Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Jocurile Maitreyiei - romanul traditional

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Jocurile Maitreyiei

In genere, romanul traditional, social sau psihologic, este respins pentru vina de a restrange la anumite aspecte ale vietii, careia i-ar da si un inteles prea burghez: „Orice se intampla in viata poate constitui un roman – crede Mircea Eliade. Si in viata nu se intampla numai amoruri, casatorii sau adultere” Sunt incriminate aici tocmai acele teme-cliseu care au facut (si mai fac) din roman un gen popular. In viata, continua Mircea Eliade „se intampla si ratari, entuziasme, filosofii, morti sufletesti, aventuri fantastice”. Aceasta a doua serie este, cum se poate observa, mai „spirituala” decat prima. Mircea Eliade revendica pentru roman dreptul de a infatisa si altceva decat „fazele unui sentiment”, si anume pe acela „ale unei inteligente”. „Nu inteleg – conchide el – de ce ar fi <<roman>> o carte in care se descrie o boala, o meserie oarecare sau o cocota – si n-ar fi tot atat de roman o carte in care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile ganduri sau viata unui om intre carti si vise”. Prima tinta a acestei critici o constituie, asadar, limitarea psihologiei la sufletul comun si interior, cu excluderea unor zone esentiale ale constiintei. Nu e greu sa recunoastem in prejudecata combatuta de Mircea Eliade un fel de scorie a teoriilor despre roman, de ieri si de azi.




Nu are importanta acum justetea constatarii, referindu-ne la literatura romana, cat incercarea eseistului de a sugera necesitatea depasirii socialului si psihologicului in directia metafizicului. Metafizic, sau cu un termen folosit in alta ocazie, existential, ar fi romanul bazat pe „cunoasterea esentiala, reala, directa, care nu are nevoie de psihologie”.

Mircea Eliade va respinge el, individualismul in numele unei noi conceptii a integrarii, si intelectualismul, in numele unei intelegeri mai cuprinzatoare a constiintei insesi, pe care n-o mai reduce la ratiunea carteziana ( impingand la limita o teza deja existenta la Camil Petrescu). Critica psihologismului este la Mircea Eliade o critica a romanului ionic. In „Jurnal”, distanta in timp permite sa se vada mai bine acest fapt. Mircea Eliade vorbeste acolo de „deminitatea metafizica a naratiunii” pe care a ignorat-o la vremea lor „generatiile realiste, psihologizante”.

Majoritatea romanelor lui Mircea Eliade din anii ’30 sunt psihologice si ionice, dar conceptia pe care autorul incearca sa o impuna nu mai este ea, aceea ionica.Putini au utilizat atat de constiincios monologul interior in aceea epoca; si nimeni nu l-a respins teoretic cu atata inversunare, si dintr-un punct de vedere mai avansat. In locul analizei si al trairii, romanul preconizat de Mircea Eliade vrea sa instaleze „naratiunea” ca „forma readaptata a mitului si mitologiei la constiinta moderna”.

Romanul metafizic sau existential, pe care Mircea Eliade il teoretizeaza impotriva acelui social-psihologic, trebuie privit deci in legatura cu redescoperirea acestei supraindividualitati mitice, in care „conditia umana” inlocuieste psihologismul si omul renaste din cenusa individualismului. Ionicul se vede depasit aici in sensul corinticului.

Mai greu de explicat este felul in care noua viziune totalitara a romanescului continua sa se impace cu vechile notiune de experienta si autenticitate, introduse la noi de Camil Petrescu. La autorul „Tezelor si antitezelor”, ele reflectau triumful individualitatii si al psihologismului ionic. La Mircea Eliade reflecta, din contra, o tendinta de revenire la forme colective de existenta, prin insasi natura lor, nepsihologice.

A nu fi trait, ci a trai; in explicarea acestei diferente Mircea Eliade incepe insa sa se desparta de Camil Petrescu. „Cred ca tot misterul <<experientei>> rezida in aceasta coincidenta perfecta nu termenul exterior tie (care poate fi o intamplare sau o stare de suflet) si, in acelasi timp, o despartirea a lui, o eliberare de el”. Despartirea interioritatii prin coincidenta ei cu exterioritatea este altceva decat individualismul, care in fond nega exterioritatea. Camil Petrescu insusi descoperea in personalismul francez o solutie asemanatoare; fara sa fie constient de contradictia in care se pune, dar pe care Mircea Eliade o rezolva mergand mai departe in sensul reincluderii individului intr-o supraindividualitate. „Libertate inseamna, inainte de toate, – afirma el in acelasi loc – autonomie, certitudinea ca esti bine infipt in realitate, in viata, iar nu in spectre sau dogme; ca trairea ta, nemaifiind a individului din tine, a limitelor din tine este o actualizare libera a intregii tale vieti.”

Notiunea de experienta, Mircea Eliade a analizat-o foarte bine in eseuri, dar, cand o ilustreaza in romane (cu exceptia lui „Maitreyi” si a „Sarpelui”) nu mai descoperim aproape nimic din ceea ce ea presupune pe latura metafizica. Omul real, concret, nepsihologic, care face experiente fundamentale, e vizibil in aceste romane atat de vulgar erotice, din cauza ca ideea e inecata in intamplari nerelevante.

In concluzie, sa spunem ca resimtind din plin, si constient criza ionicului, Mircea Eliade n-a descoperit si solutia ei practica in roman. Romanele sale raman ezitante, intre doua universuri mentale si intre doua feluri de a scrie. Nici cele propriu-zis fantastice nu sunt scutite de-a-ntregul de hibriditate. Formula narativa, potrivita cu aceasta viziune, Mircea Eliade o teoretiza fara s-o utilizeze vreodata: s-a inteles deja ca e vorba de roman corintic. Aceasta contrazicere submineaza majoritatea romanelor sale. Critica traditionala a crezut ca e de vina lipsa capacitatii creatoare in ordine obiectiva (G. Calinescu: „Ceea ce ii lipseste lui Mircea Eliade este talentul literar”). Reprosul poate fi respins lesne: in Maitreyi, aceasta capacitate e dovedita cu prisosinta. Conceptia lui Mircea Eliade era mai inaintata decat formula narativa. Solutia ar fi fost sa renunte complet la formula realista si sa scrie parabole sau mituri.

Singurul roman al lui Mircea Elaide care da, in chip indubitabil, reciti astazi, impresia de capodopera, este Maitreyi. Romanul ocupa in multe privinte o pozitie singulara. Aparut in 1933, dupa „Isabel si apele diavolului”, el nu invedereaza criza ionicului, desi, cum vom vedea, e departe de a fi un roman ionic ortodox.

Inspirat din experinta indiana, Maitreyi este povestea emotionantei intalniri dintre Allan, un tanar englez stabilit la Calcutta, si Maitreyi, fiica protectorului sau, inginerul Narendra Sen. In Maitreyi fictiunea apare complet purificata artistic. Naratorul este Allan insusi, pe care Sen il cheama in casa lui cu scopul declarat de a-i inlesni viata intr-o Indie prea complicata pentru un european, si cu intentia secreta de a-l infia mai tarziu. Acest din urma detaliu, Allan nu-l va afla decat dupa un timp, cand va intelege si interesul principal al lui Sen pentru el. In casa inginerului, Allan o cunoaste pe Maitreyi. Se indragosteste de ea; la randul ei Maitreyi il iubeste, rezistandu-i o vreme din ratiuni religioase si mai ales neindraznind sa-i strice planurile tatalui. Apropierea se face treptat. Din jurnalul pe care il tine, in aceasta epoca, Allan va reconstitui, dupa izgonirea din casa Sen, toate etapele dragostei lui.

Momentul cel mai semnificativ in evolutia acestei dragoste se afla in capitolul al optulea al romanului. Ii vedem pe cei doi protagonisti in biblioteca, unde catalogheaza cartile lui Sen.

Pe Maitreyi am intalnit-o a doua zi dupa amiaza, inainte de ceai in pragul bibliotecii, asteptandu-ma.

Vino sa-ti arat ce am facut, ma cheama ea.

Adusese vreo cincizeci de volume pe o masa si le asezase cu cotoarele in sus, in asa fel incat sa poata fi citite unul dupa altul.

- Dumneata incepi din capul asta al mesei, iar eu de dincolo. Sa vedem la ce volum ne intalnim, vrei?



Parea foarte emotionata, ii tremura buza si ma privea clipind des din pleoape, ca si cum s-ar fi silit sa uite de ceva, sa destrame o imagine din fata ochilor.

M-am asezat la scris cu presimtire ciudata ca se va intampla ceva nou, si ma intrebam daca nu cumva astept dragostea Maitreyei, daca surpriza pe care o simtea nu era o eventuala impartasire, o luminare a ascunzisurilor sufletului ei. Dar ma trezeam prea putin clatinat de intamplarile acestea eventuale. Scriind, ma intrebam: o mai iubesc? Nu; mi se parea ca o iubesc, numai atat. Intelesei pentru a suta oara ca ma atragea altceva in Maitreyi; irationalul ei, virginitatea ei barbara si, mai presus de toate, fascinul ei. Imi lamuri perfect acestea; ca eram vrajit, nu indragostit. Si, ciudat, intelegeam nu in ceasurile mele de luciditate – multe-putin cate mai aveam – ci in clipele din pragul experientelor decisive, in clipele reale, cand incepeam sa traiesc. Reflectia nu mi-a relevat niciodata nimic.

Pusei mana pe un volum si intalnii mana Maitreyei. Tresarii.

La ce volum ai ajuns? Ma intreaba.

I-l aratai. Era acelasi la care ajunsese si ea, Tales of the unexpected de Wells.Rosi deodata de bucurie, de incantare, nu stiu, dar imi spuse cu glas stins:

- Ai vazut ce <<neasteptat>> avea intalnirea noastra?

M-am retras in odaia mea, ca sa raspund scrisorilor, cu o neliniste si o nerabdare necunoscute pana atunci, Dar, pe cand scriam, am simtit deodata nevoia de a o vedea pe Maitreyi – si m-am dus.

Ziua aceea are o mare insemnatate in povestirea de fata. Transcriu din jurnal: <<Am gasit-o abatuta, aproape plangand. I-am spus ca am venit pentru ca m-a chemat, si aceasta a surprins-o. Ne-am despartiti apoi pentru cinci minute, ca sa sfarsesc scrisoarea. Cand m-am intors, dormea pe canapeaua din fata mesii. Am desteptat-o. A tresarit; ochii ii erau mariti. Am inceput s-o privesc tinta;ea imi sorbea privirile, ochi in ochi;intrebandu-ma la rastimpuri, soptit: Ce? Apoi n-a mai fost in stare sa vorbeasca, nici eu n-am mai putut s-o intreb; ci ne priveam fix, fermecati, stapaniti de acelasi fluid suprafiresc de dulce, incapabili sa ne impotrivim, sa ne scuturam de farmec desteptandu-ne. Mi-e greu sa descriu emotia. O fericire calma, si in acelasi timp violenta, in fata careia sufletul nu opunea nici un fel de rezistenta;o beatitudine a simturilor care depasea senzualitatea, ca si cum ar fi participat la o fericire cereasca, la o stare de har. La inceput, starea se simtea numai in priviri. Apoi am inceput sa ne atingem mainile, fara a ne desparti totusi ochii. Strangeri barbare, mangaieri de devot. [] Am intrebat-o inca o data, de ce nu putem fi noi doi uniti.S-a cutremurat. Ca s-o incerc, i-am cerut sa recite de doua ori acea matra pe care a invatat-o Tagore ca sa se apere de primejdiile contra puritatii. Totusi, dupa ce le-a repetat, farmecul staruia. Cu aceasta i-am dovedit, caci credeam si eu, ca experienta noastra nu-si are radacini sexuale, ci e dragoste, desi manifestata in sinceritati carnale. Am simtit si verificat aceste minunitati umane; controlul cu suprafirescul prin atingere, prin ochi, prin carne. Experienta a durat doua ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de cate ori ne fixam privirile in ochii celulilalt. >>

Ea imi ceru sa lepad sandalele si sa-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emotia celei dintai atingeri n-am s-o uit niciodata. M-a razbunat pentru toate geloziile pe care le indurasem pana atunci. Am stiut ca Maitreyi mi se da toata in aceea abandonare a glezei si a pulpei, asa cum nu se mai daduse vreodata. Scena de pe terasa o uitasem. Nimeni n-ar putea minti atat de dumnezeieste, ca sa pot fi pacalit de atingerea aceasta, imi spuneam. Mi-am ridicat, fara voie piciorul sus pe pulpe, pana aproape de incheietura aceea a genunchiului, pe care o presimteam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam bruna si virgina, caci fara indoiala nici un trup omenesc nu se inaltase atat de departe de carnea ei. In acele doua ceasuri de imbratisare - pe care jurnalul le schitase atat de sumar, atat de sters, incat multa vreme dupa aceea m-am gandit daca mai trebuie sa continui insemnarea etapelor noastre – am trait mai mult si am inteles mai adanc fiinta Maitreyiei decat izbutisem in sase luni de eforturi, de prietenie, de inceput de dragoste. Niciodata n-am stiut mai precis ca atunci ca posed ceva, ca posed absolut.

Ceea ce se remarca de indata in acest pasaj este ca Allan are o dubla perspectiva asupra evenimentelor : contemporana si ulterioara. In epoca iubirii pentru Maitreyi, el tine un jurnal intim pentru ca il completeaza si corecteaza mai tarziu, cand istoria acestei iubiri s-a consumat ; cand scrie in jurnal intamplarile fiecarei zile, nu stie cum se va sfarsi totul, dar cand rescrie jurnalul sub forma unui roman, cunoaste acest sfarsit. Procedeul dublei perspective este vizibil din primele fraze ale romanului.

Voi releva (inainte de a ne reintoarce la capitolul din care am reprodus fragmentul) un scurt pasaj, foarte concludent, in care Allan se plange a nu gasi in jurnalul sau urma unor evenimente anume ce s-a dovedit mai tarziu capital : “ Totusi n-am scris nimic in jurnalul meu, si astazi, cand caut in acele caiete orice urma care sa mi-o poata evoca pe Maitreyi, nu gasesc nimic. E ciudat cat de incapabil sunt sa prevad evenimentele esentiale, sa ghicesc oamenii care schimba mai tarziu firul vietii mele'. Cea mai evidenta distanta este de natura temporala : una din voci s-a facut auzita atunci, in paginile jurnalului ; cealalta se face auzita acum, cand comenteaza jurnalul. De aici se naste o distanta pe care am putea-o numi morala : intre vocea care exprima o traire si vocea care judeca aceasta traire. Aprecierea informatiei difera. Si, o data cu calitatea, difera si cantitatea informatiei. Jurnalul se dovedeste, in unele privinte, sumar, sau chiar mut : abia rescrierea reda glasul. In al patrulea rand, exista o diferenta de expresivitate. Ceasurile de imbratisare, evocate in scena din capitolul opt, par, la lectura jurnalului, „schite atat de sumar, atat de sterse”. Rescrierea e menita tocmai sa regaseasca atmosfera vie a momentului, ceea ce ne avertizeaza asupra unui sens oarecum nou al ideii de autenticitate : consemnarea, imediata, fidela, nu mai garanteaza adevarul trairii; abia regandita, prelucrata, trairea isi recapata prospetimea.



Romanul ionic nu se mai increde, la Mircea Eliade, in jurnalul intim, si-a pierdut inocenta si redevine interesat de o perspectiva mai indepartata asupra evenimentelor. Abia aceasta ingaduie naratorului sa vada limpede: reluand mental filmul evenimentelor si fixandu-si atentia acolo unde doreste.

Este evident ca dublarea perspectivei traite (a „jurnalului”) de aceea prelucrata(a „romanului”) conduce la o reconsiderare a insesi structurii romanesti. Rolul autorului implicat consta in definitiv intr-o luminare diferita, mai buna a faptelor pe care naratorul jurnalului le-a consemnat cum s-a priceput : luminare care-i permite sa reintroduca in aceste fapte o ierarhie de semnificatie. Intalnirea din biblioteca ii apare, in sfarsit lui Allan ca un eveniment care i-a schimbat destinul : desi ecoul ei imediat in jurnalul epocii se dovedeste minim. Semnificatia e de obicei posterioara: traita, intalnirea a fost emotionanta, dar numai contemplata din perspectiva tarzie a intregii povesti de iubire ea si-a relevat caracterul de situatie-cheie. Evolutia romanului ionic ne-a aratat pana acum efortul scriitorului de a renunta, atat la determinarea evenimentului de constiinta printr-unul exterior, cat si la privilegierea unor evenimente de constiinta in detrimentul altora : si iata ca, abia instaurata, domnia nemotivatului si a derizoriului e din nou amenintata. Romanul ca gen nu poate iesi, de altfel, din aceasta dialectica : ar fi sa devina la un capat al procesului, entropie, iar la celalalt, un fel de univers concentrationar, in care cel mai neinsemnat element sa fie strict determinat.

„Maitreyi” are din nou structura dramatica din „Padurea spanzuratilor”. Cateva din evenimentele cheie pot fi lesne identificate in aceasta structura. Primele trei capitole constituie o introducere : actiunea propiu-zisa se declanseaza o data cu mutarea lui Allan in casa lui Sen. Intamplarile anterioare nu au fost consemnate in jurnal, caci abia dupa mutare, Allan se decide sa tina un jurnal. Mutarea in casa Sen este un prim eveniment capital si care parca deschide tanarului ochii asupra propriei vieti, ce i se va parea de aici inainte indeajuns de bogata si de interesanta ca sa merite a fi asternuta pe hartie. Aceasta ar fi istoria jurnalului intim din „Maitreyi”. Cealalta istorie, a romanului rezultat din transcrierea si completarea acestui jurnal, se leaga de un eveniment mult ulterior pericolului iminent ca relatia lui Allan cu Maitreyi sa devina publica. „Numai la o saptamana dupa ziua de nastere a lui Maitreyi s-a intamplat faptul pentru care am inceput eu a scrie acest caiet” : faptul ca atare este o plimbare cu masina, in care Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, se arata deodata in cunostiinta de adevaratele raporturi dintre aceasta din urma si Allan si ameninta sa il divulge familiei. Nu mai e nevoie de alte exemple pentru structura dramatica a romanului.

Perspectiva naratorului jurnalului nu este corectata de ceea a unui autor implicat omniscient, ci de a unuia care, situat la o anumita distanta, se afla totusi inzestrat cu o perspectiva limitata. Cand scrie romanul, Allan stie mai mult decat stia cand tinea jurnalul: dar e departe de a sti totul. Isi poate, de exemplu, critica viziunea dintai asupra lucrurilor, o poate completa („Ar trebuie sa povestesc mai pe larg aceste ultime zile, dar nu-mi amintesc mai nimic, iar jurnalul nu pastreaza decat scheletul unei vieti pe care acum nu o mai pot intui si nu o mai pot evoca”) . Dar, ca narator si personaj in acelasi timp, ramane el insusi prizonier al propriei vieti si la fel de neputincios a o anticipa, acum, ca si cand iubea pe Maitreyi („Mai tarziu, si chiar in timpul cat am scris aceasta povestire, m-am gandit asupra destinului meu de a nu ghici niciodata viitorul, de a nu prevedea niciodata nimic dincolo de faptele de fiecare zi”) Aceasta limitare face ca finalul romanului sa aiba caracter deschis. Dupa ce a fost alungat de Sen si dupa ce a incercat sa se vindece de iubirea lui nefericita traind singur, un timp, intr-un bungalow din Himalaia, Allan se inapoiaza la Calcutta; afla ca Maitreyi (ale carei scrisori nu le citise) e pe cale sa-si piarda mintile si ca s-a dat unui vanzator de fructe, voind probabil sa fie, la randul ei, gonita de Sen si sa-si poata reintalni iubitul;insa toate acestea, se gandeste Allan, nu sunt decat simple presupuneri: „Sunt ceasuri de cand ma gandesc. Si nu pot face nimic. Sa telegrafiez lui Sen? Sa scriu Maitreyiei? Simt ca a facut-o asta pentru mine. Daca as fi citit scrisorile aduse de Khokha. Poate planuise ea ceva. Sunt foarte tulbure, acum, foarte tulbure. Si totusi vreau sa scriu aici, tot, totSi daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde stiu? As vrea sa privesc ochii Maitreyiei.” Naratorul ionic are totdeauna nevoie sa priveasca in ochi personajele sale ca sa scape de incertitudini; ochii Maitreyiei n-ar fi avut insa un argument sa aduca la inebranabilele certitudini ale unui narator doric.

Sa ne intoarcem la scena din biblioteca si s-o examinam mai in amanunt. Voi incepe prin a atrage atentia asupra unei constatari a lui Allan. Uimit de extraordinara seductie pe care Maitreyi o exercita asupra lui, tanarul si-o explica nu ca pe o indragostire banala, ci ca pe o vraja. Allan e incredintat ca nu in ceasurile lui de luciditate, cand apele sufletului s-au calmat, a inteles cu adevarat ce inseamna forta magica a Maitreyiei, ci chiar „in clipele din pragul experientelor decisive, in clipele reale, cand incepeam sa traiesc”. Allan respinge dreptul analizei psihologice de a se pronunta asupra vietii sufletesti. Analiza are intotdeauna doua laturi: una care exprima dorinta naratorului de a privi constiinta personajelor ca pe ceva fundamental rational, chiar daca adesea imprevizibil si insolit: nu analizeaza decat analizabilul; si o alta, decurgand uneori de aici, care face din analiza un instrument lucid si oarecum distant.

De ce natura sunt in definitiv acele trairi reale care produc iluminarea, si la care se refera Allan? Eroul nostru e pe jumatate convins ca doar „i se pare” a o iubi pe Maitreyi, fiind atras de ea de „altceva” si anume de irationalul de care farmecul ei feciorelnic este impregnat. Se simte vrajit, mai curand decat indragostit. E destul de lucid, ca sa analizeze corect. Allan se lasa tarat de sentimentul lui pentru Maitreyi. Nu fara a incerca sa reziste. Dar vointa lui Allan nu asculta de glasul ratiunii; si nici sentimentul lui. Cand pasiunea exista, nici o cenzura nu o poate controla. Allan, caruia spiritul critic nu-i lipseste, este, el un pasionat. In preajma Maitreyiei, cand se intalnesc in biblioteca, e cuprins de o presimtire ciudata, ca si cum un eveniment important ar fi pe cale sa se produca in viata lui. Privirile lor intalnindu-se, se simte strabatut de un „fluid suprafiresc de dulce”, care-l face incapabil de impotrivire: farmecul erotic e ca o otrava fara antidot. E definitia pasiunii care potoleste toate nelinistile cu exceptia celei a simturilor insesi, si care e o implinire ce nu lasa nici un spatiu gol in suflet. Senzualitatea nu e totul.Implicand sexualitatea, dragostea dintre Allan si Maitreyi este deopotriva de esenta mistica: fizica si metafizica. Mircea Eliade a insistat, in cateva randuri, pe suprasexualitatea care ar caracteriza dragostea indiana, in care omul are constiinta ca participa la marele tot iar egocentristul este invins de nevoia daruirii. Notiunea de iubire este mai cuprinzatoare pentru Maitreyi sau pentru sora ei Chabu decat pentru Allan. Allan nu intelege de la inceput ca fetele au, fiecare, copacul lor de care sunt indragostite, sau ca Maitreyi a putut pastra o suvita din parul alb al lui Tagore, care-i fusese guru, adica mentor spiritual. Treptat insa, european lucid, egocentric si superficial descopera el insusi puterea si farmecul iubirii mistice, de care se credea la adapost prin formatia lui rationalista. Gelozia sau neintelegerea se sterg si ele din mintea lui, ramanand sa arda doar flacara pasiunii. Intalnirea cu Maitreyi in biblioteca, este ce dintai in care eroul se simte aruncat, de o forta mai presus de el, dincolo de meterezele castelului sau temeinic pazit, intr-o mare pasiune.



Nu doar exotismul mediului dar si pitorescul moral lipseste din „Maitreyi”. Sau este secundar. Opozitia India-Europa din romanul lui Mircea Eliade trebuie redusa la dimensiunile sale reale. Allan este, de altfel, un om avizat in gandirea indiana si surprizele pe care le mai are nu sunt legate atat de continutul unor practici locale, cat de forma lor. Cand, de exemplu, este nevoit sa inventeze pentru mica Chabu o poveste cu pomi vorbitori, Allan isi da usor seama ca incredintarea fetei ca toti pomii vorbesc este o reminiscenta de pateism.

Iubirea pentru Maitreyi opereaza in el un miracol. Dupa forta magica, prin care orbeste ratiunea, aceasta e a doua trasatura a pasiunii: pasiunea converteste.

In „Maitreyi”, iubirea are puterea de a converti si de a initia. Iar initiatul este aici barbatul. Revelatia sufletului Maitreyiei patrunde treptat in constiinta lui Allan, otravind-o cu dulceata ei si subjugand-o. Allan stie ca e vrajit: si se lasa prada vrajii. Face prea putin ca s-o spulbere. Mai mult: accepta primejdiosul joc, la capatul caruia nu mai exista, pentru jucator, intoarcere.

Observatia ca pasionala Maitreyi se joaca, Allan o face destul de timpuriu, dupa ce abia se cunoscusera. Nu atribuie de la inceput jocului ei sensul exact, dar intuieste in el altceva decat superficiala cochetarie.

Cand, inainte de marea scena pe care o analizez, se intampla ca mainele sau picioarele lor sa se atinga, Allan se tulbura si o credea pe Maitreyi la fel de tulburata. In marginea paginii de jurnal unde consemnase puternica emotie, Allan va nota mai tarziu: „Inexact! Maitreyi era castigata numai de joc, de voluptatea amagirii, nu de ispita. Nici nu-si inchipuia pe atunci ceea ce putea insemna pasiunea.” Acesta e primul stadiu al relatiei lor.Stadiul urmator este singurul pe care naratorul nu-l descrie in termenii jocului: zapaceala erotica a fetei suspenda provizoriu jocul. Dar, dupa aceea, jocul este regasit spontan si inca in momentele cele mai inalte ale iubirii.

Jocurile Maitreyiei sunt jocurile pasiunii. Ma voi intoarce pentru ultima oara la scena pe care am citit-o la inceputul acestor consideratii. Observam ca fata ii propune intai lui Allan o distractie aparent neangajata: jocul cu cartile. Amandoi urmeaza sa transcrie titlurle pe fise, pornind din parti opuse ale mesei, pe care se gasesc asezate la rand cateva zeci de volume: va fi interesant sa vada la ce carte se vor intalni. Aceasta este Tales of the unexpected de Wells. Maitreyi e impresionata de ideea de supriza din titlu si se roseste toata. Intr-un joc surpriza este esentiala si trebuie cultivata. Se remarca la Maitreyi ca ea crede in hazardul jocului.Se retrage in camera ei, foarte tulburata si nelinstita. Scena care urmeaza nu e nici ea straina de ideea jocului. E intai intre Maitreyi si Allan acel joc al privirilor care stabileste legatura. Tinerii par sa cada intr-un fel de transa. Vine la rand, jocul mainilor, de o sensibilitate mai pronuntata. Ceea ce izbeste in el e un caracter aproape ceremonial. Eroii savarsesc, numai pe jumatate constienti, un ritual erotic si dimpotriva mistic. Ca orice joc, si acesta are regulile lui. Allan nu profita vulgar de orbirea fetei si a lui; ii permite Maitreyiei sa se apere cu patima rostindu-si rugaciunea invatata de la Tagore. Ca sa convinga pe Maitreyi ca e vorba, intre ei, de dragoste si nu doar de o josnica atractie sexuala, Allan n-are alte cale decat s-o lase sa se patrunda definitiv de pasiunea ei: aceasta este experienta, in conceptia lui Mircea Eliade, si ea logodeste carnalul cu spiritualul si profanul cu sacrul. E o logodna mistica. Jocul piciorului e treapta cea mai de sus a acestei experinte si el semnifica abandonul total si posesiunea absoluta. Doua nuante trebuie distinse aici. In primul rand, avansarea jocului, in atingerea tot mai intima a picioarelor, nu e descrisa in termeni de adancime, de coborare in fiinta de care a fetei, ci in termeni de inaltare. Pasiunea adevarata inalta pe om. In al doilea rand, jocul pasional e o forma de contact cu absolutul, da convingerea posedarii in chip absolut. Ceremonialul pasiunii este, in aceasta privinta, creator de iluzie perfecta. Fara certitudinea ca posesiunea absoluta e posibila in iubire, nu exista pasiune. Aceasta e o alta trasatura a iubirii pasionale. Maitreyi este incredintata de miracolul intalnirii ochilor, mainilor sau picioarelor, asa cum este de existenta unui suflet demn de iubire in copacul ei favorit. Insa aceasta e singura cale prin care iubirea devine pasiune: iluzionandu-se ca-si poseda obiectul in mod absolut.

In „Maitreyi”, iubirea se dovedeste o experienta completa. Ea are pana aici toate atributele pasiunii: taraste in vartejul ei fara putinta de impotrivire pe naiva Maitreyi ca si pe lucidul Allan, converteste, creeaza prin ritualul ei solemn, iluzia obtinerii absolutului.

Dar ca teza sa fie verificata deplin, mai lipseste in demonstratia noastra un element: caracterul nefast al pasiunii. Pasiunea distruge intai pe Chabu. Chabu nu e numai prima ei victima, dar este si una absolut nevinovata. Il iubeste pe Allan, fara sa-si dea macar seama, si, fragilul ei suflet neputand suporta tensiunea, explodeaza.Copila se imbolnaveste de un fel de dementa, cu perioade de prostatie si cu altele de violenta, si moare inainte de a-si reveni.Rolul ei in conflict este important. Contaminata inconstient de pasiunea care incarcase de electricitate aerul casei Sen, stie, desi probabil nu intelege, ce se petrece intre sora ei si Allan, ii impinge cu ingenuitate pe unul in bratele celuilalt; apoi cu aceiasi ingenuitate, ii denunta doamnei Sen. Cea mai indemnata victima a pasiunii in romanul lui Mircea Eliade este, neindoielnic, Maitreyi. Ea se consuma in focul pasiunii pana la capat. Despartita cu sila de Allan,”innebuneste” ca si Chabu.

Am spus deja ca solutia lui Allan e numai superficial alta decat a Maitreyiei. Oricat de rezonabil s-ar dovedi Allan in comparatie cu Maitreyi, el face pana la urma experienta pasiunii: cunoaste, prin fata lui Sen, absolutul iubirii. O marturiseste, el insusi, indirect, in finalul scenei incepute in biblioteca. Nu e adevarat ca experienta lui ramane pur contemplativa si abstract reflexiva: dovada cea mai buna o constituie convertirea la o lege a iubirii pana atunci necunoscuta spiritului sau lucid. Dupa cum, o dovada este si „caderea” lui, dupa despartirea de Maitreyi. Allan e la fel de bolnav ca si Chabu si Maitreyi.

Pana la urma, e drept, spre deosebire de Maitreyi, Allan pare ca se vindeca: dar pasiunea n-a lasat, in carnea sufletului sau, urme mai putin adanci decat in acela al fetei lui Narendra Sen. Nimeni n-a iesit nevatamat din jocurile Maitreyiei. Sa fie pierderea mintilor sau moartea singura iesire din toate marile pasiuni?






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1133
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site