Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Inceputurile comediei in principatele romane

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Inceputurile comediei in principatele romane.

Daca manifestarile de teatru romanesc popular au insotit dezvoltarea poporului nostru de la formarea lui, teatrul romanesc cult s-a constituit foarte tarziu, integrandu-se evolutiei teatrului universal abia la inceputul veacului al XIX –lea.




Ceea ce in apusul Europei, in Franta lui Ludovic al XIV-lea sau in Rusia Ecaterinei a II-a se numea „teatru de curte”, in Moldova si Tara Romaneasca, aceste prime reprezentari au existat abia in secolul al XVII–lea si erau un fel de protocol in care influenta turceasca era evidenta. Despre aceste spectacole ne stau marturie scrierile cronicarilor vremii: Radu Popescu, Ion Neculce si ale istoricului Sulzer. Despre jocul papusilor cu denumirea turceasca „karagöz”, ne informeaza pentru prima oara secretarul domnesc Del Chiaro in 1715.

Literatura dramatica romaneasca incepe mult mai tarziu decat aceste neinsemnate forme.

Aparitia teatrului cult in aceasta perioada este determinata de procesul general istoric pe care-l traieste poporul roman la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in primele decenii ale celui al XIX-lea.

Odata cu desprinderea de feudalism incep sa patrunda in literatura teme laice, subiecte mai larg cuprinzatoare, tipuri noi. In perioada aceasta si in deceniile urmatoare, in societate coexista tipul boierului de moda veche, bucuros de avere si privilegii, boiernasul lacom si ingamfat, tanarul intors din strainatate, vehiculand cateva idei pariziene la moda, femeia cocheta incercand sa se integreze in moda occidentala etc. Toate aceste tipuri vor trezi spiritul critic al unora dintre primii prozatori si autori dramatici romani ca : Iordache Golescu, C. Balacescu, C. Facca, C. Caragiale, V. Alecsandri, C. Aristia, M. Millo. Ei sunt cei care pun temeliile teatrului cult de comedie in primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Daca drama istorica prin contactul cu publicul isi realiza importanta misiune de cultivare in randul spectatorilor a sentimentelor patriotice, a respectului si pretuirii faptelor de glorie ale inaintasilor, teatrul de comedie isi implinea rolul de oglinda a societatii. De aici caracterul sau de scoala pentru curatirea moravurilor, pentru incetatenirea unui spirit de demnitate umana, si tot de aici, rolul sau de tribuna pentru biciuirea cosmopolitismului, ipocriziei, arivismului.

De la cele dintai afirmari, dramaturgia noastra ilustreaza ambele genuri: eroic si comic-satiric. In primele noastre piese, evocarea istorica din trecutul national se face in spiritul epocii, cu rezonanta in actualitate. Predominanta este comedia cu intentii de caricaturizare. Inclinarea spre farsa indulgenta la inceput, se dezvolta mai tarziu spre incizie. Comicul mascaricilor de la curtile domnesti reprezenta o distractie, comicul secolului al XIX- lea devine o atitudine etica si o forma de cunoastere.

In ceea ce priveste inceputurile teatrului cult in Transilvania, se constata o relativa intarziere a miscarii teatrale in raport cu dezvoltarea teatrului in tarile romane de dincoace de Carpati. Unele manifestari sporadice avusesera loc inca la mijlocul secolului al    XVIII-lea, in cadrul teatrului scolar. Cea dintai incercare de a crea un teatru romanesc are loc la gimnaziul din Blaj, la care fusese numit Gr. Maior in 1754. Om de mare cultura, Maior a militat cu perseverenta pentru intemeierea „primei scene stabile romanesti”. Pentru intaia oara, teatrul scolar isi extinde activitatea, Blajul devenind un adevarat centru cultural si national. Cea mai veche stire despre o reprezentatie teatrala in limba romana se refera la un spectacol organizat de elevii scolii de la Blaj. Spectacolul se intitula Comedia ambulatoria alumnorum si constituia o forma de educatie. Era o reprezentatie muzicala cu multe si variate episoade de divertisment.

Occisio Gregorii in Moldavia Vodae cea mai veche lucrare romaneasca cu caracter teatral, este o curioasa compozitie studenteasca si constituie tot un spectacol organizat de elevii scolii de la Blaj. Scrisa cu litere chirilice in mai multe limbi, piesa e un amestec de amintiri scolaresti si reminiscente folclorice. In aceasta lucrare, al carei autor a ramas necunoscut, este relatata uciderea voievodului, dar pe langa acest fapt tragic, piesa cuprinde o serie de episoade care ii dau un alt caracter si o apropie pe alocuri de comedia dell­’arte. In text se amesteca pasaje rostite cu unele cantate, scenele dramatice alterneaza cu cele comice.

Tot in Transilvania isi are originea si Comedia pastorala, despre care istoricul Sulzer scria in Geschichte des Transalpinischen Daciens (vol III). Comedia nu s-a pastrat, dar din relatarile lui Sulzer reiese ca lucrarea punea in lumina obiceiurile de nunta si crea buna dispozitie.

Primul spectacol de teatru adevarat in limba romana a avut loc de asemenea in Transilvania, la Brasov, orasul cu cea mai numeroasa populatie romaneasca la acea vreme. Spectacolul a fost prezentat de o trupa de actori germani, care erau mai bine priviti de stapanire decat actorii romani.

Unul din pionierii teatrului transilvanean, G.Baritiu, definea teatrul ca fiind „scoala moralului”, „postulatul lumii cei intelepte”; menirea acestuia fiind „nobilarea inimii si deschiderea mintii”.[1] Evocand activitatea oamenilor de teatru din Transilvania acelui timp, Baritiu subliniaza in primul rand rolul teatrului in cultivarea limbii nationale, precum si functia lui educativ-morala: „Sub denumirea de teatru, ei nu sciura sa inteleaga altceva decat o scoala a moralei, cultivarii si invatarii limbii” , scrie el, reluand o idee similara promovata de Heliade si Asachi in aceeasi perioada. De asemenea, Baritiu pune in valoare si functia cultural-artistica a teatrului in sensul afirmarii nationale.

Pe langa activitatea teatrala din Blaj si Brasov, scoala romaneasca din Arad contribuie la afirmarea teatrului romanesc din Transilvania. In cadrul activitatii elevilor preparandiei se dezvolta traditia teatrului scolar; primul spectacol in limba romana are loc la 27 februarie 1818 in localul teatrului din Arad, dupa cum se afirma intr-o monografie a lui Theodor Botis, fara a se a preciza sursa informatiei. Cercetand istoria teatrului din Arad, Lizica Mihut a gasit documentul care confirma data primei reprezentatii in Arhivele Academiei de Stiinte a Serbiei din Sremski Karlovici.

Cu toate ca in Transilvania teatrul romanesc se afirma in conditii mult mai grele, are loc un schimb de valori artistice si culturale cu celelalte tari romane.

Inclinatie catre satira manifesta si literatii moldoveni si munteni, inca din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. In acest timp apar tot mai mult pe scena comediile de moravuri unde se accentueaza indeosebi lupta impotriva cosmopolitismului boierimii si pentru valorificarea capacitatilor nationale, impletita cu critica unei mentalitati retrograde. De-a lungul mai multor zeci de ani, contraste de tot felul, legate de ample prefaceri sociale, vor pune in mana autorilor comici un material foarte bogat.

O serie de scurte pamflete teatrale dovedesc ca gustul productiilor cu specific teatral se trezise. Un zgarcit este prezentat de C. Conachi in colaborare cu Nicolae Dimachi in Comedia banului Canta ce-i zic Cabujan si Cavaler Cucos. Constantin Canta este un carpanos ce-si tinea caii flamanzi si pe vizitiul Tompa descult. Cabujan e poreclit si „Vreme Ra”, fiindca se teme ca timpul poate sa-i strice socotelile, iar cand vizitiul ii cere ciubote, Cavalerul Cucos ii spune sa mai astepte „par-s-o eftini”[3] .

„Cavaleriul la moda” e satirizat in comedia Giudecata femeilor, iar Amorurile si toate harurile satirizeaza cochetaria femeilor si arata consecintele desfranarii.



Primele doua comedii sunt insotite de notita autorului: „Nefiind teatru s-a jucat comedia aceasta la papuserii.” [4]

De un talent dramatic evident da dovada si Nicolae Dimachi. O adunare de trii cucoane este o mica sceneta de comedie in care se ironizeaza cochetele si obiceiul lor de a barfi. In Sfatul Familii sunt ironizate moravurile societatii din acea perioada.

Tot pentru teatrul de papusi a scris si Iordache Golescu. Comediile sale sub titlul general Istoria Tarii Romanesti. Starea Tarii Romanesti pe vremea strainilor si a pamantenilor, reflecta situatia politico-sociala a Tarii Romanesti din ultimii ani ai domniei fanariote, decaderea moravurilor, lacomia boierilor, lupta lor pentru putere, birurile imense puse pe spatele poporului.

Politicul devine un subiect pentru teatrul de comedie, iar teatrul un factor important in raspandirea ideilor noi, prin criticarea deschisa a carmuirii, a boierilor, a slujbasilor.

Astfel, in comedia Un provincial la teatrul national sau Jignicerul Vadra, Alecu Russo vizeaza ocarmuirea, tirania politiei si lacomia boierilor.

Bacalia ambitioasa e o comedie de moravuri, avand ca eroi un bacal, pe nevasta lui, Paraschiva, pe fiica lui, Zoita, pe Sarmala si Matasar. Zoita e ambitioasa si doreste sa-si depaseasca conditia si sa devina cucoana prin casatoria cu Sarmala, om cu perspective de viitor.

Piesele lui Russo nu s-au mai pastrat, insa ele s-au inscris in puternicul curent protestatar din zilele premergatoare revolutiei.

Costache Facca in Comedia vremii sau Frantuzitele, satirizeaza clasa boierilor lipsita de unitate si macinata de contradictii interne. Batranul boier Ianache reprezinta vechea generatie si este refractar noului mod de viata promovat de fiicele sale, Elena si Luxandra : „N-auzeai mai inainte bon-ton, ceai si palarii. /Acum cine le mai scoase, n-ar mai fi nici pe pustii./ Vad bine ca n-avem stare si sadem la mahala, / S-o tin una tot pa mare, zi si noapte dandana.” Fetele discuta despre moda intr-un limbaj invadat de frantuzisme: „Ah! ma ser, sa-mi vezi mantela, mai suplim, mai lucru fen, / O dublu- ra- nfricosata si fata amur san fen.” Ele aspira la tot ce e de ˝bon ton˝ in lumea mare si afectate, mimeaza obiceiurile cosmopolite ale protipendadei. Impestritarea limbii cu expresii pretioase si cuvinte frantuzesti: „ chel ide”, „ per lamur de die”, „dezagrimon”, „ma ser” este facuta de Facca cu intentia de umor de limbaj.

Piesa O buna educatie a lui Costache Balacescu, reia motivul „frantuzitelor”. Domnul Briganovici, retras din comert si ajuns ˝prezident al magistratului˝, vrea sa-si marite fata, Eliza, juna plina de daruri si educata „la pansioane”. Alesul este Petre Mazarescu, prezident al tribunalului. Fata este curtata insa pe ascuns de tanarul Alecu Galantescu, june sclivisit, fost militar si mare jucator de carti. Limbajul indragostitilor este desigur unul frantuzit: „Scumpul meu Alecu, pardon monser. Iarta ca te-am asuprit, relativman la dragostea ta.”[7] Briganovici il surprinde noaptea pe Galantescu in camera Elizei, iar acesta vrea sa sara pe fereastra, dar batranul negustor ii spune sa iasa binisor din casa, fara scandal, pentru ca „sa nu simta piata” si sa-si piarda „credetul”. Tinerii vor sa fuga din casa parinteasca, dar tentativa lor nu reuseste fiind intorsi din drum. Eliza cere iertare tatalui ei, iar Alecu afla cu surprindere ca este fiul lui Mazarescu. Cei doi primesc binecuvantarea parintilor si astfel piesa are un final fericit pentru toata lumea.

Putine rele au ramas necriticate in piesa lui Balacescu: patima jocului de carti, venalitatea judecatoreasca, superficialitatea in maniere si lipsa de seriozitate a tineretului boieresc pentru care semn de distinctie era adoptarea modei si a limbii franceze.

Tabloul critic al vremii il completeaza Balacescu cu satira in versuri Fa-ma, tata, sa-ti seaman, in care sunt satirizate institutiile publice printre care si teatrul strain in spectacolele caruia nimic nu trezea interesul spectatorului roman din cauza neintelegerii limbii.

Lucrarile dramatice ale lui Facca si Balacescu sunt primele noastre scrieri teatrale originale care folosesc teatrul ca oglinda a realitatii sociale. Incadrandu-se in curentul national general al vremii, ele urmaresc sa statorniceasca limba romaneasca pe scena.

Comic de limbaj si de contraste transpare si din mica scena in versuri Poetul romantic, o productie de tinerete a lui Matei Millo. Satira e indreptata imporiva femeilor superficiale, usuratice si mondene, de o cochetarie nemasurata, dar mai ales impotriva versificatorilor de salon, infatuati si pretiosi in exprimare. Si aspectul fizic al acestora e luat in deradere. Intentionand sa para original cu orice pret, tanarul „poet romantic” isi face aparitia pitoreasca cu plete lungi si cu barba-n furculita. Interesat de zestre, poetul cere in casatorie pe una dintre fiicele lui Stan, boier cu dare de mana, dar conservator si speriat de orice masura noua si neintalnita. Personajul Antohi intervine si, independent de poet, pe care nu l-a cunoscut, pledeaza pentru necesitatea progresului, pentru renuntarea vechii generatii la o mentalitate invechita.

Costache Negruzzi, aflat in 1840 la conducerea Teatrului National din Iasi impreuna cu Alecsandri si Kogalniceanu, compune comedii pentru nevoile urgente ale scenei. Multe din ele au disparut, iar din cele ramase se numara: Muza de la Burdujani, in care batranul Trohin urmareste sa o ia de nevasta pe cucoana Caliopi Busuioc. Acest lucru ar rasturna asteptarile lui Draganescu, nepotul lui Mos Trohin si de aceea pune la cale o farsa prin care sa o compromita pe poeta din targul Burdujanilor in ochii unchiului.

In farsa, Draganescu e ajutat de actorul Teodorini care joaca pe rand trei roluri de indragostit: un neamt, un italian si un grec, toti trei rivali in obtinerea favorurilor cucoanei Caliopi. Ridicola cucoana cade in extaz cand aude de vreun strain, prin aceasta fiind o pretioasa a vremii. Ca toate pretioasele vremii, Caliopi este versificatoarea care dispretuieste tot ce este national si se crede la moda fiindca maimutareste moravuri din strainatate. Aspiratia spre parvenire se face simtita mai ales pe planul limbii: „Ah, limbajul acesta testimoneaza ca simtibilul amor s-au stabilit lucratoria infocatelor sale darde in sanul vostru.”[8]

Doi tarani si cinci carlani, alta comedie de C.Negruzzi, aduce in scena lumea taraneasca: Domnica si Voichita vor sa-si dezvete sotii de gelozie. Acestia au pus ramasag cinci carlani pe cinstea nevestelor. Spre a-i vindeca de neincredere, Domnica si Voichita joaca fata de sotii lor, Miron si Terinte, care pandesc, comedia inselarii cu Lionescu, fiul boierului. Piesa contine numeroase intepaturi antiboieresti si e strabatuta de stima pentru demnitatea si puritatea morala a taranului.



Fost elev al scolii de mimica si declamatie de la Filarmonica, Costache Caragiale pastreaza nealterata conceptia in virtutea careia arta ofera oamenilor oglinda realitatii, ii ajuta sa distinga binele de rau. In opera dramatica a lui Costache Caragiale dominanta este satira. El se adreseaza epocii si oamenilor cu dorinta de a-i influenta, iar piesele sale aduc in scena vicii ale societatii vremii: caracterul antinational al carmuirii in ceea ce priveste teatrul, parvenitismul, fenomen caracteristic unei noi paturi sociale, care aspira sa devina protipendada, rusinea deplasata pentru originea umila si dorinta de a parea altceva, procesul de cosmopolitizare, cursa spre inavutire. Succesele comediilor sale ca spectacole au dovedit ca publicul era din ce in ce mai interesat de tipuri contemporane.

O soaré la mahala sau amestecu de dorinte ne introduce in mahalaua zugravita peste ani de I.L. Caragiale in O noapte furtunoasa. Conul Anastase se opune exceselor financiare si modului de viata extravagant al fiicei si sotiei sale, preocupate numai de „mascarlacuri” si dorind sa fie mereu in pas cu moda. Anastase vrea sa-si marite fata cu mosierul Jean, dascal de ghitara. Ii porunceste slugii sale Ion, s-o pandeasca pe cocoana Mandica, a doua sa sotie, care la randul ei este si ea indragostita de Jean. Prefacandu-se monden, afectat si frantuzit, Jean are accesul asigurat in casa Mandicai. La una din soarele se joaca un joc in care Jean primeste rolul de duhovnic la care musafirii vin sa se spovedeasca. Conul Anastase ascuns intr-un dulap, aude marturisirile coconului Eftimie, care spune ca o iubeste pe Mandica si apoi o aude pe sotie afirmand ca e indragostita de Jean. Jean se scuza sub motivul ca doar a vrut sa o apere pe Arghirita de efectele negative ale salonului mamei ei vitrege. Afland bunele lui intentii, Anastase incuviinteaza casatoria fetei sale cu Jean, iar pe Mandica o repudiaza.

In Ingamfata plapumareasa sau Cucoana sunt, Pencu plapumarul tolereaza o vreme fumurile nevestei sale Ancuta si ale nepoatei Elena, care si-au aranjat un salon si se tin de baluri, sindrofii si plimbari cu birja la sosea. Elena citeste istoria lui Arghir si invata frantuzeste. Din aceasta cauza respinge cu dispret cererea in casatorie a calfei Stoian: „Ia-ti o mojica ce chiar ca tine/ La varza acra a pritocit, /Iar nu o fata ca de-alde mine / Ce in romane s-a pricopsit.”[9] Ancuta este o Coana Chirita cu limbaj tipic caragialesc: „Du-te, mojicule, de-ti cauta nevasta la mahalaua Vergului, la ulita Herastraului, la Nisiparese sau in Dealul Spirii, la mitocani, pentru de-alde alea esti tu nascut.” Degeaba Ancuta vrea sa-l cizeleze pe Pencu care „din anterie nu vrea sa iasa”. Cele doua femei invita in casa pe Petrache si Anghelache, doi vanatori de zestre. Pencu, ajutat de calfe, ii da afara pe ˝papugii˝ care vor sa para oameni din lumea buna imbracandu-se nemteste si vorbind cu „bonjur” si cu „bunaoara”.

Izbucneste foc la biserica Amzei si Stoian ajuta cu multa vrednicie la stingerea focului. De la aceasta intamplare, Elena il priveste cu alti ochi si il accepta ca sot, spre supararea matusii sale, care ramane neclintita in dorinta ei de a fi cucoana.

In Betia de politica, Chir Christea Zaraful vrea sa se faca deputat. Dintr-un zgarcit devine un risipitor care cheltuieste mult pentru a-si umple camara cu bauturi alcoolice. Nevasta-sa Raluca, il dezaproba zicandu-i: „Ei bravos! Tu si politica..” „Dar ce fel de deputat vrei sa fii cand tu abia stii sa socotesti si sa tii cheltuielile cu chiu cu vai”[11] Christea nu se lasa descurajat pentru ca „pestele mare cu mamaliga mica se prinde” , iar ca deputat „nu trebuie multa carte, n-am decat sa urmez ca unii din ei, adica sa ridic mainile-n sus cand cere trebuinta si sa sez pe banca asemenea”

Si Iorgu Caragiale da dovada de simt al teatrului. Majoritatea lucrarilor sale au ramas in manuscris. Eroina din Clopotelul fermecat sau O casatorie la Otelu Patria din Bucuresti, cocoana Flutureasca, vaduva din Fefelei, vine la Bucuresti , la un carnaval pentru a gasi un „golanel dastia”, „ceva nobil”. Amorezul ei Chirila, vine si el in capitala ca sa se procopseasca. Merg la un bal mascat, Flutureasca costumata in inger si Chirila in drac. Atmosfera in bal prevesteste pe cea din D-ale carnavalului. Dialogul celor doua masti este caragialesc: „Masculita nu ma cunosti ? Ei asi ! Ce spui frate?Ce spui soro?”[14] La ridicarea mastilor cei doi amorezi se descopera. Chirila ii spune iubitei sale ca a ramas fara un ban si s-a angajat chelner la Patria.

Si in farsa Coristii in provintie sau Hotii drept hoti se gasesc cateva replici caragialeene. Solon si Carolina, solisti ai Teatrului National, au plecat cu o trupa de teatru sa joace in timpul vacantei. Cei doi intra in hanul Mavrodin si se cearta speriindu-l pe Ion, servitorul de la han. De frica lor, Ion se ascunde intr-o lada, dar este gasit si tras de urechi afara:

„Solon:    A! Mizerabile, vrei sa tradezi amorul mieu?

Ion:    Domnule, fie-ti mila de tineretile mele, n-am nici o para, le-a luat jupanul pe toate la el”

In Criza, luxu si progresu, Chir Raicu, bogasierul, citeste si interpreteaza un articol scris in revista „Tantarul”: „America; unde este Napoleon imparat. Bre! Bre! Auzi d-ta. Doua mii de francezi merg sa-l bata pe Papa de la Roma, s-apoi sa treaca in Tara Romaneasca. Ei , da-o incolo, nu-mi place asta, adica sa-mi marturisesc pacatele, imi place politica, dar nu inteleg vorbele ale stricate deloc. „Tantaru” ma innebuneste, sa fie blagoslovit osul celuia care l-a nascocit, ca stiu ca incalte biciuieste pe toti a dracului”[16]



In sansoneta Clencea advocatu, personajul vrea sa se imbogateasca facandu-se deputat si sa spuna „multe la cine-o vrea s-asculte/ Aceea ce vorbesti, /Minciuni mari si marunte/ In termeni latinesti.”[17]



Gazeta de Transilvania˝, Brasov, nr. 21 din 1838 apud Istoria Teatrului in Romania, vol.1, Editura Academiei, 1965, pag. 191

˝Gazeta de Transilvania˝ din 2 decembrie 1853 apud opera citata, pag. 202

Al. Piru, Istoria literarurii romane de la origini pana la 1830, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag. 616

Idem, ibidem, pag. 625

Stefan Cazimir , Traditii si influente in Caragiale. Universul comic, Editura pentru literatura, 1967, pag. 68

Idem, ibidem, pag. 69

Idem, ibidem, pag. 69

Istoria teatrului in Romania, Editura Academiei, 1965, volumul I, pag. 295

Stefan Cazimir, opera citata, pag. 73

Al. Piru, Precursorii lui Caragiale in I. L. Caragiale ,Editura Eminescu, Bucuresti 1974, pag. 220

Stefan Cazimir, opera citata, pag. 74

Idem, ibidem, pag. 75

Idem, ibidem, pag. 75

Al. Piru ,opera citata , pag. 220

George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, pag. 268

Stefan Cazimir, opera citata, pag. 75

Idem, ibidem, pag. 76






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 913
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site