Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Despre conceptul de identitate din lucrarea „Disertatie metafizica” a lui G.W.Leibniz

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic






Despre conceptul de identitate din lucrarea

„Disertatie metafizica” a lui G.W.Leibniz

Rezumat:

Configuratia conceptiei metafizice a lui Leibniz, descrisa in „Disertatie metafizica” poate fi dedusa metodologic prin analiza definitiei substantei individuale. Conceptul cheie al acestei analize este cel de identitate, al carui statut fundamental este determinat de modul in care este transpusa semantic relevanta principiilor metafizice (pricipiul ratiunii suficiente, principiul non-contradictiei si cele subordonate lor) suprapunand, astfel, discursul ontologic cu cel gnoseologic. Intelegerea identitatii prin intermediul principiului „in-esse” determina setul de particularitati ale substantei individuale aflat in armonie cu universul, creat printr-un act de vointa liber al lui Dumnezeu, la nivel ontologic. Din punct de vedere gnoseologic, formei conceptuale a principiului „in-esse” ii corespunde un anumit concept al adevarului, incluzand o schema necesara aplicata tuturor tipurilor de adevar, inclusiv celor contingente, constituind o polemica a carei rezolvare se realizeaza prin analiza consecintelor existentei contingente a substantelor. Interconctarea principiilor cu care opereaza Leibniz determina specificul discursului metafizic(ca suprapunere a celui gnoseologic cu cel ontologic) ale carui idei principale pot fi deduse din intelegerea corespunzatoare a conceptului de identitate.

Configuratia rationalista a conceptiei metafizice a filosofului Leibniz este reprezentata de tipicul procesului de conceptualizare a planului ontologic in termeni comprehensibili subiectului uman, determinand continutul argumentativ al „Disertatiei metafizice”. Discursul rezultat din aceasta premisa teleologica inclusa oricarui domeniu gnoseologic, se individualizaeza prin modul de compatibilizare a principiilor fundamentale in cadrul raporatarii succesiv inversate a planului epistemologic la domeniul ontologic structurat conform unor conditii de posibilitate a caror necesiate transcendentala prin conceptualizare isi mentine preeminenta prin demarcarea limitei inteligibilitatii umane. In acest sens se constituie specificitatea discursului metafizic al lui Leibniz, care presupune o suparapunere a discursului gnoseologic cu cel ontologic realizata prin interdependenta lor determinata de conceptualizarea principiilor ontologice. Complementara acestei intreconectari procedurale de individualizare a perspectivei este originalitatea determinarii principiilor metafizice(principiul ratiunii suficiente, principiul non-contradictiei etc) ierarhizate conform coordonarii presupuse de fiecare in ordonarea realului, ce devine posibila prin teoria substantei individuale a carei relevanta neconditionata in cadrul conceptiei metafizice este implicata de conceptul central de „identitate”. Astfel, modul de intelegere a substantei individuale prin intermediul notiunii de „identitate” a carei semnificatie este efectul valorizarii functiilor tututor principiilor fundamentale, constituie un referent explicativ suficient(si necesar) intelgerii intregii conceptii metafizice a lui Leibniz din perioada redactarii „Dizertatiei metafizice”.

In conformitate cu prezentarea anterioara, structura argumentativa a lucrarii dezvolta consecintele acceptarii principiilor fundamentale ce vizeaza compatibilitatea lor in coerentizarea corespondentei dintre implicatiile ontologice si propozitiile adevarate acceptate conform criteriilor epistemologice. In acest sens, definitia naturii substantei din paragraful VIII este realizata prin intermediul unor termeni deteminanti semantic in conformitate cu principiul ratiunii suficiente si cel al non-contradictiei: „asa fiind, putem spune ca natura unei substante individuale, adica a unei fiinte complete, este de a avea o notiune atat de desavarsita incat sa fie suficienta ca sa cuprinda intr-insa si sa permita deducerea din ea a tuturor predicatelor subiectelor, careia aceasta notiune ii este atribuita” . Aceasta definitie vizeaza un concept prim in masura in care corespunde nivelului structural al realitatii subordonate principiului ratiunii suficeinte, tn conformitate cu care substanta este individualizata prin determinarea completa a sferei predicatelor ce apartin subiectelor acestei notiuni cu necesitate (pentru a reprezenta modul actual ontologic).

Apartenenteta necesara predicatului in subiect este ceea ce Leibniz numeste principiul „in – esse”, un principiu gnoseologic ce functioneaza ca o conditie formala a individualizarii substantei prin postularea a priori a unei sfere intensionale identice cu sine insasi, conform unui principiu intern de diferentiere astfel determinat. In acest sens, conceptului de substanta individuala ii este atribuita o identitate atunci cand este constituit complet ca existenta posibila, continuta de predicatele virtuale ordonate intr-o serie continua ce anticipeaza realitatea. La nivel formal, identitatea se constituie din unitatea predicatelor compozibile pentru a defini un concept necontradictoriu, (deci posibil, conform ideii exprimate in „Dialog privitor la conexiunea dintre lucruri si cuvinte si la realitatea adevarului”: „vezi deci ca adevarul apartine, e drept, propozitiilor sau cugetatorilor, insa celor posibile” ) astfel incat non-contradictia conceptuala reda continuitatea existentiala, a carei posibilitate este conditionata de necesitatea metafizica a unitatii diferitelor predicate. Prin manifestarea circularitatii propietatilor structurale si a actualizarii determinarilor virtuale, identitatii ii corespunde un mod unic de existenta ce se individualizeaza prin ceea ce-i apartine neconditionat. In conditiile in care manifestarile reale produse de modul unic de interconectare a propietatilor esentiale apartin substantei in mod exclusiv, aceasta corelare poate fi reprezentata conceptual intr-o schema duala: subiect – predicat, concetate fundamental printr+o apartenenta ontologica redata la nivel gnoseologic de principiul „in – esse”. Reprezentarea abstracta sub forma acestei scheme a substantei, ca si concept posibil, este premisa suficienta si necesara a postularii realitatii sale. In acest sens, constituirea substantei ca distincta o defineste ca reala, inteleasa fiind ca un proiect de actualizare a realitatii determinate teleologic in concordanta cu principiul ratiunii suficiente. Aceasta perspectiva permite interpretarrea fiecarei substante individuale ca o proiectie intr-o constructie reala prefigurata in mod virtual in identitatea fiecareia, determinand o existenta complementara totalizanta, corespunzatoare conditiilor de posibilitate ce implica necesitatea metefizica a includerii predicatului in subiect.

Din cele prezentate anterior, se deduce ca principiului ratiunii suficiente ii corespunde un anumit concept al identitatii ce poate fi semnificat intr-un proces comprehensiv numai prin principiul subordonat „in – esse”. Specificitatea acestei corelari determina particularitatile conceptiei metafizice dezvoltate in conformitate cu acesti parametri fundamentali. In acest sens, o consecinta a asocierii principiului „in-esse” cu identitatea substantei este excluderea posibilitatii existentei unei identitati numerice, a unui multiplicitati calitativ unitare a individualului, o excludere a ceea ce Leibniz numeste „principiul identitatii indiscernabililor”. Acesta poate fi reformulat in termenii unei (auto)echivalente a identitatii de sine in sens actual, ceea ce contrazice principiul ratiunii suficiente si nu poate fi acceptat nici in sensul definirii identitatii in metalimbaj, caci in acest caz ar exprima o conditie de posibilitate a carei semnificatie nu poate fi dedusa reciproc si care, de fapt, constituie principiul „in-esse” determinat semantic de principiul ratiunii suficiente. In consecinta, daca principiul „in-esse” este caracterizat de necesitate metafizica, atunci devine imposibila actualizarea principiului identitatii indiscernabililor care nu poate fi valabil decat in sensul tautologic al indescernabilitatii substantei individuale in raport cu ea insasi (care nu poate fi oricum dedublata pentru comparare). Astfel, singura intelegere posibila a identitatii in metalimbaj este afirmarea echivalentei dintre identitatea identitatii si unitatea realitatii.



Implicatiile acceptarii acestui principiu ar contrazice, a fortiori, principiul ratiunii suficiente, postuland existenta unei substante individuale dublate care astfel nu ar mai fi identica cu sine (deoarece ar invalida premisa conform careia a fi o substanta identica insemna a avea predicate diferite). Modul neconditionat de constituire a realitatii nu poate fi contingent, iar „ a presepune doua lucruri indiscernabile insemna a presupune acelasi lucru sub doua nume” . Multe din incercarile de a respinge acest principiu fac apel la simetrii, insa conform opiniei lui Ian Hacking: „orice descriere a unei lumi simetrice in care obiecte multiple joaca acelasi rol in modelul proprietatiilor si relatiilor instantiate poate fi luata intotdeauna ca o descriere gresita a unei lumi asimetrice care respecta principiul” . Respingerea interpretarilor ce implica simetrii este valabila din perspectiva negarii identitatii existentelor dedusa din unicitatea sferei predicatelor unei substante individuale ce se realizeaza in procesul de actualizare a unor potente atribuite in mod diferentiat de catre principiul „in-esee”. In concordanta cu aceasta respingere este ideea conform careia afirmarea identitatii formale este definirea acestui principiu, in sensul in care doua substante sunt identice la nivel formal doar pentru ca devin inteligibile pentru un subiect cunoscator prin semnificatia unui concept prim (cel al identitatii) determinat de un principiu inerent al modului de cunoastere si reprezentare ideatica a realitatii. De asemenea, existenta a doua substante identice ar implica anularea unui alt principiu esential ce poate fi dedus din notiunea de identitate si anume principiul armoniei prestabilite.

Planul ontologic se constituie prin actualizarea continuua a existentelor virtuale continute de conceptul de substanta individuala conform unei unitati care pentru a fi posibila necesita integrarea a priori intr-o unitate de ansamblu. In acest sens, re-producerea (actuala) a unor predicate virtuale ar presupune o fragmentare a procesului continuu de actualizare inteles ca un proces de diferentiere reciproca a substantelor posibil doar daca este extins la nivelul intregii lumi, dupa cum afirma Leibniz: „toate substantele singulare create sunt expresii diferite ale aceluiasi univers si ale aceleiasi cauze universale, anume a lui Dumnezeu” . Unitatea substantei individuale este exponentiala pentru a reda unitatea lumii in masura in care ambele sund deduse din principiul ratiunii suficiente care le face posibile sub forma unei armonii prestabilite incluse in conceptul fiecarei substante, astfel incat „armonia este cea mai suprema unitate in cadrul celei mai mari varietati si este caracteristica lumii care deriva din natura lui Dumnezeu” . In consecinta, armonia astfel inteleasa si aplicata lumii explica principiul continuitatii in conformitate cu care „totul este legat in univers in virtutea temeiurilor de oridin metafizic, asa incat intotdeauna prezentul contine in sanul sau viitorul si nici o stare nu se poate explica in chip natural decat prin stare care o precede imediat” . In acest sens, Leibniy neaga posibilitatea existentei vidului si atemporalitatii contradictorii conditiilor de posibilitate a realitatii in lipsa unui principiu intern de diferentiere corent cu ideea armoniei prestabilite.

Dezvoltarea comprehensiva a principiului armoniei prestabilite corespunde analizei conceptului de identitate a carei semnificatie determina notiunile necesare unei reprezentari coerente si adecvate a armoniei lumii. Astfel, sfera unitara a predicatelor conceptului de substanta a carei complementaritate existentiala este inserata eidetic, este individualizata prin unicitatea lor, in conditiile in care „fiecare substanta este creata de Dumnezeu pentru a fi o expresie unica a esentei divine si sta in natura substantei individuale sa fie o expresie unica” . Structurarea copleta a conceptului de substanta prefigureaza unicitatea existentei particulare virtuale pentru a desemna un mod ontologic abstractizat in relatia de tip gnosologic ce atesta apartenenta necesara predicatelor in subiect: „notiunea completa sau perfecta a unei substante singulare cuprinde in ea toate predicatele sale trecute, prezente si viitoare” .

Prin corelarea principiului „in-esse” cu principiul continuitatii ce situeaza substanta in conexiune armonioasa cu lumea se constituie explicatia atribuirii a priori a tuturor predicatelor conceptului de substanta posibil in care identiatea cu sine a acestuia este o forma de diferentiere complementara nec esara metafizic. In acest sens, o anumita determinare existentiala a substantei va reda implicit cadrul univarsal care o integreaza, caci doar in aceste conditii sensul unui predicat va fi complet. Din aceste premise, Leibniz deduce concluzia conform careia: „orice substanta singulara cuprinde in notiunea sa perfecta Universul intreg si toate cele ce exista intr-insul, trecute, prezente si viitoare.” Ceea ce face insa posibila acesta perspectiva este modul in care identitatea substantei ete configurata ipotetic a sfera a intamplarilor propii posibile, perpectiva pe care W. Sellars o considera a fi prima conceputa astfel: „el a fost, de altfel, primul care a vazut in mod clar ca individualitatea unei substante poate fi inteleasa in termene de episoade ale istoriei sale si a conchis ca daca o substata se individualizeaza prin natura ei, aceasta se face prin episoadele pe care le contine”[11]. Astfel, in conditiile in care este inclusa planului existential, o substanta integreaza o complexitate infinita a predicatelor conceptului sau, determinand o incadrare spatio-temporala relativa la unitatea sa si desemnand marca contingentului. Demersul de compatibilizare a ideii de contingenta cu necesitatea principiilor fundamentale corespunde unei metodologii epistemologice de structurare a unui sistem de cunoastere prin definirea conceptelor determinate bivalent: semantic si metafizic.

Elaborarea perspectivei epistemologice fixeaza criteriile relevante pentru un subiect cunoscator, preluand premisele ontologice in semnificarea conceptului de „adevar” si atestand o relatie de non-disociere intrinseca, in asa fel incat: „cel mai important argument [principiul „in-esse”] in sustinere doctrinei monadelor [substante individuale] a lui Leibniz este dedus din natura logica a propozitiilor afirmative adevarate”[12]. Consecinta determinarii conditei individuatiei ca necesara metafizic prin postularea principiului ratiunii suficiente este definirea (prin limitare) a inteligibilitatii umane al carui proces rational este coerent in sine prin abstractizarea individualului intr-o schema conceptuala. Necesitatea concordarii a ceea ce este necontradictoriu ontologic (deci, real) cu ceea ce este necontradictoriu epistemologic (deci, adevarat) este exprimata de Leibniz la nivelul unei ehivalente logice: „in orice propozotie afirmativa adevarata, fie ea necesara sau contingenta, universala sau singulara, notiunea predicatului este cuprinsa, intr-un fel oarecare, in aceea a subiectului, praedicatum inest subjecto, sau altfel, nu stiu eu ce este adevarul” . In acest sens, principiul „in-esse” devine referential pentru determinarea sferei semantice a conceptului de adevar, in conditiile in care exprima cu necesitate o ordine existentiala, iar prin aceasta raportare se considera caracterul a priori al adevarului, facand posibila corespondenta conceptului unei substante cu obiectul pe care in desemneaza. Ca efect, constituirea domeniului gnoseologic se realizeaza prin introducerea inerenta a conceptului de adevar ce functioneza ca o schema de configurare abstracta (atesta apartententa predicatelor in cadrul sferei unui anumit concept) a stucturii planului ontologic. Aceasta descriere corespunde ideii de „adevar prim” sau necesar continute in expresia unei propozitii identice, de format tautologic, a carei conceptualizare corespunde unei definitii reale si le atesta auto-referentialitatea. Ele se incadreaza nivelului prim al inteligibilitatii prin preeminenta epistemologica cu caracter reductiv in conformitate cu care celelalte adevaruri se reduc la cele prime in care conexiunea subiect-predicat este expimata explicit.




Definirea adevarului prin intermediul apartenentei necesare a predicatului la subiect produce o dificultate in intelegerea notiunii de „adevar contingent”, ca efect al reprezentarii configurarii realului printr-o corespondenta analitica. Conform opiniei lui Nason, o propozitie este adevarata daca este inclusa unei analize interne si este de forma subiect-predicat, definita ca analitica, in conditiile in care: „a admite o propozitie sintetica inseamna a admite o inadvertenta in idealul explicarii rationale complete”[15], astfel incat toate propozitiile adevarate sunt necesare si nu exista adevaruri contingente. Premisa constituirii adevarurilor contingente implica asocierea lor domeniului existentei creat printr-un act independent si contingent al vointei divine, iar Leibniz foloseste categoria lor pentru a desemna existenta unei substante individuale. In acest sens, modul de a exista al unui individual este contingent in absenta unui principiu care sa atrbuie numite determinari spatio-temporale unei anumite substante, iar necesitatea se manifesta la nivelul universului ca ansamblu creat asupra caruia se aplica principiul ratiunii suficiente: „alegerea lui Dumnezeu de a crea aceasta lume a fost contingenta, iar libertatea sa nu se poate produce decat daca contingenta este metafizic adevarata si nu o simpla iluzie” . Corelatia dintre posibil si real sustine ideea contingentei acestei lui, conceptualizata printr-un discurs cu functii de adevar corespunzatoare starilor de fapt reale si coerent cu o reprezentare a lumilor posibile necontradictorii cu actualitatea acestei lumi, in conditiile in care non-necesitatea ei implica posibilul. Astfel „descrierea lumilor posibile care nu exista, sau a lucrurilor pe care Dumnezeu le-ar fi putut alege, dar nu a facut-o, arata contingenta acestei lumi si a adevarurilor referitoare la lucrurile din ea” .

Demonstrarea corentei ideii de „adevar contingent” cu definirea adevarului prin intermediul unei relatii necesare poate fi realizata prin asocierea a doua premise fundamentale. Astfel, (i) in conditiile in care identitatea unei substante este determinata de principiul „in-esse” subordonat principiului ratiunii suficiente care se aplica (devine valabil) posterior actului arbitrar al creerii (ii) rezulta ca in conceptul unei substante nu sunt incluse nici ca predicate posibile existenta si anihilarea, din moment ce ele sunt un efect al manifestarii independente si contingente a vointei divine. Acesta este echivalent cu a spune ca existenta nu apartine substantelor, fiind in mod necesar dependenta de vointa divina caracterizata de libertate si autosuficienta. Insa, la nivelul intelegerii umane, conditia de conceptualizare corenta a realitatii este reprezentata de identitatea ca si criteriu al existentei, statut conferit de principiul „in-esse!’”ce functioneaza ca o tranformare abstracta si intelegibila a conditiilor de posibilitate ale planului ontologic, intr-un mod consistent cu principiile asociate structurii eidetice a ceea ce este. Contingenta caraterizeaza cadrul extern, al existentei, iar unitatea structurala (interna) a realitatii corespunde coerentizarii principiilor fundamentale ce implica necesitare metafizica, in conditiile in care procesul inductiv al aplicarii lor este forma echivakenta transpunerii existentiale a unor determinari trancendente inerente „eidos”-ului divin.

In acest sens, principiul „in-esse” determina o existenta particulara ce apartine in mod neconditionat unei anumite substante, care astfel este constituita, insa „nimeni nu s-ar gandi ca aceasta face toate adevarurile referitoare la individuali si propietatile lor necesare”[18]. Justificare consta in faptul ca adevarurile referitoare la existenta sunt contingente pentru ca existenta insasi este contingenta, iar ele sunt exprimate in termenii unei scheme conceptuale necesare. Ideea ca orice adevar este necesar si ca acceptarea adevarurilor contingente este o inconsistenta logica, dupa cum considera Nason, se bazeaza pe o confuzie pe care Russell o distinge intre: adevarurile eterne despre contingent (propozitii necesare despre natura substantei) si adevarurile contingente ca anumite substante exista intr-un anumit fel . Distinctia devine evidenta printr-o alta formulare in conformitate cu care faptul ca se vorbeste despre lumea noastra este contingent, insa ce se spune despre aceasta lume este determinat de necesitate metafizica. In acest caz este aplicabila presupunerea ca in discursul despre realitate este inclusa o suprapunere a doua perspective ce sunt stabilite de doua principii distincte: perspectiva ontologica este ciscumscrisa unui domeniu aleatoriu (conditionat formal de necesiate logica) si perspectiva epistemologica, determinata in totalitate de capacitatea de conceputalizare a ratiunii umane limitata de principiul ratiunii suficiente.

Din cele prezentate, s-ar putea deduce ca adevarul nu este relativ la limbaj, ci ca limbajul, in masura in care semnifica, este relativ la adevar, in sensul in care functia sa este conditionata de ordinea existentiala actuala ca si sistemul conceptual pe care il reproduce, idee exprimata in forma negativa de Sellars: „ar parea atunci ca a ne gandi la obiectele unei lumi non-actuale ar trebui sa folosim un limbaj pe care nu-l avem”[20]. Astfel, adevarul nu este atestat prin raportare la ceea ce semnifica prin referentialitate limbajul, ci limbajul este determinat semantic de corespondenta adecvata dintre limitele ontice si cele epistemologice, in masura in care acestea sunt intelese. In acest sens, formularile limbajului sunt necesare si inscrise principiului „in-esse” in constituirea functiei limbajului de a reprezenta adevarul indiferent de scopul discursului (de ex: discurs fictional sau despre lumi posibile). Conform acestui punct de vedere, semantica limbajului este o consecinta a formularii a priori a unor principii ce ofera semnificatie unei stari de fapt neconditionate si adevarul necesar poate fi inteles ca expresia neconditionarii ontologice a substantei individuale. In consecinta un cadru epistemologic adecvat postuleaza o congruenta a necesitatii metafizice, a pricipiului „in-esse”, a adevarului si a substantei individuale, coerentizate intr-o schema corelativa al carei fundament este determinat de principiul ratiunii suficiente.

In concluzie, structura intregii conceptii metafizice a lui Leibniz poate fi circumscrisa si evidentiata punctual printr-o analiza a conceptului de identitate, a carui semnificatie este dedusa din corelarea principiilor metafizice la nivelul definirii substantei individuale.

Bibliografie: Opere filosofice I,ed. Intreprinderea poligrafica, Cluj, 1972

Cambridge Companion to Leibniz , 2006, on-line

Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981

B.Russell, La philosophie de Leibniz, Félix Alcan éditeur, Paris

G. Belot The principle of sufficient reason” Journal of philosophy, vol. XCVIII, NO.2, february 2001



G.W.Leibniz, Disertatie metafizica,apud Opere filosofice I,ed. Intreprinderea poligrafica, Cluj, 1972, p. 76

G.W.Leibniz, Dialog cu privire la conexiunea dintre lucruri s i cuvinte si la realitatea adevarulu, apud Opere filosofice I, ed. Intreprinderea poligrafica, Cluj, 1972, p.13



G.W. Leibniz, Scrisoare catre Clarke, citat din art. G.Belot „The principle of sufficient reason” Journal of philosophy, vol. XCVIII, NO.2, february 2001

De ex : Max Black si posibilitatea ca universul sa contina doua sfere similare in mod exact

G. Belot The principle of sufficient reason” Journal of philosophy, vol. XCVIII, NO.2, february 2001, p.65

G.W. Leibniz, Adevaruri prime , apud Op.cit. , p.19

Citat din C. Mercer si R.C. Sleigh Jr. “The early period to the Discourse o f Metaphysics”, Cambridge Companion to Leibniz , 2006, p.86

G.W. Leibniz, Cu privire la principiul continuitatii , Op.cit, p. 15

Idem, p.98

G.W. Leibniz, Adevaruri prime , apud Op.cit. , p.44

W.Sellars , “Meditations Leibniziennes” , Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981, p.31

J.W. Nason, “Leibniz and the logical argument for individual substances” , Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981, p.11

G.W. Leibniz, Corespondenta lui Leibniz cu Arnauld, Op. cit.., p.199

Configureaza identitatea necontradictorie la nivelul unitatii predicatelor incluse

J.W. Nason, “Leibniz and the logical argument for individual substances” , Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981, p.14

B.Russell, La philosophie de Leibniz, Paris, p.60

Hidé Ishiguro “Contingent truths and possible worlds” Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981, p.65

Idem, p.69

B.Russell, La philosophie de Leibniz, Paris, p.68

W.Sellars , “Meditations Leibniziennes” , Leibniz: Metaphysics and Philosophy of science, edited by R.S. Woolhouse, Oxford University Press, New York, 1981, p.52








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1410
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site