul umor, Husson si Robert (1990, p. 95) se intrebau ce s-ar intampla daca savantii, in sfarsit, ar descoperi misterul crearii lumii. Ar trebui, nu-i asa, ca a doua zi jurnalele sa anunte colosala descoperire. Este posibil ca cea mai mare stire din toate timpurile sa incapa in cateva randuri tipografice ? De ce nu ? Amuzamentul, insa, abia incepe, imaginand cum ar trata aceasta stire diferite publicatii. Un ziar economic (Les Echos) ar publica informatia pe ultima pagina, rezervata stirilor non-economice, in plus adaugand profesional ca nu se cunosc inca implicatiile acestui eveniment in miscarea bursei si pietele financiare. La randul ei, Agentia France Presse ar trimite pe flux un flash : "Dumnezeu exista - confirma surse extrem de autorizate din cadrul Centrului de Cercetari etc.". Profitand de ocazie, Le Monde ar publica rapid un supliment religios-stiintific, un intreg si documentat dosar privind creatia, in timp ce in Romania ziarele vor insoti epocala veste cu articole pline de indoiala, dezvoltand felurite scenarii, din care (cu siguranta) nu vor lipsi duioase lamentari (noi, romanii, de ce nu am fost in stare sa descoperim un lucru atat de simplu) sau insinuarile acuzatoare la adresa fostei securitati, a diversiunii puse la cale de serviciile secrete etc.

1.0 ACTORII COMUNICARII MEDIA

1.1 Ziaristii. Exista profesiunea de jurnalist sau nu ?

Studiul sistematic al jurnalismului ca profesie este de data recenta (in Franta, primele lucrari serioase incep sa apara dupa 1980). Pana acum, rezultatele nu sunt prea multumitoare. Asemenea lui Socrate, stim ca nu stim mare lucru. Cunoastem multe si disparate lucruri despre structurile de presa, despre tipurile de public si efectele media, dar nu stim cu precizie cati oameni lucreaza actualmente in presa. Cifrele pe care le avem sunt neactualizate si neconcludente. De pilda, in Franta anilor 1980 lucrau 200.000 de ziaristi. Daca adaugam oamenii din radio si cinema, cifra sare de 4.500.000 - adica 2 la suta din populatia activa a Frantei (vezi, R. Rieffel, 2008). Ĩn jurnalism, cifrele sunt orientative si acest lucru nu trebuie sa ne mire, daca ne gandim cat de dinamic si de schimbator este domeniul - apar si dispar ziare, apar noi provocari si noi mode (Internetul, presa on-line), care modifica de la o zi la alta proportii, ponderi si structuri. Dincolo de orice explicatie, realitatea e aceeasi. Un straniu paradox face ca profesionistii scrisului (ziaristii) sa aiba foarte putine carti despre meseria lor. Ne lipsesc cartile de invatatura (prea academice si disparate pe scoli si practici neconforme cu realitatea noastra nationala). Ne lipsesc cartile de istoria presei - in diacronie sau pe momente cruciale, cum a fost la noi "revolutia in direct" sau ofensiva presei tabloide din ultimii ani. Jurnalismul (romanesc sau de aiurea) are multe de recuperat. Ne gandim mai ales la trasaturile care ii definesc specificul si personalitatea sociala. Sa ne oprim asupra celor mai importante dintre ele.

Identitatea. In ciuda studiilor sociologice de pana acum, locul si rolul ziaristului nu ne sunt prea clare. Daca inceputul presei moderne il reprezinta "La Gazette" (1631, Theophraste Renaudot), nu putem trece de realitate anterioara a foilor volante, scrise de mana, din vremea Imperiului Roman (Acta Diurna) sau a "pamfletelor" medievale anonime si extrem de caustice la adresa suspusilor vremii. Termenul de "jurnalism" (impus la 1684 de Pierre Bayle) este cel mai succint termen pe care il avem pentru activitatea de culegere si difuzare a stirilor (vezi B. Zelizer, 2007). La fel de succint e termenul de stire (din verbul "a sti"), nouvelle (nou, noutate) sau news (noutati). Presa (cuvant provenit din activitatea tipografica, "a presa") se ocupa de stiri, dar termenul vechi de cronica acopera mai bine realitatea jurnalismului (ceea ce apare in fiecare zi). Etimologic, cronica inseamna a pune in circulatie noutati. Astazi, termenul de jurnalism este atat de cuprinzator incat include aproape orice : critici muzicali, spectacole de divertisment, weblog-uri sau reality show. Din martor al timpului prezent, jurnalismul s-a transformat in "cainele de paza al societatii", apoi in "saltimbanc", agent al puterii sau simplu suport publicitar, incat nici el nu mai stie prea bine ce este cu adevarat. Cand victima, cand agresor, presa da dovada de trufie si se crede "a patra putere in stat". Orgoliul nemasurat al gazetarului de a se crede actor politic a primit o lovitura mortala o data cu adevarul enuntat de McLuhan in anii 70 (vezi "Galaxia Guthemberg") : mesajul e chiar media. Presa nu transmite stiri, ci se transmite pe ea insasi. Eveniment este ceea ce presa vrea sa fie. Ĩntr-o societate tot mai fictionalizata, cum este cea a noastra, realitatea materiala nu mai conteaza. Importanta este realitatea simbolica. Nu faptul, ci semnificatia lui conteaza.

Profesia. Definitia ziaristului e simpla : "O persoana care are ca ocupatie principala, regulata si retribuita exercitarea profesiei la una sau mai multe publicatii si care obtine din aceasta activitate cea mai mare parte a veniturilor sale". Surprinzator este faptul ca s-a ajuns destul de greu la aceasta definitie, care, la o analiza mai atenta, incearca sa acopere realitatea celui angajat (remunerat) de un ziar, dar si a colaboratorului ocazional. Chiar si asa, intrebarea ramane fara raspuns : este sau nu gazetaria o profesie ? Lituratura de specialitate distinge usor arbitrar intre job (ocupatie, o munca ce vizeaza profitul), meserie (activitate de o viata) profesie (activitate superioara, ce implica reguli stricte, cunostinte solide de specialitate, apartenenta la o organizatie profesionala), vocatie (toate exigentele la un loc, plus pasiune si un talent indiscutabil). Pentru a plasa jurnalismul intr-o categorie sau alta, nu avem multe criterii de departajare. Dupa singurul criteriu (cel formal) jurnalismul nu este o profesie. Un profesor sau medic ramane cu acest titlu pe viata, in timp ce gazetarul si-l pierde imediat ce abandoneaza scrisul. Putem spune, prin urmare, ca jurnalismul este un job, o ocupatie. Gazetar esti numai cat faci parte dintr-o redactie sau esti publicat sistematic de un ziar. Oricum, profesia de baza a cuiva nu poate fi gazetaria. Aceasta ciudatenie explica de ce oamenii care nu mai lucreaza in presa isi aroga titulaturi straine si pompoase in definitiv : comentator, analist politic, critic, scriitor sau (si mai si) publicist. Termenul de "publicist" este o incercare disperata si nereusita de a rezolva aceasta ciudatenie : ziaristul e ziarist numai cat scrie la un ziar. Putem oare asimila situatia jurnalistului cu cea a politicianului, recunoscut ca atare cat face parte dintr-un partid sau miscare politica serioasa ? Cei care fac acest lucru se grabesc. Munca de ziarist nu e nici usoara si nici simpla. Ea presupune sumedenie de calitati : talent, tenacitate, travaliu intelectual si efort creativ - toate puse in slujba raportarii vigilente si neobosite cu realitatea.

Provocarile profesiei si imaginea despre sine. Ziaristii au in general o foarte buna parere despre ei si despre meseria ce o practica. Unii considera activitatea lor preponderent rutiniera si tehnica (culegere si redactare de stiri), altii se cred artisti, scriitori, oameni inzestrati cu fler, expresivitate, ironie, dinamism si culoare. Cei mai multi recunosc o multime de neajunsuri si defecte, dar continua sa creada ca munca lor e deosebita, nerutiniera, usor boema, atipica, generatoare de satisfactii. Sentimentul ca te afli in miezul evenimentelor, ca reprezinti o forta, ca esti "formator de opinie", ca te invecinezi cu mai marii zilei, constituie motive suplimetare de mandrie. Mitologia tesuta in jurul gazetariei intretine falsa iluzie ca, o data intrat in redactia unui ziar, toata lumea te priveste cu admiratie si cuvenita teama. Ĩn realitate, prestigiul meseriei se erodeaza constant, gratie derapajelor grave de la deontologie, nenumaratelor scandaluri sau, finalmente, ineficientei cvasigenerale a demersului publicistic. Toate sondajele, intr-o masura mai mare sau mai mica, arata prestigiul tot mai scazut al presei in ochii opiniei publice (vezi celebrul sondaj SOPHRE). Presa minte, manipuleaza, tace cand ar trebui sa strige si striga cand ar trebui sa taca, inventeaza sau exagereaza si, mai ales, intra cu bocancii murdari in sufletul, in viata intima a omului. Ar trebui sa ne dea de gandit sondajele, dar, cu asupra de masura, violentele tot mai numeroase indreptate impotriva jurnalistilor. Inseamna ca ceva trebuie sa se schimbe in atitudinea si comportamentul "presarilor", ca cei in drept trebuie sa lupte pentru reabilitarea sociala si pentru imaginea meseriei. Mai inseamna ca traim de multa vreme intr-o societate bolnava, o societate care se razbuna pe cine nu trebuie, incercand sa sparga oglinda numai pentru simplu fapt ca figura sa apare ravasita de uratenie si oboseala. Adevarul e cu siguranta la mijloc. Ziaristii nu sunt niste sfinti si lupta lor pentru adevar si obiectivitate e vorba-n vant, dar fara munca si tenacitatea lor am trai intr-o societate de zece ori mai stramba, mai tiranica, mai abuziva. Se zice ca rolul presei este de a informa publicul larg - un termen destul de vag si discutabil, cata vreme stirile sunt supuse unor filtre deformatoare de selectie, procesare si distributie. In realitate, rolul presei sta in vigilenta cu care urmareste structurile de putere, in asa fel incat puterea sa nu se instituie ca unic gestionar de sensuri, de pedepse sau recompensari. Unii reusesc, altii nu. Nimeni nu se poate declara insa depozitarul adevarului. Ca orice om, ziaristul are propriile sale simpatii si interese. Ca orice om, se lasa intimidat (cenzurat) de cerintele sefilor. Nu de putine ori jurnalistii au fost acuzati de complicitate cu structurile de putere si, pana intr-un punct, acest lucru e de inteles - politicienii au nevoie de presa pentru imaginea lor, iar ziaristii au nevoie de politicieni pentru a-si castiga painea. Presa e un domeniu al paradoxului : dezinformeaza informand in exces; lupta cu politicienii, dar, reluandu-le frazele sau comentandu-le afirmatiile, intra in jocul lor, ii ajuta chiar si fara voie sa manipuleze mase mari de oameni.

Rolul jurnalismului si functia de "gatekeeping". Ideal vorbind, jurnalistul ar trebui sa fie neutru si obiectiv. Cum acest lucru nu se intampla din numeroase motive (impunerea unui stil personal al publicatiei, presiunea concurentiala a ziarelor de scandal, presiunea teribila a audio-vizualului, dorinta ziaristului de a iesi in evidenta), jurnalismului i se cere sa fie doar onest (termen lax si infeicient). I se cere sa respecte faptele in profunzimea lor, dar fara a-si interzice subiectivitatea, parerea personala, patosul sau evocarea expresiva ("Faptele sunt sfinte, comentariul liber"). Jurnalismul are nenumarate roluri (functii) : de informare, de explicitare, de amuzament samd. Adeseori, ele se intersecteaza, facand si mai dificila truda teoreticianului. Putem totusi identifica cateva tipuri majore de jurnalism (vezi Kunczik, Zipfel, 1998) : 1) Jurnalismul pasiv, cel care preia si modifica minim "comunicatele de presa". 2) Senzationalist, scociorator (prin gunoaie). 3) Mediator (intre diferite paturi si structuri sociale, intre putere si mase). 4) Pedagog. Educa, invata, ofera direct sau indirect modele de viata, de comportament. 5) Cercetas (de idei, de teme noi si importante pentru societate). 6) Opozant (isi respecta misiunea de baza - aceea de a fi un critic vigilent al puterii si al societatii, chiar si atunci cand aparent, nu este cazul. Toate aceste tipuri (la care se pot adauga si altele) sunt prea statice si rupte de realitatea presei, mult mai amestecata si mai versatila decat apare in tabelele sociologilor. Acelasi lucru il putem spune despre tipul sintetic propus de Mayer (1973) : jurnalismul de precizie (sobru si serios), care presupune o activitate plina de acribie, un studiu aprofundat al cercetarii sociale empirice, pentru o documentare cat mai ampla asupra unei teme de maxima actualitate. La polul opus, s-ar afla jurnalismul exagerarii (tipul de gazetarie care merge pe logica lui "tot mai multi" si umfla cat se poate de mult dimensiunea, semnificatia sau impactul faptelor). Functia de "gatekeeping". Conceptul porneste de la premisa ca in jurnalism nu trebuie sa intereseze decat informatia obiectiva, neincarcata de sentimente, pareri, valori secundare. Jurnalistul, la randul sau, trebuie sa fie un "paznic al portilor", sa pastreze o distanta neutra, neimplicata, fata de fapte. "Gatekeeper" (termen introdus de Kurt Lewin, 1951) ridica problema controlului informatiei, altfel decat prin cenzura sau alte forme de interzicere brutala. Functia de "paznic" se refera cu precadere la selectia stirilor. Studiile sociologice facute de White (1950) pe activitatea unui ziarist cu 25 de ani vechime dintr-un oras american mediu (100.000 de locuitori) arata ca jurnalistul a folosit din materialele venite pe telex doar 10%. Pentru respingerea celorlalte 90%, subiectul studiului a invocat doua motive : 1) O informatie e considerata nedemna pentru o relatare. 2) Din diferite texte scrise despre aceleasi eveniment se selecteaza doar una. Studiile care au urmat (Werner, 1968; Shnider 1967) au aratat ca selectia stirilor se face dupa criterii pur subiective, cei in cauza nefiind in stare sa-si defineasca metoda de selectie. Ĩn orice caz, orice jurnalist de cotidian indeplineste intr-un fel sau altul functia de "gatekeeper". Acest lucru este influentat de multe imponderabile, cum ar fi marimea ziarului - in acest caz manifestandu-se un explicabil paradox : cu cat ziarul e mai mare, cu atat foloseste mai putine informatii de agentie. Altcumva, in selectia stirilor nu evaluarea informatiilor conteaza cel mai mult, ci graba, presiunea "deatline-ului" sau chiar absenta spatiului tipografic. De aici decurge o alta ciudatenie a presei : cu cat o informatie intra mai devreme pe fluxul de stiri, cu atat creste posibilitatea de a fi raspandita prin mass media. Libertatea presei. Despre abuzurile asupra presei sau a libertatii de exprimare s-ar putea scrie un intreg roman, pline de fapte teribile (crime, incendii, decizii absurde). Lupta pentru libertatea presei incepe inainte de nasterea presei ca atare, cand in 1649, Parlamentul englez hotaraste ca "orice guvern trebuie sa sina cont de toate vocile care se exprima in societate", dand dreptate lui Milton, cu a sa celebra "Areopagitica". Apoi, Declaratia Drepturilor Omului din America (1776) sau declaratia revolutionarilor francezi (1789) pare sa fi statutat pentru totdeauna principiul sacrosanct al liberei exprimari de opinie. Cum bine stim, acest lucru ramane inca un deziderat, daca ne gandim nu neaparat la cenzura comunista sau totalitara, ci la cenzura economica sau administrativa (vointa inatacabila a sefilor) din zilele noastre. Am putea discuta mult pe acest subiect (dovada, sutele de carti scrise pe aceasta tema). Important e sa luptam pentru drepturile noastre de libertate, dar sa nu fim naivi. Cum spunea un filosof : "Liberi sunt doar cei bogati".

Contextul media

1.2.1. Mass media si societatea

Studiile sociologice privind identitatea presei si interactiunea ei cu celelalte forme de comunicare de masa s-au facut sub presiunea prozaica a rezolvarii unor probleme practice, dar straine jurnalismului propriu zis : eficienta actului publicitar, corectarea campaniilor electorale, imbunatatirea comunicarii politice si a propagandei. Nu intamplator, marii sociologi ai secolului trecut (Berelson, Lasswell, Hovland, Lazarsfeld samd) s-au ocupat mai putin de fenomenul presei in sine, cat de masurarea si clasificarea efectelor media. Rezultatele (remarcabile in multe privinte) sunt departe de a ne multumi. Motivul tine de complexitatea fenomenului si dimensiunea efortului cerut. Asa cum remaca si Klappner (1960) "selectionarea unui corpus relevat pentru efectele social si psihice ale mass mediei ar ocupa o imensa echipa interdisciplinara timp de peste un deceniu si ar presupune un buget astronomic". Facand comparatia dintre sociologia stiintei (europeana) si stiinta comunicarii (americana) un alt sociolog celebru, Robert K. Merton (1957) deplangea absenta unei teorii integratoare a comunicarii mediatice, acuzand pozitia oarecum marginala a cercetatorilor si harnicia lor de a strange doar documente empirice (multime de studii punctuale, rutiniere, minimale), fara ca cei in cauza sa adanceasca studiul, sa-si puna problema "de ce?" si sa mearga la cauze. Vestita formula Lasswell (1948) este pomenita mereu de mediologi : who (transmitatorul), what (mesajul), which (canalul), whom (receptor), with what (efect). Ea acopera, in oglinda cu formula lingvistica a lui Jackobson, intreaga dinamica a comunicarii mediatice, dar formula e imperfecta in absenta "de ce-ului". Formula lui Lasswell trebuie completata prin lamurirea a doua dimensiuni esentiale comunicarii jurnalistice :

a)      circumstantele in care se transmite mesajul (in timp si spatiu);

b)     telurile pe care transmitatorul vrea sa le atinga.     

Opinie publica si spatiu public. Daca spatiul public este "un loc de circulatie, un loc unde se intalnesc oameni, idei, interese, cu "spatiul public" avem o problema. Nici pana acum nu avem o definitie completa a termenului, data fiind complexitatea realitatii ce o reprezinta. Se poate spune totusi ca aceasta notiune des folosita are trei trasaturi esentiale : un public, o opinie, un punct de vedere impartasit. "Opinie publica este o forta sociala ce rezulta din similitudinea judecatilor aplicate unor subiecte de catre o pluralitate de personaje si se exteriorizeaza in masura in care ea devine constienta de ea insasi". Desi suna cam complicat, definitia subliniaza faptul ca pentru a se forma opinia publica trebuie sa existe o convergenta de pareri, o exprimare explicita a evaluarii si o participare a unui numar mare de persoane. (Rieffel, 2008, p. 38)

Ar fi o greseala sa credem ca putem masura opinia publica doar prin sondaje sau, si mai grav, sa identificam opinia publica cu sondajele. Cei care fac acest lucru (ex. ziaristii care fac caz de sondaje zicand ca aceasta e opinia publicului) pornesc de la 3 postulate false :

    1. Toata lumea are o parere despre un subiect.
    2. Toate opiniile sunt echivalente.
    3. Nu conteaza intrebarile, ci raspunsurile.

Sondajele nu sunt infailibile. Chiar facute corect, ele permit doar o fotograma de moment a realitatii propuse dezbaterii publice : sanatate, securitate sociala, imagine a unui om politic samd. In realitate, nici un sondaj nu poate reda opinia publica reala. Ne ofera doar o sugestie, un indicator general si atat. Ar fi mai corect, prin urmare, sa distingem doua tipuri de opinie : nominal (formulabila intr-un enunt general de tipul : "Romanii considera ca.") si concret (atribuita unor personaje concrete : petitionari, purtatori de cuvant, manifestanti).

Dincolo de toate aceste aspecte, trebuie sa ne punem o problema cruciala : presa influenteaza opinia publica ? Si daca da, prin ce mijloace, mecanisme sau modalitati ? Eliminand aspectele controversate si generatoare de confuzie, cercetatorii s-au oprit la cateva constatari comune :

  • Presa favorizeaza aparitia si dezvoltarea opiniei publice. Aici trebuie sa distingem, cum o face Gabriel Tarde, intre "multime" (instabila si neasteptata, impulsiva si emotionala) si "public" (o colectivitate de indivizi separati fizic, dar uniti de o coeziune mintala). Din acest punct de vedere, TV-ul apartine publicului, realizeaza o legatura intre toate mediile si toate clasele sociale. Problema este daca acest public mai exprima "opinia publica"? E limpede ca audienta mare nu reprezinta o oglinda a opiniei, chiar daca sunt dezbatute subiecte majore ale momentului.
  • Presa modifica modalitatile de exprimare a opiniei publice. Sa ne gandim la transformarile prin care au trecut manifestarile de protest. Ele s-au adaptat exigentelor jurnalistice si nu intamplator sindicalistii agita slogane vizibile, improvizeaza mici spectacole de sunet si lumina, apeleaza la o anumita costumatie. Ne mai putem gandi la actiunile teroriste care, in principal, vor sa atraga atentia presei si, prin intermediul ei, sa-si difuzez mesajul.
  • Presa poate sa impuna ordinea de zi a cetateanului, sa genereze conformism, dar si pluralitate a opiniilor. Facand o selectie prealabila si controlata a informatiilor, presa creeaza un fenomen (agenda-setting). Asta inseamna ca indivizii au mai putina autonomie in gandirea si comportamentul lor. Presa le impune temele de discutie preocuparile samd. Desi corecta, teoria aceasta ne duce intr-un paradox : presa stimuleaza democratia, distrugand-o. Adevarul este ca, masificat n buna parte, publicul nu poate fi judecat ca o masa compacta, lipsita de individualitati, reactii diverse si antagonice. Ar fi simplist si eronat. (vezi Rieffel, 2008)

Orice discurs critic la adresa presei se opreste in dreptul unei intrebari simplissime : daca presa e nociva si o eliminam, ce punem in loc ? E limpede ca, in ciuda oricaror neajunsuri, presa contribuie decisiv la constituirea si consolidarea spatiului public, a reactiei sociale, a dezbaterii democratice.

1.2.2 Presa, politica si politologia

Desi studiile comportamentului politic dateaza din stravechimea luimi antice, politologia a aparut ca disciplina academica si de sine statatoare abia acum 50 de ani, in Statele Unite. O definitie simplista si nu tocmai departe de adevar ar fi ca politologia studiaza cine, ce cand si cum primeste. O alta abordare mai academica aduce in discutie notiunile de "putere" si de "stat". Prin urmare, stiintele politice au ca obiect de studiu natura, acumularea distributia si exercitarea controlului puterii la toate nivelurile interactiunii sociale, cu accent special acordat puterii statului. Nu are rost sa ne intrebam de ce numim pe ziaristi "actori politici". Ei se considera si se poarta ca atare, dar, din pacate, nimeni (nicio institutie) nu le confera acest statut. De aici apar nenumarate confuzii si substituiri de roluri, vizibile la noi dupa 1990, cand jurnalistii au completat in felul lor vidul de putere creat, s-au erijat in politicieni (adesea, de opozitie), s-au implicat si au influentat cu simpatii personale si interese jocul democratic, dar fara a-si asuma deschis rigorile si sanctiunile acestui joc (decadere din drepturi, oprobiul public samd). Chiar si asa, ar fi o naivitate sa credem ca puterea si viata politica in general pot trai independent de presa. Sintagma "cainele de paza a societatii" trebuie astazi reformulata. Asa cum se vede si astazi la noi, presa are propriile interese si dorinte secrete de preamarire, incat nu trebuie sa ne mire ca jurnalistii romani s-au impartit in doua tabere : pro si contra presedintelui Basescu. Nu discutam despre motivele reale sau inchipuite ale acestei dihonii. Adevarul este presa si puterea se sprijina reciproc, ca nici un ziarist nu a darmat pana acum un om politic. Cazul Watergate este o reusita partiala, mult umflata, studii mai recente demonstrand ca presedintele Reagan a fost adus in situatia de a demisiona de serviciile secrete, de propriii colaboratori. Ancheta celor doi ziaristi de la "New York Times" doar a contribuit, a reprezentat fitilul unui butoi cu pulbere care apartinea altor forte oculte. Adeseori, se intampla ca acuzele si dezvaluirile presei sa fie nu cauza principala a schimbarii unui om politic, ci numai pretextul. Lipsa de eficienta imediata a presei (vezi cazurile Nastase, Mitrea, Becali samd) reprezinta un barometru al imaturitatii si nedemocratiei reale a unui sistem. In Occident, o dezvaluire privind coruptia sau comportamentul imoral a unei persoane publice este insotita imediat de urmari. Aceasta viteza de reactie probeaza maturitatea justitiei si, deopotriva, prestigiul ziarului. La noi, pana acum, nici una din aceste conditii nu a fost indeplinita. Cata vreme presa noastra este tot mai taboidizata, fara un control serios al surselor, dezvaluirile ei vor fi puse mereu sub semnul intrebarii.

Un alt aspect extrem de important al interactiunii politicului cu jurnalismul il reprezinta propaganda (initial, termen religios : a propaga credinta) si ideologia (etimologic - a pune ordine a exprima in idei). Termenii s-au corupt intre timp si astazi propaganda inseamna actiunea prin care exerciti o influenta asupra persoanelor, fie pentru a le face sa actioneze intr-un anumit sens, fie pentru a le determina sa ramana pasive.

Se stie ca pentru comunisti si regimurile totalitare, presa a reprezentat un vector esential de propaganda. Motivele acestei preferinte sta in exigentele propagandei (sa fie credibila sa emotioneze, sa aiba legatura cu realitatea, sa apara ca adevar minim la nivelul faptelor) dar si in calitatile presei (are prestigiul scrisului, poate cu usurinta sa exagereze, sa scoata din context, sa omita sa se adreseaza in acelasi timp unui numar mare de receptori, sa creeze unanimitate). Fara a intra in prea multe amanunte (le vom dezvolta mai mult la capitolul "persuasiune -diversiune-manipulare") sa amintim cateva reguli ale propagandei :

Regula simplificarii. Propagandistul se foloseste de sloganuri, "etichete" verbale sintagme incriminante.

Regula amplificarii. Se omit anumite detalii neconvenabile si se accentueaza restul distorsionand faptele.

Regula orchestrarii. Orice neadevar (scoatere din context, omisiune) trebuie repetat printr-un bombardament continuu.

Regula transfuziei. Niciodata nu se ataca frontal o idee, o convingerea prealabil acceptata de public. Dimpotriva, se simuleaza acceptarea ei, pentru a o deturna ulterior.

Regula contagiunii. Se creeaza iluzia unanimitatii (poporul, muncitorii, oamenii muncii) si se exploateaza inclinatia oamenilor spre conformism. (vezi Rieffel, 2008, pp. 69-70)

Presa a patra putere in stat ? Expresia ca atare flateaza orice ziarist, care oricum e cam megalomanic si plin de importanta a ceea ce face. In realitate, presa isi exercita aceasta functie in doua cazuri majore : vid de putere (de autoritate a statului) si atunci cand puterea are un interes sa o lase (incurajeze) sa creada acest lucru. Cum bine remarca M Coman (2004 p 73), printr-o subtila alunecare semantica, ideea de putere (de forta alternativa) s-a transformat intr-o instanta adversativa. Prin urmare, presa nu mai reprezinta neaparat locul de dezbatere si de confruntare ale ideilor, cat o institutie de critica si control, care urmareste comportamentul Puterii. Acest lucru este fast pentru igiena sociala si politica a tarii, daca nu ar interveni nenumaratele complicitati de care am pomenit si mai sus : interese, orgolii, beneficii. In orice caz, presa nu poate fi factor de actiune publica, analog puterilor executive, legislative si juridice. Nu are nici competenta necesara si nici suportul electoral al oamenilor. In plus, ea fiind autonoma din multe puncte de vedere, nu poate fi niciodata controlata decat formal de public sau alta instanta democratica. Povestea ca presa se "autocontroleaza" nu mai convinge nici macar un copil. Ea trebuie sa ramana pe mai departe "cainele de paza", sa fie mereu vigilenta si critica fata de orice derapaj al puterii. Ca acest lucru nu se intampla chiar si cand doresti neaparat sa fii corect o dovedeste o intamplare celebra. Leslie Stahl, de la CBS, a vrut sa faca un documentar in care sa arate ipocrizia lui R. Reagan. Materialul arata scene din discursurile presedintelui in care prezenta in roz realitatea americana, iar realizatorul, din "off", deconspira minciunile sfruntate. Dupa emisiune, Reagan i-a telefonat ziaristei si i-a multumit. Surprinsa, Leslie Stahl abia a apucat sa reactioneze : "De ce imi multumiti ? Vi se pare ca nu am fost destul de dura ?". Imediat, Reagan a pus-o la punct. "Nu va faceti iluzii. Publicul nu e atent la ce se spune, daca imaginile arata un lucru total diferit". Sandajele luate dupa emisiune au dovedit ca Regean avea dreptate. (vezi M. Shramm, 1987)

Omul politic foloseste des presa pentru a-si difuza ideile si de a-si controla adversarii politici (vezi actiunile publice ticluite ale lui Basescu, vizite inopinate, sarbatori, momente de relas abil regizate). El isi face imagine (marketing politic) prin intermediul presei. Sunt situatii cand, in ciuda oricaror precautii, jocul se intoarce ca un bumerang impotriva politicianului. Sa luam cazul presedintelui SUA Lyndon Johnson. Echipa lui a conceput un spot dat pe toate canalele de TV. O fetita numra petalele unei flori cu voce tare (1,2.10) iar din "off" se auzea o numaratoare inversa (10,9.1) si, imediat, ecranul se umplea cu ciuperca unei explozii nucleare. Desi textul rostit de presedinte era moral si corect ("Trebuie sa construim o lume in care copiii nostri sa poata trai. Trebuie sa ne iubim unii pe altii, caci altfel vom muri"), el a fost perceput de public exact pe dos : un presedinte e capabil sa declanseze o catastrofa nucleara.

Numeroase sunt motivele pentru care omul politic va sprijini presa si, in acelasi timp, va incerca sa o subordoneze, sa exercite macar un anume control asupra ei. In primul rand, mass media ofera numeroase informatii referitoare la viata politica si sociala a tarii, la starea de spirit a populatiei, la preocuparile generale sau de moment ale omului simplu. Ĩn al doilea rand, asa cum spuneam, presa reprezinta calea cea mai simpla si mai directa de transmitere a mesajelor politice si, in egala masura, un vector decisiv de imagine. Presiunea exercitata de imaginea mediatica este atat de mare incat un fost consilier prezidential american spunea cu anumita amaraciune : "Nu-mi amintesc nici o sedinta in care sa nu se fi pus intrebarea : <Cum va fi reprezentat acest lucru in presa ?> La nivelul cel mai inalt, marile decizii au fost intotdeauna influentate de presa". Daca ne amintim bine, toti perdantii politici romani din ultimii 20 de ani au invocat ca scuza a esecului personal sau colectiv faptul ca nu au stiut sa prezinte electoratului marile lor reusite financiare, economice, sociale. Este un adevar si o minciuna in acelasi timp. Eficienta politica trebuie vizualizata, adusa la cunostinta multimii. Tot mai mult, politicianul trebuie sa duca o munca de PR-ist, sa apara, sa explice, sa se prezinte in lumina cea mai buna, obligand cumva ziaristii sa lucreze in mod gratis si subtil pentru imaginea sa. Pe de alta parte, nimic din lumea asta nu poate inlocui faptele, gafele, balbaielile comise. Presa doar ajuta si, eventual, cosmetizeaza realitatea. Nevoia de a fi vizibil este necesara si utila in perioade de varf (alegeri, campanii, lupte launtrice pentru putere). In perioadele de acalmie, presa isi urmeaza propriul sau calendar. El poate fi fortat dar fara prea mare eficienta. Cine nu tine cont de dinamica redactionala si se ghideaza dupa preconceptii simpliste (presa e avida de scandal) are numai de pierdut. Dincolo de carisma, inteligenta sau credibilitate, politicianul, prin biroul sau de presa, trebuie sa cunoasca si sa respecte o dinamica redactionala nu tocmai vizibila. Supraexpunerea mediatica poate fi buna, dar si extrem de riscanta. Nu e suficient ca electoratul sa te recunoasca usor pe strada. Mai trebuie sa te si voteze. Asta s-a intamplat cu membri PIN, Gusa si Lavinia Sandru. Dupa nenumarate aparitii bataioase la TV, scorul lor personal si de partid la "europarlamentarele" din 2008 a fost ultramodest. Intr-adevar, astazi se observa un fenomen : legitimitatea electorala este pe zi ce trece inlocuita de legitimitatea "catordica", cum spune Wolton (un studiu american arata ca presedintii SUA sunt tot mai telegenici, actori sau cantareti, ca Reagen sau Clinton). Oricum ar sta lucrurile, un parlamentar cu gura mare (dna Buruiana) poate sa apara in fiecare seara la TV. Ea va ramane pe mai departe un parlamentar fara partid si fara platforma politica. Chiar daca pare, telespectatorul nu e naiv. Prin supraexpunere mediatica, parlamentarul inceteaza in scurt timp sa mai fie om politic. El este perceput ca un jurnalist deghizat, incapabil sa arate in numele cui vorbeste. Faptul ca televiziunile noastre invita mereu aceiasi oameni politici (Berceanu, Diaconescu, Turcan, Orban samd) arata o saracie de valori, dar si o neputinta a presei, incapabila sa descopere noi oameni. O presa rutiniera si lenesa, care apeleaza la persoanele cele mai abordabile si dezinhibate in fata camerelor de luat vederi, uzitand adeseori procedee jurnalistice ieftine si lipsite de profesionalism ("Cum comentati ?"."De ce credeti cu presedintele a spus ce a spus ?" samd).

Bibliografie

Coman, Mihai, 2004, Introducere in sistemul mass media, Polirom, Iasi

Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, 1998, Introducere in stiinta publicitatii si a comunicarii, Presa Universitara, Cluj Napoca

Rieffel, Remy, 2008, Sociologia mass-media, Polirom, Iasi

Zelizer, Barbie, 2007, Despre jurnalism la modul serios, Polirom, Iasi



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1170
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved