MAREA TRANCANEALA

MAREA TRANCANEALA

"Vorbirea omeneasca - subliniaza Tudor Vianu - este marea experienta a lui Caragiale, functiunea pe care o cunostea mai bine si o stapanea cu preciziunea unui virtuoz, celula germinativa a intregii lui arte". (T. Vianu, I. L. Caragiale in Arta prozatorilor romani, Ed. Contemporana, Buc., 1941, p. 302).

Limbajul, dialogul este partea esentiala a operei sale, lumea lui se modeleaza prin dialog, autorul fiind un observator neintrecut al vorbirii contemporanilor sai, indiferent de categoria sociala. De aceea, Caragiale a dat nastere unui dialog intre el si personajele sale datorita spiritului realist ironic. Astfel, eroii sai sunt mai autentici prin limbaj decat prin actiunea lor. Dar aceste doua aspecte, vorbirea si actiunea eroilor, se completeaza reciproc, pentru ca au izvor comun, anume gandirea, cu toate manifestarile ei multiple. "Limba este realitatea nemijlocita a gandirii", spuneau Marx si Engels. Intre vorba si fapta exista o legatura indisolubila, chiar daca ne inchipuim ca le putem separa, caci, de fapt, nu putem sa ne ascundem faptele prin vorbe si vorbele prin fapte; pana la urma tot ce gandesti spui.

Farmecul specific al intregii opere a lui Caragiale rezulta indeosebi din darul lui inegalabil de a mima, pornind de la ironie si mergand pana la comic, limbajul unei anumite societati. Iar faptul ca a stiut sa transcrie vorbirea personajelor in ce are ea mai tipic nu este doar un mestesug al scriitorului, ci neintrecutul sau spirit de observatie ironic, precizia si subtilitatea cu care a inregistrat faptele lingvistice cele mai marunte si mai variate, apartinand tuturor graiurilor romanesti si tuturor laturilor limbii (fonetica, gramatica, vocabular). De fapt, limbajul personajelor sale consta in expresii lipsite de continut semantic, in stereotipuri. Prin intermediul lor se lauda unele pe altele, etalandu-si merite si calitati care le lipsesc cu desavarsire, dar le mentin intr-o ameteala continua. Aceste vorbe false se grupeaza in universul hiperbolizant al ironiei.

Vorbele false sunt folosite in special de catre reprezentantii micii burghezii si ai mahalalei, pe care Caragiale i-a preferat in opera sa tocmai datorita acestui aspect. Dar si datorita faptului ca influenta franceza s-a exercitat asupra lor cel mai mult si intr-o maniera caraghioasa. Caragiale ironiza pe cate un reprezentant al acestor clase socio-profesoinale si o facea bucuros tocmai datorita modului lor de a vorbi. Intre Veta si Zita din "O noapte furtunoasa" exista o mare deosebire in modul lor de a vorbi. Prima se exprima simplu, folosind cuvinte din vocabularul obisnuit al unui om care are atata instructiune, incat poate citi si scrie fara greutate. In schimb, Zita seamana cu "monserul" ei, Rica Venturiano, deoarece foloseste mereu expresii si termeni "radicali", dar pe care-i stalceste intr-o masura mult mai mare decat Rica. Ca doar ea are cateva clase de "pansion", iar el este "studinte in drept", iar sora ei Veta nici macar nu are o scoala medie. Astfel, vorbirea difera de la un personaj la altul in functie de continutul ei. De exemplu, conu Leonida, stalceste neologismele atunci cand face "teorii inalte" in legatura cu politica si psihologia omului fixat pe o idee, dar mai mult nu este in stare sa lege o fraza ceva mai lunga. Curios este ca vorbeste "normal" atunci cand poarta discutii care depasesc pregatirea sa intelectuala.

Caragiale, prin spiritul ironic, se numara printre primii autori care au analizat intr-o maniera lucida deformarile limbajului aflate sub presiunea demagogiei. Caci aceasta demagogie este principalul vinovat de vorbaria multa si fara noima a eroilor lui Caragiale, iar autorul a numit-o expresiv, sau mai bine spus ironic, "tirania vorbei": "Proclamarea redesteptarii si emanciparii noastre politice a fost sub semnalul inaugurarii celei mai teribile si injositoare tiranii - tirania vorbei. Iata cine ne-a stapanit o jumatate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflata si seaca - legenda. [.] A gandi era cea mai groaznica vina; a rade cel mai negru pacat. Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat vorba." (I. L. Caragiale, Opere, vol. V, Fund. pentru literatura, 1938, p.83 - 84).

Mircea Iorgulescu vede aceasta vorbarie ca pe o "trancaneala", caci "Ocupatia cea mai raspandita in lumea lui Caragiale e statul de vorba. Au, n-au treaba, acesti oameni abia asteapta un prilej ori un pretext sa-nceapa <o discutiune>, de obicei una <foarte animata> si mai intotdeuna mult prelungita.

De fapt, treaba lor nici nu este alta.

Vorbitul este chiar viata lor."

Autorul de fata ne arata ca oamenii lui Caragiale nu sunt niste oratori in adevaratul sens al cuvantului, doar ca le place sa tina discursuri lungi si fara inteles. Ei au o imensa pofta de "conversatie", care este transmisa din generatie in generatie, mostenirea lasata fara testament. Aceasta pofta de "conversatie" se dovedeste a singura statornica, spre deosebire de ocupatiile lor, care sunt trecatoare. Explicatia ar fi ca "ei vorbesc pentru a trai; mai exact, pentru a se iluziona ca traiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o forma de viata. Ei vorbesc asa cum pestii inoata si pasarile zboara. A vorbi inseamna in aceasta lume a exista, iar vorbitul tine loc de orice. Este o activitate absorbanta, cu functii complexe si intrepatrunse. Este si un drog, narcotizeaza, dar este si un inlocuitor perfect de existenta in real: trancanitul ca ultimul stadiu al mistificarii traitului. Si e, in acelasi timp, si un surogat de mantuire: sa vorbeasca e tot ce le-a mai ramas acestor oameni; e tot ce mai pot face.

Ei se exileaza in limbutie." (M. Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale (sau Marea trancaneala), editia a doua, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Buc., 1994, p. 12). In acest sens nu exista alta solutie decat sa-i intelegem pe acesti oameni, asa cum a facut si Iorgulescu, caci "trancaneala este spatiul libertatii lor", ei vorbesc si vorbesc si tot vorbesc pentru ca este modalitatea prin care ei uita, de sine, de lumea "nebuna" in care traiesc, imaginandu-si un univers al cuvintelor prin care ei devin altii. Este desigur o iluzie, ironica am putea spune, deoarece acea lume la care ei viseaza este o fantoma, in sensul ca aici li se permite orice prin vorbele false rostite de ei.

Faptul ca lor le place extrem de mult sa converseze, este pentru ca reprezinta lucrul cel mai important din viata lor, iar locul unde se intalnesc pentru a duce la bun sfarsit acest "moft" nu este altul decat beraria si indiferent cu cine: "Domnul Mache sade la o masa in berarie si asteapta sa pice vreun amic; e vesel si are pofta de conversatie". Alta data, nu mai este de vorba de "vreun amic", ci "vreun alt bucurestean", primul care "pica", astfel incat sa se realizeze ce este mai important pentru ei - palavrageala: "Stau in fata unui local de noapte, o mica berarie, si fiindca am pofta de vorba, astept, nu cumva o pica vreun alt bucurestean iubitor ca mine de aer curat, sa respiram impreuna". Aceasta asteptare in berarii de a pica vreun amic sau bucurestean cu care individul sa se converseze se datoreaza faptului ca lumea este macinata de singuratate, de aceea da nastere poftei de vorba, chiar daca conversatia dintre doua sau mai multe persoane nu are deloc valoare. Cu toate acestea, partenerul ideal de conversatie, dupa cum arata M. Iorgulescu, este acela care aproba tot ce spune vorbitorul (cuvantul aprobator ar frantuzescul "Rezon!") si care se mira indelung de profunzimea spuselor acestuia (Efimita declara foarte incantata: "Ei! Cum le spui dumneata, sa tot stai s-asculti."), ca la sfarsit sa fie aplaudat cu un binemeritat "Bravo!".

Eroilor lui Caragiale le place sa vorbeasca, nimic de obiectat, dar faptul ca "trancaneala" lor nu are un subiect anume indica ironia autorului, pe care nu ezita sa o foloseasca. "Chestiuni la ordinea zilei" reprezinta subiectul de discutie al personajelor: "poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei educationale, progresele electricitatii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l'Exile s.c.l.". Se discuta despre orice si "despre cine stie ce", "despre ce mai e nou", "ce mai scriu gazetele?".

Astfel, maiestria lui Caragiale se manifesta in puterea de caracterizare a oamenilor prin propriile lor cuvinte fara a face uz de portretistica si de ambianta. Personajele sale sunt mai mult auzite decat vazute, ele isi tradeaza caracterul in dialog, individualizandu-se aproape exclusiv prin felul lor de a vorbi, de a reactiona verbal. De aceea stilul oficial al autorului nu vine sa transmita , sa demonstreze, ci ca insele. Cel putin patru aspecte ale acestui stil scot in evidenta realitatile politice si psihologice ale epocii respective, aspecte reprezentative pentru arta ironiei lui Caragiale:

Preferinta pentru antiteze (ieri - azi, obscuritate - lumina, intristare - veselie, reactiune - progres) arata ca vorbaria personajelor este una demagogica, personaje care nu sunt altceva decat "gura - casca".

Folosirea epitetelor si comparatiilor arata indirect decizia scriitorului de a nu produce o stare de tensiune intelectuala, in urma careia sa se declanseze procesul gandirii. De aceea, in vorbirea personajelor abunda asociatiile prestabilite: dispretul strivitor, persoana delicata, inalta stima, profund respect, umbra de banuiala, cea mai nobila si mai umanitara profesiune, suferinta extrema, prietena gratioasa etc. Aceste asociatii de substantive cu adjective reprezinta semnul stereotipiei gandirii.

Multimea de expresii tautologice ("O sotietate fara printipuri, va sa zica nu le are.", "familia e patria cea mica precum patria e familia cea mare", "cand zicem 64 zicem plebiscit, cand zicem plebiscit zicem 64") inseamna, asa cum arata si Roland Barthes, "o ruptura agresiva intre inteligenta si obiect." (R. Barthes, Mythologies, Ed. Du Seuil, 1957, p. 109).

Faptul ca in cadrul unei fraze, prima propozitie incepe cu o afirmatie pe care cea de-a doua o neaga, fara ca ultima sa aduca totusi vreo clarificare in acest sens, reflecta mecanismul acestei societati care nu se arata interesata sa progreseze in limpezime si in cunoastere. In acest tip de fraze conjunctia folosita nu serveste pentru a lega propozitiile si a le da un inteles, ci reprezinta efortul disperat al eroilor de a uni ceea ce nu se poate uni.

Aceste aspecte nu demonstreaza faptul ca felul de a vorbi al personajelor contrazice limbajul curent, ci numai logica. Caci, pana la urma, expresiile aberante folosite au o semnificatie, capabila sa dobandeasca un sens numai prin referirea la un anume moment. Iar confuzia ivita nu altereaza decisiv sensul general al frazei, fiindca ea are inca de la inceput un dram de aproximatie valabila.

In legatura cu natura logica a modului de vorbire a personajelor ne ofera si Marta Petreu. Ea considera ca eroii lui Caragiale vorbesc si argumenteaza, deci ei gandesc, in acelasi fel, anume "profund defectuos". Lui Caragiale i s-a atribuit meritul de a-si categoriza eroii, chiar si printr-o virgula gresit pusa, drept "deficienti" din punct de vedere rational. Prin urmare greselile de limbaj nu constau numai in stalcirea limbii, ci ele sunt greseli care tin de judecata si rationarea personajului; ele sunt de natura logica si pot fi reliefate tot prin intermediul unor instrumente logice, care se regasesc in paralogice si sofiste. In opera lui Caragiale s-a identificat paralogismele lingvistice care sunt analizate in "Respingerile sofistice" ale lui Aristotel: compozitia si eroarea complementara, diviziunea, forma de vorbire, stilul prolix. Gratie acestor paralogisme , Caragiale, asemenea lui Aristotel, "pare a-si momi personajele spre vorbarie si incoerenta logica." (Marta Petreu, Teze neterminate, Buc., Ed. Cartea Romaneasca, 1991, p. 131). Un exemplu oferit de autoare, printre multe altele, in acest sens, se afla in rapoartele procurorilor si ministrilor din schita "Telegrame", unul dintre ele sunand cam asa: "Dama chemat sergent strada care nefiind nici unul urcat birje un cal plecand degrab huiduita". Nu este nimic limpede aici daca "dama" a urcat chiar ea in birja ce avea inhamat un cal, daca dama s-a urcat in birja impreuna cu un cal sau daca ea a urcat un cal in birja si apoi a plecat "degrab". Totul este neclar tocmai datorita formei de expresie folosita de procuror care ne induce in eroare, in dilema. Poate ca scriitorul Caragiale nu a cunoscut speciile de sofisme pe care le-a analizat Aristotel, dar acestea se regasesc atat izbitor sa pentru ca el "avea logica in sange" (Marta Petreu, Teze neterminate, Buc., Ed. Cartea Romaneasca, 1991, p. 149), multi contemporani de-ai sai sesizand natura sofista a scriitorului. Cheia ironiei lui Caragiale se afla in aceasta sofistica a lui Aristotel, autorul dorindu-si si reusind, totodata, sa reduca omul "la o masinarie producatoare de limbaj", ca apoi s-o dezmembreze "atat la nivelul moral ori afectiv-temperamental, cat si in planul cel mai adanc, al rationalitatii in sine: planul logic." (Marta Petreu, Teze neterminate, Buc., Ed. Cartea Romaneasca, 1991, p. 147 - 148).

Ion Constantinescu este de parere ca in limbajul eroilor lui Caragiale se intrevede "prostia omeneasca", de care autorul a fost preocupat, chiat el definind-o intr-o scrisoare din 1905 catre Alceu Urechia: "Nu te supara, dar n-ai dreptate aproape deloc. Nu e vorba de teapa, de educatie, mediu s.c.l - toate astea sunt nimicuri trecatoare, e vorba de ceva etern, ca timpul si chaosul, ca insusi unul Dumnezeu, tie-te numai! De PROSTIE!". Prostia este vazuta ca o denaturare a naturii umane, a limbajului si a modului de a gandi al personajelor, negandu-se, intr-un fel, realitatea.

Pe de alta parte, Caragiale a sesizat cu mare precizie si exactitate particularitatile legilor fonetice ale tuturor graiurilor romanesti.

Astfel, una dintre legile fonetice cele mai caracteristice ale limbii vorbite este transformarea lui e in i si invers, precum si o si u. Aceasta lege Caragiale o aplica indeosebi la neologisme, pentru ca vrea sa ironizeze ignoranta burgheziei. Exemplele sunt multe: cremenal, poblic, ezircit si izircit (= exercitiu), ciucalata, capabel, cumpanie, procoror, agrisor, avucat etc. Alta data n este pus in fata altor consoane: andresa, andrisant, compromentata. O situatie speciala este reproducerea cat mai fidela a cuvintelor franceze: depanda, endepandent, enteres, prezante, naturel, particuler, comersant. O serie de deformari implica in mecanismul producerii lor o gresita intelegere a alcatuirii cuvantului: dezvorta (cu prefixul dez-), sifonel (cu sufixul -el), plebicist (cu sufixul -ist).

Un fenomen lingvistic prin care Caragiale scoate in evidenta trasatura unei intregi societati este etimologia populara, care consta in modificarea unui cuvant sub influenta altuia asemanator din punct de vedere fonetic. Un cuvant auzit pentru prima data risca sa nu poata fi retinut in forma lui corecta, iar vorbitorul il asociaza cu un cuvant bine cunoscut de el. Astfel, se modifica fonetic primul cuvant, modificare care poate merge pana la confundarea ambelor cuvinte. De obicei, etimologia populara apare la cuvintele recent imprumutate, iar persoanele care pretind a le folosi trebuie sa aiba o anumita pregatire intelectuala, ceea ce nu este si cazul eroilor lui Caragiale. La acesti oameni se produce confuzie intre cele doua cuvinte ori difera in totalitate, iar drept urmare acest lucru nu poate provoca decat rasul. Si de aceasta data exemplele sunt caracteristice: renumeratie mica dupa buget (pentru remuneretie), scrofulos la datorie (in loc de scrupulos), suplima (= suprima), calduri dropicale (pentru tropicale), sa te pronunti cu asa iluzii in contra mea (= aluzii), cerneala violenta (pentru violeta) etc. De asemenea, ei folosesc termeni carora le da alte sensuri: capitalisti pentru locuitori ai capitalei, liber-schimbist pentru om elastic in conceptii, momentan pentru instantaneu, independente pentru dependinte.

Jargonul este foarte folosit in randul personajelor lui Caragiale. Cuvintele si expresiile catalogate drept jargon ar fi: parol si ma parol (pentru cuvant de onoare), par egzamplu, bonjur, bonsoar, alevoa (= au revoir), musiu (pentru Zita are valoare de monsieur, iar jupan Dumitrache il foloseste ca un termen dispretuitor la adresa lui Rica Venturiano), maser, monser (pentru Zita este echivalent cu "iubit"), romanse (ce sensul de "aventuri amoroase"), de un pamplezir (= fr. Par plaisir), sanfaso (= fr. Sans faon) etc.

Eroii lui Caragiale fac combinari de cuvinte curioase: asiguripsita (neologismul "asigurata", refacut dupa modelul molipsita, pedepsita), machiaverlic - imbinarea cea mai pitoreasca (Machiavelli + sifixul turcesc -lic). Ei alatura sinonime, dand nastere unor expresii pleonastice: "domnule, musiu", "madam, cocoana", "june tanar", "numaidecat momental", "pardon, sa iertati".

Toate aceste nereguli ale vorbirii personajelor nu dezvalui altceva decat contrastul inconstient dintre pretentie si realitate.

Eroii lui Caragiale se caracterizeaza prin "ritm", care, dupa autor, este "esenta stilului". Stefan Cazimir in lucrarea sa intitulata "Caragiale - universul comic", ne lamureste in privinta ritmului. Prin ritm nu intelegem doar cadenta comunicarii, rapiditatea cu care se vorbeste, ci mai presus de toate un ritm esential al gandirii si acordarea corespunzatoare a instrumentului lingvistic, dar care este, de fapt, incapabil sa raspunda fara disonante unor solicitari inedite, solicitari care se ivesc totusi si care aduc dupa ele alterarea ritmului. Asa este cazul, cel mai adesea, de complicarea faptelor care trebuie transmise sau comentate, iar ordonarea lor intr-o expresie coerenta devine imposibila: "Eu, domn' judecator, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, si clondirul cu trei chile mastica prima, care venisem tomn-atunci, cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din piata, inca chiar domn' Tomita zicea sa-l iau in birje." (Justitie). Se vede clar in acest exemplu ca eroii nu fac decat dezacorduri atunci cand sunt pusi in fata faptului implinit, caci ei nu mai detin capacitatea normala a instrumentelor de comunicare.

Vorbirea personajelor caragialesti aluneca si cade sigur in incalcarea legilor gandirii, personajele facand uz de abaterile logice. Astfel, memorabila fraza "Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire", daca ar fi rectificata, ar suna: "ideea unei industrii romane e admirabila, dar industria ne lipseste cu desavarsire". Personajele folosesc des contradictiile si nimic nu poate salva acest obicei, care dezvolta un fenomen de prostie intelectuala si devin clisee pentru eroii lui Caragiale. Cand auzi fraza "Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani", nu mai trebuie sa te gandesti prea mult ca ii apartine lui Catavencu, aceasta caracterizandu-l pe el ca personaj tipic.

Expresiile verbale sunt foarte des intrebuintate de personaje si care devin niste ticuri. Ticul verbal al lui jupan Dumitrache este acela de a spune de fiecare data ca are "ambit". Farfuridi foloseste frecvent formule despre tradare ("tradare sa fie, daca o cer interesele partidului.", "mi-e frica de tradare"). Lui Pristanda ii sunt proprii, deja celebrele formule "curat - murdar" si "famelie mare, renumeratie mica, dupa buget". Cetateanul turmentat foloseste intrebarea "eu pentru cine votez?", dar si insiruirea "da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin, da-i cu bere". Iar Dandanache a ramas fixat pe "familia mea de la patuzsopt", in timp ce Lache din "O lacuna." e fixat pe "monser" ("Lasa, monser, stiu eu.", "Esti teribil, monser"). Aceste expresii, formule catalogate drept ticuri verbale au devenit proverbiale, intrand astfel in limba comuna, unde sunt folosite, chiar si in zilele noastre, cu intentii ironice sau doar glumete. Cine nu se scapa astazi si spune, cand i se pare nimerit pentru a destinde atmosfera, "aveti putintica rabdare", "avem cestiuni arzatoare la ordinea zilei", "stimabilul", "onorabilul", "pot pentru ca sa spun" etc.?

In aceasta directie putem spune fara rautate ca, asemenea lui Gustave Flaubert, neinduplecatul dusman al expresiei plate, tocite, Caragiale a colectionat clisee, ticuri verbale, a consemnat nenumarate feluri de stricare a gramaticii, datorate mai ales straduintei vorbitorilor de a se exprima cat mai pretentios posibil, punand in lumina incoerenta gandirii lor. Acesti vorbitori, de fapt, denatureaza ceea ce Caragiale iubea cel mai mult - limba romana. Si pentru a-si arata cata dragoste ii poarta o spune in articolul "Peste 50 de ani": "Sarmana limba romaneasca! Nu mai este, cum ar fi trebuit sa fie, o planta cultivata! a ajuns o buruiana salbatica! Multe vanturi au batut-o! odata o batea vantul frantuzesc; acu o bate vantul nemtesc. Noroc ca mai are radacini adanci; aminteri, i s-ar starpi soiul si ar fi pacat de ea, fiindca (nu ca s-o laud eu!) ingrijita, ce flori frumoase si ce sanatos rod ar da aceasta voinica buruiana de veacuri despretuita, cu care veacuri s-a hranit si tinut sufletul unui intreg neam de oameni! Care cum se scoala astazi o calca-n picioare, si, drept ingrijire chip si seama si spre pastrare, o oparasc cu cerneala de scris si de tipar; si ea rabda, tinandu-si ascunsa puterea de viata in radacinele-i adanci, cat si mai putea-o tinea si acolo; caci si acoloa-nceput s-a prigoneasca si s-a ajunga soarta rea prin asa numitele <metoade moderne>".