Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Mihail Kogalniceanu

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Mihail Kogalniceanu

Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci cand lumea nu-l avea si de a-l fi avut in forma constructiva, fara sarcasm. Peste tot, in programul revistelor, redactorul stie ce vrea. Dacia literara se cheama asa fiindca facand abstractie de loc, vrea sa se indeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » in care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Telul ii este infaptuirea dorintelor  « ca romanii sa aiba o literatura si o limba comuna pt toti ».





Romanul « Tainele inimii »

-publicat in « Gazeta de Moldavia » din 1850 i se poate atribui atat teoria propasimii fara ruptura cu trecutul, cat mai ales prin detaliile asupra zaharicalelor de moda veche si asupra cofeturilor piemontezului Felix Barla din Iasi, materie in care Kogalniceanu era expert

Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc in discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si in afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. In Cuvantul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii de istoria romana. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar batran si prozaic sunt incarcate de amanunte tehnice. Kogalniceanu nu-si poate ingadui avanturi poetice insa efectul lor dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta in expresie prin ton discret, autoritar si plin de umor, cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest  « …cine mai umbla dupa minister,aiba parte de el….n-am fost niciodata pe la gari in intampinarea regelui… ». Ca majoritatea junimistilor erau masoni este un fapt binecunoscut. E limpede ca gratie (si) apartenentei la loja 'Steaua Romaniei' de la Iasi, care numara la un moment dat aproape 150 de frati, conform unor documente fie publicate, fie inedite pina acum, la aparitia volumului Marginalii junimiste de Liviu Papuc, in perioada sa de virf 'Junimea', prin unii membri, a detinut 'friiele puterii, atit la guvern, in parlament, cit si pe plan local', altfel spus a avut 'o dominatie pe toate planurile, care desigur ca a favorizat si a miscarii culturale junimiste Convorbiri literare si inflorirea revistei in ansamblu'. A fost o implicare benefica intr-o confrerie secreta care cuprindea in compozitia sa practic toata elita, toate elitele capitalei Moldovei, toate institutiile si organizatiile importante. De aici si influenta ei enorma, intr-o vreme cind francmasoneria era de altfel o putere la nivel european si mondial. Se cunosc nume, date, grade, se stiu multe astazi despre loja masonica de la Iasi, desi in Arhiva Marelui Orient al Frantei, aflata la Biblioteca Nationala din Paris, cercetata in deceniile 8 si 9 de istoricul Dan Berindei, iar mai incoace de Mihai Sorin Radulescu, e de presupus ca sint inca destule marturii nedezvaluite. Fapte este ca erau masoni – 'mai multi medici si farmacisti, avocati, procurori si judecatori (inclusiv presedintele Tribunalului Iasi), fosti si viitori prefecti si primari, directori de banca si comercianti, consulul si cancelarul consulatului francez din Iasi, cel mai bun croitor, casierul Bancii Moldovei, dentistii, directorul Biroului telegrafic, directorul Eforiei 'Sf. Spiridon', scriitori, librari si profesori (inclusiv rectorul Universitatii), un arhitect, ofiteri, proprietari, rentieri () Practic, aproape tot ce insemna ceva in Iasii timpului facea parte din Loja sau avea rude apropiate si prieteni in aceasta'. Inaugurata solemn la 21 august 1868, in prezenta plenipotentiarului Marelui Orient, negustorul francez stabilit in Romania Auguste Carence, intrata la putin timp in adormire, Loja ieseana s-a redeschis la 14 mai 1875. Liviu Papuc remarca 'prezenta insolita a lui Constantin Lazarache, servitor in casa si Templul lojii', dar si a lui Julius (oare la ce Bibliotecii Junimii Lewandowski – 'tipograf si junimist, editorul se refera?)'. Oricum, despre 'Steaua Romaniei' si masoneria junimista nu se stie (inca) totul. Aceasta este cel putin impresia cu care ramii dupa ce citesti documentatul capitol consacrat subiectului de Liviu Papuc. Si daca avem in vedere caracterul secret al organizatiei este normal sa fie asa si, cine stie, sa ramina asa pentru totdeauna. Cum erau vazuti masonii de ceilalti junimisti care nu faceau parte din confrerie – si ma refer aici la Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale, adica nume mari – ne putem da seama citind o insemnare apartinind celui mai exigent nationalist si mai neinregimentabil dintre ei: lui Eminescu insusi. Ea este cu atit mai interesanta si mai relevanta cu cit figureaza intr-un manuscris din 1871 al poetului, sub titlul Nationalii si Cosmopolitii si se refera la o incriminare a lui Titu Maiorescu. Reprodusa din editia Torontin, insemnarea lui Eminescu este calificata de Liviu Papuc ca fiind de 'mult bun simt': 'S-a zis ca e francmason (Maiorescu – n. mea) si prin asta cosmopolit. De este, noi nu stim, dar posito ca este: nu este adevarat ca masonismul exclude nationalismul. Unul din cei mai influenti membri ai partidei rosii (care trece de eminamente-nationalista) au fost si sint francmasoni'. Cercetatorul iesean atrage atentia ca in studiul intitulat Junimea – societate secreta, Mihai Dimitrie Sturdza 'forteaza nota si pune infiintarea Junimii tot pe seama ocultei masone', dar raspunde cu un da hotarit la urmatoarea intrebare: din discutiile unui cenaclu de oameni culti, Steaua Romaniei 'rasarit-a interesati, printre alte curiozitati ale spiritului omenesc, de misterele ezoterismului?' Dar, totodata, Liviu Papuc subliniaza ca nu e vorba numai de atit. Mai important este ca 'junimistii au vazut in francmasonerie, ca atitia altii atunci si dupa, o modalitate de a facilita progresul si prosperitatea, de a-si impune ideile sociale si politice – care nu erau decit benefice pentru tara'.



Anii 1860 au mai insemnat pentru Maiorescu „prelectiunile populare“ (conferinte asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi Petre P. Carp V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat, directoratul la Scoala Normala „Vasile Lupu“ din Iasi, infiintarea, in , a revistei Convorbiri Literare

Desi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epoca de implinire a idealurilor pasoptiste, totusi unele accente se schimbasera, conditiile erau altele decat pe vremea tineretii romantice a lui Heliade Radulescu, Alecsandri sau Balcescu. Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si culturale romanesti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evolutii naturale, organice si temeinic pregatite, adversar al „formelor fara fond“, al caror rechizitoriu il face in articolul din 1868, In contra directiei de astazi in cultura romana, in care condamna introducerea unor institutii imitate dupa cele occidentale si carora nu le corespundea un fond adecvat in mentalitatea, creatia si nivelul de cultura al poporului roman..

Titu Maiorescu (numele sau complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora carturarului episcop al Caransebesului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Valenii de Munte si, se pare, de origine aromana. Tatal sau, Ioan Maiorescu, fiu de taran transilvanean din Bucerdea Granoasa, se numea de fapt Trifu, dar isi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia inrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formatie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetator. Profesor la Cernauti, Craiova, Iasi, Bucuresti, el ramane o figura luminoasa a epocii de formare a invatamantului romanesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al scolilor din Oltenia, profesor la Scoala Centrala din Craiova. In timpul revolutiei de la 1848 a stabilit legatura dintre revolutionarii munteni si ardeleni si a activat ca agent al Guvernului provizoriu langa Dieta germana din Frankfurt. In acest timp, familia lui, constand din sotia, Maria, nascuta Popasu, si cei doi copii, Emilia si Titu, a calatorit la Bucuresti, Brasov, Sibiu si Blaj, ramanand mai mult timp la Brasov, unde viitorul critic urmeaza clasa intai a gimnaziului romanesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie in ziarele austriece articole despre romani si redacteaza memorii in legatura cu problema romaneasca. Revenit in tara dupa Unire, a indeplinit functiile de presedinte al Obstestii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfantul Sava“, director al Eforiei Instructiunii Publice si profesor la Scoala Superioara de Litere din Bucuresti.



Inceputurile activitatii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiasi despartiri de generatia anterioara. Spre deosebire de anii premergatori revolutiei de la 1848, cand o nevoie acuta de literatura originala il facea pe Heliade Radulescu sa adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri romanesti, deceniul al saptelea al secolului XIX ajunsese sa cunoasca o relativa afluenta de poeti si prozatori, ale caror mijloace artistice erau adesea mult disproportionate fata de idealurile si de pretentiile lor. Se punea acum problema unei selectari a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice si o asemenea sarcina isi asuma Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ actiunea „critica judecatoreasca“, intrucat studiile si articolele lui nu analizeaza detaliat opera literara discutata, ci contin mai mult sentinte asupra ei. Acestea se intemeiaza pe o vasta cultura, un gust artistic sigur si pe impresionante intuitii. Insusi mentorul Junimii considera acest fel de critica (net afirmativa sau negativa) necesara doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmand ca modalitatile ei de realizare sa se nuanteze mai tarziu, intr-o viata literara in care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic si, implicit, vor fi facut sa sporeasca exigenta publicului.

Aceasta opera de indrumator, de luptator pentru impunerea valorilor avea s-o duca Maiorescu intreaga viata, impartita intre activitatea politica (in care avea sa ajunga pana la functia de prim-ministru, dar si sa piarda un prieten din tinerete, pe P.P. Carp), universitara (ca profesor a avut si a promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade si altii), de avocat si de critic literar. I s-a reprosat lui Maiorescu faptul ca n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atata cat este, opera lui de critic marcheaza profund una dintre cele mai infloritoare epoci din istoria literaturii romane: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu insusi, este legat de creatia si impunerea in constiinta publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu si altii.

In privinta comportarii, a felului de a fi i s-a reprosat lui Maiorescu raceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiana, care parea sa ascunda un suflet uscat; este celebra in acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald si frig nu i-a fost nimanui langa dansul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii si discipolilor sau, chiar adversarului sau, Dobrogeanu-Gherea, intr-un moment important din viata acestuia, ne releva insa un om de o mare si, in acelasi timp, discreta generozitate. Iar randurile adresate lui Eminescu bolnav, care isi facea scrupule in legatura cu provenienta mijloacelor materiale permitand intretinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabila delicatete sufleteasca:

„Vrei sa stii cu ce mijloace esti sustinut deocamdata? Bine, domnule Eminescu, suntem noi asa straini unii de altii? Nu stii d-ta iubirea (daca-mi dai voie sa intrebuintez cuvantul exact, desi este mai tare), admiratia adeseori entuziasta ce o am eu si tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toata lucrarea d-tale literara si politica? Dar a fost o adevarata exploziune de iubire, cu care noi toti prietenii d-tale (si numai acestia) am contribuit pentru putinele trebuinti materiale ce le reclama situatia. Si n-ai fi facut si d-ta tot asa din multul-putinul ce l-ai fi avut cand ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1110
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site