Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


INTIMITATE - Olgai Kosakiewicz (JEAN PAUL SARTRE)

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
EROSTRAT
Lubomir Doležel, Poetica occidentala, Editura Univers, Bucuresti, 1988
In sfarsit, nefumator
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
Piata de pacate
INTIMITATE - Olgai Kosakiewicz (JEAN PAUL SARTRE)
Howard Philips Lovecraft - ZEII CEILALTI
Singur pe lume
Lebedele Vrajite de Radu Preda
Iepurasii ranjesc


INTIMITATE

I




Lulu dormea goala fiindca‑i placea sa se mangaie de cearsafuri si fiindca spalatul costa scump. La inceput, Henri protestase: omul nu se baga in pat gol, nu se face, e o chestie murdara. Pana la urma se luase totusi dupa nevasta‑sa, dar din partea lui, era neglijenta pura; cand era in lume, statea teapan de parca si‑ar fi inghitit umbrela, ca sa‑si dea aere (ii admira pe elvetieni, in special pe cei din Geneva, ii considera foarte distinsi fiindca erau ca de lemn), dar in lucrurile marunte se delasa, de pilda, nu prea era curat, nu‑si schimba destul de des chilotii: cand ii dadea la murdare, Lulu n‑avea cum sa nu vada ca erau cam ingalbeniti. Personal, Lulu nu avea nimic impotriva murdariei: creeaza un fel de intimitate, provoaca umbre tandre; la incheietura bratelor, de exemplu; nu‑i placeau deloc englezii, trupurile acelea impersonale, care nu miroseau a nimic. Totusi, neglijentele sotului ei o scarbeau, pentru ca erau un fel de rasfat. Dimineata, cand se scula, era totdeauna foarte tandru cu el insusi, cu capul plin de vise, iar lumina zilei, apa rece, asprimea periilor i se pareau niste nedreptati brutale.

Lulu statea culcata pe spate, isi varase degetul mare de la piciorul stang intr‑o gaurica a cearsafului; de fapt nu era o gaura, cearsaful era doar descusut. Asta nu prea‑i placea; maine o sa trebuiasca sa‑l cos; pana una alta tragea totusi un pic ca sa simta cum se rupe ata. Henri inca nu dor­mea, dar n‑o mai deranja. Ii povestise de multe ori lui Lulu: cum inchidea ochii, se simtea legat fedeles, prins prin mii de legaturi fine dar rezis­tente, nu mai putea sa miste nici degetul mic. O musca mare, prizoniera intr‑o panza de paianjen; lui Lulu ii placea sa simta langa ea corpul acela enorm si captiv. Daca ar ramane asa, paralizat, eu l‑as ingriji, l‑as spala ca pe un copil si cateodata l‑as intoarce pe burta si i‑as da o bataita la fund, si alteori, cand ar veni maica‑sa in vizita, l‑as dezveli sub un pretext oarecare, as da cearsafurile la o parte si maica‑sa l‑ar vedea gol pusca. Cred ca ar lovi‑o damblaua, nu l‑a mai vazut asa de cel putin cincisprezece ani. Lulu l‑a mangaiat usor pe sold si l‑a ciupit un pic. Sotul ei a mormait ceva, dar nu s‑a miscat. Era complet neputincios. Lulu a zambit: cuvantul „neputincios” o facea totdeauna sa zambeasca. Pe vremea cand inca il mai iubea pe Henri si cand acesta zacea asa, paralizat, langa ea, ii placea sa‑si inchipuie ca fusese legat de niste omuleti mici de tot, plini de rabdare, ca cei pe care ii vazuse intr‑o poza, cand era mica si citea povestea lui Gulliver. De multe ori ii zicea lui Henri „Gulliver”, si lui Henri ii placea grozav pentru ca e un nume englezesc si ca Lulu parea astfel o femeie culta, ar fi preferat chiar ca Lulu sa‑l pronunte cu accent englezesc. Ce m‑au mai sacait toti astia: daca voia neaparat o femeie culta, n‑avea decat sa se insoare cu Jeanne Beder, are sanii ca niste clatite, dar stie cinci limbi. Pe vremuri, cand inca ne mai duceam duminica la Sceaux, ma plictiseam in asa hal in mijlocul familiei lui incat luam cate o carte, oricare; totdeauna venea cate cineva sa se uite ce citesc si surioara lui ma intreba: „Dumneata, Lucie, intelegi?” Partea proasta e ca el nu ma considera distinsa. Elvetienii, da, astia sunt oameni distinsi pentru ca sora‑sa mai mare s‑a maritat cu un elvetian care i‑a facut cinci copii; in plus, il dau gata si cu muntii lor. Eu una nu pot sa fac copii, e ceva medical, dar niciodata n‑am socotit ca ce face el e un lucru distins, cand merge in oras cu mine si se opreste mereu la cate un closet public si eu sunt obligata sa‑l astept uitandu‑ma la vitrine, ce‑si inchipuie lumea despre mine? Si pe urma iese tragand de pantaloni si indoind picioarele ca babalacii.

Lulu si‑a scos degetul din cearsaf si si‑a miscat un pic picioarele, pentru placerea de a se simti vioaie alaturi de mormanul acela de carne moale si captiva. A auzit un chiorait: ce ma enerveaza niste mate care chioraie, nu pot niciodata sa stiu daca sunt ale lui sau ale mele. A inchis ochii: e vorba de lichide care galgaie in niste tuburi moi, toata lumea are asa ceva, si Rirette, si eu (nu‑mi place sa ma gandesc la chestia asta, ma apuca durerea de burta). Ma iubeste, dar nu‑mi iubeste matele, daca i s‑ar arata apendicele meu intr‑un bor­can, nu l‑ar recunoaste, ma pipaie tot timpul, dar daca i s‑ar pune in brate borcanul n‑ar simti nimic pe dinauntru, nu s‑ar gandi „e al ei”, omul ar trebui sa poata iubi totul dintr‑o fiinta, esofagul si ficatul si intestinele. Poate ca nu le iubim fiindca nu suntem obisnuiti, daca s‑ar vedea cum se vad mainile si bratele, poate ca le‑am iubi; in cazul asta, stelele de mare se iubesc mai bine decat noi, ele se intind pe plaja la soare si‑si scot stomacul ca sa‑l aeriseasca si toata lumea poate sa‑l vada; ma tot intreb, noi pe unde l‑am scoate pe al nostru? Da, da, prin buric. Inchisese ochii si discuri albastre au inceput sa se roteasca, asa, ca la balci, ieri, trageam in discuri cu sageti de cauciuc si se aprindeau litere, cate una de fiecare data cand nimereau si formau un nume de oras, nu m‑a lasat sa fac Dijon in intregime, cu mania lui de a se lipi de mine pe la spate, nu pot sa sufar sa ma atinga cineva pe la spate, as vrea sa nu am spate, nu‑mi place sa mi se faca diverse chestii cand nu pot sa vad, oamenii isi fac de cap si nu le vad mainile, le simti luand‑o in jos sau in sus, nu poti sa stii incotro o apuca, te sorb din ochi si tu nu‑i vezi, asta ii place la nebunie; Henri nu s‑ar fi gandit niciodata la una ca asta, dar el numai la asta se gandeste, cum sa se aseze in spatele meu si sunt sigura ca face dinadins sa ma atinga pe la spate, fiindca stie ca mor de rusine ca am fund, il excita cand mi‑e rusine, dar nu vreau sa ma gandesc la el (ii era frica) vreau sa ma gandesc la Rirette. Se gandea la Rirette in fiecare seara la aceeasi ora, chiar in momentul in care Henri incepea sa mormaie si sa geama. A intampinat insa o oarecare rezistenta, ca si cand celalalt ar fi vrut sa‑si faca aparitia; la un moment dat a si vazut, pret de o clipa un par negru si cret si a crezut ca s‑a zis, a scuturat‑o un fior pentru ca nu stii niciodata ce va urma, daca e vorba despre chip, treaca‑mearga, dar au fost nopti cand n‑a inchis ochii din cauza amintirilor desucheate care au iesit la iveala, e ingrozitor cand cunosti un barbat pe de‑a‑ntregul si mai ales asta. Cu Henri nu e acelasi lucru, pot sa mi‑l inchipui din cap pana‑n picioare, ma induioseaza pentru ca e moale, are o piele cenusie, in afara de burta, care e trandafirie; zice ca un barbat bine facut, cand sta jos, are trei cute pe burta, el insa are sase, dar le numara din doi in doi si nu vrea sa le vada pe celelalte. E putin agasata cand se gandeste la Rirette: „Lulu, habar n‑ai ce inseamna un corp frumos de barbat”. E ridicol, evident, stiu ce inseamna, se refera la un corp tare ca piatra, cu muschi, nu pot sa sufar asa ceva. Asa era corpul lui Patterson si eu ma simteam moale ca o omida cand ma strangea in brate; m‑am maritat cu Henri fiindca e moale, fiindca seamana cu un prelat. Prelatii sunt molcuti ca femeile, cu sutana lor, si poarta ciorapi lungi, pare‑se. Cand aveam cincisprezece ani as fi vrut sa le ridic usor poalele si sa le vad genunchii de barbati si indispensabilii, mi se parea caraghios ca au ceva intre picioare; cu o mana as fi apucat poalele si pe cealalta as fi strecurat‑o de‑a lungul picioarelor ca sa ajung stiu eu pana unde, nu ca mi‑ar placea prea mult femeile, dar o chestie de barbat cand e sub o fusta e gingasa, e ca o floare mare. Partea proasta e ca de fapt nu poti niciodata s‑o iei in mana; macar daca ar sta la un loc, dar nu, incepe sa se miste ca un animal, se intareste, mi se face frica, atunci cand e tare si drept in sus e un lucru brutal; ce murdara e dragostea. Eu una il iubeam pe Henri deoarece chestiuta lui nu se intarea niciodata, nu‑si ridica niciodata capul, radeam, uneori o sarutam, nu‑mi era frica de ea asa cum nu‑mi e de una de copil; seara o luam in mana, draguta de ea, dar ea nu se misca, statea cumintica in mana mea, n‑o strangeam, stateam asa multa vreme, pana ce Henri adormea. Atunci ma intindeam pe spate si ma gandeam la prelati, la lucruri pure, la femei si‑mi mangaiam intai pantecele, frumosul meu pantece plat, mainile coborau, coborau si gaseam placerea; numai eu stiu sa‑mi daruiesc placere.

Parul cret, parul de negru. Si spaima care ma strange de gat. Dar a strans tare pleoapele si pana la urma a aparut urechea lui Rirette, o ureche mica, rosie si aurie ca o acadea. Cand a vazut‑o, Lulu n‑a simtit aceeasi placere ca de obicei pentru ca a auzit in acelasi timp si vocea lui Rirette. Era o voce ascutita si precisa, care lui Lulu nu‑i placea. Trebuie sa pleci cu Pierre, draga mea Lulu, e singurul lucru inteligent de facut. Tin mult la Rirette, dar ma agaseaza un pic cand se da mare si e incantata de ce spune. In ajun, la Coupole, Rirette se aplecase dandu‑si aere ca e rezonabila si putin ravasita: „Nu poti sa ramai cu Henri, din moment ce nu‑l mai iubesti, ar fi o crima”. Nu scapa nici o ocazie sa‑l vorbeasca de rau, con­sider ca nu prea e dragut din partea ei, el s‑a purtat totdeauna perfect cu ea; nu‑l mai iubesc, ma rog, s‑ar putea, dar nu e treaba lui Rirette s‑o spuna; cu ea totul pare simplu si usor: iubesti sau nu mai iubesti; eu una nu sunt simpla. Intai de toate, m‑am obisnuit aici si pe urma, tin la el, e sotul meu. Mi‑a venit s‑o bat, totdeauna am pofta sa‑i fac ceva care s‑o doara, fiindca e grasa. „Ar fi o crima.” Si‑a ridicat bratul, i‑am vazut subsuoara, imi place mai mult cand e cu bratele goale. Subsuoara. S‑a intredeschis, de parca ar fi fost o gura, si Lulu a vazut pielea mov, putin zbarcita de sub firele crete care semanau cu parul; Pierre ii zice „Minerva durdulie”, si ei nu‑i place deloc. Lulu a zambit pentru ca s‑a gandit la fratiorul ei Robert care o intrebase, intr‑o zi cand a vazut‑o in combine­zon: „De ce ai par sub brate?” iar ea ii raspunsese: „Asta e o boala”. Ii placea foarte mult sa se imbrace in fata fratiorului ei fiindca face totdeauna observatii asa nostime, de te intrebi de unde le‑o fi scotand. Si pe urma punea mana pe toate lucrurile lui Lulu, ii impaturea cu grija rochiile, are maini sprintene, mai tarziu o sa ajunga un mare croitor. E o meserie adorabila, si eu o sa desenez imprimeuri pentru el. E ciudat ca un copil se gandeste sa se faca tocmai croitor; daca as fi fost baiat mi se pare ca as fi vrut sa ma fac explorator sau actor, dar nu croitor; dar el a fost totdeauna visator, nu prea vorbaret, se gandeste la ale lui; eu doream sa fiu calugarita, ca sa ma duc in blocuri frumoase si sa strang bani. Imi simt pleoapele grele de tot, grele de tot, ca de carne, o sa adorm. Cu frumosul meu chip palid, sub bonetica scrobita, as fi avut un aer distins. As fi vazut sute de vestibuluri intunecoase. Servitoarea ar fi aprins insa aproape imediat lumina, atunci as fi zarit tablouri de familie, statuete de bronz pe rafturi. Si cuiere. Doamna vine cu un carnetel si cu o bancnota de cincizeci de franci: „Poftim, maicuta. — Multumesc, doamna, Dumnezeu sa va binecuvanteze. Pe data viitoare.” Dar n‑as fi fost o calugarita adevarata. In autobuz, uneori, as fi facut cu ochiul unui tip, la inceput ar fi fost uluit, apoi s‑ar fi tinut dupa mine spunandu‑mi tot felul de chestii si l‑as fi dat pe mana unui politist. Banii adunati i‑as fi pastrat pentru mine. Ce mi‑as fi cumparat? Un ANTIDOT. E o tampenie. Ochii mi se inmoaie, imi place, e ca si cand ar fi fost muiati in apa si tot corpul sta comod. Frumoasa diadema verde cu smaragde si lapis‑lazuli. Diadema s‑a invartit, s‑a invartit si s‑a facut un cap de bou oribil, dar lui Lulu nu‑i era frica, a zis: „Ajutovleac. Pasarile din Cantal. Fix.” Un fluviu lung rosu strabatea alene campii aride. Lulu se gandea la masina ei de tocat, pe urma la briantina.

„Ar fi o crima!” A tresarit si s‑a asezat in intuneric, cu ochi duri. Astia nu‑si dau oare seama ca ma tortureaza? Rirette, stiu prea bine ca are intentii bune, dar ea, care e asa de rezonabila cand e vorba de altii, ar trebui sa inteleaga ca am nevoie de timp, sa ma gandesc. El mi‑a spus: „Ai sa vii!” si s‑a uitat la mine cu ochi de jar. „Ai sa vii in casa mea, te vreau toata numai pentru mine.” Am oroare de ochii lui cand o face pe hipnotizatorul cu mine, ma strangea de brat; cand vad ochii astia, ma gandesc mereu la parul pe care il are pe piept. Ai sa vii, te vreau toata numai pentru mine; cum poate cineva sa spuna una ca asta? Nu sunt caine.

Cand m‑am asezat, i‑am zambit, imi schimbasem pudra pentru el si‑mi facusem ochii fiindca stiu ca‑i place, dar n‑a vazut nimic, nu se uita la fata mea, se uita la sanii mei si as fi vrut sa‑i vad uscandu‑se pe loc, asa, ca sa‑l sacai, desi nu‑s cine stie ce, sunt cam mici. Ai sa vii in vila mea de la Nisa. A zis ca e alba, cu o scara de marmura si ca da spre mare si ca o sa umblam goi toata ziua, trebuie sa fie nasol sa urci o scara cand esti gol: o sa‑l pun sa urce el intai, ca sa nu se uite la ine; daca nu, n‑o sa pot nici macar sa ridic piciorul, o sa raman impietrita si o sa doresc din toata inima sa orbeasca; dar nu s‑ar schimba mare lucru; cand e el de fata mi se pare totdeauna ca sunt goala. M‑a luat de brat, avea o mutra rautacioasa, mi‑a spus: „Esti moarta dupa mine!” si mie‑mi era frica, am zis: „Da”; vreau sa te fac fericita, o sa ne plimbam cu masina, cu vaporul, o sa ne ducem in Italia si o sa‑ti dau tot ce vrei. Vila lui nu prea e mobilata, asa ca o sa dormim pe jos, pe o saltea. Vrea sa dorm in bratele lui, asa ca o sa‑i simt mirosul; mi‑ar placea pieptul lui fiindca e brun si lat, dar are o gramada de par pe el, as vrea ca barbatii sa nu aiba par, parul lui e negru si moale ca muschiul de pe copaci, uneori il mangai, si uneori ma ingrozeste, ma trag inapoi cat pot mai mult, dar ma lipeste de el. O sa vrea sa dorm in bratele lui, o sa ma stranga in brate si o sa‑i simt mirosul; si cand se va intuneca vom auzi vuietul marii, e in stare sa ma trezeasca in miezul noptii daca are chef sa faca treaba aia: niciodata n‑o sa pot sa adorm linistita, afara doar cand o sa fiu la ciclu, fiindca, totusi, atunci macar o sa ma lase in pace, desi exista pare‑se barbati care o fac cu femei indispuse si dupa aia sunt manjiti cu sange pe burta, sange care nu e al lor si care probabil pateaza cearsafurile, peste tot, e o scarbosenie, de ce oare trebuie sa avem trupuri?

Lulu a deschis ochii, perdelele bateau in rosu din cauza unei lumini de pe strada, si in oglinda era tot un reflex rosiatic; ii placea lumina aceea rosie; in dreptul ferestrei se profila un fotoliu. Henri isi asezase pantalonii pe bratul fotoliului, bretelele atarnau in gol. Trebuie sa‑i cumpar bretele noi. Oh! nu vreau, nu vreau sa plec. O sa ma sarute toata ziua si o sa fiu a lui, o sa‑i fac placerea lui, o sa se uite la mine; o sa‑si zica: „E placerea mea, am atins‑o aici si aici si pot s‑o iau de la inceput ori de cate ori am chef. La Port‑Royal Lulu a dat cu piciorul in cearsafuri; cand isi aducea aminte ce s‑a intamplat la Port‑Royal, il detesta pe Pierre. Era in spatele gardului viu, credea ca Pierre ramasese in masina sa caute ceva pe harta si dintr‑o data l‑a vazut, era in spatele ei, venise pe furis si se uita la ea. Lulu i‑a dat un picior lui enri; asta o sa se trezeasca pana la urma. Dar Henri a facut „Hiim” si nu s‑a trezit. As vrea sa cunosc un tanar frumos, pur ca o fata, nu ne‑am atinge nici un pic, ne‑am plimba pe malul marii si ne‑am tine de mana, si noaptea am dormi in paturi separate, am fi ca frate si sora si am sta de vorba pana la ziua. Sau, daca nu, mi‑ar placea sa stau cu Rirette, femeile intre ele sunt asa dragute; au niste umeri grasi si luciosi; eram foarte nefericita pe vremea cand il iubea pe Fresnel, dar cand ma gandeam ca o mangaie, ca‑si plimba incet mainile pe umerii si soldurile ei si ca ea suspina, ma simteam tulburata. Ma intreb cum arata fata ei cand sta asa intinsa, complet goala, sub un barbat si cand simte niste maini care luneca pe pielea ei. N‑as atinge‑o nici pentru o imparatie, n‑as sti ce sa fac cu ea, chiar daca ea ar vrea, chiar daca mi‑ar spune: „Vreau, pe bune”, n‑as sti, dar, daca as fi invizibila, as vrea sa fiu de fata cand i se face treaba aia si sa ma uit la chipul ei (m‑as mira sa mai arate ca o Minerva) si sa‑i mangai usor genunchii departati, genunchii ei trandafirii, si s‑o aud gemand. Lulu a ras scurt, i se uscase gatul: ce idei ii trec omu­lui, cateodata, prin minte. Odata i‑a casunat ca Pierre dorea s‑o violeze pe Rirette. Si eu il ajutam, o tineam pe Rirette in brate. Ieri. Era rosie ca focul, stateam la ea pe divan, una langa alta, ea strangea genunchii, dar n‑am spus nimic, nu vom spune niciodata nimic. Henri incepuse sa sforaie si Lulu a fluierat. Eu stau aici si nu pot sa dorm si‑mi fac sange rau si el sforaie, dobitocul. Daca m‑ar lua in brate, daca m‑ar implora, daca mi‑ar spune: „Lulu esti totul pentru mine, te iubesc, nu pleca!” pentru el as face sacrificiul asta, as ramane, da, as ramane cu el, toata viata, ca sa‑i fac placere.

II

Rirette s‑a asezat la terasa cafenelei Dome si a comandat un pahar de porto. Se simtea obosita si era iritata din cauza lui Lulu.

„ si vinul lor are gust de dop, dar lui Lulu putin ii pasa, ea bea cafea, nu se poate totusi sa bei cafea in chip de aperi­tiv; astia aici, toata ziua comanda numai cafele sau cafele cu lapte fiindca n‑au nici un sfant, ce trebuie sa‑i enerveze, eu una n‑as putea, le‑as arunca toata sandramaua in cap clientilor astora, niste oameni care n‑au ce rang sa‑si tina. Nu inteleg de ce imi da totdeauna intalnire in cartierul Montparnasse, pana la urma ar fi si mai aproape de casa ei daca ne‑am vedea la Café de la Paix sau la Pam‑Pam, si nu m‑ar departa nici pe mine prea tare de serviciu; nu pot sa spun cat ma intristeaza sa vad mereu mutrele astea, cum am o clipa libera, trebuie sa vin incoace, pe terasa mai merge, dar inauntru miroase a rufe murdare, nu pot sa‑i sufar pe ratati. Chiar si pe terasa ma simt deplasata fiindca sunt imbracata curat, trecatorii se mira probabil cand ma vad in mijlocul tipilor de aici care nici macar nu se barbieresc si a tipelor care arata ca alte alea. Oamenii isi zic: „Ce cauta asta aici? Stiu, uneori, vara, vin incoace americance destul de bogate, dar de la o vreme se opresc, pare‑se, in Anglia, nu‑i de mirare cu un guvern ca asta pe care‑l avem, de aia nu merge comertul de lux, am vandut jumatate cat anul trecut pe vremea asta si chiar ma intreb cum s‑or descurca alelalte de vreme ce eu sunt cea mai buna vanzatoare, asa mi‑a spus doamna Dubech, mi‑e mila de amarata aia de Yonnel, habar n‑are cum sa vanda, sunt sigura ca n‑a scos nici un chior peste salariu luna asta; si dupa ce ai stat in picioare toata ziua ai vrea sa te destinzi un pic intr‑un loc placut, cu nitel lux, nitica arta si cu un personal bine stilat, sa poti sa inchizi ochii, sa uiti, si ar mai trebui si muzica in surdina, n‑ar costa cine stie cat sa mergi din cand in cand la Dancing des Ambassadeurs; chelnerii de aici sunt atat de impertinenti, se vede ca au de‑a face numai cu clienti prapaditi, in afara de brunetul maruntel care ma serveste, asta e dragut; cred ca lui Lulu ii place sa se simta inconjurata de indivizi dintr‑astia, i‑ar fi frica sa intre intr‑un local cat de cat sic, in fond, nu e sigura de ea, cum da de cate un barbat cu maniere elegante se intimideaza, de aia nu‑i placea de Louis; ei bine! aici cred ca poate sa se simta in largul ei, sunt unii pe aici care n‑au nici macar guler tare, cu mutrele lor de sarantoci si cu pipele lor si cu privirile pe care ti le arunca, astia nici nu incearca sa se ascunda, se cunoaste ca n‑au bani sa‑si plateasca femei, cu toate ca in cartierul asta numai de asta nu duc lipsa, ca ti‑e si scarba; parca ar sta sa te inghita si nu sunt in stare macar sa‑ti spuna asa, frumos, ca le e pofta de tine, s‑o intoarca intr‑un fel cat de cat placut.”

Chelnerul s‑a apropiat:

Doriti vinul sec, domnisoara?

Da, multumesc.

A mai adaugat, cu un aer amabil:

Ce vreme frumoasa!

Era si timpul, zise Rirette.

E drept, credeam cu totii ca n‑o sa se mai termine iarna.

S‑a departat si Rirette l‑a urmarit cu privirea. „Imi place chelnerul asta, se gandea ea, isi cunoaste lungul nasului, nu incearca sa se traga de sireturi cu clientii, dar mie‑mi spune totdeauna o vorba amabila, imi acorda o atentie deosebita.”

Un tanar slab si adus de spate se uita insistent la ea; Rirette a dat din umeri si i‑a intors spatele: „Cand ai de gand sa faci femeilor cu ochiul s‑ar cuveni macar sa te primenesti. Asta‑i si spun, daca ma agata. Ma tot intreb de ce nu pleaca. Nu vrea sa‑l necajeasca pe Henri, mi se pare prea frumos: o femeie n‑are totusi dreptul sa‑si rateze viata pentru un impotent.” Rirette nu‑i putea suferi pe impotenti, era o chestie fizica. „Trebuie sa plece, hotari ea, e in joc fericirea ei, o sa‑i spun ca nu are dreptul sa se joace cu fericirea ei. Lulu, nu ai drep­tul sa te joci cu fericirea dumitale. N‑o sa‑i mai spun nimic, gata, i‑am spus de o suta de ori, nu poti sa le faci oamenilor binele cu de‑a sila.” Rirette a simtit ca i s‑a facut un gol in cap de obosita ce „era, se uita la vinul din pahar, vascos ca o caramea lichida si o voce ii repeta in gand: „Fericirea, feri­cirea”, si acesta era un cuvant frumos, induiosator si grav si se gandea ca daca i s‑ar fi cerut parerea la concursul ziarului Paris‑Soir, ar fi zis ca acesta este cel mai frumos cuvant din limba noastra. S‑o fi gandit cineva la asta? Au zis: energie, curaj, dar asta fiindca au raspuns numai barbati, ar fi trebuit sa fie si o femeie, femeile sunt acelea care pot gasi una ca asta, ar fi trebuit sa fie doua premii, unul pentru barbati, pen­tru care cel mai frumos substantiv ar fi fost Onoarea; unul pentru femei, si eu as fi castigat, as fi zis Fericirea; Onoarea si Fericirea, ce nostim, parca ar si rima. O sa‑i spun: „Lulu nu ai dreptul sa‑ti ratezi fericirea. Fericirea dumitale, Lulu, Fericirea.” Personal gasesc ca Pierre e un tip bine, in primul rand pentru ca e un barbat adevarat si apoi e inteligent, ceea ce nu strica, are bani, n‑o sa stie ce sa‑i mai faca. E dintre barbatii care stiu sa aplaneze micile greutati ale vietii, e placut pentru o femeie, imi place cand cineva stie sa porunceasca, e o nuanta, iar tipul stie sa vorbeasca atat cu chelnerii, cat si cu seful de sala, toti il asculta, asta numesc eu a avea carura. Poate ca tocmai asta e ce‑i lipseste lui Henri. Si in plus mai sunt si problemele de sanatate, cu un tata ca al ei, ar fi cazul sa bage de seama, e foarte dragut sa fii subtire si diafana si sa nu‑ti fie niciodata foame, nici somn, sa dormi cate patru ore pe noapte si sa alergi toata ziua de colo colo prin Paris ca sa plasezi esantioane de tesaturi, asta e inconstienta pura, ar trebui sa respecte un regim rational, sa manance putin, de acord, dar des si la ore fixe. S‑o vad pe unde scoate camasa cand or tri­mite‑o vreo zece ani intr‑un sanatoriu.

S‑a uitat fix, cu un aer perplex, la orologiul din intersectia Montparnasse ale carui ace aratau ora unsprezece si douazeci. „N‑o inteleg pe Lulu, are un temperament asa ciu­dat, n‑am reusit niciodata sa aflu daca‑i plac barbatii sau daca o dezgusta: cu Pierre ar trebui totusi sa fie multumita, e cu totul altceva decat tipul ala al ei de anul trecut, Rabut, Rebut, cum ii ziceam eu.” Amintirea a amuzat‑o, dar s‑a ferit sa zambeasca fiindca tanarul uscativ se uita la ea in continuare, ii surprinsese privirea cand intorsese capul. Rabut avea fata toata plina de puncte negre si Lulu se distra storcandu‑i‑le cu unghiile: „E dezgustator, dar nu e vina ei, Lulu nu stie ce e aia un barbat frumos, eu una ador barbatii cocheti, mai intai pentru ca niste haine barbatesti elegante sunt asa frumoase, camasile, pantofii, cravatele lor matasoase, unii sunt aspri daca vrei, dar sunt asa de placuti, puternici, o putere placuta, blanda, ca si mirosul lor de tutun englezesc si de apa de colonie, ca si pielea lor cand sunt bine rasi, nu e nu e ca pielea de femeie, seamana cu pielea de Cordoba, bratele lor puternice te cuprind, iti pui capul pe pieptul lor, simti mirosul lor dulce si puternic de barbati ingrijiti, iti soptesc cuvinte duioase; au lucruri frumoase, pantofi frumosi, aspri, din piele de vita, iti soptesc comoara mea, dulcea mea comoara si simti cum te ia cu lesin.” Rirette s‑a gandit la Louis, care o parasise cu un an in urma si a simtit cum i se strange inima: „Un barbat care se iubeste pe sine si care face o gramada de mof­turi, poarta ghiul, are o tabachera de aur si mici manii, numai ca de‑alde astia, mama, ce magari pot fi uneori, mai rau ca muierile. Cel mai bun lucru ar fi un barbat de patruzeci de ani, cineva care s‑ar mai ingriji, cu tample argintii, cu parul dat pe spate, foarte uscat, cu umeri lati, foarte sportiv, dar care sa cunoasca viata si sa fie bun pentru ca a suferit. Lulu e doar o pustoaica, mare noroc are cu o prietena ca mine, pentru ca Pierre incepe sa oboseasca si alta ar profita, in loc sa‑i spuna mereu, asa ca mine, sa aiba rabdare, si cand se poarta nitel cam prea tandru cu mine, sa se prefaca a nu baga de seama si sa vorbeasca imediat despre Lulu si sa gaseasca mereu cate o vorba potrivita ca s‑o puna pe ea in valoare, dar ea nu‑si merita norocul, nu‑si da seama, tare as vrea sa traiasca putin singura, asa ca mine, de cand m‑a parasit Louis, atunci ar vedea si ea ce inseamna sa te intorci singura in camera ta seara, dupa ce ai muncit o zi intreaga si s‑o gasesti goala si sa mori de pofta sa‑ti odihnesti capul pe un umar. Te si intrebi de unde gasesti atata curaj ca sa te scoli a doua zi cu noaptea in cap si sa te intorci la lucru si sa fii seducatoare si vesela si sa dai curaj la toata lumea, in timp ce‑ti vine mai degraba sa mori decat sa duci mai departe asemenea viata.”

Orologiul a batut de unsprezece si jumatate. Rirette se gandea la fericire, la pasarea albastra, la pasarea fericirii, la pasarea razvratita a dragostei. A tresarit: „Lulu are o intarziere de o jumatate de ora, e normal. N‑o sa‑si lase nicio­data barbatul, n‑are destula vointa pentru asa ceva. In fond, sta cu Henri mai degraba din respectabilitate: il inseala, dar atata vreme cat lumea ii zice «Doamna», crede ca nu con­teaza. Zice toate grozaviile despre el, dar Doamne fereste sa‑i aduci aminte a doua zi ce a zis, ca se face foc. Am facut tot ce am putut si i‑am spus tot ce aveam sa‑i spun, treaba ei.”



In fata cafenelei Dome s‑a oprit un taxi si Lulu a coborat. Tara o valiza mare si avea o expresie destul de solemna.

L‑am parasit pe Henri, i‑a strigat de departe.

S‑a apropiat, cocosata de greutatea valizei. Zambea.

Cum, Lulu? zise Rirette impresionata, doar nu vrei sa spui ca?

Ba da, raspunse Lulu, s‑a terminat, l‑am lasat balta. Lui Rirette inca nu‑i venea sa creada:

Si el stie? I‑ai spus?

In ochii lui Lulu s‑a starnit o furtuna:

Si inca cum! zise ea.

Draga mea Lulu!

Rirette nu prea era dumirita, dar s‑a gandit ca oricare ar fi fost situatia, Lulu are nevoie de incurajare:

Ce bine, spuse ea, ce curajoasa ai fost.

I‑a venit sa adauge: ai vazut ca n‑a fost chiar atat de greu. Dar s‑a abtinut. Lulu se lasa admirata: era imbujorata si‑i scaparau ochii. S‑a asezat si a pus valiza langa ea. Purta o haina de lana cenusie, cu un cordon de piele, si pe dedesubt avea un pulover galben, pe gat. Era cu capul gol. Rirette nu putea sa sufere s‑o vada pe Lulu umbland cu capul descoperit: a recunoscut imediat ciudatul amestec de dezaprobare si amuzament care o cuprinsese; Lulu ii inspira totdeauna acest gen de sentimente. „Ceea ce‑mi place la ea, decise Rirette, e vitalitatea ei.”

Cat ai zice peste, preciza Lulu. Si i‑am spus tot ce aveam pe suflet. A ramas trasnit.

Nu‑mi vine sa cred, zise Rirette. Dar ce te‑a apucat, draga Lulu? Parca ai fi o leoaica. Aseara as fi pus mana in foc ca n‑o sa‑l parasesti.

Pai, din cauza fratiorului meu. Cu mine n‑are decat sa se dea mare, dar nu admit sa se lege de familia mea.

Dar ce s‑a intamplat?

Unde e chelnerul? zise Lulu foindu‑se pe scaun. Chelnerii de la Dome, nu sunt niciodata prezenti cand ii chemi. Ala mic, brunet, ne serveste?

Da, spuse Rirette. Stii ca l‑am cucerit?

Ah! Da? Atunci ai grija de tipa de la vestiar, sunt tot timpul bot in bot. Ii face curte, dar cred ca e doar un pretext ca sa le vada pe cucoane intrand la toaleta; cand ies se uita drept in ochii lor, ca sa le faca sa se inroseasca. Apropo, te las un minut, trebuie sa cobor sa‑i telefonez lui Pierre. Ce cap o sa faca! Daca il vezi pe chelner, comanda‑mi o cafea cu lapte; vin imediat si‑ti povestesc tot.

S‑a sculat, a facut cativa pasi si s‑a intors spre Rirette.

Sunt foarte fericita, draga Rirette.

Scumpa mea Lulu, zise Rirette luand‑o de mana. Lulu s‑a degajat si a traversat terasa cu pas usor. Rirette s‑a uitat in urma ei. „O data cu capul n‑as fi crezut‑o in stare de una ca asta. Ce vesela e, s‑a mai gandit ea putin scandalizata, faptul ca si‑a lasat barbatul ii prieste. Daca m‑ar fi ascultat, ar fi facut‑o de mult. Oricum mie mi‑o datoreaza; in fond, am mare influenta asupra ei.”

Lulu s‑a intors dupa cateva minute:

Pierre a ramas trasnit, zise ea. Voia sa‑i dau amanunte, dar o sa i le dau indata, m‑a invitat la masa. Spune ca am putea, eventual, pleca maine seara.

Vai ce fericita sunt, Lulu, exclama Rirette. Hai, povesteste‑mi repede. Azi noapte te‑ai decis?

Stii, eu una n‑am decis nimic, zise Lulu cu modestie, totul s‑a decis de la sine.

A batut nervos in masa:

Chelner, chelner! Vai ce ma plictiseste chelnerul asta, as vrea o cafea cu lapte.

Rirette era socata: in locul lui Lulu si in imprejurari atat de grave, ea una nu si‑ar fi pierdut vremea alergand dupa o cafea cu lapte. Lulu e o persoana fermecatoare, dar e uimitor de usuratica, e ca o pasarica.

Lulu a inceput sa rada:

Sa fi vazut mutra lui Henri!

Ma intreb ce‑o sa spuna mama ta, intreba Rirette serioasa.

Mama? Va fi in‑can‑ta‑ta, zise Lulu pe un ton plin de siguranta. Era nepoliticos cu ea, stii, se saturase de el pana in gat. Mereu ii tot reprosa ca nu m‑a crescut bine, ca sunt asa si pe dincolo, ca se vede cat de colo ca am primit o educatie de foarte mica burghezie. Stii, daca am facut‑o, e putin si din cauza ei.

Dar ce s‑a intamplat?

L‑a carpit pe Robert.

Da' ce, Robert a venit pe la voi?

Da, azi dimineata, in fuga, fiindca mama vrea sa‑l dea ucenic la Gomez. Cred ca ti‑am mai spus. Deci, a trecut pe la noi in timp ce ne luam micul dejun si Henri l‑a palmuit.

Dar, de ce? intreba Rirette usor agasata. Nu putea sa sufere felul in care Lulu isi spunea povestile.

S‑au ciondanit, zise Lulu vag, si pustiul nu s‑a lasat calcat in picioare. L‑a infruntat. „Dobitoc batran”; chiar asa, i‑a zis‑o de la obraz. Fiindca Henri i‑a spus ca e prost crescut, evident, numai asta stie sa zica; ma tavaleam de ras. Atunci Henri s‑a sculat, mancam in casa, si i‑a ars o palma; mi‑a venit sa‑l omor!

Si atunci ai plecat?

Unde sa plec? intreba Lulu uimita.

Credeam ca asta e momentul in care l‑ai parasit. Asculta, draga Lulu, trebuie sa‑mi povestesti lucrurile mai ordonat, altfel nu inteleg nimic. Ia spune‑mi, adauga ea, cuprinsa de banuieli, l‑ai parasit pe bune, asa e?

Sigur ca da, de un ceas ti‑o tot spun.

Bine. Deci Henri l‑a palmuit pe Robert. Si pe urma?

Pe urma, zise Lulu, l‑am inchis pe balcon, era nemaipomenit de caraghios! Era inca in pijama, batea in geam, dar nu indraznea sa‑l sparga fiindca e un zgarcit si jumatate. Eu una, sa fi fost in locul lui, as fi faramat totul, chit ca ma umpleam de sange. Si dupa asta ne‑am pomenit cu familia Texier. Atunci s‑a apucat sa‑mi zambeasca mieros, se prefacea ca e o gluma.

Chelnerul tocmai trecea pe langa ele; Lulu l‑a apucat de brat:

Ati sosit deci? Daca nu va deranjeaza imi aduceti si mie o cafea cu lapte?

Rirette s‑a simtit jenata si i‑a zambit complice chelneru­lui, dar acesta a ramas imbufnat si s‑a inclinat cu o slugarni­cie dezaprobatoare. Rirette i‑a purtat pica lui Lulu: niciodata nu era in stare sa adopte tonul just cu inferiorii ei, ba era prea familiara, ba prea exigenta si prea distanta.

Lulu a ras din nou.

Rad fiindca‑l vad, din nou, pe Henri, in pijama, pe bal­con; tremura de frig. Stii cum am reusit sa‑l inchid afara? Era in fundul camerei, Robert plangea, iar Henri ii tinea o predica. Am deschis fereastra si am zis: „Ia te uita Henri! Un taxi a lovit‑o pe florareasa”. A venit langa mine: o place pe florareasa fiindca i‑a spus ca e elvetianca si fiindca‑si inchipuie ca e indragostita de el. „Unde? Unde?” zicea el. Eu m‑am tras usor inapoi, am intrat in camera si am inchis usa. I‑am strigat: „Asa‑ti trebuie daca o faci pe bruta cu fratele meu”. L‑am lasat mai bine de un ceas pe balcon, se uita la noi cu niste ochi cat cepele, era negru de furie. Din cand in cand scoteam limba la el si‑i dadeam bomboane lui Robert; dupa aia mi‑am adus boarfele si m‑am imbracat in fata lui Robert pentru ca stiu ca Henri nu poate sa sufere cand fac asa ceva: Robert ma saruta pe brate si pe gat ca un barbat adevarat, era adorabil; ne prefaceam ca Henri nu e de fata. Cu toata tevatura asta, am si uitat sa ma spal.

Si tipul care era acolo, si se uita pe geam. E nemaipomenit de caraghios, zise Rirette razand cu lacrimi.

Lulu s‑a oprit din ras:

Mi‑e frica sa nu fi racit, zise ea cat se poate de serios; la furie nu stai sa te gandesti. A continuat, inveselita din nou: Ne ameninta cu pumnul si vorbea tot timpul, dar nu intelegeam mai nimic din tot ce spunea. Apoi Robert a plecat si sotii Texier au sunat la usa si le‑am dat drumul in casa.

Cand i‑a vazut s‑a pornit pe zambete si temenele acolo, pe balcon, si eu le ziceam: „Ia uitati‑va la sotul meu, dragul de el, nu‑i asa ca seamana cu un peste in acvariu?” Cei doi Texier il salutau la randul lor, erau putin cam aiuriti, dar sunt oameni manierati.

Parca‑i vad, zise Rirette razand. Ha ha ha! Sotul dumi­tale pe balcon si sotii Texier in casa! A repetat de mai multe ori „sotul dumitale pe balcon si sotii Texier in casa” Ar fi vrut sa gaseasca vorbe de duh pitoresti ca sa‑i descrie lui Lulu scena, considera ca Lulu nu are simtul umorului. Dar cuvintele nu i‑au venit.

Am deschis fereastra, spuse Lulu, si Henri a intrat. M‑a pupat in fata familiei Texier si mi‑a zis strengarita mica. „Strengarita asta mica, tot repeta, a vrut sa‑mi joace un renghi.” Iar eu zambeam si sotii Texier zambeau politicos, toata lumea zambea. Dar dupa ce au plecat, mi‑a tras un pumn in ureche. Atunci am pus mana pe o perie si i‑am arun­cat‑o in cap si l‑am nimerit in coltul gurii: i‑am taiat amandoua buzele.

Biata mea Lulu, spuse Rirette cu duiosie.

Lulu a respins insa, cu un gest, orice compatimire. Statea dreapta de tot, scuturandu‑si buclele brune cu o figura com­bativa, iar din ochi ii scaparau scantei.

Dupa asta am discutat: i‑am spalat buzele cu un servet si i‑am spus ca m‑am saturat, ca nu‑l mai iubesc si ca o sa plec. A inceput sa planga si a zis ca se omoara. Dar chestia asta nu mai tine: iti aduci aminte, Rirette, anul trecut, cand cu povestile alea cu Renania, ma batea la cap in toate zilele: o sa se lase cu razboi, Lulu, o sa plec si o sa fiu ucis si o sa‑ti para rau dupa mine, o sa ai remuscari pentru toate necazurile pe care mi le‑ai facut. „Las‑o balta, ii raspundeam, esti impo­tent, asta e caz de reforma.” Pana la urma l‑am potolit, ca avea de gand sa ma incuie in casa, i‑am jurat ca nu plec decat peste o luna. Dupa aia s‑a dus la birou, avea ochii inrositi si un leucoplast pe buze, nu arata frumos. Eu am facut curat, am pus lintea pe foc si mi‑am facut valiza. I‑am lasat un bilet pe masa din bucatarie.

Si ce i‑ai scris?

Am zis asa, spuse Lulu cu mandrie: „Lintea e pe foc. Serveste‑te si stinge gazul. Ai sunca in frigider. Mie mi s‑a acrit, asa ca m‑am carat. Adio.”

Au ras si niste trecatori au intors capul. Rirette s‑a gandit ca probabil amandoua ofera un spectacol incantator si i‑a parut rau ca nu se afla pe Terasa Viei sau la Cafe de la Paix. Cand s‑au oprit din ras, au tacut, si Rirette si‑a dat seama ca nu mai aveau nimic a‑si spune. Era putin dezamagita.

Trebuie sa fug, zise Lulu sculandu‑se; ma intalnesc cu Pierre la douasprezece. Ce‑o sa fac cu valiza asta?

Lasa‑mi‑o mie, spuse Rirette, am sa i‑o incredintez tipei de la toaleta. Cand ne vedem?

Vin sa te iau de acasa la ora doua, am o gramada de drumuri de facut cu dumneata: nu mi‑am luat nici jumatate din lucruri. Pierre trebuie sa‑mi dea niste bani.

Lulu a plecat si Rirette l‑a chemat pe chelner. Se simtea grava si trista pentru amandoua. Chelnerul a dat fuga: Rirette observase deja ca ori de cate ori il chema ea, venea fuga.

Cinci franci, zise el. A adaugat putin cam sec: Erati deosebit de vesele amandoua, se auzea de jos.

Lulu l‑a jignit, s‑a gandit Rirette cu ciuda. A spus rosind:

Prietena mea e nitel cam nervoasa in dimineata asta.

E adorabila, zise el cu pasiune. Va multumesc, domnisoara.

A bagat cei sase franci in buzunar si a plecat. Rirette era cam mirata, dar tocmai atunci orologiul suna de douasprezece si Rirette s‑a gandit ca Henri avea sa se intoarca la el acasa si sa gaseasca biletul lui Lulu: pentru ea a fost o clipa extrem de placuta.

As vrea ca toate acestea sa fie expediate inainte de maine seara la hotelul Théatre pe strada Vandamme, ii zise Lulu casieritei, cu un aer de doamna.

S‑a intors spre Rirette:

Gata, Rirette, ii dam drumul.

Pe ce nume? intreba casierita.

Doamna Lucienne Crispin.

Lulu si‑a luat haina pe brat si a pornit‑o in goana: cobora in fuga scara mare de la magazinul Samaritaine. Rirette, in urma ei, era gata sa cada de mai multe ori fiindca nu se uita pe unde calca: nu avea ochi decat pentru silueta subtiratica imbracata in albastru si galben care parea ca danseaza in fata ei! „Si totusi, e adevarat ca are un corp obscen” De fiecare data cand o vedea pe Lulu din spate sau din profil, Rirette era socata de obscenitatea formelor prietenei ei, dar nu‑si putea explica de unde provine aceasta impresie. „E supla si subtire, dar are ceva indecent in ea, n‑am ce‑i face. Isi da toata silinta sa poarte rochii stramte, asta trebuie sa fie. Zice ca‑i e rusine de fundul ei si‑si pune fuste care crapa pe ea. E mic, de acord, are un fund mult mai mic decat al meu, dar se vede mai bine. Iese asa rotund de tot de sub salele slabanoage si‑i umple fusta pana la refuz, si in plus, joaca.”

Lulu a intors capul si si‑au zambit. Rirette se gandea la corpul desucheat al prietenei ei cu un amestec de dezaprobare si invidie: sani mici si obraznici, o piele neteda, galbena de tot — cand o atingeai ai fi jurat ca e cauciuc — coapse lungi, un corp lung, atatator, cu membre lungi: „Un corp de negresa, s‑a gandit Rirette, seamana cu o negresa care danseaza rumba.” Langa usa, Rirette a vazut intr‑o oglinda imaginea formelor ei pline: „Sunt mai sportiva, s‑a gandit ea luand‑o de brat pe Lulu, ea e mai frapanta decat mine cand suntem imbracate, dar goala, sigur sunt mai bine ca ea”.

Au tacut un moment, apoi Lulu a zis:

Pierre a fost nemaipomenit. Si mata, Rirette, ai fost nemaipomenita, va sunt foarte recunoscatoare la amandoi.

Spusese acestea pe un ton fortat, dar Rirette nu s‑a for­malizat: Lulu nu stia sa multumeasca, era prea timida.

— Imi pare rau, zise brusc Lulu, dar trebuie sa‑mi cumpar un sutien.

De aici? intreba Rirette. Tocmai treceau prin fata unui magazin de lenjerie.

Nu. Dar le‑am vazut si mi‑am adus aminte. Pentru sutiene ma duc la Fischer.

Pe bulevardul Montparnasse? striga Rirette. Baga de seama, Lulu, urma ea, grava, ar fi cazul sa nu prea umbli pe bulevardul Montpamasse, mai ales la ora asta: o sa dam nas in nas cu Henri si o sa fie ingrozitor de neplacut.

Cu Henri? zise Lulu dand din umeri; nici gand, de ce? Obrajii si tamplele lui Rirette s‑au inrosit de indignare.



N‑ai sa te schimbi niciodata, draga Lulu: cand un lucru nu‑ti place, ii negi pur si simplu existenta. Ti‑a casunat sa te duci la Fischer si sustii ca Henri nu trece pe bulevardul Montpamasse. Stii foarte bine ca pe acolo trece in fiecare zi la ora sase, asta e drumul lui. Chiar dumneata mi‑ai spus‑o: o ia in sus pe strada Rennes si asteapta autobuzul la coltul cu bulevardul Raspail.

— In primul rand e abia ora cinci, spuse Lulu, si pe urma, poate ca nici n‑a fost la birou: dupa biletul pe care i l‑am scris, probabil ca a fost nevoit sa se culce.

Dar stai, Lulu, spuse deodata Rirette, mai exista un Fischer, stii prea bine, la doi pasi de Opera, pe strada 4 Septembre.

Da, zise Lulu fara vlaga, dar trebuie sa ne ducem pana acolo.

Ei, asta‑i buna, draga mea! Trebuie sa ne ducem pana acolo! Da' e la doi pasi, e mult mai aproape decat intersectia Montparnasse.

Nu‑mi place marfa lor.

Rirette, amuzata, s‑a gandit ca toate magazinele Fischer vand aceleasi articole. Lulu avea insa unele incapatanari de neinteles: incontestabil, Henri era omul pe care dorea cel mai putin sa‑l intalneasca in acel moment si ai fi zis ca face dinadins sa‑i iasa in cale.

Hai deci, zise ea cu indulgenta, hai in Montparnasse, de altfel Henri e atat de inalt incat o sa‑l zarim inainte sa ne vada el pe noi.

Ei si ce, la urma urmei? spuse Lulu, daca il intalnim, il intalnim si gata. Doar n‑o sa ne manance.

Lulu a tinut mortis sa mearga pana in Montparnasse pe jos; zicea ca are nevoie de aer. Au luat‑o pe strada Seine, apoi pe strada Odeon si in fine pe strada Vaugirard. Rirette a facut elogiul lui Pierre si i‑a demonstrat lui Lulu cat de perfect se comportase in aceasta imprejurare.

Vai cat iubesc Parisul, spuse Lulu, ce dor o sa‑mi fie!

Taci din gura, Lulu, ce tot vorbesti? Cand ma gandesc ca ai norocul sa te duci la Nisa, cum e posibil sa regreti Parisul?

Lulu n‑a raspuns, dar s‑a apucat sa se uite in stanga si in dreapta cu o expresie trista si cercetatoare.

Cand au iesit de la Fischer au auzit sunand de ora sase. Rirette a luat‑o pe Lulu de cot si a vrut s‑o antreneze cat mai repede. Lulu s‑a oprit insa in fata florariei Baumann.

Draga Rirette, uita‑te la azaleele astea. Daca as avea un salon frumos mi‑as pune peste tot.

Nu‑mi plac florile in ghiveci, zise Rirette.

Era exasperata. Si‑a intors capul spre strada Rennes si, evident, dupa un minut a vazut aparand silueta inalta si stu­pida a lui Henri. Era cu capul descoperit si purta un sacou de tweed maro. Rirette nu putea sa sufere aceasta culoare:

Lulu, uite‑l, uite‑l, zise ea cu sufletul la gura.

Unde? intreba Lulu, unde e?

Nici ea nu era cu mult mai calma decat Rirette.

— In spatele nostru, pe trotuarul celalalt. Hai s‑o stergem. Nu mai intoarce capul.

Lulu l‑a intors totusi.

L‑am vazut, zise ea.

Rirette a incercat s‑o traga, dar Lulu s‑a impotrivit, se uita fix la Henri. Intr‑un tarziu a spus:

Cred ca ne‑a vazut.

Parea speriata, a cedat brusc in fata insistentei lui Rirette si a urmat‑o docila.

Si acum, te implor Lulu, nu te mai intoarce, zise Rirette gafaind usor. O s‑o luam prima la dreapta, pe strada Delambre.

Mergeau foarte repede si‑i cam imbranceau pe trecatori. Uneori Lulu se lasa trasa, alteori ea o tragea pe Rirette. Nu ajunsesera insa la coltul strazii Delambre cand Rirette vazu o umbra mare si maronie putin in urma lui Lulu; si‑a dat seama ca e Henri si a inceput sa tremure de furie. Lulu tinea ochii in pamant, avea o mutra vicleana si incapatanata. „Isi regreta imprudenta, dar acum e prea tarziu, asa‑i trebuie.”

Au grabit pasul; Henri se tinea dupa ele fara sa scoata o vorba. Au depasit strada Delambre si si‑au continuat drumul in directia Observatorului. Rirette auzea scartaind pantofii lui Henri; mersul le mai era scandat si de un fel de horcait usor si regulat: era rasuflarea lui Henri. (Henri respirase totdeauna cam zgomotos, dar niciodata in halul asta: probabil ca aler­gase ca sa le ajunga din urma sau o fi fost efectul emotiei.)

„Trebuie sa ne comportam ca si cand n‑ar fi aici, s‑a gandit Rirette. Nici sa nu parem ca ne dam seama ca exista.” Nu s‑a putut stapani insa si s‑a uitat la el cu coada ochiului. Era alb ca varul si‑si plecase intr‑atat privirea incat parea ca umbla cu ochii inchisi. „Parca ar fi un somnambul”, si‑a zis Rirette cu un fel de groaza. Buzele lui Henri tremurau, iar pe buza de jos, o fasiuta de leucoplast roz, pe jumatate dezlipita, tremura si ea. Si rasuflarea; mereu acel suflu egal si ragusit care acum se incheia cu un fel de melodie nazala. Rirette era foarte stanjenita: nu‑i era frica de Henri, dar boala si pasiunea o inspaimantau totdeauna. Dupa cateva clipe, Henri a intins incet mana, fara sa se uite si a apucat‑o de brat pe Lulu. Lui Lulu i s‑a strambat gura de parca ar fi fost gata sa planga; strabatuta de fiori, femeia s‑a smucit.

„Uuuu!” a facut Henri.

Rirette avea o pofta nebuna sa se opreasca: o durea sub coaste si‑i vajaiau urechile. Lulu insa o luase aproape la fuga; si ea arata ca o somnambula. Rirette avea impresia ca daca n‑ar mai fi tinut‑o de brat pe Lulu si daca s‑ar fi oprit, cei doi ar fi continuat sa alerge unul langa celalalt, tacuti, livizi ca niste cadavre si cu ochii inchisi.

Henri a inceput sa vorbeasca. A spus cu o voce ciudat de ragusita:

— Intoarce‑te acasa cu mine.

Lulu nu i‑a raspuns. Henri a continuat, cu aceeasi voce ragusita si lipsita de intonatie:

Esti nevasta mea. Intoarce‑te acasa cu mine.

Vezi bine ca nu vrea sa se intoarca, raspunse Rirette strangand din dinti. Las‑o in pace.

Henri nu dadea semne ca ar fi auzit. Repeta intruna:

Sunt barbatul tau, vreau sa te intorci cu mine acasa.

Te rog s‑o lasi in pace, zise Rirette cu o voce stridenta, nu castigi nimic daca‑i faci mizerii de‑astea, da‑ne pace.

Tipul a intors spre Rirette un chip mirat:

E nevasta mea, spuse el; e a mea, vreau sa vina cu mine.

O luase de brat pe Lulu, si de asta data, Lulu nu se mai smucise:

Pleaca de aici, spuse Rirette.

Nu plec, o sa ma tin dupa ea peste tot, vreau sa se intoarca la noi acasa.

Henri rostea cu greu cuvintele. Brusc s‑a strambat atat de tare incat i s‑au vazut dintii si a zbierat cat l‑au tinut puterile:

Esti a mea!

Trecatorii intorceau capul razand. Henri scutura bratul lui Lulu si maraia ca o fiara, dezvelindu‑si dintii. Din fericire s‑a intamplat sa treaca pe langa ei un taxi liber. Rirette i‑a facut semn si taxiul s‑a oprit. Henri s‑a oprit si el. Lulu a vrut sa mearga mai departe, dar cei doi o tineau strans de cate un brat.

Ar trebui sa intelegi, zise Rirette tragand‑o pe Lulu spre taxi, ca n‑ai s‑o recastigi niciodata cu violentele astea.

Las‑o, las‑o pe nevasta‑mea, spuse Henri tragand in sens invers. Lulu era moale ca o carpa.

Urcati sau nu urcati? striga soferul agasat.

Rirette i‑a dat drumul lui Lulu si a inceput sa‑l izbeasca pe Henri cu pumnii peste brate. Tipul insa nu parea sa simta ceva. Dupa cateva clipe i‑a dat si el drumul lui Lulu si s‑a hol­bat la Rirette cu o mutra tampa. Rirette il fixa si ea. Ii venea greu sa‑si adune ideile, se simtea cuprinsa de o imensa sila. Cateva clipe au stat asa, ochi in ochi; amandoi gafaiau. Apoi Rirette si‑a revenit, a luat‑o de mijloc pe Lulu si a tarat‑o pana la taxi.

— Incotro? intreba soferul.

Henri venise dupa ele, voia sa se suie in taxi. Rirette l‑a impins cat au tinut‑o puterile si a trantit repede portiera.

Da‑i drumul, da‑i o data drumul! ii zise ea soferului. Adresa ti‑o spunem noi mai tarziu.

Taxiul a pornit si Rirette s‑a rezemat ascunzandu‑se parca in fundul masinii. S‑a gandit: „Ce poveste vulgara”. O ura pe Lulu.

Unde vrei sa mergem, draga mea Lulu? intreba ea cu blandete.

Lulu nu i‑a raspuns. Rirette a luat‑o pe dupa umeri si i‑a spus cat mai convingator:

Trebuie sa‑mi raspunzi. Vrei sa te duc la Pierre?

Lulu a facut un gest pe care Rirette l‑a interpretat ca pe o aprobare. S‑a aplecat spre sofer:

Pe strada Messina, la numarul 11.

Cand a intors capul, Rirette a constatat ca Lulu se uita la ea cu o expresie ciudata:

Ce, incerca Rirette sa intrebe.

Va urasc pe toti, zbiera Lulu, il urasc pe Pierre, il urasc pe Henri. Ce aveti toti cu mine? Ma chinuiti.

S‑a oprit brusc si chipul i s‑a schimonosit.

Plangi, zise Rirette cu o demnitate calma, plangi nitel, o sa‑ti faca bine.

Lulu s‑a aplecat inainte si a inceput sa planga in hohote. Rirette a luat‑o si a strans‑o in brate. Din cand in cand o mangaia pe par. In inima ei, se simtea insa rece si plina de dis­pret. Pana sa se opreasca masina, Lulu se calmase. S‑a sters la ochi si s‑a pudrat.

Iarta‑ma, spuse cu amabilitate, a fost o reactie nervoasa. Mi‑a facut rau cand l‑am vazut in halul ala, nu pot sa suport asa ceva.

Semana cu un urangutan, zise Rirette inseninata.

Lulu a zambit.

Cand ne vedem? intreba Rirette.

Abia maine. Stii ca Pierre nu poate sa ma adaposteasca la el acasa din cauza maica‑sii? Stau la hotelul Théatre. Ai putea sa vii ceva mai devreme, pe la noua, daca nu te deran­jeaza, fiindca dupa aceea vreau sa ma duc pe la mama.

Era livida si Rirette s‑a gandit cu tristete ca e teribil ce usor se poate descompune Lulu.

Nu te agita prea mult diseara, i‑a spus ea.

Sunt cumplit de obosita, zise Lulu, sper ca Pierre o sa ma lase sa ma intorc devreme, desi el nu prea intelege lucrurile astea.

Rirette a pastrat taxiul ca sa ajunga acasa. La un moment dat, se gandise sa se duca la cinema, dar pe urma n‑a mai avut chef. Si‑a aruncat palaria pe un scaun si a facut un pas spre fereastra. O atragea insa patul, alb de tot, pufos, pastrand in cotloanele sale un pic de caldura umeda. I‑a venit sa se cufunde in el ca sa simta mangaierea pernei pe obrajii incinsi. „Sunt puternica, eu am facut totul pentru Lulu si acum sunt singura si nimeni nu face nimic pentru mine.”

I se facuse atata mila de ea incat a simtit un val urias de hohote de plans potopindu‑i gatlejul. „Vor pleca la Nisa si nu‑i voi mai vedea. Eu sunt aceea care le‑a faurit fericirea dar ei nu se vor mai gandi la mine. Si eu o sa raman aici sa muncesc opt ore pe zi, vanzand perle false la Burma.” Dupa ce primele lacrimi au inceput sa i se rostogoleasca pe obraji, s‑a lasat usor pe pat. „La Nisa repeta ea plangand cu sughituri, la Nisa la soare pe Riviera”

III

Ce scarbosenie!

Bezna. Parca umbla cineva prin camera: un barbat in papuci. Desi pune cu grija un picior in pamant, apoi pe celalalt, podeaua scartaie totusi usor. Se opreste; linistea se asterne pret de o clipa, apoi, ajuns brusc la capatul opus al camerei o ia de la capat, cu mersul lui fara rost, asa, ca un maniac. Lui Lulu ii era frig, paturile erau mult prea subtiri. A zis: „Ce scarbosenie!” cu glas tare si sunetul propriei ei voci a inspaimantat‑o.

Ce scarbosenie! Sunt sigura ca acum contempla cerul si stelele, isi aprinde o tigara, e afara, a zis ca‑i place nuanta mov a cerului parizian. Se intoarce acasa cu pasi marunti: se simte aplecat spre poezie dupa ce a facut treaba aia, chiar el mi‑a spus, si usurat ca o vaca mulsa de curand, nici nu se mai gandeste la asta — iar pe mine, pe mine m‑a spurcat. Nu ma mir ca in clipa de fata se simte pur, si‑a lasat spurcaciunea aici, in bezna, e un prosop plin cu mizeria asta si cearsaful e umed in mijlocul patului, nu pot sa‑mi intind picioarele fiindca as simti udatura pe piele, ce spurcaciune, si dum­nealui e perfect uscat, l‑am auzit fluierind sub fereastra mea cand a plecat; era acolo jos, uscat si proaspat in hainele lui elegante, in pardesiul lui care e mai degraba un demiu, tre­buie sa recunosc, stie sa se imbrace, o femeie poate fi mandra sa iasa cu el, era sub fereastra mea iar eu eram goala pe intuneric si‑mi era frig si‑mi freca burta cu amandoua mainile, fiindca mi se parea ca sunt inca uda toata. „Urc un minut, a zis dumnealui, numai cat sa‑ti vad camera.” A stat doua ore si patul scartaia — patul asta mizerabil de fier. Ma intreb de unde o fi gasit hotelul asta, mi‑a spus ca a stat odata doua saptamani aici, ca o sa ma simt bine, sunt niste camere tare ciudate, am vazut doua, in viata mea n‑am vazut camere atat de mici si sunt intesate de mobile, si taburete si canapele si masute, pute a amor, nu stiu daca a stat aici doua saptamani, dar daca da, cu siguranta ca n‑a fost singur; probabil ca ma respecta prea putin de vreme ce m‑a adus aici. Baiatul de la receptie ranjea cand am urcat, e algerian, nu pot sa‑i sufar pe tipi, mi‑e frica de ei, s‑a uitat la picioarele mele si pe urma s‑a intors in birou si si‑a zis cu siguranta: „Gata, i‑au dat drumul, fac chestia aia”, si si‑a imaginat lucruri murdare, pare‑se ca acolo le fac femeilor niste chestii de groaza; daca le pica una in gheare, ramane schioapa pe viata; si in tot timpul cat ma plictisea Pierre, ma gandeam la algerianul ala care stia ce fac eu si‑si inchipuia mizerii chiar mai scarboase decat in realitate. E cineva in camera!

Lulu si‑a tinut rasuflarea, iar scartaielile au incetat aproape imediat. Ma doare acolo, ma mananca si ma ustura, imi vine sa plang si asa o sa se intample in fiecare noapte, in afara de noaptea de maine cand o sa fim in tren. Lulu si‑a muscat buza si s‑a cutremurat fiindca si‑a adus aminte ca gemuse. Nu‑i adevarat, n‑am gemut, am respirat adanc, atata tot, si asta pentru ca e atat de greu cand sta peste mine, ca nu mai pot sa‑mi trag sufletul. Mi‑a zis: „Gemi, iti place”; am oroare sa vorbeasca in timp ce face treaba aia, as vrea sa uit de mine, dar el nu tace o clipa si spune numai porcarii. N‑am gemut, intai pentru ca nu pot sa simt placere, afara doar daca mi‑o fac singura, e un fapt, asa a spus doctorul. El nu vrea sa ma creada, tipii n‑au vrut niciodata sa ma creada, toti zic: „Asta pentru ca al dintai te‑a inceput prost, eu o sa‑ti arat ce e aia placere”; ii las sa zica, eu stiu bine cum stau lucrurile, e ceva medical; dar pe ei ii vexeaza.



Cineva urca scara. Vreun locatar. Vai de capul meu, doar nu s‑o fi intorcand dumnealui. E in stare, daca‑i vine iar chef. Nu‑i el, sunt niste pasi grei — sau — lui Lulu i‑a sarit inima din loc — daca o fi algerianul, stie ca sunt singura, o sa vina sa‑mi bata la usa, nu pot, nu pot sa suport asa ceva, nu, e la etajul de dedesubt, un tip se intoarce din oras, isi vara cheia in broasca, dureaza mult, e beat, ma intreb cine o fi stand intr‑un hotel ca asta, halal sa le fie; am intalnit azi dupa‑amiaza pe scara o roscata, avea niste ochi de drogata. N‑am gemut. Sigur ca pana la urma, tot pipaindu‑ma, m‑a tulburat, se pricepe; am oroare de tipii care se pricep, m‑as culca mai bine cu un vir­gin. Mainile alea care merg drept acolo unde trebuie, care mangaie, apasa un pic, nu prea mult te considera un instru­ment muzical si sunt mandri ca stiu sa cante la acest instru­ment. Nu pot sa sufar sa ma tulbure vreunul, mi se usuca gura, mi se face frica si am un gust ciudat in gura si ma simt umilita, fiindca astia cred ca ma domina, lui Pierre imi vine sa‑i trag palme cand se da mare si‑mi zice: „Am tehnica”. Si cand te gandesti ca asta e viata, ca pentru asta ne imbracam si ne spalam si ne facem frumoase si toate romanele despre asta se scriu si la asta se tot gandeste omul si pana la urma uite ce iese, te duci intr‑o camera cu un tip care mai‑mai sa te striveasca si care pana la urma te manjeste pe burta. Vreau sa dorm, oh! daca as putea macar sa dorm putin, maine o sa calatoresc toata noaptea, o sa fiu zdrobita. As vrea totusi sa fiu cat de cat proaspata cand ma voi plimba prin Nisa; pare‑se ca e asa frumos, exista stradute italienesti cu rufe colorate care se usuca la soare, o sa ma instalez cu sevaletul si o sa pictez, si fetitele vor veni sa se uite la ce fac. Spurcaciune! (se intinsese un pic si se atinsese cu soldul de pata umeda de pe cearsaf). Ma ia cu el ca sa faca treaba asta. Nimeni, nimeni nu ma iubeste. Mergea langa mine si eram gata sa lesin si asteptam o vorba duioasa, daca mi‑ar fi zis: „Te iubesc”, nu m‑as fi intors la el, se‑ntelege, dar i‑as fi spus ceva dragut, asteptam, asteptam, m‑a luat de brat si l‑am lasat sa ma ia de brat, Rirette era furioasa, nu e adevarat ca semana cu un urangutan, dar stiam ca gandeste ceva cam de felul asta, se uita piezis la el, cu niste ochi rai, e uimitor ce infecta poate sa fie, cu toate astea, cand m‑a apucat de brat n‑am rezistat, desi, de fapt nu pe mine ma vrea, o voia pe nevasta lui, fiindca s‑a insurat cu mine, si e barbatul meu; ma umilea tot­deauna, zicea ca e mai inteligent ca mine, asa ca tot ce s‑a intamplat e din vina lui, n‑avea decat sa nu ma ia de sus si as fi fost si acum cu el. Sunt sigura ca in momentul asta nici nu‑i pare rau dupa mine, nu plange, e furios, asta e, si‑i pare foarte bine ca are tot patul la dispozitie sa‑si poata intinde picioarele lui lungi. As vrea sa mor. Mi‑e asa frica sa nu gandeasca ceva rau despre mine; nu puteam sa‑i explic nimic pentru ca Rirette era intre noi, vorbea, vorbea, parea isterica de‑a binelea. Acum e multumita, se felicita ca a fost asa de curajoasa, mare branza cand ai de‑a face cu Henri, care e bland ca o oaie. O sa ma duc. Totusi, astia nu ma pot sili sa‑l parasesc asa ca pe un caine. A sarit din pat si a aprins lumina. Ciorapii si combinezonul imi ajung. Era atat de grabita incat nu si‑a dat osteneala nici macar sa se pieptene, iar oamenii care ma vor vedea nu vor sti ca sunt goala sub haina gri care‑mi ajunge pana la glezne. O sa trebuiasca sa‑l trezesc pe algerian — Lulu s‑a oprit, ii batea inima tare — ca sa‑mi deschida usa. A coborat scara in varful picioarelor — dar treptele scartaiau una dupa alta; a batut in geamul biroului.

Ce‑i? intreba algerianul. Avea ochii rosii si parul valvoi, nu parea prea de temut.

Deschide‑mi usa, zise Lulu dur.

Peste un sfert de ora suna la Henri.

Cine e? intreba Henri de cealalta parte a usii.

Eu.

Nu raspunde nimic, nu vrea sa ma lase sa vin acasa la mine. Dar o sa bat la usa pana ce‑o sa deschida, o sa cedeze din cauza vecinilor. Dupa un minut, usa s‑a intredeschis si a aparut Henri, livid, cu un cos pe nas; era in pijama. „N‑a dor­mit”, s‑a gandit Lulu cu duiosie.

N‑am vrut sa plec asa, voiam sa te mai vad o data.

Henri tot nu spunea nimic. Lulu a intrat, imbrancindu‑l usor. Ce neindemanatic e, mereu te impiedici de el, se uita la mine cu ochii holbati, cu bratele atarnand, nu stie ce sa faca din trupul lui. N‑ai decat sa taci, n‑ai decat, vad ca esti emotionat si ca nu poti vorbi. Facea mari eforturi ca sa‑si inghita saliva, iar Lulu a fost nevoita sa inchida usa cu mana ei.

Vreau sa ramanem prieteni buni, desi ne despartim, zise ea.

Henri a deschis gura ca si cand ar fi vrut sa vorbeasca, a facut grabit stanga imprejur si a luat‑o la fuga. Ce‑o fi facand? Nu indraznea sa se duca dupa el. Oare plange? L‑a auzit brusc tusind: e la toaleta. Cand s‑a intors, Lulu i s‑a agatat de gat si si‑a lipit gura de a lui: mirosea a varsatura. Lulu a inceput sa planga:

Mi‑e frig, zise Henri.

Hai sa ne culcam, ii propuse ea plangand, pot sa stau pana maine dimineata.

S‑au culcat si pe Lulu au scuturat‑o hohote sfasietoare de plans pentru ca‑si regasise camera si patul ei frumos si curat si lumina rosiatica din fereastra. Se gandea ca Henri o s‑o ia in brate, dar el nici gand nu avea: statea teapan, intins cat era de lung, de parca cineva ar fi bagat o prajina in pat. E rigid ca atunci cand vorbeste cu un elvetian. I‑a luat capul cu amandoua mainile si s‑a uitat fix la el. „Tu esti pur, esti pur.” Henri a inceput sa planga.

Vai cat sunt de nefericit, spuse el, niciodata n‑am fost atat de nefericit.

Nici eu, zise Lulu.

Au plans multa vreme. Dupa catva timp, Lulu a stins lumina si si‑a pus capul pe umarul lui. Daca ar putea ramane asa pentru totdeauna: puri si tristi ca doi orfani; dar nu e cu putinta, asa ceva nu se intampla in viata. Viata e un val urias ce se va napusti asupra lui Lulu, smulgand‑o din bratele lui Henri. Mana ta, mana ta mare. E mandru de ele fiindca sunt mari, zice ca urmasii familiilor vechi au totdeauna extremitati mari. N‑o sa‑mi mai cuprinda talia cu mainile — ma cam gadila, dar eram mandra ca aproape reuseste sa‑si atinga varfurile degetelor. Nu‑i adevarat ca e impotent, e pur, pur — si un pic lenes. A zambit printre lacrimi si l‑a sarutat sub barbie.

Ce‑o sa le spun parintilor mei? spuse Henri. Din asta o sa li se traga moartea.

Doamna Crispin nu va muri, dimpotriva se va simti triumfatoare. Vor vorbi toti cinci despre mine, la masa, arborand o atitudine dezaprobatoare, ca niste oameni care stiu multe, dar nu vor sa spuna totul din cauza fetitei de saisprezece ani, care e prea tanara ca sa se vorbeasca despre anumite lucruri in fata ei. O sa rada in sinea ei fiindca va sti totul, stie totdeauna totul si ma uraste. Cata mizerie! Si aparentele sunt impotriva mea.

Nu le spune imediat, il ruga ea, spune‑le ca sunt la Nisa din motive de sanatate.

N‑or sa ma creada.

L‑a sarutat marunt si repede pe toata fata.

Henri, nu esti destul de dragut cu mine.

E drept, zise Henri, n‑am fost destul de dragut. Dar, daca ma gandesc bine, nici tu n‑ai fost destul de draguta.

Nici eu. Of, of, of! zise Lulu, ce nefericiti suntem!

Plangea atat de tare incat era gata‑gata sa se sufoce: in curand se va lumina de ziua si va pleca. Niciodata, niciodata nu facem ceea ce vrem, ne ia valul.

N‑ar fi trebuit sa pleci asa, zise Henri. Lulu ofta.

Tineam mult la tine, Henri.

Si acum nu mai tii?

Nu‑i acelasi lucru.

Cu cine pleci?

Cu niste oameni pe care nu‑i cunosti.

De unde cunosti tu oameni pe care eu nu‑i cunosc, intreba Henri furios, unde i‑ai cunoscut?

Lasa asta, scumpul meu, Gulliverul meu drag, doar n‑ai de gand sa o faci pe sotul tocmai acum?

Pleci cu un barbat! zise Henri plangand.

Asculta, Henri, iti jur ca nu, iti jur pe viata mamei, in momentul de fata barbatii ma dezgusta prea tare. Plec cu un cuplu, niste prieteni ai lui Rirette, oameni in varsta. Vreau sa traiesc singura, ei o sa‑mi gaseasca de lucru; oh! Henri, daca ai sti ce nevoie am sa traiesc singura, ce rau ma scarbesc toate astea.

Ce? intreba Henri, ce te scarbeste?

Totul! il saruta — numai tu nu, scumpul meu.

Si‑a strecurat mainile sub pijamaua lui Henri si l‑a mangaiat indelung pe tot corpul. Sub mainile ei inghetate, Henri s‑a infuriat, dar a lasat‑o sa‑si vada de treaba, zicand doar:

O sa ma imbolnavesc.

Cu siguranta ca, in el, ceva se naruise.

La ora sapte, Lulu s‑a sculat, cu ochii umflati de atata plans; a spus, sfarsita:

Trebuie sa ma intorc acolo.

Unde acolo?

Stau la hotelul Théatre, pe strada Vandamme. E un hotel imputit.

Ramai cu mine.

Nu Henri, te rog, nu insista, ti‑am spus ca e imposibil.

„Te ia valul, asta e viata; nu putem judeca, nici intelege, n‑avem decat sa ne lasam in voia soartei. Maine o sa fiu la Nisa.” S‑a dus la baie si s‑a spalat pe fata cu apa calduta. Si‑a pus haina clantanind de frig. „E o fatalitate. Macar daca as putea sa dorm in tren la noapte, altfel o sa fiu daramata cand o sa ajung la Nisa. Sper ca a luat clasa intai. Va fi prima data cand calatoresc cu clasa intai. Asa e totdeauna: de ani de zile imi doresc sa calatoresc cu clasa intai, pe o distanta lunga, si in ziua in care mi se intampla, totul e atat de incurcat incat aproape ca nici nu‑mi mai face placere.” Acum se grabea sa plece, pentru ca aceste ultime clipe erau insuportabile.

Ce ai de gand sa faci cu Gallois? intreba ea.

Gallois ii comandase lui Henri un afis, Henri il facuse si dupa aceea Gallois nu l‑a mai vrut.

Nu stiu, zise Henri.

Se ghemuise sub plapuma, nu i se mai vedeau decat parul si varful urechii. A rostit lent cu o voce moale:

As vrea sa dorm vreme de o saptamana.

Ramai cu bine, dragul meu, spuse Lulu.

Ramai cu bine.

S‑a aplecat spre el, a dat putin la o parte plapuma si l‑a sarutat pe frunte. A stat multa vreme in fata usii apartamentu­lui fara sa se hotarasca s‑o inchida. Dupa catva timp a intors privirea si a tras violent de clanta. A auzit un zgomot sec si a simtit ca o ia cu lesin: exact asta simtise cand prima lopata de pamant fusese aruncata pe cosciugul tatalui ei.

„Henri n‑a fost prea dragut. Ar fi putut sa se scoale si sa ma conduca pana la usa. Mi se pare ca as fi fost mai putin necajita daca ar fi inchis‑o el.”

IV

A facut ea una ca asta! zise Rirette cu privirea pierduta, a facut ea una ca asta!

Era seara. Pe la ora sase Pierre ii telefonase si Rirette venise sa‑l intalneasca la Cafenea, la Dome.

Dar dumneata, intreba Pierre, nu trebuia sa te vezi cu ea azi dimineata pe la noua?

Am vazut‑o.

Nu parea ciudata?

Nici gand, zise Rirette, n‑am observat nimic. Era cam obosita, dar mi‑a spus ca a dormit prost dupa ce ai plecat fiindca era foarte emotionata la gandul ca va vedea Nisa si fiindca in plus ii era putin frica de un algerian Stai, m‑a si intrebat ce cred, oi fi luat bilete de tren la clasa intai, mi‑a spus ca asta e visul vietii ei, sa mearga cu clasa intai. Nu, spuse Rirette cu hotarare, sunt sigura ca nu‑i trecea asa ceva prin gand; cel putin nu cat am fost impreuna. Am stat doua ceasuri cu ea si in privinta asta am destul spirit de observatie, m‑as mira sa‑mi fi scapat ceva. Ai sa‑mi spui ca e foarte ascunsa, dar eu una o cunosc de patru ani si am vazut‑o intr‑o multime de situatii, o cunosc pe Lulu ca pe buzunarul meu.

Atunci probabil ca sotii Texier au facut‑o sa se razgandeasca. Ce ciudat A ramas cateva clipe dus pe ganduri si brusc a continuat: Ma intreb cine le‑o fi dat adresa lui Lulu. Eu personal am ales hotelul si ea nici nu auzise macar de el inainte.

Se juca distrat cu scrisoarea lui Lulu si Rirette era agasata fiindca ar fi vrut s‑o citeasca, iar el nu i‑o oferea.

Cand ai primit‑o? intreba ea intr‑un tarziu.

Scrisoarea? I‑o intinse, simplu. Poftim, poti s‑o citesti. A fost probabil depusa la portar pe la ora unu.

Era o foaie subtire, de culoare violeta, din cele care se vand la tutungerii:

Dragul meu drag,

Sotii Texier au venit (nu stiu cine le‑o fi dat adresa) si am sa te necajesc mult, dar nu mai plec, dragostea mea, Pierre, dragul meu drag; raman cu Henri fiindca e din cale afara de nefericit. Au fost pe la el azi dimineata, nu voia sa deschida usa si doamna Texier zice ca nu mai avea chip de om. Au fost foarte draguti si mi‑au inteles motivele, ea zice ca el e intru totul vinovat, ca e un fel de urs, dar ca in fond nu e om rau. Tot ea zice ca lui i‑a prins bine, a inteles in fine cat de mult tine la mine. Nu stiu cine le‑a dat adresa, nu mi‑au spus, m‑or fi vazut din intamplare cand am iesit de la hotel azi dimineata cu Rirette. Doamna Texier mi‑a spus ca stie bine ca‑mi cere un sacrificiu enorm, dar ca ma cunoaste indeajuns ca sa stie ca n‑o sa‑l refuz. Imi pare tare rau pentru frumoasa noastra calatorie la Nisa, dragostea mea, dar m‑am gandit ca tu vei fi cel mai putin necajit pentru ca tu ma ai totdeauna. Sunt a ta trup si suflet si ne vom vedea la fel de des ca in trecut. Dar Henri s‑ar sinucide daca nu m‑ar mai avea, nu se poate lipsi de mine; te asigur ca nu ma amuza sa stiu ca am asa o respon­sabilitate. Sper ca n‑o sa faci mutrita ta rautacioasa de care mi‑e asa de frica, nici tu n‑ai vrea sa am remuscari, nu‑i asa. Ma intorc indata la Henri, sunt cam zdruncinata cand ma gandesc ca o sa‑l vad in starea in care e, cu toate astea voi avea curajul sa‑i pun conditii. Mai intai vreau mai multa libertate fiindca te iubesc si vreau sa‑l lase in pace pe Robert si sa n‑o mai vorbeasca niciodata de rau pe mama. Scumpul meu, sunt tare trista, as vrea sa fii aici, mi‑e pofta de tine, ma lipesc de tine si‑ti simt mangaierile pe tot corpul. Maine la ora cinci voi fi la cafeneaua Dome.

LULU

Bietul meu Pierre!

Rirette il luase de mana.

Am sa‑ti spun, zise Pierre, imi pare rau mai ales pentru ea! Avea nevoie de aer si de soare. Dar daca asa a hotarat ea Mama imi facea niste scene ingrozitoare, urma el. Vila e a ei, nu voia sa aduc femei.

Da? exclama Rirette cu o voce intretaiata. Atunci e foarte bine, atunci toata lumea e multumita!

A dat drumul mainii lui Pierre: nu stia de ce, dar se simtea cuprinsa de un regret amar.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 818
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site