Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


EROSTRAT

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Tristan si Isolda - legenda
Emily Bronte - (1818-1848) Autorul si opera sa
Howard Philips Lovecraft - ZEII CEILALTI
Tipariturile lui Antim Ivireanul
Lebedele Vrajite de Radu Preda
Singur pe lume
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
Lubomir Doležel, Poetica occidentala, Editura Univers, Bucuresti, 1988
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA
EROSTRAT


EROSTRAT

Pe oameni, trebuie sa‑i vezi de sus. Stingeam lumina si ma asezam la fereastra: nici prin gand nu le trecea ca puteau fi observati de sus. Isi ingrijesc fatada, uneori chiar si spinarile, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru saptezeci. Cine s‑a gandit vreodata la forma unei palarii melon asa cum apare vazuta de la etajul sase? Neglijeaza, nu‑si apara, cu ajutorul unor culori vii si al unor stofe tipatoare, umerii si craniile, habar n‑au cum sa lupte impotriva acestui mare dusman al Umanului: perspectiva aeriana. Ma aplecam si ma umfla rasul: unde e faimoasa lor „pozitie verticala” de care sunt atat de mandri: apareau literal­mente striviti de trotuar, si de sub umeri le ieseau doua picioare lungi, aproape taratoare.




La balconul de la etajul sase: acolo ar fi trebuit sa‑mi petrec intreaga viata. Superioritatile morale trebuie sa se spri­jine pe niste simboluri materiale, altfel risca sa cada. Asadar, in ce consta superioritatea mea fata de oameni? E o superio­ritate de pozitie, nimic altceva: m‑am situat deasupra umanu­lui care salasluieste in mine si il contemplu. Iata de ce‑mi plac turnurile catedralei Notre‑Dame, platformele turnului Eiffel, bazilica Sacré‑Coeur, balconul meu de la etajul sase de pe strada Delambre. Constituie excelente simboluri.

Uneori eram nevoit sa cobor pe strazi. Ca sa ma duc la serviciu, de pilda. Ma sufocam. Cand te afli la acelasi nivel cu oamenii, e mult mai greu sa‑i consideri furnici: te ating. Odata, am vazut un tip mort pe strada. Cazuse in nas. Cineva l‑a intors cu fata in sus, era plin de sange. I‑am vazut ochii deschisi si aerul echivoc; si tot sangele ala Imi ziceam:

„Nu‑i nimic, nu‑i cu nimic mai impresionant decat niste vopsea proaspata. I‑au dat cu rosu pe la nas, asta‑i tot.” Dar am simtit o duiosie abjecta, care m‑a luat de la picioare si la ceafa; am lesinat. M‑au dus intr‑o farmacie, m‑au batut pe umeri si mi‑au bagat pe gat alcool. Mi‑a venit sa‑i omor.

Stiam ca sunt dusmanii mei, ei insa nu stiau acest lucru. Se iubeau unii pe altii, erau solidari; si mie mi‑ar fi dat totusi din cand in cand cate o mana de ajutor fiindca ma credeau semenul lor. Daca ar fi putut insa ghici cea mai infima parti­cica de adevar, m‑ar fi batut. Mai tarziu au si facut‑o de altfel. Dupa ce m‑au prins si au aflat cine sunt, m‑au snopit in bataie la comisariat, m‑au tabacit doua ceasuri, mi‑au tras palme si pumni, mi‑au rasucit bratele, mi‑au smuls pantalonii si in final mi‑au aruncat ochelarii pe jos, si in timp ce‑i cautam, in patru labe, radeau si‑mi dadeau picioare in fund. Totdeauna am prevazut ca pana la urma astia o sa ma bata: nu sunt puter­nic si nu pot sa ma apar. Unii ma pandeau de mult: grangurii. Pe strada ma inghesuiau, asa in gluma, ca sa vada ce‑o sa fac. Nu spuneau nimic. Ma faceam ca n‑am inteles. Si totusi m‑au pacalit. Imi era frica de ei: o presimtire. Va dati insa bine seama ca aveam motive mult mai serioase sa‑i urasc.

Din acest punct de vedere, totul a mers mai bine incepand din ziua in care mi‑am cumparat un revolver. Omul se simte puternic cand poarta statornic asupra sa unul din acele obiecte capabile sa explodeze si sa faca zgomot. Il luam duminica, il bagam pur si simplu in buzunarul de la pantaloni si pe urma ma duceam sa ma plimb — in general pe bulevarde. Il simteam cum ma trage de pantaloni ca un crab, il simteam langa sold, rece de tot. Incet, incet, se incalzea in contact cu trupul meu. Mergeam cu o oarecare rigiditate, aveam ati­tudinea unui tip in erectie si pe care penisul il franeaza la fiecare pas. Imi strecuram mana in buzunar si pipaiam obiectul. Din cand in cand intram intr‑un pisoar — chiar si acolo eram foarte atent fiindca omul are adesea vecini — imi scoteam revolverul, il cantaream in palma, ma uitam la patul cu patratele negre si la tragaciul negru care seamana cu o pleoapa inchisa pe jumatate. Ceilalti, cei de afara, vazandu‑mi picioarele departate si partea de jos a pantalonilor, credeau ca ma usurez. Dar eu nu ma usurez niciodata in pisoare.

Intr‑o seara, mi‑a venit ideea sa trag in oameni. Era intr‑o sambata seara, ma dusesem s‑o caut pe Lea, o blonda care facea trotuarul in fata unui hotel de pe strada Montparnasse. Nu am avut niciodata relatii intime cu o femeie: m‑as fi simtit furat. Le incaleci, e drept, dar ele iti infuleca vintrele cu gura lor mare si paroasa si, dupa cate am auzit, tot ele castiga — si inca cum — din acest schimb. Eu unul nu‑i cer nimanui nimic, dar nici nu vreau sa dau ceva. Sau atunci, as fi avut nevoie de o femeie frigida si pioasa care sa ma suporte in sila. In prima sambata din fiecare luna, ma urcam cu Lea intr‑o camera din hotelul Duquesne. Ea se dezbraca si eu ma uitam la ea fara s‑o ating. Uneori ii dadeam drumul in pantaloni, alteori aveam timp sa ajung pana acasa si apoi sa termin. In seara aceea n‑am gasit‑o la locul ei. Am asteptat un moment si vazand ca nu vine, mi‑am inchipuit ca are gripa. Era inceputul lui ianuarie si era foarte frig. Am fost dezolat: sunt un imaginativ si‑mi reprezentasem placerea pe care contam s‑o resimt in seara aceea. Exista, e drept, pe strada Odessa, o bruna pe care o observasem deseori, cam trecuta, dar durdulie si destul de bine conservata: nu‑mi displac femeile trecute: cand sunt dezbracate, par mai goale decat celelalte. Dar tipa nu era la curent cu preferintele mele si ma cam intimida sa i le explic asa, direct. Si, in plus, nu‑mi place sa fac noi cunostinte, nu am incredere: femeile astea sunt in stare sa ascunda dupa usa un vagabond si, pe urma, tipul vine dintr‑o data si‑ti ia toti banii. Si inca ai noroc daca nu‑ti mai da si cativa pumni. Cu toate astea, in seara cu pricina ma stapanea nu stiu ce indrazneala, asa ca m‑am hotarat sa trec pe acasa sa‑mi iau revolverul si sa incerc sa ma aventurez.

Peste un sfert de ora, cand am acostat femeia, aveam arma in buzunar si nu ma mai temeam de nimic. Vazuta de aproape, arata destul de mizerabil. Semana cu vecina mea de vizavi, nevasta plutonierului major, si m‑am bucurat grozav, pentru ca de mult aveam chef s‑o vad goala pe dumneaei. Cand plutonierul nu era acasa, se imbraca in fata ferestrei deschise si de multe ori statusem in spatele perdelei ca s‑o surprind. Toaleta si‑o facea insa in fundul camerei.

La hotelul Stella nu ramasese decat o singura camera libera, la etajul patru. Ne‑am urcat. Femeia era destul de greoaie si se tot oprea la fiecare treapta, ca sa‑si traga sufle­tul. Eu sunt foarte sprinten: am un trup uscat, in ciuda burtii, si patru etaje nu‑s de‑ajuns ca sa ma faca sa‑mi pierd suflul. Pe palierul etajului patru femeia s‑a oprit si si‑a pus mana dreapta pe inima, respirand adanc. In mana stanga tinea cheia camerei.

E sus, zise ea incercand sa‑mi zambeasca.

I‑am luat cheia fara sa‑i raspund si am descuiat usa. Imi tineam revolverul cu mana stanga, indreptat inaintea mea si nu l‑am lasat din mana decat dupa ce am aprins lumina. Camera era goala. Pe lavabou se afla un patratel de sapun verde pentru fiecare cuplu care trece pe acolo. Am zambit: cu mine, nici bideul, nici patratelul de sapun nu prea au cautare. In spatele meu femeia gafaia, ceea ce ma excita. M‑am intors spre ea; mi‑a intins buzele. Am respins‑o.

Dezbraca‑te, i‑am zis.

M‑am asezat comod intr‑un fotoliu. In aceste imprejurari, imi pare rau ca nu fumez. Femeia si‑a scos rochia, apoi s‑a oprit si mi‑a aruncat o privire plina de neincredere.

Cum te cheama? am intrebat‑o rezemandu‑ma bine.

Renee.

Hai, Renée, grabeste‑te, astept.

Nu te dezbraci?

Hai, hai, i‑am spus, vezi‑ti de treaba, lasa‑ma pe mine.

Si‑a scos chilotii, care au cazut langa picioarele ei, apoi i‑a ridicat de jos si i‑a asezat frumos peste rochie, alaturi de sutien.

Esti deci un baietel vicios, scumpule, mic si lenes? m‑a intrebat ea; vrei ca biata femeie sa faca singura toata munca?

Tot vorbind a facut un pas spre mine si sprijinindu‑se de bratele fotoliului meu a incercat, greoi, sa se aseze in genunchi intre picioarele mele. Am ridicat‑o insa brutal:

Fara de‑astea, scuteste‑ma, i‑am zis.

S‑a uitat la mine mirata.

Dar ce vrei sa fac?

Nimic. Umbla, plimba‑te, nu‑ti cer nimic altceva.

A inceput sa mearga de colo‑colo cu stangacie. Nimic nu le stanjeneste mai mult pe femei decat sa mearga, atunci cand sunt goale. Nu sunt invatate sa calce fara tocuri. Tarfa se cocosase, iar bratele ii atarnau. Eu unul eram incantat: stateam acolo linistit in fotoliu, imbracat din cap pana in picioare, nici manusile nu mi le scosesem, si tipa asta rascoapta se dezbracase in pielea goala si zburatacea in jurul meu, numai fiindca asa ii poruncisem eu.

A intors capul spre mine si, pentru a salva aparentele, mi‑a zambit cochet:

Sunt frumoasa, asa‑i? Iti clatesti ochii?

Vezi‑ti de treaba ta.

Ia asculta, m‑a intrebat cu o indignare subita, ai de gand sa ma mai faci mult sa alerg asa?



Aseaza‑te.

S‑a asezat pe pat si ne‑am uitat unul la celalalt in tacere. Tipei i se facuse pielea de gaina. De cealalta parte a peretelui s‑a auzit tic‑tacul unui ceas desteptator.

I‑am zis pe neasteptate:

Departeaza picioarele.

A sovait o fractiune de secunda, apoi s‑a supus. M‑am uitat intre picioarele ei si am adulmecat. Apoi m‑a umflat rasul si am ras atat de mult ca mi‑au dat lacrimile. I‑am spus simplu:

— Iti dai seama?

Si iar m‑am pornit pe ras.

S‑a uitat la mine uimita, s‑a inrosit toata si si‑a strans picioarele.

Scarbosule, mi‑a zis printre dinti.

Eu insa radeam din ce in ce mai tare; atunci a sarit in picioare si si‑a luat sutienul de pe scaun.

Ah! nu, i‑am spus, nu s‑a terminat. O sa‑ti dau imediat cincizeci de franci, dar vreau sa ma distrez pe banii astia.

Si‑a luat enervata chilotii.

M‑am saturat, auzi. Habar n‑am ce vrei. Si daca m‑ai adus aici ca sa‑ti bati joc de mine

Atunci mi‑am scos revolverul si i l‑am aratat. S‑a uitat la mine cu o mutra serioasa si si‑a dat jos chilotii fara sa zica nimic.

Umbla, i‑am poruncit, plimba‑te.

Atunci cand am simtit ca mi s‑au umezit pantalonii m‑am sculat, i‑am intins o bancnota de cincizeci de franci. A luat‑o. Am adaugat:

La revedere. Nu te‑am obosit prea rau pe banii astia.

Am plecat si am lasat‑o goala pusca in mijlocul incaperii, cu sutienul intr‑o mana si cu bancnota de cincizeci de franci in cealalta. Nu‑mi parea rau de bani: o zapacisem de tot si o curva nu se mira chiar asa, cu una, cu doua. Coborand scara, m‑am gandit: „Asta e ce‑as vrea, sa‑i uimesc pe toti”. Eram vesel ca un copil. Luasem sapunul verde si, o data ajuns acasa, l‑am frecat indelung sub jetul de apa calda, pana ce n‑a ramas decat o foita subtire care semana cu o bomboana de menta supta multa vreme.

Peste noapte insa, m‑am trezit brusc si i‑am vazut din nou chipul si burta ei grasa care tresalta la fiecare pas; am revazut cu ce ochi s‑a uitat cand i‑am aratat pistolul.

Ce tampit am fost, mi‑am zis. Si am simtit cum ma cuprinde un regret amarnic: daca tot am avut ocazia, trebuia sa trag, sa crap burta aia, s‑o fac strecuratoare. In noaptea aceea si in cele trei nopti care au urmat am visat sase gauri rosii asezate in cerc jur imprejurul buricului.

Dupa aceea n‑am mai iesit fara revolver. Ma uitam la spinarile oamenilor si‑mi inchipuiam, dupa mersul lor, felul in care s‑ar prabusi daca as trage in ei. Mi‑am facut un obicei: duminica ma duceam sa ma postez, in fata, la Chatelet, la iesirea de la concertele clasice. Pe la ora sase auzeam o sonerie si plasatoarele veneau sa prinda in carlige usile mari cu geamuri. Asa incepea: multimea iesea incet; oamenii mergeau cu un pas plutitor, cu ochii plini inca de vis, cu inima plina inca de sentimente frumoase. Multi se uitau in jurul lor cu o expresie mirata: strada li se parea probabil albastra toata. Atunci zambeau misterios: treceau dintr‑o lume in cealalta. Eu ii asteptam in cealalta. Imi strecurasem mana dreapta in buzunar si‑mi strangeam din rasputeri arma. Peste cateva clipe ma vedeam tragand in ei. Ii puneam la pamant ca pe popice, cadeau unii peste altii, iar supra­vietuitorii fugeau inapoi in teatru, spargand geamurile usilor. Era un joc foarte emotionant: la sfarsit imi tremurau mainile si eram nevoit, ca sa‑mi revin, sa intru la Dreher si sa beau un coniac.

Pe femei nu le‑as fi omorat. Le‑as fi impuscat in sale. Sau in picioare, ca sa le fac sa danseze.

Nu hotarasem inca nimic. M‑am decis insa sa fac totul ca si cand as fi fost perfect hotarat. Am inceput sa ma ocup de detaliile secundare. M‑am dus sa fac exercitii de tir la un stand de la balciul de pe strada Denfert‑Rochereau. Rezultatele mele nu erau prea grozave, dar oamenii constituie tinte mari, mai ales daca tragi de aproape. Dupa aceea m‑am ocupat de publicitate. Am ales o zi cand toti colegii mei erau la birou. O dimineata de luni. Din principiu, eram foarte amabil, desi aveam oroare sa dau mana cu ei. Isi scoteau manusile ca sa spuna buna ziua, aveau un mod obscen de a‑si dezgoli mana, de a‑si trage manusa facand‑o sa lunece incet de‑a lungul degetelor, dezvaluind goliciunea grasa si zbarcita a palmei. Eu imi pastram totdeauna manusile.

Lunea dimineata nu prea se face mare lucru. Dactilografa de la serviciul comercial tocmai ne adusese chitantele. Lemercier a tachinat‑o amabil si dupa ce fata a iesit, i‑au comentat calitatile feminine cu o competenta blazata. Au vorbit apoi despre Lindbergh. Le placea Lindbergh. Le‑am spus:

Mie‑mi plac eroii negri.

Negri? intreba Massé.

Nu, negri in sensul in care se zice Magie Neagra. Lindbergh e un erou alb. Nu ma intereseaza.

— Incearca sa traversezi Atlanticul si o sa vezi ce usor e, zise Bouxin acru.

Le‑am expus punctul meu de vedere despre eroul negru:

Un anarhist, a rezumat Lemercier.

Nu, am zis bland, anarhistii, in felul lor, ii iubesc pe oameni.

Atunci e un tacanit. In acest moment a intervenit Masse, care avea o oarecare cultura clasica:

Stiu cine e tipul dumitale, mi‑a spus el. Se numeste Erostrat. Tinea mortis sa ajunga celebru si n‑a gasit nimic mai bun decat sa dea foc templului din Efes, una din cele sapte minuni ale lumii.

Si cum il chema pe arhitectul templului?

Nu‑mi mai aduc aminte, marturisi el, mi se pare chiar ca nici nu i se, stie numele.

Adevarat? Dar tii minte numele lui Erostrat? Vezi deci ca tipul nu si‑a facut o socoteala asa de gresita.

Dupa aceste cuvinte conversatia s‑a intrerupt, dar eram perfect linistit: la momentul potrivit aveau sa si‑o aminteasca, intrucat nu auzisem niciodata vorbindu‑se despre Erostrat, m‑am simtit incurajat de povestea lui. Murise de mai bine de doua mii de ani si fapta lui inca mai stralucea, asemenea unui diamant negru. Incepusem sa cred ca destinul meu va fi scurt si tragic. La inceput mi‑a fost frica, pe urma m‑am obisnuit cu acest gand. Daca privesti problema dintr‑un anumit punct de vedere, e atroce, dar dintr‑altul, ii confera clipei care trece o forta si o frumusete considerabile. Cand coboram in strada, simteam in trupul meu o putere stranie. Aveam la mine revolverul, obiectul acela care explodeaza si face zgomot. Totusi, siguranta mea nu‑si mai avea obarsia in el, ci in mine: eram o fiinta care apartinea aceleiasi specii ca si revolverele, explozivele, bombele. Si eu, intr‑o zi, la capatul intunecatei mele vieti, voi exploda si voi lumina pamantul, flacara vio­lenta si scurta, ca o strafulgerare de magneziu. In perioada aceea mi s‑a intamplat sa visez mai multe nopti la rand acelasi vis. Eram un anarhist, ma plasasem pe traseul tarului si purtam asupra mea o bomba. La ora fixata cortegiul trecea, bomba exploda si, sub ochii multimii, saream in aer, eu, tarul si trei ofiteri plini de fireturi aurii.



Acum incepusem sa lipsesc saptamani intregi fara sa mai dau pe la birou. Ma plimbam pe bulevarde in mijlocul viitoarelor mele victime sau ma inchideam in camera mea si faceam planuri. La inceputul lui octombrie am fost conce­diat. Atunci, avand timp liber, am intocmit urmatoarea scrisoare, pe care am copiat‑o in o suta doua exemplare:

Stimate Domn,

Sunteti celebru si operele dumneavoastra se scot intr‑un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am sa va spun de ce: pentru ca ii iubiti pe oameni. Aveti umanismul in sange: norocul dumneavoastra. Infloriti cand sunteti in mijlocul oamenilor; cum vedeti pe undeva un semen de‑al dumnea­voastra, fara macar sa‑l cunoasteti, simtiti un elan de simpatie fata de el. Va place trupul lui, faptul ca e bine legat, ca are niste picioare care se desfac si se strang dupa cum ii e voia, si mai ales ca are maini, si ca are cate cinci degete la fiecare mana si ca degetul mare e opozabil. Va delectati cand il vedeti pe vecinul dumneavoastra luand o ceasca de pe masa, intrucat exista un mod specific uman de a apuca, pe care l‑ati descris adesea in lucrarile dumneavoastra, mai putin suplu, mai putin rapid decat al unei maimute, dar infinit mai inteligent, nu‑i asa? Va place, de asemenea, carnea omului, alura sa de mare mutilat in curs de reeducare, atitudinea lui care pare a arata ca, la fiece pas, reinventeaza mersul si faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. V‑a fost, asadar, usor sa gasiti tonul potrivit pentru a‑i vorbi omului despre el insusi: un ton pudic, dar patruns de emotie. Oamenii se napustesc lacomi asupra cartilor dumneavoastra si le citesc asezati intr‑un fotoliu bun, se gandesc la marea iubire nefericita dar discreta pe care o resimtiti fata de ei si toate astea ii consoleaza de o gramada de lucruri: ca sunt urati, ca sunt lasi, ca sunt incornorati, ca la intai ianuarie nu li s‑a marit leafa. Si se spune bucuros despre ultimul dumneavoastra roman: e o fapta buna.

Veti fi desigur curios, presupun, sa aflati cum arata un om care nu‑i iubeste pe oameni. Ei bine, eu sunt acela si‑i iubesc atat de putin incat in cel mai scurt timp am sa omor vreo sase: poate va veti intreba: de ce numai sase? Pentru ca revolverul meu nu are decat sase cartuse. Asta e o monstruozitate, nu‑i asa? Si in plus, un act total nepolitic? Dar va spun ca nu pot sa‑i iubesc. Inteleg prea bine ce simtiti. Ceea ce insa pe dumneavoastra va atrage spre ei, pe mine ma dez­gusta. Am vazut si eu, ca si dumneavoastra, oameni mestecand ritmic, pastrandu‑si privirea lucida, si frunzarind totodata cu mana stanga o revista economica. Ce vina am daca prefer sa asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nici o expresie chipului sau fara sa cada intr‑un joc de fizionomie. Cand mesteca, pastrandu‑si totusi gura inchisa, colturile gurii sale urca si coboara, de parca ar trece necontenit de la seninatate la o uimire plangareata. Stiu ca dumneavoastra va place acest lucru, il numiti vigilenta Spiritului. Pe mine insa ma ingretoseaza: nu stiu de ce; asa m‑am nascut.

Daca intre noi n‑ar fi decat o diferenta de preferinte, nu v‑as deranja. Totul se petrece insa ca si cum dumneavoastra ati fi in stare de gratie si eu nu. Sunt liber sa‑mi placa sau nu homarul pregatit dupa reteta americana, dar, daca nu‑mi plac oamenii, sunt un mizerabil si nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul vietii. Sper ca intelegeti ce vreau sa zic. De treizeci si trei de ani ma izbesc de usi inchise pe care scrie: „Aici nu intra decat umanistii.” Am fost nevoit sa las balta tot ceea ce am inceput; trebuia sa aleg: era fie vorba despre o tentatie absurda si condamnata, fie mai devreme sau mai tarziu urma sa se intoarca in favoarea lor. Gandurile care nu se indreptau in mod special catre ei, nu reuseam sa le detasez de mine, sa le formulez: ramaneau in mine ca niste usoare miscari organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simteam eu bine ca sunt ale lor; cuvintele, de pilda: as fi vrut sa am niste cuvinte ale mele. Cele de care dispun au zacut insa in nu stiu cate constiinte; se randuiesc de la sine in mintea mea conform unor deprinderi dobandite de la altii si acum, cand va scriu, le folosesc desi imi inspira aversiune.

Dar e ultima oara. Va spun eu: trebuie sa‑i iubesti pe oameni sau nu‑ti vor ingadui decat cel mult sa‑ti duci zilele de azi pe maine. Ei bine, eu unul nu vreau sa‑mi duc zilele de azi pe maine. O sa pun imediat mana pe revolver, o sa cobor in strada si o sa vad daca e posibil sa reusesc ceva impotriva lor. Adio, domnule, poate ca am sa va intalnesc tocmai pe dum­neavoastra. In cazul acesta, nu veti sti niciodata cu cata placere o sa va zbor creierii. Daca nu — cel mai probabil — cititi ziarele de maine. Veti vedea ca un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, intr‑un acces de furie, cinci trecatori pe bulevardul Edgar‑Quinet. Stiti mai bine ca oricine cate parale face proza marilor cotidiene. Veti intelege deci ca nu sunt „furios”. Dimpotriva sunt foarte calm si va rog sa primiti, sti­mate domn, expresia distinselor mele sentimente.

PAUL HILBERT

Am varat cele o suta doua scrisori in o suta doua plicuri si am scris pe plicuri adresele a o suta doi scriitori francezi. Pe urma le‑am pus intr‑un sertar impreuna cu sase coli de timbre.

In urmatoarele doua saptamani am iesit foarte putin, m‑am lasat patruns incet-incet de crima mea. Ma uitam uneori in oglinda si constatam cu placere cum mi se schimba chipul. Ochii devenisera mai mari, imi inghitisera toata fata. Erau negri si duiosi sub ochelari si‑i dadeam peste cap ca pe niste planete. Niste ochi frumosi, de artist si de ucigas. Stiam insa ca dupa savarsirea masacrului aveam sa ma schimb mult mai profund. Am vazut fotografiile celor doua fete frumoase, servitoarele care si‑au ucis si si‑au jefuit stapanele. Le‑am vazut fotografiile facute inainte si dupa. Inainte, fetele lor se leganau ca niste flori cuminti deasupra gulerelor de pichet. Pareau numai curatenie si cinste care inspira incredere. Isi ondulasera cu discretie parul, identic. Si chiar mai linistitoare decat parul ondulat, gulerele si aerul lor de fete in vizita la fotograf, era asemanarea lor de adevarate surori, o asemanare atat de cuviincioasa, care sublinia imediat legaturile de sange si radacinile firesti ale grupului familial. Dupa, fetele lor straluceau ca incendiile. Aveau gaturile golase ale celor ce vor fi decapitati. Riduri peste tot, oribile riduri de frica si de ura, cute, gauri in carne, ca si cum un animal cu gheare ar fi umblat de colo‑colo pe fetele lor. Si ochii, mereu aceiasi ochi negri si adanci — ca ai mei. Totusi, nu mai semanau. Fiecare purta intr‑alt fel amintirea crimei lor comune. „Daca o nelegiuire in care intamplarea joaca cel mai mare rol e de‑ajuns ca sa transforme astfel aceste capete de orfelinat, cate nu pot spera de la o crima conceputa si organizata integral de mine.” M‑ar lua in stapanire, mi‑ar zdruncina uratenia prea ome­neasca o crima taie in doua viata celui ce o comite. Exista probabil momente cand ai vrea sa te intorci din drum, dar mineralul acela stralucitor e acolo, in spatele tau, iti bareaza trecerea. Nu ceream decat o ora ca sa‑mi savurez crima, ca sa‑i simt strivitoarea greutate. Voi face in asa fel incat sa am la dispozitie aceasta ora: am decis sa procedez la executie in partea de sus a strazii Odessa. Voi profita de nebunia care o sa‑i cuprinda pe toti si o sa fug, lasandu‑i sa‑si ridice mortii. Voi alerga, voi traversa bulevardul Edgar‑Quinet, voi coti rapid pe strada Delambre. Nu voi avea nevoie decat de treizeci de secunde ca sa ajung la usa imobilului in care locuiesc. In momentul acela, cei ce ma vor urmari vor fi inca pe bulevardul Edgar‑Quinet, imi vor pierde urma si vor avea cu siguranta nevoie de mai mult de o ora ca sa‑mi dea iarasi de urma. Ii voi astepta acasa si cand ii voi auzi batand la usa voi incarca iar revolverul si ma voi impusca in gura.

Traiam intr‑un oarecare belsug; ma intelesesem cu un birtas de pe strada Vavin sa‑mi trimita dimineata si seara cate ceva bun de mancare. Baiatul suna; nu deschideam, asteptam cateva minute, apoi deschideam putin usa si vedeam, intr‑un cos lunguiet pus pe jos, niste farfurii pline, aburind.

Pe 27 octombrie la ora sase seara mai aveam doar saptesprezece franci cincizeci. Mi‑am luat revolverul si pachetul cu scrisori, am coborat. Am avut grija sa nu inchid usa, ca sa pot sa intru mai repede dupa ce voi fi dat lovitura. Nu ma simteam bine, mainile imi erau reci si mi se suise sangele la cap, ma mancau ochii. M‑am uitat la magazine, la scoala, la papetaria de unde‑mi cumparam creioanele, si nu le‑am recunoscut. Imi ziceam: „Ce strada o fi asta?” Bulevardul Montparnasse era plin de oameni. Ma imbranceau, ma izbeau, ma inghionteau cu coatele si cu umerii. Ma lasam impins, nu aveam puterea sa ma strecor printre ei. Brusc m‑am vazut in mijlocul acestei multimi, ingrozitor de singur si de mic. Cat rau ar fi putut sa‑mi faca daca ar fi vrut! Imi era frica din cauza armei din buzunarul meu. Mi se parea ca vor ghici ca e acolo. Se vor uita la mine cu ochii lor duri, vor spune: „Stai asa stai asa” cu o indignare vesela, pripo­nindu‑ma cu labele lor de oameni. Linsaj! Ma vor arunca in sus, deasupra capetelor lor si voi cadea in bratele lor ca o marioneta. Am considerat mai intelept sa aman pe a doua zi aplicarea planului meu. M‑am dus sa cinez la Coupole de saisprezece franci si optzeci. Imi ramasesera saptezeci de centime pe care le‑am aruncat la canal.

Am stat inchis in casa trei zile, fara sa mananc, fara sa dorm. Lasasem obloanele si nu indrazneam sa ma apropii de fereastra, nici sa aprind lumina. Luni a sunat cineva la usa. Mi‑am tinut rasuflarea si am asteptat. Dupa un minut, a mai sunat o data. M‑am dus in varful picioarelor si m‑am uitat pe gaura cheii. N‑am vazut decat o bucata de stofa neagra si un nasture. Tipul a mai sunat, apoi a coborat: nu stiu cine a fost. Noaptea am avut viziuni proaspete, palmieri, apa care curge, un cer violet deasupra unei cupole. Nu‑mi era sete fiindca ma duceam din ora in ora sa beau apa de la robinetul din bucatarie. Imi era insa foame. Am revazut‑o si pe tarfa bruna, intr‑un castel pe care mi‑l ridicasem la Causses Noirs, la douazeci de leghe de orice sat. Era goala si singura cu mine. Am silit‑o amenintand‑o cu revolverul, sa se aseze in genunchi, sa alerge in patru labe; am legat‑o apoi de un stalp si dupa ce i‑am explicat pe larg ce aveam de gand sa‑i fac, am ciuruit‑o cu gloante. Aceste imagini m‑au tulburat atat de tare incat a trebuit sa ma satisfac. Dupa aceea am stat singur pe intuneric, cu mintea absolut goala. A inceput sa trosneasca mobila. Era ora cinci dimineata. As fi dat orice numai sa pot iesi din camera mea, dar nu puteam cobori din cauza oame­nilor care mergeau pe strada. S‑a luminat de ziua. Nu‑mi mai era foame, dar am inceput sa transpir: camasa mi s‑a facut fleasca. Afara era soare. Atunci m‑am gandit: „El sta pitit intr‑o camera inchisa, in intuneric. De trei zile. Nici n‑a mancat, nici n‑a dormit. A sunat cineva dar El n‑a deschis. Indata El va iesi in strada si va ucide.” Mi s‑a facut frica de mine. La sase seara m‑a apu­cat din nou foamea. Eram innebunit de furie. Cateva clipe m‑am lovit de mobila, pe urma am aprins electricitatea in toate camerele, la bucatarie, la toaleta. Am inceput sa cant cat ma tinea gura, m‑am spalat pe maini si am iesit. Am avut nevoie de doua minute bune ca sa‑mi bag toate scrisorile in cutia postala. Le‑am impins inauntru in pachete de cate zece. Am mototolit probabil cateva plicuri. Am luat‑o apoi pe bule­vardul Montparnasse pana la strada Odessa. M‑am oprit in fata vitrinei unei lenjerii si cand mi‑am vazut fata, m‑am gandit: „Pe diseara”.



M‑am postat la capatul strazii Odessa, nu departe de un felinar si am asteptat. Au trecut doua femei. Se tineau de brat, blonda zicea:

— Impodobisera toate ferestrele cu covoare si nobilii din tinut faceau figuratie.

Sunt lefteri? intreba cealalta.

Nu e nevoie sa fii lefter ca sa accepti o munca de o suta de franci pe zi.

O suta de franci! zise blonda plina de admiratie. A adaugat, trecand pe langa mine: „Si in plus imi inchipui ca i‑a amuzat sa se imbrace cu costumele stramosilor lor.”

S‑au departat. Imi era frig, dar transpiram din belsug. Dupa un moment am vazut sosind trei barbati; i‑am lasat sa treaca: aveam nevoie de sase. Cel din stanga s‑a uitat la mine si a plescait din limba. M‑am uitat in alta parte.

La sapte si cinci, doua grupuri apropiate au venit de pe bulevardul Edgar‑Quinet: un barbat si o femeie cu doi copii, in spatele lor erau trei femei batrane. Am facut un pas inainte. Femeia parea furioasa si‑l zgaltaia pe baietel, tragandu‑l de brat. Barbatul a spus cu o voce taraganata:

Mare pisalog mai e si mucosul asta.

Imi batea inima atat de tare incat ma durea bratul. Am inaintat si m‑am protapit in fata lor. In buzunar, degetele mi se inmuiasera pe tragaci.

Pardon, zise barbatul dandu‑ma la o parte.

Mi‑am adus aminte ca inchisesem usa apartamentului meu, ceea ce m‑a contrariat: voi fi nevoit sa pierd un timp pretios deschizand‑o. Oamenii se departau. Am facut stanga imprejur si m‑am luat, masinal, dupa ei. Dar nu mai aveam chef sa‑i impusc. S‑au pierdut in gloata de pe bulevard. M‑am sprijinit de perete. Am auzit batand de ora opt si apoi de noua. Imi repetam: „Ce rost are sa‑i omor pe oamenii astia care sunt deja morti”, si‑mi venea sa rad. Un caine a venit sa‑mi adulmece picioarele.

Cand barbatul gras m‑a depasit, am tresarit si m‑am luat dupa el. Ii vedeam cutele de pe ceafa rosie dintre palaria melon si gulerul pardesiului. Se legana putin si respira tare, parea voinic. Mi‑am scos revolverul: era lucios si rece, ma dezgusta, nu prea‑mi mai aduceam exact aminte ce trebuia sa fac cu el. Ma uitam cand la el cand la ceafa tipului. Cuta de pe ceafa imi zambea, ca o gura surazatoare si amara. Ma intre­bam daca nu cumva o sa arunc revolverul intr‑un canal.

Dintr‑o data tipul s‑a intors si s‑a uitat la mine cu o expre­sie iritata. M‑am tras cu un pas inapoi.

As fi vrut sa va intreb

Nu parea ca ma asculta, se uita la mainile mele. Am incheiat cu greu:

Puteti sa‑mi spuneti unde e strada Gaité?

Avea o fata lata si‑i tremurau buzele. N‑a zis nimic, a intins mana. M‑am mai dat un pas inapoi si am spus:

As vrea

In clipa aceea am stiut ca o sa incep sa urlu. Nu voiam: i‑am slobozit trei gloante in burta. A cazut ca un idiot in genunchi si capul i s‑a aplecat pe umarul stang.

Ticalosule, i‑am spus, jigodie ticaloasa!

Am rupt‑o la fuga. L‑am auzit tusind, am mai auzit si niste tipete si zgomotul unor pasi alergand in urma mea. Cineva a intrebat: „Ce e, se bat?” apoi imediat, altcineva a strigat: „Sariti! Ucigasul! Ucigasul!” Nu credeam ca tipetele acelea au vreo legatura cu mine. Mi se pareau insa sinistre, asa ca sirenele pompierilor, cand eram copil. Sinistre si usor ridicole. Alergam cat ma tineau picioarele.

Atata doar ca facusem o greseala de neiertat: in loc s‑o iau in sus pe strada Odessa in directia bulevardului Edgar Quinet, o luasem in jos spre bulevardul Montparnasse. Mi‑am dat seama cand era prea tarziu: eram deja in mijlocul multimii, niste fete uimite se intorceau spre mine (mi‑o amintesc pe aceea a unei femei violent fardata care purta o palarie verde cu o egreta) si i‑am auzit pe imbecilii de pe strada Odessa strigand „sariti” in spatele meu. Cineva mi‑a pus mana pe umar. Atunci mi‑am pierdut capul: nu voiam sa mor sufocat de gloata aia. Am mai tras de doua ori. Oamenii au inceput sa chiraie si s‑au dat la o parte. Am intrat in fuga intr‑o cafenea. Consumatorii s‑au sculat in picioare facandu‑mi loc, fara sa incerce sa ma opreasca; am traversat cafeneaua cat era de lunga si m‑am inchis la toaleta. Imi mai ramasese un glont in revolver.

Au trecut cateva momente bune. Gafaiam, imi iesise sufle­tul. Domnea o tacere extraordinara, ca si cand oamenii ar fi tacut dinadins. Am ridicat arma in dreptul ochilor si am vazut o gaura mica, neagra si rotunda: pe acolo urma sa iasa glontul; praful de pusca imi va arde fata. Mi‑am lasat bratul in jos si am asteptat. Dupa un moment au sosit in varful picioarelor; erau probabil o turma intreaga, judecand dupa fasaitul picioarelor pe podea. Au susotit putin, apoi au tacut. Eu gafaiam in continuare si ma gandeam ca aia ma aud de cealalta parte a peretelui despartitor. Cineva a venit incet si a scuturat clanta. Probabil ca statea lipit de zid ca sa se fereasca de gloantele mele. Am avut chef sa trag — dar ultimul glont era pentru mine.

Ce tot asteapta? m‑am intrebat. Daca s‑ar napusti cu totii pe usa si ar sparge‑o imediat, n‑as mai avea timp sa ma omor si m‑ar prinde viu. Tipii insa nu se grabeau, imi lasau ragaz sa mor pe indelete. Jigodiilor le era frica.

Dupa cateva clipe s‑a auzit o voce:

Hai, deschide, n‑o sa ti se intample nimic.

S‑a lasat linistea si aceeasi voce a continuat:

Stii prea bine ca n‑ai unde sa fugi.

Nu i‑am raspuns, inca mai gafaiam. Ca sa‑mi dau curaj sa trag, imi spuneam: „Daca ma prind, o sa ma bata, o sa‑mi sparga dintii, poate ca or sa‑mi scoata si un ochi”. As fi vrut sa stiu daca grasanul murise. Poate ca doar il ranisem iar celelalte doua gloante poate ca nu nimerisera pe nimeni Pregateau ceva, nu cumva tarau un obiect greu pe podea? M‑am grabit sa‑mi bag teava armei in gura si am muscat cu putere. Dar nu puteam sa trag, nici macar sa pun degetul pe tragaci. Tacerea se instapanise din nou.

Atunci am aruncat revolverul si le‑am deschis usa.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1188
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site