Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SCRIE UN ESEU, DE 2 -3 PAGINI, IN CARE SA PREZINTI TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME REFLECTATE INTR-UN TEXT POETIC STUDIAT APARTINAND LUI NICHITA STANESCU

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Scrie un eseu, de 2 -3 pagini, in care sa prezinti tema si viziunea despre lume reflectate intr-un text poetic studiat apartinand lui Nichita Stanescu. In elaborarea eseului, vei avea in vedere urmatoarele repere:

- evidentierea trasaturilor poemului care fac posibila incadrarea acestuia intr-o tipologie, intr-un curent cultural / literar, intr-o perioada sau intr-o orientare tematica;





- prezentarea temei, reflectata in textul poetic ales, prin referire la doua imagini / idei poetice;

- sublinierea a patru elemente ale textului poetic semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului ( de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc. );

- exprimarea unei opinii argumentate despre modul in care tema si viziunea despre lume sunt reflectate in textul poetic ales )

Cel de-al doilea razboi mondial si intrarea Romaniei in sfera de influenta sovietica au avut consecinte majore asupra societatii romanesti. Cursul evolutiei fenomenelor literare a fost dramatic perturbat de imixtiunea factorului politic care, dupa 1948, a impus modelul de creatie socialist-realist.

Imediat dupa razboi, cand presiunile ideologice nu se manifestau acut, a aparut o generatie de scriitori care, sensibilizati de ororile razboiului, au incercat sa se desprinda de vechile modele poetice interbelice si sa impuna un limbaj poetic nou. Cativa dintre ei ( Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion ) vor intia o democratizare a limbajului poetic. Refuzand sa mai scrie o poezie a poeticului, ei au deschis calea temelor sociale, a confesiunii legate de intamplarile zilnice, a ironiei. Altii, formati in cadrul Cercului de la Sibiu ( Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu, Radu Stanca ) au incercat revitalizarea poeziei prin intoarcerea ei le vechile izvoare ale baladei, legendei si, in general, la epic. Aceste importante tendinte de modificare a ariei de optiuni stilistice nu au putut fi duse pana la capat pentru ca evolutia, in conditii inca acceptabile, a fenomenului poetic romanesc, a fost intrerupta brutal prin publicarea unui singur fel de poezie – propagandistica. Abia spre sfarsitul anilor ’50 a fost autorizata aparitia unor volume de versuri in care se puteau recunoaste semnele unui veritabil lirism. Atunci, o alta generatie de poeti ( intre care se remarca Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu ) a incercat sa restabileasca legaturile pierdute cu poezia interbelica devenita un model si un mit pentru cei care iesisera cu greu din perioada realismului socialist. Poetii acestei generatii ( numita mai tarziu generatia saizecista ) au reluat si au adancit experientele modernismului interbelic, astfel incat activitatea lor poetica a fost definita de catre unii critici drept neomodernism. „Nota comuna a acestor tineri, sensibilizati de razboi si dezamagiti de vechile tehnici poetice […] e spiritul contestatiei, manifestat in toate domeniile. O energica, juvenila negatie a valorilor admise de scoala. Poemul devine o confesiune legata de intamplarile imediate si animata de limbajul strazii. Insa atata dispret pentru arta nu putea duce decat la o noua arta poetica. Estetica literaturii moderne ( o estetica a rupturii s-a format, in fapt, prin acumulare succesiva de negatii, prin refuzul principial de a accepta o doctrina cu valoare model. In acest spirit, tinerii contestatari de dupa razboi refuza sa faca o poezie a politicului si cauta cu precadere temele antipoetice, cuvantul impur, incitant” ( Eugen Simion )

Nichita Stanescu se dovedeste a fi in primele sale volume ( Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor ) un poet al impulsurilor elementare, al senzatiilor valorificate dintr-o perspectiva romantica, al iubirii ca forma de cunoastere prin jubilatie si prin extaz. O data cu volumul Dreptul la timp se poate vorbi de o deschidere a poetului spre o anumita gravitate, dublata de o tendinta de conceptualizare a inexistentului, caracterizata de prezenta constanta a unor tipare prozodice si formale originale. Volumul 11 elegii reprezinta un moment special in lirica poetului, conventia poetica romantica fiind depasita de experienta cunoasterii si a relativitatii acesteia: „Tema elegiilor e criza spiritului insetat de real, o pendulare intre sinele ce nu poate iesi din sine si o lume care nu exista decat in acest act dramatic de contemplatie” ( N. Manolescu). De fapt, Nichita Stanescu sintetizeaza aici cateva formule extreme ale modernismului: poezia ermetica, suprarealista, avangarda, sub forma unui limbaj poetic total dezinhibat. Celelalte volume - In dulcele stil clasic, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri si semne – vadesc o reintoarcere catre unele mecanisme de producere a unui limbaj poetic ce pare ironic si absurd prin totala lui neadecvare la real.

Leoaica tanara, iubirea se integreaza in volumul O viziune a sentimentelor ( 1964 ), care apartine primei etape de creatie a lui Nichita Stanescu. Este volumul unui univers oniric, ancorat intr-o vesnica varsta edenica (adolescenta ). In prim-plan, se situeaza „starea erotica a poeziei” ( Daniel Dimitriu ), pentru ca poetul vede lumea prin eros si totodata vede lumea limbajului prin eros. „In ciuda raportarii insistente la cel iubit, la tu, se produce o supradimensionare a acelui eu care iubeste. Eu este creatia lui tu si devine mai proeminent decat tu. A-ti marturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorata inseamna a te autodefini intr-o ipostaza privilegiata, a trai un moment al iluminarii, al initierii”. ( D. Dimitriu ) Comentatorii au remarcat o cosmicizare a dragostei, o transformare a poeziei erotice „intr-o meditatie despre univers, despre arta, despre cuvant, despre om” ( Al. Andriescu ).



Titlul volumului - O viziune a sentimentelor – poate fi pus in relatie cu doua sensuri: viziune ar putea insemna aparitie, manifestare sau parere proprie ( viziune personala ) despre sentimente. Prin iubire, se cunoaste si se cucereste realitatea, prin limbajul poetic se fixeaza intuitii esentiale. Poezia devine spatiu al cunoasterii de sine si al comunicarii de sine.

Leoaica tanara, iubirea este o poezie despre dragoste. Titlul ( alcatuit dintr-un substantiv comun insotit de un epitet adjectival si explicat printr-o apozitie ) sugereaza puterea de seductie, agresivitatea unui sentiment care poate conduce la pierderea identitatii. Asocierea leoaica – iubirea nu este posibila decat intr-un spatiu imaginar, in care pot fi materializate elemente abstracte ( sentimentul se concretizeaza intr-o leoaica tanara ).

Textul poetic se organizeaza in cateva secvente care ilustreaza nasterea sentimentului, modificarea perceptiei lumii obiective, nerecunoasterea lumii subiective, identificarea sinelui cu universul.

Incipitul contureaza imaginea vizuala a „leoaicei-iubire”, caracterizata de agresivitate: „Leoaica tanara, iubirea / mi-a sarit in fata. / Ma pandise-n incordare / mai demult. / Coltii albi mi i-a infipt in fata, / m-a muscat, leoaica, azi de fata.” „Leoaica” se asociaza cu verbe de miscare, care definesc un anumit mod de a exista: mi-a sarit, ma pandise, a infipt, a muscat. Aparitia brusca a sentimentului in viata celui care se confeseaza liric este sugerata de versul al doilea mi-a sarit in fata” devine sinonim, in context, cu „ a aparut inaintea mea” ), amintind de un celebru vers eminescian: „Cand deodata tu rasarisi in cale-mi” ( Oda ). In fata poate avea si un alt sens, desemnand individualul, eul, sens sugerat in versul al cincilea Coltii albi mi i-a infipt in fata” ). Ultimul vers modifica usor sintagma si dezvaluie alte conotatii m-a muscat, leoaica, azi de fata” ), pentru ca „azi de fata” poate fi interpretat in doua moduri: daca se face o pauza de intonatie dupa azi („azi, de fata”), sensul poate fi pus in relatie cu acela din versul al cincilea ( desemnand eul liric ); daca nu se face aceasta pauza, sensul expresiei devine „prezenta aici, acum”, sugerand eternitatea sentimentului. Conditia umana, subordonata unor sentimente universale, care ii coplesesc existenta, este sugerata in versurile: „Ma pandise-n incordare / mai demult” care transmit, dincolo de ideea de asteptare incordata a „victimei”, ideea existentei iubirii de la inceputurile lumii mai demult” ). Muscatura nu provoaca durere ( desi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Coltii albi”, „m-a muscat” ), ci metamorfoza eului ( intrare in sfera abstractului ).

Urmatoarea secventa poetica ilustreaza pregnant metamorfoza interioara a celui coplesit de sentimentul erotic. Primul semn al acesteia este ilustrat prin modificarea modalitatilor de percepere a planului obiectiv: „Si deodata in jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura, / cand mai larg, cand mai aproape, / ca o strangere de ape.” Cercul este un motiv frecvent in poezia lui Nichita Stanescu, sugerand perfectiunea universului abstract. Cercurile concentrice, surprinse intr-o imagine dinamica, simbolizeaza posibilitatea de cunoastere a sinelui prin iubire, dar si posibilitatea de cunoastere a lumii prin iubire. Eu se situeaza in centrul cercului in jurul meu” ), iar natura simbolizeaza universul care va fi supus demersului cognitiv. Metafora „strangere de ape” trimite la imaginea apelor primordiale, sugerand ideea ca iubirea naste, in interiorul sinelui, lumi si ofera posibilitatea comunicarii sinelui („in jurul meu… / se facu un cerc… / cand mai larg, cand mai aproape . Metamorfoza interioara se manifesta pregnant in privire, simbol al sufletului care aspira spre absolut: „Si privirea-n sus tasni, / curcubeu taiat in doua, / si auzul o-ntalni / tocmai langa ciocarlii.” Verbul asociat privirii tasni” ) poate fi pus in relatie cu verbul asociat leoaicei ( „mi-a sarit” ). Metafora „curcubeu taiat in doua”, apozitie pentru privire ilustreaza abaterea de la functia initiala a privirii ( de a aduna imagini ). Ruperea cercului privirii, a arcului, simbolizeaza eliberarea sufletului din matca originara, determinata de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociaza privirea cu auzul subliniaza modificarea modului de perceptie a universului. Privirea nu mai ramane simplu instrument de cunoastere, ci stabileste relatii intre lume si sine.



A treia secventa poetica se constituie dintr-o succesiune de metafore care sustin ideea ca metamorfoza implica abaterea de la functia primordiala a simturilor, care se detaseaza de trupul purtator: „Mi-am dus mana la spranceana, /    la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie.” Cunoasterea senzoriala mana” ) este inutila in circumstantele date, pentru ca senzatiile inedite care ilustreaza metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – spranceana, substitut pentru ochi, ar putea simboliza cunoasterea; tampla – meditatia; barbie – posibilitatea de comunicare, intrerupta: „nu le mai stie”. Nu mai este posibila, in aceste conditii, nici cunoasterea ( re-cunoasterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.

Ultima strofa ilustreaza, prin recurenta motivului initial al „leoaicei-iubire”, eternitatea sentimentului: „Si aluneca-n nestire / pe-un desert in stralucire / peste care trece-alene / o leoaica aramie / cu miscarile viclene, / inca-o vreme / si-nca-o vreme…” Metamorfoza completa a eului – sugerata prin metafora „desert in stralucire” – sustine intensitatea maxima a sentimentului. „Desert in stralucire” poate semnifica si frumusetea pura a iubirii ( pustiu sufletesc luminos ). Imperfectul ( aluneca ), asociat cu imaginea „leoaica aramie” ( care sugereaza o maturizare a sentimentului, cresterea intensitatii acestuia ) si repetitia „inca-o vreme / si-nca-o vreme…” dau impresia de inceput de lume, de eternitate a sentimentului trait ca in timpuri primordiale.

Pentru ultimele versuri a fost propusa interpretarea potrivit careia iubirea ( „leoaica aramie” ) este un joc periculos, care conduce la pierderea sinelui prin interventia in existenta umana si la imposibilitatea regasirii acestuia. Repetitia finala ar ilustra, in aceasta situatie, o acceptare a conditiei proprii.

Intre secventele poemului se creeaza cateva relatii de simetrie, prin reluarea motivului leoaicei, asociat cu alte sensuri, de fiecare data. Modernitatea structurilor poetice, sustinuta la nivel formal de elementele de prozodie – masura inegala a versurilor, ritm neunitar, vers alb – accentueaza mesajul transmis. Pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul reflexiv, asocierea mai multor teme ( iubirea si cunoasterea lumii ) sunt elementele care incadreaza acest text poetic in tendinta neomodernista.

Ceea ce nu se poate nega este faptul ca, in poezia lui Nichita Stanescu, iubirea este un sentiment asociat unor trairi complexe. Sansa de salvare din infernul copilariei, dragostea aduce, in „varsta de aur”, posibilitatea depasirii sinelui prin cunoasterea lumii. Asociata unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Intre sine si lume se stabileste o legatura, prin iubire. Pustiirea sufleteasca (pierderea sinelui ) nu este sinonima insa cu o conditie tragica ( asa cum se intampla in Oda eminesciana: „Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!” ), ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trairea intensa a acestuia. In ultima instanta, iubirea inseamna, in primul rand, cunoastere.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2857
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site