COMPUNEREA

COMPUNEREA

Compunerea este un procedeu de formare a cuvintelor care consta in crearea unui cuvant nou din mai multe cuvinte intregi existente si independent in limba, din elemente de compunere fara existenta independenta sau din abrevieri ale unor cuvinte.

In limba romana, in functie de felul termenilor componenti, cuvintele compuse se grupeaza in trei categorii mari:

a)      compuse formate din cuvinte intregi existente si independent in limba noastra (bunavointa, sus-numit, doisprezece, binecuvanta, deseara, floarea-soarelui etc.);

b)      compuse formate din elemente de compunere inexistente si independent in limba romana (auto-, cvasi-, deca-, foto-, -vor, -fob etc.), combinate fie intre ele (balneolog, bicefal, decapod etc.), fie cu cuvinte existente si independent (colontitlu, termocentrala, centigrad, electrocauteriza etc.);

c)      compuse formate numai initiale sau din abrevieri ale unor cuvinte (C.F.R, O.N.U, P.N.L, Asirom, Tarom, Petrom).

In compunerea romaneasca locul central il ocupa primul dintre aceste trei tipuri de cuvinte compuse. Aici se intalnesc exemple apartinand tuturor partilor de vorbire. Compusele din cea de-a doua grupa sunt reprezentate prin substantive, adjective, pronume, verbe si adverbe, iar cele din ultima, numai prin substantive.

Compusele formate din cuvinte intregi se combina sau nu dupa regulile sintactice obisnuite ale limbii; in primul caz ele se numesc compuse sintactice, iar in cel de-al doilea caz, compuse asintactice.

Spre deosebire de compusele in structura carora intra elemente de compunere sau abrevieri, care se comporta ca si niste cuvinte simple, compusele din cuvinte intregi, de foarte multe ori, nu se deosebesc din punct de vedere formal de grupurile sintactice alcatuite din mai multe cuvinte, intre care se stabilesc diferite raporturi. De aceea este necesara o atenta delimitare intre compuse (problema se pune in special la substantiv si in mai mica masura la adjectiv, pronume si numeral) si diferite grupuri sintactice: locutiuni si grupuri sintactice nelocutionale. Aceasta delimitare este cu atat mai necesara, cu cat compunerea apartine formarii cuvintelor, in timp ce grupurile de cuvinte apartin sintaxei. De aceea, trebuie sa se porneasca de la ideea ca un compus reprezinta un singur cuvant, iar grupul sintactic, evident, mai multe cuvinte. Dupa cum se stie, nu exista pana acum o definitie completa, satisfacatoare a cuvantului. Din aceasta cauza nu va fi avuta in vedere o defintie, ci numai trei caracteristici: unitatea morfologica, unitatea semantica si comportamentul sintactic - intre ele existand o stransa legatura.

In limba romana unitatea morfologica a cuvantului presupune in cazul cuvintelor flexibile, care alcatuiesc marea majoritate a vocabularului, modificari flexionare (desinente, articol) la finala. Prin urmare, o formatie care isi modifica in flexiune finala este un cuvant si nu un grup sintactic, chiar este alcatuita din mai multi termeni. De exemplu: botgros, botgrosului, botgrosi; untdelemn, untdelemnul, untdelemnului; Campulungul, Campulungului, Mos-ajun, Mos-ajunului; Santamaria, Santamariei etc. In foarte multe cazuri insa, cand formatia este mai putin sudata, primul sau ambii termeni ai compuului primesc marci flexionare ori articol: cal-de-apa, calul-de-apa, calului-de-apa; rea-vointa, relei-vointe; domnia-sa, domniei-sale etc. Exemplele de ultimul tip nu se deosebesc din punctul de vedere al unitatii morfologice de: director adjunct, directorului adjunct; gazeta de perete, gazeta de perete, gazetei de perete; mar cretesc, marului cretesc etc., fiind caracterizate, toate, prin lipsa unitatii morfologice. Uneori putem surprinde faza de trecere de la categoria compuselor fara unitate morfologica la categoria celor cu unitate morfologica: bunastare, bunei-stari si bunastarii; prim-ministru, primului-ministru si prim-ministrului; alb-verzui, alba-verzuie si alb-verzuie etc.(de obicei una dintre forme este mai frecventa, de exemplu bunastarii fata de bunei-stari).Unele pronume, desi isi modifica in flexiune si primul termen (de exemplu: dumneata, dumitale; celalalt, celuilalt; insumi, insami, insine etc.), prezinta totusi unitate morfologica, deoarece modificarile flexionare nu au ca urmare recunoasterea termenilor componenti ca unitati distincte. Cand primul termen al compusului este o parte de vorbire neflexibila sau una care nu primeste articol, sudarea se face cu mai multa usurinta, tocmai datorita faptului ca nu exista posibilitatea modificarilor in interiorul formatiei.

Din punct de vedere semantic, compusele reprezinta o unitate. Adesea termenii care intra in compunere isi pierd, intr-o masura mai mare sau mai mica, intelesul lor initial si independenta lor semantica, sensul compusului nu rezulta din suma sensurilor cuvintelor care il alcatuiesc, ci este ceva nou, uneori foarte departat de sensurile termenilor componenti. Aceasta situatie se intalneste mai ales la substantivele care au la baza o metafora: Calea-Laptelui, cele-cinci-degete, Closca-cu-Pui, coada-de-randunica, lapte-de-pasare, laptele-cucului, lemn-cainesc, leu-de-mare, ochi-de-pisica, poale-n-brau, rochita-randunicii, sange-de-noua-frati etc. De asemenea, o unitate semantica noua se poate constata si la substantive formatii nemetaforice ca: primavara, proces-verbal, stat-major, untdelemn etc.

Spre deosebire de compusele discutate mai sus, grupurile sintactice nelocutionale, ca: acid clorhidric, director general, gazeta de perete, inalta tradare, mar cretesc, om de stat, parere de rau etc. sunt formate din cuvinte care isi pastreaza sensul lor (desi au loc unele modificari semantice), intelesul integului reiesind din suma intelesurilor acestor cuvinte. Acidul clorhidric este intr-adevar un acid, si anume cel clorhidric, marul cretesc este un mar de soi cretesc etc. Prin urmare deosebirea dintre cele doua categorii pe care le discutam aici este clara.

In cazurile mai rare, in care grupurile nelocutionale au la baza o metafora, ca in exemplele: aurul negru, braul cerului (=curcubeu), corabia desertului (=camila), ferestrele sufletului (=ochi), poalele muntelui, sare si piper (despre o stofa) intelesul nu mai poate constitui un indiciu diferentiator, deoarece sensul grupurilor este la fel de nou, de diferit de cel al termenilor alcatuitori, ca si sensul compuselor.

Pe de alta parte, exista si compuse care pot fi analizate semantic intocmai ca si grupurile sintactice nelocutionale mentionate mai inainte si care nu pot fi deosebite decat cu greutate de aceste grupuri pe baza criteriului semantic.

Termenii unora dintre aceste compuse isi pastreaza toti, in mare masura, sensul lor. Dintre termenii altora, unul si-a putut modifica mult intelesul, celalalt sau ceilalti ramanand cu sensul lor initial. Si aceste formatii au unitate seantica, fie dobandita printr-o folosire frecventa, fie datorita faptului ca ele calchiaza compuse din alte limbi. Ne referim la exemple de tipul: apa-tare, fata-mare,mama-mare,ramas-bun, Alba-ca-Zapada, Fat-Frumos, Mama-Padurii, Pasari-Lati-Lungila, Statu-Palma-Barba-Cot, Anu nou, Joia mare, 1 Mai, Marea Britanie, Coasta de Fildes, Noua Zeelanda, Volta Superioara, Baia-Mare, Campulung-Moldovenesc, Curtea-de-Arges, Poiana-Tapului, Serbestii-Vechi, Valenii-de-Munte, Balta-Alba, Trei-Scaune etc. Denumirile geografice si teritorial- adminitrative al caror prim element este un substantiv nume generic (munte, rau, insula, strada etc.) prezinta doua situatii:

a) "cand substantivul nume generic este insotit de un substantiv in genitiv sau de un adjectiv care nu este foloit si singur ca toponimic (hidronimic, oronimic etc.) avem a face cu o unitate semantica (deoarece ambele elemente alcatuiesc denumirea). De exemplu: Delta Dunarii, Drumul Scarii, Insula Serpilor, Muntii Macinului, Raul Doamnei, Lacul Rosu, Marea Neagra, Peninsula Balcanica, Republica Sud-Africana, Strada Mare, Tara Romaneasca etc."

b) cand substantivul nume generic este insotit de un substantiv folosit in forma sa de nominativ exclusiv ca nume topic (de loc, de munte, de apa etc.), de un nume de persoana sau de un adjectiv care poate denumi si singur un loc, un munte, o apa etc., cele doua cuvinte nu alcatuiesc un compus, nefiind intrebuintate, in mod obligatoriu, impreuna: muntii Carpati (si Carpatii), fluviul Dunarea (si Dunarea), raul Olt (si Oltul), lacul Gilcescu (si Gilcescul), marea Mediterana (si Mediterana), oceanul Pacific (si Pacificul) etc.

In ceea ce priveste adjectivul, pronumele si numeralul, observam ca aici compusele prezinta diferite grade de unitate semantica. Cele mai multe exemple se plaseaza pe o treapta inferioara din acest punct de vedere: alb-galbui, dulce-acrisor, vocal-instrumental, roman-german, domnia-ta, nici unul, douazeci si doi etc., mai putine, pe o treapta superioara: cuminte, cumsecade, dumneata, tustrei, unsprezece etc.

Comportamentul sintactic.

1) Comportamentul sintactic al substantivului comun compus insotit de un determinant adjectival difera in special de cel al grupurilor sintactice libere si intr-o masura mult mai mica de comportamentul sintactic al grupurilor sintactice stabile.

a) Compusele care prezinta unitate morfologica, caracterizate sau nu prin modificari flexionare, indiferent de tipul de compunere, se comporta si sintactic intocmai ca orice cuvant simplu. Determinantul adjectival de orice fel se refera la intregul compus din punctul de vedere al intelesului si se acorda in gen, numar si caz cu compusul. Faptul acesta este clar cand genul si numarul compusului este altul decat genul si numarul substantivului din interiorul lui sau atunci cand elementul de baza al compusului este verb : burtaverde, indraznet, acest coate-goale, acesti coate-golae, o umila nu-ma-uita, asa-numitul sparge-val activ, zgarie-branza asta etc. Cand insa substantivul cu rol de determinant din interiorul compusului este de acelasi gen cu genul intregului compus, nu exista nici o dovada ca atributul se refera la intregul compu si nu umai la substantivul din interiorul lui : Mos-ajun vesel, ca si ajun vesel, primavara timpurie, ca si vara timpuri etc.

Atributul adjectival, indiferent de felul lui, nu poate separa termenii compuselor cu unitate morfologica, putand fi plasat numai in urma sau inaintea lor : botgrosul ala, burtaverde asta, scurt-metrajul nostru, interesantul scurt-metrj etc. Nu sunt posibile constructii ca : botul ala gros, burta asta verde, scurtul nostru metraj, scurtul interesant metraj.

b) Pe langa compusele care nu au unitate morfologica, prezenta unui determinant adjectival, cu exceptia adjectivelor pronominale posesive si demonstrative, ne poate ajuta la delimitarea unui compus de un grup sintactic stabil numai atunci cand este clar ca din punct de vedere semantic adjectivul se refera la intreaga formatie si nu numai la unu din termeni : cap-de-mort frumos colorat, poale-n-brau gustoase, un ramas-bun trist etc. Mai frecvente sunt insa cazurile in care adjectivul, prin sensul sau, nu serveste ca indiciu de compunere, deoarece poate fi interpretat atat ca determinant al intregului compus, cat si al primului termen de compunere, intocmai ca atunci cand se afla pe langa un grup sintactic : floare-soarelui frumoasa, floare-de-sfanta-Ana rasaritade curand, iarba-mare uscata. Constructii formate dintr-un compus urmat de un determinant adjectival, nu se deosebesc de : acvila de stanca impaiata, acid clorhidric tare, fata de perna curata, gazea de perete interesanta, grau arnaut bun, grau de toamna frumos, mar cretesc gustos, grupuri sintactice stabile, determinate, la randul lor, de adjective.

Avem de a face cu grupuri sintactice libere si stabile. Intr-un grup sintactic liber format dintr-un substantiv urmat de doua sau mai multe atribute, dintre care unul exprimat printr-un adjectiv posesiv sau demonstrativ, posesivul sau demonstrativul se aseaza imediat dupa substantivul determinat inaintea celui de-al doilea atribut : cartea mea frumoasa, casa asta de piatra, floarea aceea rosie a copilului. Pe langa un grup sintactic stabil, adjectivul posesiv si cel demonstrativ se comporta intocmai ca pe langa orice grup sintactic liber. Ele separa cuvintele care alcatuiesc grupul, asezandu-se imediat dupa substantivul cu rol de determinant : acidul acesta clorhidric, directorul nostru general, gazeta asta de perete, iepurii astia de casa, marul meu cretesc.

O serie de compuse fara unitate morfologica, cum sunt mama-mare, tata-mare etc., nu permit intercalarea adjectivelor posesive si demonstrative intre termenii alcatuitori : mama-mare a mea, mama-mare asta, tata-mare al tau.

Exista insa compuse fara unitate morfologica ale caror componente pot fi separate prin adjective posesive sau demonstrative ca si grupurile sintactice: laptele acesta de pasare, procesul acesta verbal, procesul nostru verbal etc.

c) Din punct de vedere sintactic numele proprii de persoane si de sarbatori, indiferent de structura lor si de gradul lor de unitate morfologica, se comporta ca un singur cuvant. Determinantul, de orice fel ar fi el, nu se poate intercala intre termenii compusului: Fat-Frumosul nostru, Galben-de-Soare al ei, Muma-Padurii cea rea, Stan Patitul asta, 1 Mai al nostru.

Comportarea denumirilor geografice si a celor aministrativ-teritoriale este diferita de a celorlalte nume proprii, remarcand-se imposibilitatea disocierii numeleui prin intercalarea unor determinanti intre termenii alcatuitori: Curte-de-Arges a nostra, Gura-Ocnitei asta, Poiana-Tapului frumoasa, Satul-Mare insorit, Targu-Jiul nostru etc.

Singurele toponimice separabile sunt cele formate dintr-un substantiv nume generic urmat de un substantiv in genitiv, acestea fiind mai usor analizate: Delta asta a Dunarii, Podisul acesta al Moldovei, Valea aceasta a Prahovei etc.

2) Grupurile sintactice stabile formand serii in care determinantele se refera la acelasi determinant se comporta ca si imbinarile libere: gazeta noastra de perete este mai reusita decat cea de strada; intalnindu-se mai rar constructiile cu repetare: gazeta noastra de perete este mai reusita decat gazeta de strada etc.

Prin urmare, in timp ce in grupurile sintactice libere si in cele stabile se evita repetarea, in cazul compuselor cu acelasi determinant inlocuirea este neobisnuita.

De obicei termenii compusului se afla in aceeasi ordine ca si partile de propozitie dintr-un grup sintactic obisnuit (vorba-lunga, floarea-soarelui, untdelemn, cuminte, casa mare, casa de lemn, cu cap). "Ordinea termenilor compuului, inversa fata de ordinea obisnuita a grupului sintactic construit din aceleasi parti de vorbire, poate constitui de asemenea un indiciu al compuner Ea se datoreste, de cele mai multe ori, copierii unor modele straine: lung-metraj, sus-numit, atotputernic, clarvazator etc." [2]

Luand in considerare forma externa sau forma interna a cuvintelor compuse se pot clasifica dupa patru criter

"In cazul unor cuvinte compuse, din punct de vedere al flexiunii, elementele lor constitutive s-au contopit in asa masura incat- chiar si dupa o cercetare asidua- abia le putem deosebi; asa sunt de exemplu: cocotarc, mujdaiu, Dumnezau luceafar, Sanziene, primavara, codobatura, vinars, Marea-neagra, Buna-vestire, argint-viu etc."

Dupa cum Nicolae Draganu precizeaza in Compunerea cuvintelor in limba romana, mai exista si cuvinte ale caror parti componente stau separat, se prezinta in asa fel ca si cum am pronunta sau chiar am scrie doua, trei cuvinte, intre care exista doar relatii sintactice, intr-un singur cuvant, pe care le putem scrie si despartit, acestea neavand o caracteristica aparte. Exemple de astfel de cuvinte sunt: drum-de-fier, unt-de-lemn, ceapa-ceoarei etc.

"In functie de modul in care raportul dintre cele doua parti constituiente ajunge sa fie concretizat sau nu si formal, distingem compuneri marcate si nemarcate: daca la elementele constituiente este marcat raportul in care se aflau ca parti de propozitie, atunci compunerea este marcata: argint-viu, ceapa-ceoarei, unt-de-lemn, papa-lapte etc.; iar compuneri nemarcate sunt acelea in care raportul elementelor constituiente nu este marcat: valvartej, cocostarc etc."

Prin urmare, in masura in care diferitele parti componente pot fi flexioate sau nu, putem distinge grade diferite de contopire, iar aceasta trasatura externa pare sa fie un principiu suficient de potrivit in clasificarea cuvintelor compuse.

Cuvintele compuse, dupa forma lor externa, mai pot fi clasificate si din punct de vedere gramatical. "Vom include intr-o categorie acele cuvinte care sunt compuse din doua substantive, intr-o alta categorie pe cele compuse dintr-un substantiv si un adjectiv sau dintr-un substantiv si un adverb etc., deci dupa cum se schimba aspectul gramatical al elementelor constitutive, se schimba si natura compusului. Aceasta clasificare pare a fi fireasca si logica intrucat se bazeaza pe caracteristicile cele mai importante ale partilor componente."

Dar dupa cum Nicolae Draganu explica in Compunerea cuvintelor in limba romana, dintr-un alt punct de vedere, un compus nu poate fi considerat a fi o simpla combinatie de cuvinte (substantive cu substantive, substantive cu adjective, verbe cu substantive etc.), ci o combinatie de notiuni, de concepte, exprimata si concretizata printr-o combinatie de cuvinte. Astfel definirea relatiilor existente intre elementele compusului este criteriul fundamental care serveste drept punct de plecare pentru cea dea treia categorie a clasificar

"In ceea ce priveste relatia logica in care se pot afla cele doua patti ale compusului, compunerea poate fi de doua feluiri: subordonatoare sau coordonatoare."

" Cel de-al patrulea criteriu de clasificare se fundamenteaza pe motivatia psihologica si pe modul de formare a compusului." [7]

Flexiunea este o consecinta si o urmare a evolutiei elementelor constitutive ale compusului. Forma cuvintelor simple sau compuse este transformata de trecerea timpului, precum si de catre actiunea legilor fonetice. Ca urmare a folosirii indelungate, cuvintele se tocesc in asa masura incat abia mai raman trasaturi din forma lor initiala. La cuvintele simple, consecinta acestui proces este simplificarea lor si mai accentuata: caballus a devenit cal etc., pe de alta parte, cuvintele compuse se simplifica, devenind simple.

"Flexiunea, cu diferitelesale grade, nu constituie o trasatura aparte a compunerii, ci este rezultatul unei legi generale a sistemului, care se resfrange asupra limbii in intregimea ei. Este deci doar un accident si nu o putem folosi drept criteriu de baza in aceasta clasificare."

Cea de-a doua clasificare, din punct de vedere gramatical, prezinta si ea dificultati, aceasta referindu-se doar la forma externa, este pur mecanica si nu patrunde in esenta compusului. "Cuvinte ca pasare-musca (colibri), valvartej, coada-soricelului, unt-de-lemn etc. pot fi oare incadrate in aceeasi categorie? Fiecare dintre aceste compuse este de alta natura; modul lor de formare, ba chiar si raporturile logice existente intre elementele lor constitutive sunt diferite. Este adevarat ca la lingvistii germani gasim de regula aceasta clasificare, dar primim si explicatia: comunicarea in limba germana corespunde de minune acestei clasificari."[9]

"Nici clasificarea logica nu ne multumeste, cu toate ca pare a fi foarte riguroasa. Asa cum este evident ca forma externa a compusului din punct de vedere psihologic prezinta interes doar indirect, asa cum natura legaturii in cazul cuvintelor apa-tare, Cornul-Luncei, unt-de-lemn pune pe primul plan momentul analitic, iar in cazul lui luceafar, Statu-Palma, cocostarc pe cel sintetic, dupa parerea lui Wundt, care va fi considerata drept baza in continuarea clasificarii noastre, va fi lipsita de valoare si clasificarea lui Darmesteter care considera drept marca reala de identificare a compusului elidarea elementelor gramaticale de legatura (ellipse), iar in cazurile unde ea exista, in opozitie cu componentele propriu-zise, el le numeste juxtapunere."[10]

Mai raspandita decat clasificarea formala, clasificarea logica, este si mai lipsita de valoare. Aceasta nu este cauza raportului dintre doua elemente, ea putea exista la fel de bine atat inaintea formarii compusului, cat si dupa aceasta.

Din punct de vedere psihologic, formarea compusului este un proces cu dublu aspect: pe de-o parte este analiza, in masura in care elementele compusului se desprind din intergul propozitiei, iar pe de alta parte este sinteza, in masura in care partile de propozitie astfel desprinse se intrepatrund mai strans si formeaza. Fata de celelalte cuvinte ale propozitiei, o unitate noua, de sine statatoare. Daca insa studiem diferitele cazuri de compunere, ajungem la concluzia ca procedeul analitic si cel sintetic, in cele mai multe cazuri, nu se concretizeaza in aceeasi proportie. Daca avem in vedere reletia procesului psihic care actioneaza la formarea compusului, putem distinge trei categorii:

a)      In prima categorie sunt incluse acele compuse care s-au desprins, in mod vizibil,

direct din intregul propozitiei. "In aceste cazuri procesul analitic se gaseste in asa masura pe primul plan incat compusul pare rezultatul segmentarii sintactice, iar procesul sintetic (actiunea fortelor psihice de legare a membrilor) trece cu totul in planul al doilea."

b)      In cea de a doua categorie sunt incluse acele compuse ale caror parti constitutive

nu pot aparea exact in aceeasi ordine ca in compus, unele langa altele, si in cadrul propozitiei; "asocierea conceptuala care a unit partile compusului le-a transformat si din punct de vedere al formei."[12] In acest caz, procesul sintetic a trecut in prim plan fata de cel analitic.

c)      Cea de a treia categorie este constituita din acele cazuri in care una din partile

constitutive ale compusului probabil nici nu a facut parte initial din acea unitate conceptuala din care a fost desprins celalalt element constitutiv al compusului. Acest ultim component, care totodata a desemnat conceptul de baza, a atras din alte unitati sintactice primul component ca rezultat al asocierii conceptuale. Formarea unui asemenea compus este aproape intru totul un proces sintetic; analiza se restrange aproape numai la alegerea unui cuvant."[13]

Nicolae Draganu in Compunerea cuvintelor in limba romana, ajunge la concluzia ca toate compusele din prima categorie s-au format prin actiunea de contact in cadrul asocierii de idei, cele din a doua grupa prin actiunea de apropiere in asocierea de idei, iar cele din a treia grupa au rezultat din actiunea la distanta a acesteia.

Evolutia ulterioara a compusului este marcata de transformari formale si semantice; rezultatul comun al acestor procese consta in aceea ca elementele compusului, care initial nu au fost intr-un raport prea strans, incep sa se intrepatrunda tot mai mult. In acelasi timp, cei doi formanti partiali isi pierd autonomia, iar la finalul evolutiei sale cuvantul primeste statutul de cuvant simplu.

Wundt distinge trei etape diferite, prima fiind aglutinatia- "astfel de compuse sunt, de exemplu, Joia-Mare, drum-de-fier, tren-fulger etc" .; cea de-a doua etapa a evolutiei este contopirea partiala- aceasta este foarte fregventa in cazurile in care aspectul fonetic al compusului este neschimbat, dar intelesul sau se intuneca intr-o masura mai mare sau mai mica, ca, de exemplu, in cuvintele primavara, vinars, dedau etc. "Compusul se apropie si mai mult de contopirea totala cand unul din elementele constitutive a disparut din uzul limbii in calitate de cuvant de sine statator sau a devenit de nerecunoscut din punct de vedere formal, ca, de exemplu, Dumnezau, stramos, cocostarc, mujdaiu etc." Contopirea completa se afla pe ultima treapta a evolutiei, unde compusul se prezinta unitar, fara ca sa poata fi deosebit de cuvantul simplu, ca, de exemplu: harnic, luceafar, spun, cos, asa etc. In asemenea cazuri doar studii de istoria limbii sau gramatica comparata pot stabili daca acel cuvant a fost vreodata un compus.

O alta clasificare a cuvintelor compuse ar fi :

a) cuvinte compuse prin alaturare: inginer-sef, nou-nascut, prim-ministru, o suta doi, ca sa, de la etc;

b) cuvinte compuse prin contopire: untdelemn, cumsecade, oarecare etc;

c) cuvinte compuse din initiale sau abrevieri: Asirom (Asigurarile Romane), C.F.R. (Caile Ferate Romane), Tarom (Transporturi aeriene romane), Comaliment (Comert cu alimente), Petrom (Petrol Romania) etc;[16]

1. Compunerea analitica

Limba romana cunoaste un numar insemnat de cuvinte compuse pe cale analitica: substantive, adjective, pronume, verbe, cuvinte neflexibile.

a) Substantive compuse pe cale analitica

Nicolae Draganu le clasifica din punct de vedere formal, cand acestea pot fi marcate si nemarcate si pot fi alcatuite din substantive, adjective, adverbe legate prin prepozitii, respectiv prefixe; si din punct de vedere logic, cand acestea pot fi clasificate in doua grupe: coordonate si subordonate.

"Compusele coordonate sunt acelea ale caror parti constitutive sunt de acelasi rang, care se determina reciproc si deci sunt constituite din parti de vorbire identice, de exemplu cucu si fuga etc"[17]. Acestea exista intr-un numar foarte redus in limba romana si sunt compue din doua substantive imbinate cu ajutorul conjunctiei "si": cucu si fuga, sperla si cenusa, vai si amar, punct si virgula etc. Cand una din patti functioneaza ca element determinant, vorbim de compunere subordonata. Elementul subordonat, respectiv determinant, poate fi substantiv, adjectiv, adverb etc.: Ajunul-Craciunului, unt-de-lemn, apa-tare etc.; el poate sta la inceputul compusului: primavara sau la sfarsitul acestuia: vinars.

b) Adjective compuse pe cale analitica

Din punct de vedere formal, combinatiile sunt foarte diferite:

Adjectivul este compus dintr-un cuvant scurt si un adjectiv (respectiv

participiu):

Dintr-un adverb si un adjectiv(respectiv participiu): neadevarat, nedrept,

nespus, nebun, nevrednic, bine-cuvantat, bine-voitoriu, bine-crescut, bine-facatoriu, bine-meritet, bine-mirositoriu, bine-naravit, bine-placut, bine-simtitoriu, hat-atata, indelung-rabdatoriu, lesne-iertatoriu, rau-simtitoriu, rau-voitoriu etc.

Dintr-o propozitie sau o particula si un nume: "afund (ad+fundum), adanc

(ad+ancus), amanunt (ad+minutum), atat (eccum sau atque+tantum), atare, acatare (eccum sau atque+talis), destul, forobraz, suptpamantean." [18]

Tot aici trebuie sa amintim si compusele in care partea a doua este un

participiu. Putem considera adjective compuse din particule si adjective

toate formele gradelor de comparatie- superlativ si comparativ-, deoarece

ele exprima o noua nuanta intr-o unitate conceptuala.

Adjective compuse analitic dintr-un adjectiv si un substantiv nu intalnim in cadrul compunerii din limba romana populara, ele exista insa in cadrul compunerii din limba literara: fructifer etc.

Raportul logic existent intre partile componente ale adjectivului compus analitic din alte doua adjective poate fi:

De coordonare. "Pe acestea le folosim atunci cand vrem sa

exprimam faptul ca un obiect poseda doua caracteristici in aceeasi maura, dar totusi in asa fel incat una o determina mai strans pe cealalta, din contopirea lor rezultand o noua nuanta semantica: beat-orb, baloaches (balaiu-oaches), bun-bucuros, bun-voitoriu, drept-credincios, dulce-lesinat, mult-putin, mort-copt, nou-nascut, rosu-inchis, vanat-deschis, verde-albastru, roman-magiar etc." [19]

Cateodata partile componente sunt legate prin conjunctia si:

verde si albastru, surd si mut etc., in locul lor, limba romana

literara foloseste, de obicei, compuse savante: surdo-mut, etc.

Aici ar mai trebui amintite si asa numitele adjective compuse reduplicate, cum ar fi: mare-mare, bun-bun, dulce-dulce; cateodata partii a doua a compusului i se adauga un sufix diminutival: nou-nout, singur-singurel etc. Unii insa nici nu le considera pe acestea cuvinte compuse, deoarece aceeasi parte componenta se repeta. In aceste cazuri, partea a doua a compusului are doar functie argumentativa, deci intareste, intensifica, sporeste sensul primei parti componente.

De subordonare: " a-tot-puternic, atotstiutor si a-toate-

stiutor, a-toate-cutropitoriu etc."

c) Numerale compuse analitic

Dintre numeralele cardinale trebuie considerate drept substantive compuse analitice zecile, sutele, miile, milioanele, miliardele etc.: doua-zeci, trei-sute, patru mii, cinci milioane, sase miliarde etc. Acest lucru este intarit si de utilizarea permanenta a prepozitiei de in legatura cu ele. Intre elementele componente exista, de altfel un raport de subordonare.

Celelalte numerale cardinale compuse trebuie considerate ca fiind adjective. De la 10 la 9 ele sunt formate cu ajutorul prepozitiei super, spre, deci sunt adjective compuse analitic, intre partile lor constitutive existand un raport de subordonare: un+spre+zece, doi+spre+zece si doua+spre+zece etc. Incepand cu 20, numeralele sunt alcatuite cu ajutorul conjunctiei si, deci ele sunt adjective compuse analitic, ale caror elemente componente se afla intr-un raport de coordonare: doua+zeci si unu sau una etc.; prin analogie cu zecile, si in urma acestor numerale, se intrebuinteaza prepozitia de.

Trebuie sa fie coniderate numerale compuse analitic si numeralele ordinale. Acestea sunt compuse dintr-un articol adjectival (articulus), dintr-un numeral cardinal si dintr-un articol substantival, respectiv un articol enclitic: al doi+le+a (in limba veche: al doi+le), a dou+a etc.

Adjective compue analitic sunt si urmatoarele numerale:amandoi, tus-trei, tus-cinci etc.; apoi numeralele: cate unul, cate una, cate+si+trei etc., precum si numerale nehotarate ca: nici+unul, cat+va, oare+cat, ori+cat, ori si cat, nescai, nus-cat, vre-un etc.

Exista numerale care determina verbe, deci poseda caracteristici adverbiale. Asemenea numerale sunt cele multiplicative, care, in limba romana, sunt compuse dintr-un numeral cardinal si un substantiv, iar compusul astfel format este precedet de prepozitia de: o+data, de doua+ori, de cate+ori etc. Numerale ordinale cu caracteristici adverbiale sunt urmatoarele: intaia+oara, a doua+oara etc., care sunt alcatuite dintr-un numeral ordinal si un substantiv; apoi numeralele multiplicative si distributive: cate+o+data, cate de doua ori etc.

d) Pronume compuse analitic

Ele exista intr-un numar destul de mare. Raportul intre partile constitutive este, in parte, unuul de coordonare, in parte, unul de subordonare.

Ele provin din combinarea unor nume, particule si verbe cu pronume.

Personale : insu+mi, Dumnia-Ta, Maria-Ta, Santia-Ta etc.

Demonstrative : dans, acest(a), acel(a), celalalt, astalalt, alalalt si alalant.

Interogative : cine.

Nehotarate : ori+care, veri+care, oare+care, ori+si+care, ori+cine, ori+si cine, ce+va, ce+va+si, ce+va+si+ce+va, care+va, acatare si cutare, fie+care, fie+cine, fie+si+cine, macar+cine, nestine si nus+cine etc.

e) Verbe compuse analitic

Verbe provenite din contopirea unui prefix cu un verb : bine-voiesc,

bine-cuvant(ez), nesocotesc, nenorocesc, preamaresc, adap, adun, verbe    parasintetice etc.

Verbe compuse din alte doua verbe. Unul din verbe este obiectul celuilalt.

Astfel, cu ajutorul verbelor a face si a lasa formam verbele factitive : a lasa sa strice, a face sa vorbeasca, a sti sa doboare, a putea smulge etc. Infinitivele acestea pot fi considerate substantive compuse analitic, cu toate ca unitatea conceptuala lipseste apropape cu desavarsire.

Trebuie sa amintim si formele verbale alcatuite ca urmare a compunerii analitice, timpurile verbale formate cu ajutorul verbelor auxiliare am si voiu: am facut, am fost facut, am sa fac, voiu face, voiu fi facut, voiu fi fost facut , as face, as fi facut, as fi fost facut, facere-as, va fi facand si formele pasive : sunt laudat, erai laudat, a fost laudat etc.

In afara verbelor auxiliare, pentru redarea diferitelor forme, verbale servesc si

anumite cuvinte ajutatoare. Acestea sunt sa si de(daca) (in limba romana veche a

existat numai sa), ele ajutand la formarea conjunctivului si a conditionalului-

optativ.

f) Adverbe si locutiuni adverbiale compuse analitic

Adverbe provenite din combinarea a doua sau mai multe particule : aici,

ici, afara, acolo, ainde, aiure, nicaire, aproape, atunci, acum, amu, acusi, abia, asa, asisderea, cinde, colo, inainte, inapoi, indarat, inlauntru, inca, impreuna, incotro, jos, numai, mai-inte; compuse mai noi : de-ici, de-aici, pan-aici, inafara, dinafara, pe dinafara, pan-acolo, intr-acolo, dintr-acolo, ici-colo, dintr-acoace, dintr-acoa, de-acolea, pan-acolea, de-aiurea, pe-aiurea, de pe aiurea, intr-aiurea, de nicaierea, de-aproape, pe-aproape, de-atunci, pan-atunci, pan-acum, pentr-acum, de-abia, cam asa, intr-atata, de-asupra, pe de-asupra, d-incolo, de d-incolo, desupt, de desupt, d-incoace, de d-incoace, intr-acoace, d-intr-acoace, d-inainte, de d-inainte, laolalta, d-iapoi, d-idarat, pe d-idarat, d-ilauntru, pe d-ilauntru, d-ipreuna, d-incotro, in jos, pe jos, din jos, nici-cum, nici-de-cum, nici-ca-cat, nu numai, numai-ca, numai decat, pre sus, de din sus, de-a-pururea, nici cand, cand si cand, din cand in cand, de cand, pe cand, in zadar, de zadar, intocmai, ici si colea, cat de cat, din contra, precum, d-valma, degeaba, de-unde, de-unde-nu etc.

Adverbe provenite din imbinarea prepozitiilor cu substantive : ades, adesea,

auarea, adinioara, pretutindeni, poimane, raspoimane, indelung, imprejur, totdeauna, daunazi, a daunazi, de-o-parte, delaturi, alaturi, alaturea, alocuri, pe-alocuri, amana, de-amana, alalta-ieri, alalta-mane, alalta-ieri-sara, asara, de-sara, de cu sara, spre sara, in de sara, anevoie, aseminea, indata, pe data, de+o+cam+data, inadins, dinadins, de loc, pe loc, fara indoiala, preste putin, de una, de- a-una, de-a dreapta, de-a stanga, in dreapta, in stanga, in fata, in dos, de tot, tot-atat, de-o potriva, de-mult, de de-mult, de-vreme, de cu vreme, nainte-vereme, de vale, de-alatul, alungul, de-alungul, cu de-amaruntul, cu ziua, de cu ziua, intr-adevar etc.   

Adverbe provenite din folosirea unor substantive si adjective la forma lor de

acuzativ si de ablativ absolut : azi, altmintere, astazi, asta-noapte, asta-sara, asta-data, ast-feliu, o-data, buna-oara, buna-minte, asta-oara, intaia-oara, une-ori, rare-ori etc.

Adverbe provenite din intrebuintatea unor propozitii sau expresii cu valoare de

cuvinte scurte (particule): adeca, ori-unde, ori-si-unde, unde-va, cand-va, cat-va, in-cat-va, zau lui D-zau, asa zau, ba zau, poate-ca, cine-stie, crica si cre'ca, nus-cum, vezi-bine, vezi-ca etc.

Compunerea analitica a adverbelor este aidoma unui izvor nesecat.

Adverbele formate printr-una din cele patru modalitati amintite le putem combina

cu alte adverbe simple sau compuse sau cu prefixe, de exemplu: alalta-ieri-sara,

azi-noapte, a-rare-ori, a-une-ori etc.

2. Compunerea sintetica

Acest tip de compunere este de doua feluri: compunerea din radacini si compunerea din cuvinte. Compunerea din radacini nu a putut fi pastrata, disparand din limba populara, in parte din cauza unor transformari fonetice, in parte pentru ca nu corespunde caracterului analitic al limbii romane. Limba romana populara cunoaste numai fenomenul de combinare si compunere a cuvintelor.

Cuvinte compuse sintetic care s-au format pe baza unui raport de coordonare sau din apozit

"In limba latina asemenea cuvinte compuse sunt putin numeroase. Spiritul limbii n-a favorizat formarea unor astfel de compuse. Imbinarea de doua substantive intr-un singur cuvant este foarte rara in limba latina si nu este intamplator faptul ca din doua asemenea exemple unul face parte, de obicei, din vocabularul militarilor, iar celalalt din cel al agricultorilor. Se pare ca nici in limba romana acest tip de compunere nu este prea bogat. Cu toate ca elementele constitutive ale compusului se afla intr-un raport de coordonare, totusi se pare ca unul din ele il determina in mai mare masura pe celalalt; acesta este de fapt determinantul propriu-zis si este, de regula, ultimul: Dumnezau, Abrud-sat, Baba-Dochia, Baba-cloanta, Baba-radacina,Barba-cot, Balta-Liman, Calu-iapa, fat-logofat, han-tatar, Mos-Ajun, mos-teaca, pasare-musca, tata-mos, tren-fulger, Targu-Jiu, Statu-palma, val-vartej, Ciocoflendura, ciocofleac etc." [21]

Limba foloseste acest mod de compunere pentru a putea conferi unui substantiv valoare adjectivala, adica rol de adjectiv. "Un asemenea gen de compunere serveste drept baza pentru un sir de compuse."

a)      Nume proprii: Fredric Brba-rosie, richard Inima-de-leu, Sandu Punga-goala, Andrei Muresan, Aliman Voinicul, Inzula Margareta etc.

b)      Diferite expresii de politete si respect: Santia Sa Papa, Majestatea Sa Regele, Santul Ioan Botezatorul, Domnul Maiorescu, Doamna Cosma, Domnisoara Gall, fratele Petru, Mos-Precu, neica-nvatator etc.

c)      Cuvinte compuse din doua substantive, unul din ele denumind un obiect colorat sau distins prin alta caracteristica: un vesmant lila, un om zahar etc.

d)      Nume de flori: regina-margareta etc.

Cuvinte compuse sintetic aflate intr-un raport de subordonare.

Exista compuse sintetice ale caror prim element component se afla in cazul

genitiv, deci relatia care exista intre parti este una de subordonare. Acestea sunt alcatuite in doua feluri: fie prin eliminarea formei vechi de genitiv datorita formarii unui cuvant simplu (ex: anutimp), fie prin eliminarea prepozitiei care marcheaza raportul de subordonare (ex: pruncucigas, pruncucidere, cap-caine, cap-caun etc.). In categoria celor de mai sus include si adjective ca: legedatoriu, binevoitoriu etc.

Compuse sintetice formate cu ajutorul prefixelor.

Compusele sintetice alcatuite cu ajutorul prefixelor, exceptand verbele compuse

cu prepozitii si cateva compuse verbale parasintetice, exista intr-un numar relativ mic in limba romana. "Vom aminti cateva dintre cuvintele noi care imbogatesc intr-o masura tot mai mare inventarul de compuse sintetice al limbii romane, cum ar fi: anticamera, confrate, consatean, concasan, contra-admiral, contra-recurs, contra-punct, disordine, desavantagiu, extrafin, interval, intreval, suptcapitan, supravizita etc." [23]

Compuse verbale alcatuite dintr-un verb si un cuvant complementar.

Aceasta modalitate de compunere a cunoscut-o si limba latina, dar cuvintele

compuse astfel formate erau numai analitice; limbile romanice au dezvoltat aceasta modalitate de compunere si dupa ce cuvantul complementar isi pierduse forma flexionara, cuvintele astfel formate au devenit sintetice. Ele abia daca exista in limba romana. Le-am putea aminti pe urmatoarele: busumfla, apuc, fumeg etc.

Compuse parasintetice. Dupa acestea putem aminti cateva compuse parasintetice nominale, care apar in limba romana si care, se pare, provin din astfel de verbe: codobatura, bajocura, batjocura, manestergura etc.

Dublarea. "Unii considera drept cuvinte compuse sintetic cu marca specifica acele cuvinte, care, dupa parerea altora, reprezinta un tip aparte al formarii cuvintelor, anume cel al dublar Exista trei modalitati de dublare"[24]:

a)      Repetarea radacinii: murmur, pic-pic, poc-poc, dub-dub, bum-bum, mama, tata, par-par, gal-gal, bal-bal, tiptil-tiptil, ham-ham,tutuesc, cane-caneste etc.

b)      "Reduplicarea sunetelor: cucurbeta etc." [25]

c) Reduplicarea sunetelor si cuvintelor asociata cu variatia radacinii: terea-perea, talmes-balmes, ciga-miga, tura-vura, tanda-manda, treanca-fleanca, cling-clang, ting-tang, hopa-tropa etc.

3. Compunerea prin prefixare.

In limbile romanice, dintre toate tipurile de compuse cunoscute, compunerea prin prefixare este partial, de natura sintetica; chiar si in cazul compunerii parasintetice este cea mai bogata.

Printr-o actiune permanenta, ea transforma si reinnoieste treptat limba. In cazul compunerii prin prefixare, primul element al compusului este intotdeauna un adverb sau o prepozitie care, datorita pozitiei sale in cuvant, a primit si denumirea de prefix. Conjunctiile, in fata carora trebuie sa apara intotdeauna alte cuvinte, nu pot avea rol de prefix.