Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Povestea lui Harap-Alb - Basm cult

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Povestea lui Harap-Alb





Basmul este specie a genului epic, in proza sau in versuri, in care se relateaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare, care se lupta cu fortele raului, pe care le inving. G. Calinescu in „Estetica basmului”, definea basmul ca „o oglindire a vietii in moduri fabuloase”.

Basmul cult respecta tiparul narativ al basmului popular, dar imbogateste shema constructiei acestuia conform viziunii artistice a scriitorului. Fabulosul este localizat si umanizat, stilul este elaborat, naratiunea se imbina cu dialogul si descrierea si are unicitatea operei semnate. Discursul naratorului supraindividual alterneaza frecvent cu vovea naratorului auctorial care, alaturi de functia narativa si cea de regie, indeplineste deseori rolul de observator si pe cel de reflector. Alte linii de forta ale basmului cult sunt personajele individualizate prin comportament, prin limbaj si psihologie, prin atitudine, gestica sau mimica.

Basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga este un basm cult, a fost publicat in revista Convorbiri Literare, la 1 septembrie 1877; el reprezinta „insasi sinteza basmului romanesc: toata filosofia noastra populara, intre fatalitatea raului si ideala cautare a binelui..” (Pompiliu Constantinescu).

Titlul, deosebit de sugestiv, este numele eroului principal, iar constructia oximoronica – alb-negru – se circumscrie unei poetici romantice: „harap” este un om cu pielea inchisa la culoare si indica conditia precara sociala, de sluga, iar „alb” devine semnificativ pentru caracterul integru al eroului, simbol al puritatii lui.

Chiar daca subiectul nu este original (mai este intalnit in 6 versiuni romanesti, una ucraineana, iar alta italiana), basmul lui Creanga se diferentiaza prin „intrarea in subiect (primele trei probe), prezenta spanului si tema insotitorilor nazdravani” (Jean Boutiere). Aceasta tema se intregeste prin dezvoltarea liniilor supratemei: triumful binelui supra raului.

In structurile narative ale acestui basm se regasesc toate invariantele diegesisului fabulos din folclor, toate toposurile traditionale. Prin acest mecanism se instituie un model narativ de surprinzatoare modernitate care deplaseaza accentul de pe registrul fabulosului pe cel al „temelor” personajelor si al remei discursului. Astfel incipitul este marcat printr-o dubla „intrare”, are o formula consacrata – „Amu cica era odata” –, debuteaza ex abrupto, cu o fraza care cuprinde succint intriga basmului. Asocierea, la nivelul incipitului, a persoanelor I plural si I singular instituie pactul narativ intre narator si naratar (care isi asuma explicit functia de narare). Ca in orice basm, si acesta are un final inchis, marcat de un deznodamant bine inchegat: eroul trece proba suprema – moarte inciere -, isi redobandeste conditia princiara si este rasplatit cu o nunta care tine si acum. Formula initiala si cea finala, aflate intr-un raport de complementaritate, inrameaza lumea pe care o comunica povestitorul, avertizand asupra specificului ei, facand trecerea de la lumea reala din afara operei la lumea fictionala, din interiorul ei. Totodata pregateste ascultatorul sa intre in conventia unei comunicari literare. Intre aceste doua repere, actiunea basmului evolueaza linear, prin sabloane care sunt situatii fixe, in orice basm, cum ar fi: superioritatea mezinului, motivul calatoriei, supunerea prin viclesug, incercarea curajului in trei imprejurari diferite, motivul animalelor recunoscatoare si al prietenilor devotati, izbanda, demascarea, personajul rau, motivul apei vii si moarte, casatoria eroului etc.

Timpul este neprecizat, situeaza intamplarile in atemporalitate, in „vremurile acelea”, cum spune povestitorul, sau in „illo tempore” cum spune Mircea Eliade timpului anistoric. Spatiul se defineste prin peisaje si fiinte fantastice: padurea Spanului, gradina ursului, padurea cerbului etc.

Considerata, cel mai adesea un „veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre” (George Munteanu), Povestea lui Harap-Alb urmareste destinul unui fecior de crai printr-un lung proces al devenirii spirituale. Desi a fost adesea asociat cu Don Quijote (Al. Piru), Siva (V Lovinescu), Hamlet (Valeriu Cristea), desi s-a vazut in el un „erou fermecator”, o „varietate local-etnografica de Prince charmant” (Cornel Regman) sau, dimpotriva, un „om simplu”, lipsit de „merite personale” (Aurel Rau), protagonistul basmului lui Creanga ramane totusi o figura singulara, o remarcabila creatie a marelui povestitor.



La nivel compozitional, asemenea basmului popular, povestea lui Creanga isi structureaza epicul pe doua motive coordonatoare – structuranti textuali -, cel al calatoriei initiatice si cel al probelor depasite. Acest scenariu narativ este valorificat original prin trei tipuri de calatorii: calatoria initiatica – pe parcursul careia H-A se dovedeste a fi un boboc in felul saucalatoria de verificare – in care eroul probeaza acumularea unei experiente; si calatoria de intoarcere – incheiata cu recunoasterea, moartea simbolica, invierea ritualica si investitura ce consfinteste statutul de erou al personajului. Harap-Alb, mezinul, este protagonistul care se va confrunta cu un adversar, antagonistul, Spanul. Protagonistul cunoaste trei ipostaze: „fiul craiului”, mezinul, naivul; este etapa initiala de pregatire pentru drum, la curtea imparatului; „Harap-Alb”, novicele, neofitul, cel supus initierii; „imparatul”, initiatul in final cand isi primeste rasplata.

In lucrarea Creanga si Creanga de Aur, V Lovinescu considera basmul humulesteanului ca „ apartine familiei miturilor de tip complet”. Inntalnirea cu textul e o „intalnire cu enigmele”. Lumea acestui basm e o lume cazuta in haos, „regentata” virtual de doua principii subordonate unul altuia, Imparatul Verde si Craiul, fratele mai mare si cel mic. Legatura este slabita din cauza dezordinii din afara. „Tamaduitorul” ei nu poate fi decat un erou solar. Obiectul „questei” lui Harap-Alb consta in restaurarea organicitatii lumii. La baza dezordinii provocate poate sta o ruptura intre casta razboinicilor si casta sacerdotala. Craiul apartine castei razboinicilor – blana de urs este simbolul nordic al razboinicilor, la fel ca si transferul de investitura produs de hainele si armele tatalui. Functia Imparatului Verde este cosmica, de Monarh Universal, functie anemiata si ofilita.

In etapa initiala, fiul craiului este boboc in felul sau, adica un adolescent lipsit de experienta. Cu Fat-Frumos din poveste nu seamana decat la chip. Are totusi toate calitatile din nastere: este puternic, milostiv si inteligent. Nu pricepe nici ceea ce este evident, iar increderea in fortele proprii vine din lipsa de experienta. A fost vazut uneori ca un personaj-pretext, ca un „intermediu uman pentru implicarea in fabula a vointei magice” (Aurel Rau). Este doar o aparenta, pentru ca basmul are o structura mitologica, in care eroul este unul solar angajat intr-un scenariu initiatic, la care sunt partasi calul si Sfanta Duminica (alti eroi solari).Ei ofera premisa incercarilor: „Si unii ca acestia (ca Spanul) sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte”, spune calul, iar Sfanta D. adauga”Cand vei ajunge si tu mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti”. Din intalnirea cu Sfanta D, eroul invata ca nu trebuie sa-i dispretuiasca pe cei umili. Din transformarea calului, invata ca e necesar sa treaca dincolo de aparente. Proba de curaj cu tatal travestit in urs, o trece cu ajutorul calului care „da navala”.

Urmarile lipsei de maturitate nu sunt grave in interiorul castelului – spatiu al ocrotirii prin excelenta. Dar dincolo de zidurile lui, Spanul pune mana pe banii si pe armele fiului de crai – simbolul transferului de investitura eroica de la tata la fiu.

Trecerea podului este urmata de ratacirea prin padurea labirintica. Dar eroul se rataceste, demonstrand ca mai are multe de invatat. In acet moment nu este decat un „tanar” lipsit de experienta. Padurea-labirint este simbolul mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se incheie o etapa si urmeaza o alta. Critica arhetipala a vazut in basmul lui Creanga „un pelerinaj spre Unitate” (Vasile Lovinescu). Eroul parcurge acum o adevarata ucenicie alaturi de Span, un adevarat mistagog. Pentru ca Harap-Alb sa devina om, trebuie ca Spanul sa fie „rau”, cata vreme sfaturile tatalui sau, blandetea si ajutorul repetat al Sfantei D nu l-a schimbat. Prima etapa a formarii sale este cea a coborarii in fantana, o coborare ad inferos, un botez in urma caruia fiul craiului primeste un alt nume si o noua identitate, de sluga a Spanului. Pentru erou, acesta este punctul cel mai de jos in care l-a dus lipsa de experinta. Conditia impusa prin juramant este cea a oricarei deveniri spirituale: „si atata vreme sa ai a ma sluji, pana cand vei muri si iar ii invie”.



Ajunsi la curtea Imparatului Verde, Spanul il supune la trei probe: aducerea salatilor din Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului si a fetei lui Ros Imparat. Ajuns la Sfanta D si invatat ce sa faca, este atat de infricosat ca fuge cat se poate din calea ursului , ori „se azvarle fara sine” in ascunzis de teama cerbului. In acest moment este doar un executant pasiv. Prima proba ii solicita curajul, iar a doua, mai complicata, pe langa curaj, manuirea sabiei, stapanirea de sine si respectarea juramantului, in ciuda ispitei de a se imbogati. Sunt episoadele unui scenariu de initiere pentru ca Harap-Alb „sa prinda la minte”.

A treia proba presupune o alta etapa a initierii; este mai complicata si necesita mai multe ajutoare: aducerea fetei Imparatului Ros. Este confruntarea eroului cu o alta forta malefica: omul ros este forta de temut a semenului hain, viclean, crud; este omul „insemnat” pe chip cu stigmatul raului. Drumul spre imparat incepe tot cu trecerea podului, adica cu trecerea intr-o alta etapa e maturizare. Harap-Alb are acum initiativa faptelor sale. Salveaza furnicile, face adapost albinelor, riscandu-si viata. Mila devine prima calitate dobandita. Incepe sa inteleaga ca aparentele inseala. Devine constient de propria inferioritate fizica si, fara a mai fi sfatuit de cineva, isi ia tovarasi in ajutor, chiar daca acestia sunt caraghiosi si, la prima vedere, ii par nepriceputi. Este prima initiativa personala de la plecarea de acasa si primul moment de emancipare. Toate personajele care i se alatura trebuie interpretate ca „ personificari ale trasaturilor morale si spirituale ale eroului” (Andrei Oisteanu). Cei cinci „monstri sacri” (G.Calinescu) pot fi considerati „regenti ai elementelor”si duhuri stravechi ale pamantului pe care eroul a invatat sa le stapaneasca.

Calatoria de intoarcere surprinde idila dintre fata de imparat si Harap-Alb, in termeni conventionali, caracteristici eroticii folclorice. Punctul culminant se dezvolta dramatic: fata imparatului dezvaluie adevarata identitate a Spanului si acesta reteaza capul lui Harap-Alb, acuzandu-l de incalcarea juramantului. Deznodamantul este tot atat de dinamic: calul il ucide pe Span, aruncandu-l din inaltul cerului, in vreme ce fata de imparat il invie pe fiul craiului cu ajutorulobiectelor magice aduse de cal si de turturica: apa vie si apa moarta. Epifania incheie, simetric, aventura initiatica a protagonistului. Eroul s-a schimbat mult de cand a plecat de acasa: caracterul i s-a modelat; a inteles ce e mila, a cunoscut iubirea, si-a probat spiritul de prevedere, inteligenta, onoarea. Lipseste, totusi o experienta: M Eliade considera ca acea coborare in Infern, echivalenta cu decapitarea protagonistului, inseamna a cunoaste o moarte initiatica, o experienta capabila de a intemeia un nou mod de experineta.

Spre deosebire de basmul popular, eroul se schimba „pe scena”, in fata cititorilor, confirmand ideea ca omul este rezultatul propriilor sale acte.

Din textul lui Creanga nu lipseste nici caracterizarea directa. Explicatiile celorlalte personaje cu privire la Harap-Alb sunt transmise fie in stil direct -„Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta”- fie prin cel indirect liber: fetele Imparatului verde gasesc ca „H-A, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenos”. Autorul se raporteaza de fiecare data la erou ironic – „boboc in felul lui”, sau aluziv – „H-A, cufundat in ganduri si alb la fata de parca-i luase panza de pe obraz”.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult imbina naratiunea cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialog, avand un ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor si a descrierilor. Dialogul ca in teatru sustine evolutia actiunii si caracterizarea personajelor. Povestirea faptelor este sustinuta uneori de comentariile autorului:”Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii. Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog s-o ascultati”. Oralitatea sitului, impresia de zicere a textului scris, se realizeaza prin exprimari onomatopeice: „Si odata pornesc ei, teleap, teleap,teleap”; interjectii: „ Mai, Pasarila, iacata-o”; propozitii interogative si exclamative, dativul etic, fraze rimate:” De-ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi!”,”Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primar cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la sa-l cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati”







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1161
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site