Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SCRIE UN ESEU DE 2 – 3 PAGINI, IN CARE SA PREZINTI, COMPARATIV, DOUA PERSONAJE DINTR-O COMEDIE STUDIATA

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, in care sa prezinti, comparativ, doua personaje dintr-o comedie studiata, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie critica: „Tendinta comediei este de a-si reduce personajele la scheme morale abstracte, cu simpla functionalitate comica. In acest sens, comedia constituie, poate cea mai universala compunere literara, apropiata cel mai mult de conditia abstractiunii si a esentei: cateva gesturi, procedee, figuri plastice, stereotipe, in situatii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dictionar de idei literare )





Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, care are finalitate moralizatoare si produce rasul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trasaturi generale ale comediei pot fi mentionate: finalitatea amuzanta ( specia e destinata sa provoace rasul, personajele reprezinta categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii intruchipand caractere ( parvenitul obraznic, sclavul siret, aristocratul mandru ); conflictul se plaseaza intre aparenta si esenta ( doar aparent, valorile sunt false ); deznodamantul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice in comedie sunt derizorii, de nivel exterior, si ilustreaza ridicolul preocuparilor personajelor

In studiul Comediile domnului Caragiale, Titu Maiorescu argumenta originalitatea operelor autorului prin punerea „in scena a catorva tipuri din viata noastra sociala de astazi” si prin dezvoltarea acestor tipuri „cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile alese de autor.” Comedia lui I. L. Caragiale deschide „drum creatiei realiste” prin varietatea tipurilor infatisate, deoarece „tendinta comediei este de a-si reduce personajele la scheme morale abstracte, cu simpla functionalitate comica. In acest sens, comedia constituie, poate cea mai universala compunere literara, apropiata cel mai mult de conditia abstractiunii si a esentei: cateva gesturi, procedee, figuri plastice, stereotipe, in situatii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dictionar de idei literare )

Comedie de moravuri, care dezvaluie viata publica si de familie a unor politicieni care, ajunsi la putere si rosi de ambitii, sunt caracterizati de o crestere brusca a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierduta se inscrie in seria operelor caragialiene care au in centru vanitatea. Piesa este inspirata de un eveniment din actualitatea vremii: in 1883 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituanta, in scopul alcatuirii unei noi Camere a Deputatilor.

Actiunea piesei se desfasoara in „capitala unui judet de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul intre ambitiosul avocat Nae Catavencu, din „opozitie”, care aspira spre o cariera politica, si grupul conducerii locale ( prefectul Stefan Tipatescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-si forta rivalii sa-l propuna candidat in locul lui Farfuridi, Catavencu ameninta cu un santaj. Instrumentul de santaj este o „scrisorica de amor” a lui Tipatescu, trimisa doamnei Zoe Trahanache, sotia „prezidentului”; pierduta de Zoe, scrisoarea este gasita de un cetatean turmentat si subtilizata de Catavencu. Santajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisa public, exercita presiuni asupra celor doi „conducatori” ai judetului si obtine promisiunea candidaturii lui Catavencu.

Cand conflictul provocat de scrisoarea pierduta pare sa fie rezolvat, urmeaza o „lovitura de teatru”: de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reactiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperata, Catavencu – amenintator, Farfuridi si Branzovenescu – satisfacuti ca rivalul lor a pierdut, Tipatescu – nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-si pierde cumpatul, avand „putintica rabdare” si gandindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fara a contesta ordinele „de sus”.

Interesele contrare determina un conflict deschis in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, cand Pristanda pune la cale un scandal menit sa-l anihileze pe Catavencu. In incaierare, acesta pierde palaria in care era ascunsa scrisoarea si dispare, provocandu-i emotii intense „coanei Joitica”. Dandanache, sosit de la Bucuresti, isi dezvaluie strategia politica, asemanatoare cu aceea a lui Nae Catavencu, numai ca la un nivel mult mai inalt si cu mai multa ticalosie. Nae Catavencu schimba tactica parvenirii, flatand-o pe Zoe, generoasa dupa ce isi recapata scrisoarea cu ajutorul cetateanului turmentat. In final, toata lumea se impaca, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „in unanimitate”, Nae Catavencu tine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populara determinand reconcilierea fostilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascarada, fiind accentuata de mutica saltareata condusa de Pristanda.

Tehnica de constructie a subiectului este aceea a amplificarii treptate a conflictului. Initial, apar in scena Tipatescu, Trahanache, Zoe, alarmati de un eveniment dezvaluit partial. Apoi, in prim plan apare Catavencu, santajistul, iar aceasta prezenta contureaza conflictul fundamental, care asigura unitatea de actiune a piesei. La acest conflict, se adauga conflicte secundare, determinate de interventiile cuplului Farfuridi – Branzovenescu si de aparitia neasteptata a „depesei” cu numele lui Dandanache. Rezulta un ghem de complicatii, care acumuleaza progresiv altele, ca un bulgare de zapada in rostogolire.

Amplificarea conflictului se realizeaza prin: intrarile repetate ale cetateanului turmentat, care creeaza o stare de tensiune, niciodata rezolvata, pentru ca, neaducand scrisoarea, conflictul declansat de pierderea ei nu se stinge; apoi, prin evolutia adversarilor; Catavencu e infrant, desi pare ca va castiga, iar Tipatescu – Trahanache – Zoe triumfa, desi erau pe punctul de a pierde. Interferenta finala a intereselor tuturor personajelor aflate in conflict accentueaza atitudinea ironica a dramaturgului, pentru ca fostii adversari se impaca, satisfacuti de ceea ce au obtinut, dar, mai ales, de propria imagine. Satisfactia vanitatii defineste scena finala.



Majoritatea personajelor acestei comedii au doar o spoiala „de civilizatie occidentala” ( Titu Maiorescu ), ceea ce le transforma in caricaturi ale unor personalitati. Incadrarea personajelor in tipuri da nastere comicului de caracter. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit, prostul fudul etc. Personajul purtator al unei astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trasaturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective. Caragiale creeaza, si el, o tipizare comica, „figuri plastice, stereotipe, in situatii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dictionar de idei literare ), dar eroii lui au intotdeauna numeroase elemente – de situatie sociala si intelectuala, de temperament, de limbaj etc. – care-i particularizeaza, astfel ca nici unul nu seamana cu celalalt.

Scriitorul si-a afirmat in repetate randuri aceasta viziune asupra personajelor, sustinand ca „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit; unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei”. Desi personajele comediei O scrisoare pierduta se incadreaza in mai multe tipuri, trebuie remarcat ca, in legatura cu subiectul acestei opere – vanitatea amplificata de procesul electoral – este reliefat un tip – acela al omului politic si al demagogului. In acest tip se incadreaza doua personaje – Nae Catavencu si Agamita Dandanache - , care au aceleasi trasaturi de caracter, in esenta, singura nota de diferentiere fiind statutul social – unul este inca in ascensiune, ambitia fiindu-i limitata de granitele „judetului de munte” in care e, totusi, „cel dintai…” „gogoman” „dintre fruntasii politici”, al doilea e situat foarte sus in ierarhia sociala si politica si face orice pentru a-si mentine statutul. Ambii folosesc santajul ca sa-si atinga scopurile, ilustrand „situatii invariabile, tipizate”, care accentueaza comicul de intentie si de situatie al comediei.

Prin Nae Catavencu, zelul ascensiunii politice cunoaste o puternica reprezentare; intr-un spatiu populat de o multime de reprezentanti ai ravnei de parvenire, Nae Catavencu se impune ca reprezentantul ei cel mai calificat” ( Stefan Cazimir ). Intr-o comedie pe care I. L. Caragiale intentiona sa o scrie, in care s-ar fi reunit toate personajele din Scrisoarea pierduta, lui Nae Catavencu ii era rezervat rangul politic cel mai inalt. In prima epoca a parvenirii, pe care o traieste Catavencu, scopurile sale sunt de a-si edifica o cariera politica. El se vede pus in situatia de a fi doar la un pas de tinta ravnita, iar dorinta de a o atinge e tot atat de mare pe cat de puternica e convingerea ca este vrednic de izbanda: „Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme; vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt cel dintai… intre fruntasii politici…” Personajul devine comic prin parerea superlativa despre sine, care nu ii permite sa sesizeze ridicolul.

Spiritul demagogic al lui Catavencu se transforma, din obisnuinta, in automatism. Ideile pe care le sustine in fata altora devin parte a automistificarii. Personajul emite cugetari sententioase, care il zapacesc pe Ghita, dar care ii dau lui insusi sentimentul propriei importante: „Intr-un stat constitutional un politai nu e nici mai mult, nici mai putin decat un instrument!”; „Nu bratul care loveste, vointa care ordona e de vina”; „Si, in sfarsit, cum ar fi posibil martiriul daca n-ar exista calaul?” Nici conversatia cu Tipatescu nu se desfasoara in termeni banali, pentru ca placerea de a se auzi vorbind si dorinta de a forta admiratia ascultatorilor sunt prea puternice: „Da-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales in imprejurari ca acele prin care trece patria noastra, imprejurari de natura a hotari o miscare generala, miscare (mangaie si umfla cuvintele distilandu-si tonul si accentul ) ce, daca vom lua in consideratie trecutul unui stat constitutional, mai ales un stat tanar ca al nostru, de-abia iesit din…”. Tipatescu intrerupe enervat aceasta tirada, resimtind-o ca pe o ofensa la adresa luciditatii sale: „Eu sunt omul pe care dumneata sa-l imbeti cu apa rece?” In realitate, Catavencu nu subapreciaza luciditatea prefectului, ci a pierdut-o pe a lui; frazele destinate a-i ameti pe altii produc asupra lui un efect similar. Aceasta formatie spirituala este subliniata in scena finala a comediei. Catavencu isi rosteste ultimul discurs „foarte ametit, impleticindu-se-n limba, dar tot ingrasandu-si silabele”.

Catavencu e „liber-schimbist”, considerand fara indoiala ca termenul desemneaza elasticitatea de spirit, capacitatea autorevizuirii, refuzul inchistarii. Respinge cu dispret „ideile invechite”, „opiniunile ruginite”, pentru ca nu are nimic de castigat de pe urma statu-quo-ului, si marturiseste, din aceleasi motive, un devotament nemarginit pentru cauza propasirii: „un popor care nu merge inainte sta pe loc, ba chiar da inapoi”; „legea progresului este asa, ca cu cat mergi mai iute, cu atat ajungi mai departe”. In acest mod, personajul isi defineste propriul tip ( al parvenitului ). Ambitia lui Catavencu imprima tuturor manifestarilor sale o vioiciune caracteristica si o mobilitate aparte. Atasat integral ideii de schimbare, Catavencu o ilustreaza sub    toate raporturile. Oportunismului politic ii corespunde, la nivelul structurii psihice, o mare varietate a starilor afective si rapiditatea adaptarii. Un exemplu elocvent in acest sens sunt cateva scene din actul al II-lea, in care personajul parcurge un registru vast, iar tonul vorbirii lui cunoaste nenumarate modulatii, devenind, de la o clipa la alta, sententios sau galant, protocolar sau naiv, emfatic, bonom, rugator, insinuant, indarjit. Catavencu simuleaza emotii si isi compune fizionomia cu un talent inegalabil, ramanand in limitele spontaneitatii. Adopta masti de circumstanta, cere cuvantul „cu modestie”, la tribuna „lupta ostentativ cu emotia care pare a-l birui”, accepta ulterior „cu un aer foarte degajat” intreruperea discursului sau. Toate aceste simulari devin comice prin caracterul lor elementar. Catavencu se opreste din plans „stergandu-se repede la ochi si remitandu-se deodata”, pentru a-si incepe cuvantarea „cu tonul brusc, vioi si latrator”. Caracterul personajului evolueaza intre minciuna si iluzie, intre impostura si naivitate, particularizandu-si efectele comice prin alternarea sau asocierea acestor trasaturi.



Nae Catavencu e un ambitios fara tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de momentul initial. Pierzand instrumentul de santaj, se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia in cinstea rivalului politic, simtind ca protectia femeii e sansa urmatoare a parvenirii. Numele sugereaza demagogia personajului, care nu are complexe sau mustrari de constiinta pentru ceea ce este.

Agamemnon Dandanache, „vechi luptator de la ’48”, e urmasul, prin nume al razboinicului homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, dar produce o adevarata „dandana” prin aplicarea calma si metodica a „machiaverlicului”. Pentru el, santajul e o forma de diplomatie: „Aminteri daca nu-mi dadea in gand asta, nu m-aledzeam si nu merdzea deloc neicusorule; fa-ti idee: familia mea de la patuzsopt lupta si da-i si eu in toate Camerele, cu toate partidele ca rumanul impartial… sa ramai fara coledzi?”

Intentia autorului a fost sa creeze un personaj „mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu”. Comicul prezentei personajului in piesa rezulta din confuzia aparentei cu esenta. Deprinderea de a echivala prostia cu inocenta e ilustrata printr-o fraza a lui Tipatescu: „E simplu, dar il prefer, cel putin e onest, nu e un misel!”, spune prefectul despre Dandanache, desi singura trasatura pe care i-o cunoaste ramane prostia, cealalta fiind dedusa prin legatura directa. Surpriza se produce: omul presupus onest in virtutea simplitatii e „mai canalie decat Catavencu”, pastreaza scrisoarea pe care celalalt personaj fagaduise sa o restituie, ceea ce ar fi facut cu siguranta. Dandanache apare insa ca reprezentant al unui alt mediu, acela al inaltelor sfere politice. Ideea pe care o sugereaza autorul e ca in cercurile lui Dandanache tehnica santajului a incetat sa fie apanajul inteligentei, ajungand la indemana oricarui individ, indiferent cat de redus intelectual ar fi.

Sub aspectul comicului de caracter, Dandanache se inscrie in aceeasi serie a vanitosilor dominati de ambitie. Mobilul fundamental al actiunilor sale este un pronuntat sentiment al drepturilor ereditare: „familia mea de la patuzsopt in camera”. Pentru el, este un motiv suficient ca sa-si apere cu inversunare pozitia de deputat. Exclusivitatea preocuparii, monomania personajului sugereaza mecanismele tipice ale psihologiei unui individ decrepit. Oboseala drumului si clinchetul stresant al clopoteilor ( care aminteste de starea psihologica a lui Catavencu, din finalul piesei ) nu fac decat sa potenteze o stare obisnuita.

In mintea lui Dandanache, functiile indivizilor si raporturile dintre ei se amesteca perpetuu, pana si entitatile fizice ajung sa se confunde. „E slab de tot prefectul – isi rezuma el impresia despre Trahanache -, ii spui de doua ori o istorie si tot nu pritepe…” Povestea fusese spusa de doua ori, dar prima data lui Tipatescu. Ca si in cazul lui Catavencu, personajul are o parere foarte buna despre sine. El se declara dotat cu o buna memorie, uitand astfel pana si faptul ca e uituc. Scleroza mintala a lasat intact orgoliul personajului, vizibil in aerele de certitudine cu care intampina vestea unanimitatii voturilor, desi cu o clipa inainte il inspaimantase ipoteza balotajului. Marea mandrie a lui Dandanache ramane de a fi stiut, intr-o imprejurare care primejduia traditiile familiei sale, sa actioneze cu hotarare si sa le asigure continuitatea. Marturisirile sincere ar putea parea cinice, dar, in fapt, nu sunt, pentru ca Dandanache le considera acte laudabile: „Asa e, puicusorule, c-am intors-o cu politica?” ii solicita el atentia lui Tipatescu, convins ca tot secretul, in politica, e sa nu-si onoreze cuvantul dat: „Eu am promis? Cand am promis? Cui am promis? Te-am promis?” si sa-si pastreze toate armele pentru ca „la un caz iar – pac! – la Rasboiul”.

Cele doua personaje sunt imagini in oglinda ale aceluiasi tip. Se poate presupune ca avocatul de provincie, ambitios si demagog, va ajunge, cu timpul, la fel de versat in ale santajului si in ale politicii ca si Dandanache, asigurandu-si victoriile electorale fara ezitare si cu mana sigura. Opera lui I. L. Caragiale evidentiaza „schema morala […] cu simpla functionalitate comica” ( Adrian Marino ) dupa care sunt construite personajele unei comedii. In acest mod, autorul reliefeaza ironia la adresa unor situatii in care se poate regasi oricine, in afara universului imaginar.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1065
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site