Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Poezia Medelenilor

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Poezia Medelenilor




Originalitatea lui Ionel Teodoreanu iese cel mai bine in evidenta in domeniul expresiei artistice. Asa cum s-a intamplat si in planul ideilor, stilul lui a fost obiectul unor divergente de opinii, criticii literari au manifestat diverse reactii in aceasta directie, majoritatea insa, fiind deacord asupra lirismului exagerat al scriitorului.

Cum stim, modalitatea de realizare a imaginii artistice este cuvantul, iar Teodoreanu a fost mereu preocupat de forma expresiei. Impreuna cu Dan Deleanu, el “vedea (cuvintele) in distinctul lor contur, le auzea, le respira []. Pentru el, cuvantul intalnit incepea o viata noua, ca si cum si-ar fi pierdut memoria vietii de pana atunci[]. Abea atunci cunoscuse bogatia frusta a limbii romanesti pe care literatura, departe de a o istovi, nici n-o ostenise macar []. Grase in seva, vorbele asternute intacte, vorba langa vorba, bogatie langa bogatie”. Dupa descoperirea acestei avalanse de cuvinte, Teodoreanu a continuat cu exercitiile de exprimare pana la sfarsitul vietii sale definindu-si un stil propriu.

Antecedentele Medelenilor au fost, insa, acele mici poeme in proza intitulate Jucarii pentru Lili, considerate fie “un fel de acordare preliminara a instrumentului”1, fie “simple arpegii metaforice”2. Ov.S. Crohmalniceanu le numeste “scurte notatii metaforice in spiritul fanteziilor lui Anghel si apropiate ca factura de Istoriile naturale ale lui Jules Renard”3. In Jucarii, Teodoreanu da frau liber metaforelor care rasar prilejuite de motivul clasic al lunii, corelat cu scurgerea anotimpurilor. “Plopii infrunziti sunt o iedera catarata pe lumina. S-a innoptat. Prin tremurul lor umbrit zaresc o buna-dimineata deplin inflorita: luna. Asa-i de luminoasa noaptea, incat pare pictata cu lumini albastre”.

Inclinatiile pentru proza poetica si pentru crearea unor cadre feerice sunt vizibile inca de pe acum si se accentueaza in Ulita copilariei: “Vestea se prabusi in noi ca o ciocarlie fulgerata de soare, la fel pierise copilul, intre straini. Ulita stiu. Caci peste putin, poarta ograzii s-a deschis larg asa cum deschide bocetul o gura de om. Bunicul, in cosciug, isi urma nepotul.”

Mentionand doar o parte din criticile la adresa expresiei artistice ale lui Teodoreanu, vom face, totodata, o “incursiune”4 in structura stilului “medelenist”.

Criticul de la “Viata romaneasca” a tinut sa combata opiniile conform carora Teodoreanu este un liric prin excelenta. El aduce in discutie obiectivitatea autorului Medelenilor, relevata de diversitatea tipologica a lumii romanului, ceea ce ar disipa lirismul total care-i fusese atribuit. Ibraileanu recunoaste ca Ionel Teodoreanu este “si liric”, afirmand ca lirismul scriitorului are functii importante (lirismul autorului in fata naturii, al personajelor lirice si lirismul autorului fata de personaje). In descrierea naturii, Ibraileanu este de parere ca Teodoreanu aduce o nota particulara. Se poate vorbi de o natura    Teodoreanu, dupa cum se poate vorbi de o natura Sadoveana. La autorul “Medelenilor” natura e spiritualizata si senzuala, singura problema fiind accentele “prea lirice” simulate uneori si entuziasmul atat de evident in fata ei. Ibraileanu nu-i reproseaza “abuzul florilor de zarzar” si “abuzul de poezie din termenul al doilea al comparatiei, in care asa-numitul termen impropriu.” Prin faptul ca descopera calitati ascunse, Teodoreanu este “un impresionist in fata naturii”5. Iar usurinta cu care el creeaza imaginile si epitetele este comparata de mentorul “vietii romanesti” cu naturaletea cu care “produc flori in aprilie zarzarii pe care-i iubeste atat”.

Pompiliu Constantinescu, insa, se declara total impotriva stilului din La Medeleni. El nu contesta virtuozitatea autorului in crearea imaginii si nici calitatea de poet in proza, dar se declara nemultumit de exagerarile in aceasta privinta. Atat in transpunerea senzatiei in imaginea direct corespunzatoare, cat mai ales in transpunerea imaginilor intre ele, Teodoreanu manifesta viciu. In cazul din urma, rezultatul este o “definitie alambicata”, ceea ce face ca scopul mijlocului artistic sa devieze. “De Ionel Teodoreanu, risipitor necontrolat al unei reale bogatii, cautand prea multe perle, ne ofera un mare numar de falsa calitate”6.

Urmand aceeasi directie, dar in termeni ceva mai taiosi, E. Lovinescu il acuza pe scriitor ca in opera sa a patruns “lirismul disolut” datorat “limbutiei generale” de care da dovada autorul in paginile romanului La Medeleni. Imaginile si notatiile ii par scriitorului de la “zburatorul” inecate de abundenta dialogului.

O serie de aprecieri discreditante face si G. Calinescu la adresa lui Teodoreanu, sub forma unui dialog intre “Ego” si “Alter Ego”. Primul vede in scriitor un mare stilist “in timp ce al doilea il considera “bombastic, truculent, patetic, absurd, verbios, metaforic”. I se reproseaza devierile de la ideile de baza si goliciunea cuvintelor.

“Prea multi zarzari infloriti si prea multi hulubi” in opera lui Teodoreanu, este inconvenientul vazut si de Mihai Ralea. Acestuia i se pare evidenta munca scriitorului la birou pentru crearea aromelor naturii, nu gaseste naturalul in imagini, ci “literalismul”8.

In opinia lui Mihail Sebastian, calitatea de romancier pe care Teodoreanu si-o atribuie este o prejudecata. Autorul Orasului cu salcami crede ca scriitorul nostru nu s-a inteles deplin pe sine insusi atunci cand a inceput se creeze in proza, temperamentul sau scriitoricesc fiind incompatibil cu epica.9

Perpessicius manifesta entuziasm si fata de planul expresiei lui Teodoreanu, desi poematicul i se pare uneori un procedeu abuziv. Ceea ce-l apropie pe scriitorul nostru de Giraundoux-Delteil (Franta) si de Minulescu sunt inflexiunile sale lirice care “dau cartii nu stiu ce altoire de rapsodie cantata paralel cu viata ce se desfasoara”. Metafora apare sub diverse forme, de la stadiul incipient de adjectiv pana la adevarate poeme in proza.



Dar criticul care analizeaza cel mai bine acest fenomen este Tudor Vianu10. Mai intai, el distinge doua momente de realism in evolutia prozei romanesti (primul, reprezentat de C. Negruzzi, N. Filimon si I. Ghica, cel de-al doilea de B. Delavrancea si Duiliu Zamfirescu), urmate de un al treilea moment a carui reprezentanta este generatia lui Teodoreanu. In interiorul celui din urma se disting doua directii: una a romanului “cu preocupari de scris “artistic”, perpetuand ceva din atitudinile si mijloacele celui de-al doilea realism” si cealalta, a romanului in care preocuparea pentru analiza predomina ca la Rebreanu sau H. Papadat-Bengescu).

Ionel Teodoreanu face parte din prima categorie prin faptul ca este cel care da replica romanului lui Rebreanu. In Arta prozatorilor romani, genul de proza pe care-l practica Teodoreanu este foarte bine definit, luandu-se in calcul reactiile critice, raportarile la traditie dar si la tendintele novatoare ale momentului literar respectiv. Astfel se stabileste ca epica autorului Medelenilor are o formula artistica proprie. Fondatorul stilisticii artistice romanesti vede in Teodoreanu pe “creatorul unui adevarat “rococo” moldovenesc”, pictorul unor scene gratioase.

Vianu analizeaza mai intai functiile dialogului in La Medeleni, fiind de parere ca autorul reia o modalitate artistica folosita de multi prozatori dinaintea lui. Daca Sadoveanu sau Rebreanu il utilizase doar in momentele importante, ca echivalent al miscarilor interioare ale personajelor, Ionel Teodoreanu (alaturi de Patrascanu, Cazaban si Braescu) ii atribuie rolul de a dizolva intreaga povestire, intinzandu-se pe toata durata nararii, ceea ce da romanului sau caracter de schita (acest lucru fusese observat si de Ibraileanu). De multe ori, din ansamblul de replici se constituie o anumita atmosfera, iar in spatiile dintre dialoguri se intalnesc acele comparatii, metafore asamblate in imagini ce definesc particularitatile stilistice ale lui Teodoreanu. Analogiile din care se nasc figurile de stil apar in numar foarte mare, fiind rodul unei imaginatii fara margini. Aceasta il face pe Vianu sa-l situeze pe Teodoreanu in imediata apropiere a lui Arghezi. Ceea ce, la Arghezi, parea justificat de factura prozei pe care o scria (de evocare), la autorul Medelenilor face impresia de exces. “Splendoarea acestei imaginatii ne osteneste, ca prea mult aur intr-o decoratie.” Metafore de genul “codrul se lua la tranta cu soseaua”, trenul “un punct negru, dusmanos, ca o gura de revolver incarcata”, privite prin ochii lui Danut au o mare putere de evocare si ele ar fi ideale, daca nu ar fi folosite abuziv. O alta categorie de metafore, careia Vianu ii contesta lirismul “prea dulce” sunt acelea ce evoca legatura dintre sentimente si lucruri: d-na Deleanu, scotand palaria Monicai “surase parului descoperit: era auriu cum sunt numai pletele de soare, pe care copii vanatori de fluturi le gasesc prin iarba crangurilor, zambind sub palaria lor, in locul fluturelui dupa care au azvarlit-o.”

Concluzia lui Tudor Vianu este ca aceste neajunsuri ale operei lui Teodoreanu se nasc, de fapt, din calitatile scrisului sau si ca abundenta lirismului sta in calea receptarii obiective a Medelenilor, precum si a celorlalte romane ale autorului.

In epica lui Ionel Teodoreanu, functia cea mai bine justificata a metaforei este slujirea observatiei si suplinirea analizei in descriptia cadrului, in realizarea dialogului, in legatura dintre episoade sau dintre planurile narative.

In investigatia psihologica, metafora ajuta la observarea nuantata a personajelor: Monica il conduce pe Danut “cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni”; “Si capul Olgutei – asezata la masa in fata lui – amestec de seriozitate bruna si de veselie alba”. Unele pasaje mai intinse contin portrete individuale sau scene de grup, care apeleaza la diverse asocieri metaforice: “Femeile vorbeau frantuzeste cu accent moldovenesc, limba franceza topindu-se astfel ca untul in mamaliguta calda”.

Alta data, pentru a releva incordarea ori tragismul unor stari sufletesti, autorul face apel la mijloacele poemului in proza, asa cum se intampla in paginile ce cuprind apropierea mortii Olgutei, unde se constituie o adevarata balada cu iz funebru:

“La munte, printre culorile padurilor de brazi, spre seara, brazii sunt negri; tacerea, grava, cerul solemn.

Lumina se imparte ca o multime in strane. Intre doi brazi e o lumina, intre alti doi brazi e o alta lumina: aceeasi lumina, dar despartita, trup langa trup.

E vesela ca un copil lumina pe campiile cu zari deschise si pe marile fara hotar, - dar intre brazi, inchisa intre trunchiuri cu stinse facle, lumina e trista, neclintita in moartea ei palida.

Canta un bucium la munte, aerian, langa cer, ca aurora boreala, prin imensitati pure.

Viata plange din departare de lumina a viitorului, deasupra sufletului neclintit in gandul mortii, ca lumina in padurile de brazi.”

Asemenea asocierii metaforice nu se par inspirate, necesare textului epic, adevarate “metafore revelatoare”, in timp ce altele dau o impresie de totala nepotrivire: cineva “visa ascultand cruzimea lingurilor de supa”; Mircea Balmus se simte la un moment dat “cu sufletul rascolit ca un dulap jefuit in goana.” Rezervele manifestate in cazul acestor exemple sunt cauzate de ineficacitatea artistica a metaforelor. Artificiozitatea, stridenta asocierilor sau neputinta scriitorului de a se opri la timpul potrivit, duc la suparatoare inflatii lexicale.



Un paralelism de felul acelui aratat mai devreme (intre utilizari fericite si nefericite ale imbinarilor) functioneaza si in cazul metaforei descriptive, al formularilor simbolic-aforistice sau al divagatiilor reflexive: biciul lui Mos Gheorghe “suiera ca o vorba de sarpe”, dar “zonele multicolore cadeau fraged”. O formulare de genul: “Ciocnite, cupele cantara pura arietta a cristalelor” trezeste admiratia, dar “teancul de batiste lirice” sau “oalele meditative de toate marimile” dau dovada unei alegeri nu tocmai inspirate.

“Strugurii de culoarea diminetilor blonde, de culoarea amiezilor balane; de culoarea amurgurilor porfirii; de culoarea miezului de noapte vanata de duhuri necurate, de culoarea noptilor albastre iluminate de somnul lunii – se ingramadeau redesteptand icoana zilelor si noptilor trecute” e o excesiva inlantuire de tropi care nu-si prea gaseste locul intr-o structura romanesca.

Teodoreanu foloseste un lirism din care nu lipseste sarcasmul, atunci cand descrie trenul de Balti; parjoalele din Folesti, mizeria carierei avocatesti, pitorescul Iasului. Acestea sunt niste pasaje mai agresive ce contin atitudinea autorului in fata vietii, inadaptabilitatea individului la social.

Dar iata cum intelegea Teodoreanu chestiunea debordantului stil imagistic: “Unii scriitori si critici mi-au reprosat abuzul de imagini (metafore) si m-au indemnat sa urmez simplicitatea marilor predecesori, pe care, evident, au numit-o clasicism. Trebuie sa facem o distinctiune: daca un om care are numai o haina umbla rapanos si altul se imbraca, trebuie sa-l dam ca exemplu pe cel dintai ? De ce atunci bogatia metaforelor mele sa fie un cusur ? [] Se confunda mult astazi lipsa de fast stilistic cu clasicismul. Parerea mea este ca din punct de vedere al inventivitatii stilistice in generatia noastra se gasesc temperamente superioare celor din trecuta generatie”

Scriitorul va da si alte explicatii ale viziunii sale metaforizante mai tarziu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, in Masa umbrelor. El ia drept exemplu cunoscutul motiv al florii de zarzar si face apel la o serie de experiente de viata care au ca leit-motiv respectiva metafora. Izvorul ei ar fi intr-o succesiune de stari obsesive ce-si gasesc transpunerea artistica prin intermediul acestui simbol. Asadar, cauza este mult mai profunda si nu se refera numai la anumite necesitati de stil. Exista determinari situate in sfera ontologicului si a existentialului: “Dintai a fost zarzarul de la fereastra bunicilor [] – intaia mea mirare.” “Zarzarul literaturii mele nu e o metafora sau obsesie in floare (cum crede otetul bietilor destepti), ci dorul de    zambet al unei grele melancolii.”

In termenii Poeticii lui Wilhelm Scherer, poetul ar avea trei posibilitati de exprimare a viziunilor, sentimentelor si aspiratiilor: lirica la persoana intai, lirica mascata (proprie starii sufletesti puse in seama unui strain) si lirica rolurilor (creatorul, asimilandu-se unui personaj, exprima sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale, desi energia generala a sufletului sau le sustine si pe acestea. Aceste nuantari pot fi aplicate si lirismului lui Teodoreanu, intalnit in epica sa.

Astfel, daca lirica la persoana intai include literatura subiectiva si mai ales versurile sale din La portile noptii, iar lirica rolurilor este ilustrata cel mai bine de Ilie Panisoara, betivul cu suflet generos in a carui lume interioara se adanceste autorul, Medelenii reprezinta lirica mascata. Acest tip de lirica nu a avut intotdeauna consecinte favorabile autorului. Faptul a generat confuzii in randul cititorilor si chiar al unor critici, care au privit Medelenii crezand ca sunt in fata unei autobiografii. I. Cantacuzino era de parere ca Danut intruchipeaza “toate elementele psihologiei lui Ionel Teodoreanu insusi, cadrul sau familial, mentalitatea sa la un anumit moment al copilariei sau adolescentei, un anumit sentiment al sau, in fata vietii, preferintele si teoriile sale literare, daca nu chiar literatura sa.”



Note

– G. Ibraileanu, Scriitori romani si straini, “Viata romaneasca”, Iasi, 1926;

– E. Lovinescu, Istoria literaturii romane si contemporane, IV, Evolutia prozei literare, Ancora, 1928, cap. XIII, Contributia “Vietii romanesti”, p. 143;

– O.S. Crohmalniceanu, Curs de istorie a literaturii romane intre cele doua razboaie mondiale, Editura didactica si pedagogica, 1964, p. 484-493;

– N. Ciobanu – Ionel Teodoreanu. Viata si opera, Editura Minerva, 1970;

– G. Ibraileanu – op. cit. p. 197;

– Pompiliu Constantinescu – Opere si autori, Editura Ancora, S.A. Benvenisti et co, 1928, p. 87;

– G. Calinescu, “Gandirea”, VIII, nr. 1, ianuarie 1928, p. 32-35;

– Mihai Ralea, Scrieri din trecut. In literatura, ed. cit., p. 72,73;

– Mihail Sebastian, Cazul Ionel Teodoreanu , in “Curentul”, IV, nr. 1070, 14 aprilie 1928;

– Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973;

– “Viata literara”, anul I, nr. 31, 11 decembrie 1926, interviu cu I. Valerian;

– I. Cantacuzino, Ionel Teodoreanu, in “Romania literara”, nr. 5, 19 martie 1932, p. 3.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 755
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site