Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Sa facem putina istorie - presa

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic



Sa facem putina istorie - presa

In 1700, Pierre Bayle scria: “numarul jurnalelor si al lucrarilor care ar meriata acest nume s-a multiplicat atat de mult, incat ar fi momentul sa le studiem istoria”.[1]



De atunci au mai trecut 300 de ani. Sarcina este cu atat mai actuala, cu cat este mai dificila. De altfel, de la inceput trebuie spus ca nu ne propunem chiar o istorie, ci sa stabilim doar cateva repere si sa evidentiem anumite paradigme care au strabatut timpul.

De unde putem incepe?

Sa acceptam, ca ipoteza, existenta unei “preistorii”. Si aceasta nu numai in sensul nevoii elementare de comunicare, ca o expresie fireasca a omenescului.

Fie in “De la silex la siliciu”, volumul aparut in 1989 sub ingrijirea lui Giovanni Giovannini, fie in volumul semnat de Jean-Noel Jeanneney “O istorie a mijloacelor de comunicare”, aparut in 1997, pentru a da doar doua exemple[2], se pot gasi nenumarate date si “povesti” prin care se deseneaza un amplu tablou al intregii deveniri a mijloacelor de comunicare.

Inainte de a vorbi despre epoca presei, fixata de obicei dupa aparitia tiparului, trebuie sa coboram mult mai departe in timp.

Istoria mentioneaza din vechime prezenta unor modalitati structurate ale comunicarii publice. Nevoia de informare „de sus in jos” si invers, actiune care se dorea cat mai rapida, mai exacta si mai completa, prin care cei care conduceau erau datori sa-si transmita masurile, dispozitiile, actele de tot felul, pe de-o parte, iar pe de alta parte nevoia de a obtine “stiri” despre ce se petrece la nivelul celor care erau condusi, reprezinta o realitate. Aceasta nevoie ca si “curiozitatea” in sine au actionat inainte de aparitia scrisului si, evident, inainte de aparitia tiparului.

Se citeaza ca in Babilon si in Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele, dupa cum spune Josephe Flavius, “jour par jour”. In aceeasi categorie se inscriu si “afisele” evreiesti sau “efemeridele” grecesti.

Chinezii aveau, inca din secolul al II-lea i.H., pe vremea dinastiei Han, un fel de buletin numit TI BAO (Ti pao), un fel de gazeta oficiala care mentiona, printre altele, decrete sau dispozitii imperiale.

Vorbind despre greci, sa retinem uimirea unui cercetator al istoriei presei, Eugene Dubief, care, mentionand ca “tous se passionent pour la chose publique” si ca eterna intrebare era quoi de nouveau”, si analizand campania lui Demostene impotriva lui Filip, exclama: “Quels articles de fond, comme on dit maintenant”, apreciind forta argumentarii si concizia stilistica[3].

O data cu romanii “preistoria” presei capata substanta.

Pentru multi dintre cercetatorii domeniului, Du Cange, Le Clerc, Dubief, Boettinger etc., momentul presupune o atentie particulara, caci ei accepta “un fel de jurnalism” in vechea Roma.

Evenimentele importante ale fiecarui an erau notate cronologic pe tabule, pastrate in locuinta marelui pontif care facea si inscrisul. La inceput accesibile doar patricienilor, apoi si plebeilor, aceste tabule numite “analele pontifilor” (dar si Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta Senatus, cuprinzand relatari asupra unor dezbateri din for.

Mult mai interesanta este forma care apare in vremea Republicii, care va capata “ritm” si “stabilitate” sub Cezar si care va rezista pana sub ultimii imparati romani. Este vorba despre Acta diurna, intocmite de actuarii, scribii specializati, fenomen pe care Dubief il socoteste “un veritable embryon de journal”[4] .

Si prin continut si prin “difuzare” aceste Acta diurna ies in lume.

De la Le Clerc stim ca ele contineau informatii despre adunarile senatului, cuprinzand parti din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informatii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamitati si chiar ceea ce astazi am numi “faptul divers”[5].

Dupa aceste Acta diurna se faceau copii care erau apoi difuzate; istoricii noteaza “chiar vandute”, in afara Romei.

Evident ca modernele “Buletine de informatii” isi pot recunoaste aici si acum o autentica radacina.

Suetonius citeaza astfel de documente, dar si Cicero si Tacitus fac apel la ele.

Ar mai fi de mentionat un element care va reveni paradigmatic de-a lungul istoriei, mentionat si de Jean-Noel Jeannenney, ca si de Le Clerc sau Dubief. Aceste Acta diurna erau supuse “a la censure du pouvoir”[6].

In secolele evului mediu gasim alte forme care anunta aparitia “celei de-a patra puteri”.

O prima manifestare, retinuta de toti cercetatorii, este Cronica orala, care implica oamenii a caror misiune era aceea de a cutreiera si de a informa. Erau ceea ce acelasi Dubief numea “des journalist sans journal”[7]; li se spunea novellanti in Italia sau nouvellistes in Franta. Umbland si afisand, ei transmiteau noutati, zvonuri, barfe, fiind de altfel angajati de personalitati marcante ale marilor orase.

Vor incepe sa lucreze si pe cont propriu, se vor organiza in cercuri, vor avea intalniri tot mai regulate in locuri stabile (mari gradini, cafenele etc.), vor face schimbul de informatii pe care, ulterior – oral – le vor impartasi clientilor si publicului. Se va naste ideea adunarii informatiilor in registre – un fel de jurnal – dupa care se faceau copii manuscris pentru difuzare. De aici pana la birouri de copiere, retele de corespondenta ca si recrutare a clientelei – prin citire in public sau abonamente – nu mai era decat un pas.



Se naste in felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, forma care va continua sa supravietuiasca tiparului, fiind citate exemple pana la inceputul secolului al XVII-lea. (se numeau Nouvelle a mano – in Italia, Relationi – in Germania, Nouvelle a la main – in Franta, News-letters – in Anglia etc.).

La inceput acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini avand, cum era si firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate in functie de imprejurari si cerinte. Se accepta idea ca ele aveau drept obiectiv sa informeze monarhii si familiile nobiliare. Sunt citate cazurile lui Eduard al - III-lea, in Anglia secolului al XIV-lea, sau al printilor electori din Saxonia, din acelasi moment, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte.

Exista stiri si documente pastrate in Biblioteca Universitatii din Leipzig, in Biblioteca Vaticanului sau Biblioteca Nationala din Viena care atesta, pentru sec. al XV-lea si al XVI-lea – prezenta unor colectii ale acestor foi manuscris cu informatii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varsovia, Constantinopol etc.) – atestand anume retele de corespondente, asa cum intretinea inca din sfarsitul secolului al XIV-lea celebra casa de bancheri Fugger din Augsburg.

Mai bine de doua secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, in secolul al XVI-lea gazeta manuscris va atinge un prag exceptional al succesului.

Despre nume se tot discuta. De la etimologia care conduce spre un vechi cuvant ebraic “izgad”, conform lui Furetiere, sau spre un etimon persan – “kazed”, “kagiz”, conform lui Garcin de Tassy, la italianul “gazza”, care denumea o mica cotofana, avand si sensul de femeie vorbareata, barfitoare - au circulat mai multe explicatii. Pare plauzibila trimiterea la o mica moneda venetiana de argint numita “gazzetta” cu care se puteau cumpara acele foglietti d’avvisi, adica gazete manuscris.

Dictionarele din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea pastreaza si forma de gazeta, dar si cea mai noua de jurnal, stabilind ca nota distincta: aparitia; gazeta aparea in anumite zile si apoi ca foaie de stiri cotidiana, iar jurnalul “aparitie lunara” si apoi ca referire la reviste. Ulterior, desi pastrate ambele, termenul de jurnal cu derivatele lui s-a impus.

S-au pastrat si numele unor autori, redactori, editori, raspanditori precum: Cosimo Berloti la Venetia, Grazio Renzi la Roma, Lawrence Minol la Londra, Krasser la Augsburg etc.. C. Antip mentioneaza ca Biblioteca Academiei Romane a achizitionat in anii 1912-1913 cateva zeci de exemplare din perioada 1594-1601 care se ocupau de bataliile purtate de Mihai Viteazul[8].

Aceste gazete-manuscris difuzau informatii economice (monede, preturi, piete, transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar si fapte diverse.

In secolele XVI si XVII circulau foi de acelasi tip care, intre timp, erau tiparite. Istoria retine in acest sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franta, Zeitung – pentru Germania, Krant – pentru Olanda, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar si titluri ca Mercur, Gazeta sau Jurnal. Mai retin si foile cu caracter popular – Canards - , de la canard = zvon, stire …, care circulau in Franta. In aceeasi masura se citeaza si “les libelles”, placarde si cantece care      sunt implicate in polemici religioase si politice, forme care vor fi supuse atat controlului laic, cat si celui ecleziastic.

Gazetele-manuscris, la care putem adauga si toate aceste foi ocazionale, reprezinta o realitate care acopera, cum spuneam, aproape doua secole.

Cateva dintre trasaturile definitorii pentru ideea de presa se pot regasi in spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulatiei informatiei, de “valorificarea” faptului divers, este de retinut si ceea ce Jean-Noel Jeanneney socotea un fel de “presa de atitudine” prin care se influenteaza “afacerile publice”, crescand ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de alta parte, aceste foi circulau usor si puteau evita “controlul” autoritatilor. In felul acesta vorbim si despre o alta paradigma, a luptei dintre cenzura si libertatea presei, dramatica relatie care va acoperi secolele. Ideea apare si in “Histoire de la presse” a lui Pierre Albert[9].

In acest sens toti istoricii amintesc cateva exemple. In 1275 o ordonanta regala prevedea in Anglia pedepsirea celor care difuzeaza stiri false. In 1534 cenzura devine o realitate in Franta. Intre 1569 – 1572 papa Pius al V-lea impune sanctiuni grave, mergand pana la condamnarea la moarte, pentru cei care detineau sau raspandeau “avvisi” prin care era atacata biserica catolica. Se citeaza ca prima victima, primul “martir” al gazetariei – Nicolo Franco, ucis prin spanzurare in 1570 din ordinul papei[10].

Evocandu-se scriitori si istorici, facandu-se trimiteri la vechile texte ale pontifilor si mergand pana la “decodificari” din fabliaux-uri, Romanul Vulpii sau Romanul trandafirului, pentru o “radacina pamfletara” pe langa informatii, amintindu-se de asemenea Memorii, Cronici, Scrisori, in care se recunosc elemente de discurs care anuntau scriitura publicistica, exclamandu-se, dupa o enumerare din care nu lipsesc nici Rabelais, nici Erasmus, nici Ulrich de Hutten, nici Luther, nici Calvin, “ce temperamente de ziaristi”, se ajunge la formula lui Dubief, pe care am mai citat-o, “Ce sont des journaliste sans journal”, intr-un secol al XVI-lea care “a le diable au corps, le rire ou la colere enormes”[11].



Dar trebuia sa mai intervina ceva fundamental pentru ca presa sa devina realitate. Si chiar daca acest “ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, si chiar daca si celelalte elemente – hartia, cerneala, difuzarea – isi gasesc afirmarea in acelasi secol, presa tipaita isi face loc “in timp”, coexistand cu formele mai vechi sau cu alte forme “de tranzitie”. Din aceasta ultima categorie merita evidentiate almanahurile, “une sorte de journal annuel” (cu aparitii la date fixe si o regularitate anuala, numele venind de la un cuvant arab cu sensul de “anul viitor”, cuvant marcat inca din 1391, concretizat la Mainz in 1448), povestirile istorice, cu notarea faptelor “jour par jour” si publicatiile populare, despre care am mai amintit.

Dincolo de aceasta “coexistenta” se desprinde insa adevarul care atesta aceasta lunga “preistorie” si care fixeaza momentul de autentica geneza in relatia cu fenomenul Gutenberg (1394 – 1468).



Apud Jean-Noel Jeanneney, “O istorie a mijloacelor de comunicare”, 1997, p. 34

Vezi in acest sens bibliografia

Eugene Dubief, “Le journalisme”, Paris, Hachette, fa., p.2

Eugene Dubief, “Le journalisme”, Hachette, F.a., p.3

Apud Eugene Dubief, op. cit., p.4

Eugene Dubief, op.cit. p.5

Eugene Dubief, op. cit., p. 8. Ideea este preluata din Georges Well, “Le journal, origines, evolution et role de la presse periodique”, Paris, La Renaissance, 1934.

Constantin Antip, “Istoria presei romane”, Bucuresti, 1974, p.13

vezi Pierre Albert, “Histoire de la presse”, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8

vezi in acest sens Marian Petcu, “Puterea si cultura”, Polirom, Bucuresti, 1999 – care urmareste intreaga relatie pana in stricta actualitate.

Eugene Dubief, op. cit., p. 9






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1250
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site