Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


DOINA, Frunza verde

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOINA,

Frunza verde,





Afirmand in „Cuvant preliminar” despre izvoarele istoriei romanilor (1845) ca „Romanii au trebuinta astazi sa se intemeieze in patriotism si curaj si sa castige statornicie in caractere”, Nicolae Balcescu considera poeziile populare un principal „izvor istoric”, alaturi de traditii si povesti populare.„Oamenii intai canta pe urma scriu”, preciza Balcescu. Inainte, asadar, de aparitia scrisului in limba romana si a literaturii scrise, pe intreg teritoriul tarii noastre a circulat o bogata literatura orala, alcatuita din creatii lirice (exprimarea directa a sentimentelor omenesti), creatii epice (exprimarea indirecta prin intermediul actiunii personajelor) sau creatii in care liricul si epicul se imbina armonios, ca in Miorita.

Frumusetea „canticului” popular l-a atras pe Alecsandri care-l introduce in culegerea lui din 1852 „Poezii poporale ale romanilor”. Bogatia starilor sufletesti exprimate de doina si diversitatea mijloacelor artistice utilizate, l-au facut pe Alecsandri sa exclame: „Romanul e nascut poet! Inzestrat de natura cu o inchipuire stralucita si cu o inima simtitoare, el isi revarsa tainele sufletului in melodii armonioase si in poezii improvizate”

Aceste poezii „improvizate” insotite de melodii sunt cunoscute sub numele de doine.

Doina este o creatie lirica care reprezinta una din culmile literaturii populare romanesti.

Caracterizata printr-o imbinare a textului muzical cu cel literar, doina este un cantec individual (omofon), un cantec de durere, „o descarcare” si o alinare a acesteia, care porneste dintr-o profunda dragoste de viata.

Doina (sau cantecul liric propriu-zis) acopera cea mai mare parte a liricii populare, fiind expresia celor mai variate si puternice sentimente ale omului din popor.

Subspeciile doinei s-au constituit in cadrul situatiilor lirice, tipice in care aceasta s-a aflat in raporturile sale cu natura, societatea, istoria si destinul. Vechile ocupatii ale romanilor – pastoritul si agricultura – modul de viata – pastoral si agrar –legat de natura, diferentierea starilor sufletesti determinate de calendarul naturii, au dus la trairi interioare diferite si la exprimarea diversitatii trairilor sufletesti in cantece de dragoste, cantece de ciobanie, de dor, de instrainare. Alte relatii s-au rasfrant in cantece de saracie si revolta, neimplinire au reverberat in cantece de jale. Toate aceste cantece se numesc doine. Ca o situatie generala, au aparut doine despre doina, in care se accentueaza cantecului de a fi alinare pentru durerile omului, indemn la speranta: „Doina, doina, cantic dulce / Cand te-aud nu m-as mai duce / Doina, doina, viers cu foc / Cand rasuni eu stau in loc”.

Deci doina este „viersul” care exprima intensitatea trairilor lirice, iar melodia care o insoteste se caracterizeaza printr-un tempo larg, taraganat.

Intre starea sufleteasca a eroului liric si natura exista o perfecta concordanta: natura in functie de anotimp, fiind prilej de bucurie sau producandu-i o tulburare interioara acuta.

Nu numai natura, anotimpul, este motiv literar, ci chiar anumite pasari (cucul, turtureaua) sunt simboluri profunde: cucul reprezentand dragostea nestatornica, iar turtureaua simbolul fidelitatii ranite. Cantecul „turturicii” este un cantec „de jelire”. Alte doine dau glas unui sentiment mai special, izvorat dintr-o despartire „cand in sufletul eroului liric se instaleaza o imbinare „dulce amara””, din bucuria amintirii fiintei iubite si durerea absentei acesteia. Constantin Noica numeste aceasta stare „o sinteza specifica a firii poporului roman”, numita cu un singur cuvant dor (latinescul dolus, cuvant intraductibil in alte limbi). In doinele lor, starea lirica de neliniste si tensiune interioara intra in rezonanta, cu prietena dintotdeauna a celui insingurat – natura: fie izvorul, fie cadrul, fie numai frunza plopului.



Participarea naturii, nu aduce vindecarea starii sufletesti, ci numai alinarea. Dorul (spune Blaga) „se alina dar nu se vindeca”. In doinele de dor, dorul nu este numai o stare erotica, ci si o stare existentiala.

Alte doine sunt dominate de sentimentul departarii – acelea sunt doinele de instrainare. In astfel de doine eroul liric nazuieste sa-si depaseasca situatia nefericita prin eliberarea sufletului de jale, de durere; „Sa ma jaluiesc in Rori/ Sa-mi mai treaca de fiori”. Intr-o astfel de doina de instrainare, dorul este considerat de L. Blaga ca „ipostaza romaneasca” a „existentei umane”, „aspiratie trans – orizontica”: „Sa ma sui la munti cu flori/ Sa ma jaluiesc in hori //Sa ma sui la munti cu piatra/ Sa-mi fac ochii ca o roata”.

Sadoveanu a sintetizat extraordinar rostul doinei in existenta noastra zbuciumata: „doina si cantecul batranesc au fost izvoare de energie. Doina n-a dat „viers” numai dureri nascute din iubire, ci Doina este si cantec al dragostei de viata rasarit din suferinta. Doinele de haiducie constituie „unul din modurile practice cele mai ample, cele mai frumoase si mai revelatorii pentru conceptia de viata a poporului nostru, pentru intelegerea structurii sale sufletesti” (Ovidiu Papadima)”.

O doina de haiducie, „o nestemata rara”, este si „Frunza verde magheran”.

Ca subspecie este o doina de haiducie, in care eroul liric in cele mai variate si complexe sentimente si ganduri: admiratie pentru originea sa, dorinta de a deveni „voinicel” pentru „badea Tudor”, suferinta, dragostea pentru natura cu care se afla intr-o comuniune perfecta.

Gama de sentimente este foarte variata. Titlul este alcatuit din trei cuvinte, o exclamatie retorica in primul vers, individualizeaza haiducul „voinicel mehedintean”.

Poeziaeste structurata in cinci strofe inegale ca intindere: primele doua strofe sunt realizate din cate opt versuri, strofa a treia si a cincea – din patru versuri, iar strofa a patra din noua versuri.

Titlul poeziei este reluat ca prim vers al primei strofe, ceea ce reprezinta o trasatura specifica doinelor.

Prima strofa pare a fi o oda inchinata elementelor naturii, care ca-n basme, il daruiesc pe acest „voinicel mehedintean” cu insusiri deosebite. „Frunze de fagi”, „Oltul” si „busuiocul” sunt vazute ca insasi „parcele”, ursitoarele ii directioneaza destinul. Ca si ursitoarele sunt sunt in numar de trei, numar magic. O prima insusire cu care-l „daruiesc” este aceea de a fi drag la „lume”; deci infatisarea fizica deosebita. Aceasta idee e sugerata si prin „voinicel” – derivat cu sufixul diminutival care exprima si gingasie, nu numai putere fizica. Prin extrapolare a sensului, „voinicel” ar putea sugera si o insusire morala, un suflet deosebit.

Cea de-a doua zana ii harazeste o calitate deosebita: vitejia „Sa ma fac viteaz de tot”. Daca ne gandim la legenda nasterii Oltului, aceasta ne spune ca Oltul era un fiu de imparat, care impreuna cu fratele sau Muresul, pleaca in cautarea razboinicului tata. Fire domoala, linistita, Muresul ramane sa strabata, domol, Ardealul. Impetuosul Olt, viteaz, strapunge muntii. Poate tocmai de aceea Oltul este cel in care-l „scalda de mic” pentru a fi inzestrat, ca si acest fiu de imparat, cu vitejie. Dar oricat ar fi de frumos, de viteaz, „voinicel mehedintean are nevoie si de noroc”. Norocul nu i-l poate darui decat ursitoarea purtatoare a acestui dar, busuiocul.



Strofa a doua este expresia unei stari, a existentei eroului liric. Se imbina strofa un sentiment de usor regret, de nostalgie dupa vremea copilariei exprimat prin versul „din ochi maica m-a pierdut” cu sentimentul de dor si de instrainare „C-am fugit de la parinti/ Tot in munti la Mehedinti”. Urmatoarele patru versuri dau frau liber sentimentului de mandrie de fi devenit un haiduc „cu inima de otel”. Metafora „inima de otel” exprima sentimentul revoltei nascuta din relatii sociale. Starea lirica de revolta aste accentuata, in strofa a treia prin interjectia „aoleo” si prin metafora „ce foc de dor”.

In aceasta strofa se da glas admiratiei totale pentru un erou national „badea Tudor”. Tudor este „badea” pentru eroul liric ceea ce este rolul afectiv al acestui familiar „badea”. Prima strofa este incarcata de dinamism realizat prin frecventa verbelor, iar folosirea verbelor la persoana intai sugereaza tocmai starea sufleteasca a eroului liric, exprimarea eului liric. De mare forta sugestiva sunt folosirea superlativului „viteaz de tot”, si al locutiunii adjectivale „zile cu noroc”, a schimbarii valorii morfologice a pronumelui nehotarat „tot” in adverb cu sensul de „departe” sau „sus”, si a locutiunii adjectivale „inima de otel”.

Strofa a patra realizata din noua versuri, incepe cu acelasi element specific doinei, invocarea „frunzei” dar de data aceasta de paducel si cu o interogatie:„Cine-a merge dupa el?”, dupa „badea Tudor”.

Raspunsul il da eroul liric:„Un soiman mehedintel!” In realizarea portretului eroului liric se mai adauga o alta trasatura: agerimea, istetimea. Aceasta calitate este ridicata la rang de virtute: stie „sa citeasca” („sa ochiasca/ Randunica s-o loveasca.”). Portretul este intregit cu alte doua calitati: capacitatea de a se lupta „in fuga mare” si de bun inotator si puternic „sa inoate/ Vaslind Dunarea din coate”.

Aceasta doina de haiducie se incheie cu o strofa de patru versuri in care revine laitmotivul dorintei de lupta.

Spre deosebire de strofa a treia in care interjectia apare o singura data, in ultima strofa se repeta si in versul al treilea, accentuand starea lirica, eul liric. Starea sufleteasca este puternica, dorinta de a lupta „sa-mi cerc si eu norocul” este exprimata metaforic: „ma arde focul” si prin verbul la prezentul etern „tipa” intreaga lui fiinta launtrica „sufletul”.

In discursul liric, exclamatia retorica din titlul, reluata in prima strofa si cea din strofa a patra au rostul de a exprima o gama variata de sentimente si ganduri (bucurie, admiratie, dorinta, speranta, regret), de a contribui la cresterea dinamismului comunicarii acestor sentimente si a transmite cititorului o stare emotionala deosebita.

In aceasta creatie populara lirica numita doina, „Frunza verde magheran” rima este imperecheata, masculina (scopul sonor comun e alcatuit din sunete apartinand unei singure silabe); masura sapte silabe, ritmul trohaic (accentul cade pe silabele de numar impar). Astfel se realizeaza o tonalitate melodica generala si starea afectiva implicata.

Aceasta doina, una dintre nenumaratele „pietre scumpe” salvate din noianul uitarii de Alecsandri, de Eminescu, de Gr. C. Tocilescu si altii, ilustreaza observatia lui Lucian Blaga despre dor, ilustreaza o sete organica de viata, de implinire umana.   







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1548
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site