Afara-i toamna
Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistenta nazuinta catre
perfectiune.Mai mult ca alte specii cu forma fixa,sonetul face glorie literara
incepand din secolul al XIII-lea, strabate intreaga Renastere si ajunge in
classicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.
Sonetele
eminesciene,unele indelung prelucrate ,reflecta
echilibrul perfect al temelor poetice cu formele de exprimare.Insistenta de bijutier asupra versului,filigranarea continua a metricii si a
expresiei concorda cu lirismul reflexiv profund al poeziilor din ultima
perioada de creatie.
Cele trei sonete
publicate la 1 noiembrie 1879 in „Convorbiri literare” , „Afara-i
toamna…” , „Sunt ani la mijloc…” , „Cand insusi glasul…” , formeaza un triptic
al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta , surprinzator , poeziei
eminesciene spre temele altui curent literar ivit la orizont , simbolismul .
Ploaia insistenta, zloata , recluziunea in spatiul domestic reconstituirea
trecutului din amintiri disparate, din „roase plicuri” , nu conduc insa la
dezvoltarea totala, ca la George Bacovia, ci pastreaza in final speranta
iluziei romantice, prin aceeasi intrupare angelica a iubitei din spatiul
amintirii.
Cadrul poetic este
alcatuit, in “Afara-i toamna…” , din
tuse fine, deplin adecvate sugestieie si detalierii unei stari de spirit :
“Afara-i toamna , frunza-mprastiata,/Iar vantul zvarle-n geamuri grele
picuri;/Si tu citesti scrisori din roase plicuri/Si intr-un ceas gandesti la
viata toata ”Cadenta rara a elementelor
sugereaza o stare contemplativa de reverie,care faciliteaza proiectia intr-un
trecut incarcat de miracolul iubirii.Toamna, ca anotimp al stingerii, cu
„frunza-mprastiata” , picuri grele de ploaie si rafale neasteptate de vant,
creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din secvente disparate,
consemnate scriptic in „roase plicuri ”, cu un efect de comprinare
si suspendare a timpului. Reveria si somnul in fata focului creeaza efecte de
contrast , deschizand , ca reactie la atmosfera ostila a toamnei , spatiul
imaginar al visarii: „Pierzandu-ti
timpul tau cu dulci nimicuri,/N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;/Dar si mai
bine-i, cand afara-i zloata,/Sa stai visand la foc , de somn sa picuri.”
Solitudinea ca starea meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface
o temporalitate ce se aglomereaza obsedant in amintire: „Si eu astfel din jet
ma uit pe ganduri,/Visez la basmul vechi al zanei Dochii:/In jura-mi ceata cresta randuri-randuri ”.Intorcandu-se
, din sfere inalte , catre orizontul marunt al intimitatii , populat cu „dulci nimicuri” , poetul creeaza un spatiu
de evocare , cu note de vag fabulos , sugerat de „basmul vechi al zanei Dochii”
, in timp ce timpul se materializeaza in falduri succesive , apasatoare , de
ceata care „creste randuri-randuri ” .
Poetul foloseste forme arhaice ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua
starea de onirism total , de resurectie a unui taram imaterial , al visului .
Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala, compusa din linii si umbre
ce nu pot fi decelate: „Deodat-aud fosnirea unei rochii,/Un moale pas abia
atins de scanduri…/Iar maini subtiri si reci mi-acopar ochii.” Ca si in
mijlocul naturii, pe malul lacului povestea erotica se implineste prin
revenire, intr-un plan al perfectiunii ireale.
