Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


ULTIMA PERIOADA DE CREATIE A LUI EMINSESCU

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




ULTIMA PERIOADA DE CREATIE A LUI EMINSESCU

1. A sti si a contempla




In ultima perioada de creatie, eminescienele „ a sti” si „a contempla” nu mai inseamna a te abtine de la actiune, ci a participa la drama cosmica.

Viziunea din Scrisoarea I apare doar in varianta definitiva a Luceafarului, nu si a basmului versificat. D. Caracostea observa ca intre variantele Luceafarului exista o diferenta notabila de viziune.

Este interesanta, in variante, relatia care se stabileste intre zmeu, fata de imparat si Florin. Nici o clipa fata de imparat nu cheama o fiinta supraumana, dimpotriva, totul se intampla foarte firesc. Zmeul o vede intamplator si se indragosteste de ea, fara ca fata sa-l fi vazut. Ea il respinge in ambele aparitii, motivand foarte clar refuzul nemuririi, stiind ca, din perspectiva umana, nemurirea inseamna moarte.

In varianta definitiva, Catalina este parca atrasa de nemurire. Florin ajunge la fata de imparat prin sacrificiu si suferinta, urmand un drum specific basmelor, ilustrand idealul de efort eroic, ideal al existentei umane.

Comuna variantelor este figura zmeului-Luceafar. Drumul zmeului spre Demiurg prefigureaza drumul lui Hyperion. Din aceasta scena a basmului versificat, ramane doar cererea de a deveni fiinta umana.

In Luceafarul, varianta finala, relatiile epice, structura epica sunt substantial modificate fata de sursa de inspiratie si fata de variantele initiale. Spre exemplificare, putem aminti secventa prezentarii drumului lui Hyperion catre Demiurg. Luceafarul merge spre punctul originar, spre spatiul fara margini. El are aceasta putere de a strabate spatiul genezei cosmosului. Aceasta calatorie in sens contrar evolutiei temporale il duce spre momentul in care nu s-a produs diferentierea, aparitia contrariilor. Calatoria Luceafarului are ca scop obtinerea „muririi”. Raspunsul Demiurgului se cunoaste: acesta nu accepta cererea Luceafarului. Lui Hyperion i se ofera insa o serie de destine exceptionale, care toate sunt destine ce inving moartea: destinul de ganditor, de poet orfic, de conducator de osti si de popoare. Nu i se poate da moartea, si pentru ca Hyperion este „izvor de vremi” (este semnificativ episodul aparitiei lui Hyperion, care seamana cu geneza cosmica: „Hyperion, ce din genuni rasai / C-o-ntreaga lume”).

Timpul si spatiul sunt creatii ale gandirii, ale lui Hyperion. Gandirea este siesi egala, modificabila: ”Iar tu Hyperion ramai, / Oriunde ai apune”.

Demiurgul apare in acest dialog ca ipostaza a vointei fara sfarsit, ca imagine a nediferentialului. Este „uitare oarba”, „sete care-l soarbe”. El nu este creatorul lumii vizibile, pentru ca aceasta este gandita de Hyperion. Hyperion marturiseste setea gandirii de a se forma, de a se intrupa. A-i acorda moartea ar insemna a desfiinta universul constituit. Hyperion se va intoarce, prin urmare, in locul lui menit din cer, stiind ca nu poate cobori in trecator si aparent.

Gandirea, in aceasta faza de creatie, nu mai este o demistificare a vointei, ci o actiune la scara cosmica. Este cosmogonica.

Povestea de iubire din Luceafarul inseamna o alta fata a atractiei mortii, a fiintei pentru Hyperion. Hyperion nu este chemat spre iubire, ci spre moarte, i se cere sa fie muritor. In cererea catre Demiurg, iubirea si moartea sunt sinonime. Demiurgul ii refuza solicitarea, pentru ca intelege iubirea ca fata a mortii.

Cand se interpreteaza Luceafarul, se porneste de la insemnarea lui Eminescu de pe manuscris. Aceasta indicatie nu trebuie interpretata ca o pledoarie pentru un geniu sustras actiunii. Gandirea inseamna a nu muri, inseamna actiune. A-ti asuma functia de creator de lume prin gandire nu este o pozitie schopenhauriana, ci una eroica, tragica. Aceasta pozitie este intalnita si in ipostaza Cezarului (v. Memento mori). Gandirea si actiunea nu se opun, chiar daca gandirea iti dezvaluie esenta tragica a existentei sale. Hyperion, Cezarul, dascalul din Scrisoarea I apar ca instrumente intr-o drama de proportii cosmice. Ei isi accepta destinul prin renuntare, prin ironie, acceptare lucida, constienta.



2. De la eroic la tragic

Oda (in metru antic) se integreaza schimbarii viziunii asupra existentei in ultima perioada de creatie. Ca si in cadrul altor creatii, este foare interesant studiul variantelor. Cu Oda (in metru antic), poezia lui Eminescu se elibereaza de orice „reziduuri romantice”, pentru ca este poezia acceptarii conditiei umane, conditie de factura tragica. In primele variante a fost o poezie de factura eroica. Studiul variantelor indica traseele gandirii eminesciene.

Prima varianta (1873-1874) este intitulata Oda catre Napoleon. Napoleon, o prezenta obsesiva in creatia lui Eminescu, este prin excelenta Cezarul. De la inceput, in aceasta varianta, Napoleon primeste parca dimensiuni cosmice. Nasterea lui se asociaza cerului, „ranit de propriile astre”, sugerand cutremurarea universului cand unicul se desparte de sine. Un semn al dureroasei ruperi, Napoleon se naste, ca si Hyperion, din apa, elementul primordial. Napoleon apare in asociere cu imensitatea si singuratatea oceanului, care are functia de oglinda a existentei umane. Acest element prefigureaza destinul Cezarului, fiinta centrata pe sine, indiferenta la ceea ce-i in jur.

Tristetea lui Napoleon este tristetea gandirii geniului, neatinsa de suferinta individuala. Napoleon se aseamana zeilor din Memento mori. Singuratatea este atributul lui fundamental.

Ultimele doua strofe ale acestei versiuni reiau destinul individual al lui Napoleon, descriu itinerarul Cezarului ca intrupare a ideii in istorie. Viata lui este asemenea coborarii de pe un piedestal, din starea imobila de divinitate in actiunea istorica. Viata lui insemna reflectare de sine in istorie. Recastigarea conditiei initiale se face prin moarte, echivalenta cu miscarea de intoarcere in sine. Moartea se petrece cand cezarul se simte „satul de icoana-i”. Actiunea istorica a produs o oglindire, o reflectare, apoi moartea inseamna revenirea la pacea de la inceput.

Intalnim aici o idee din filozofia lui Hegel. Acest traseu este traseul in sine-lui hegelian, care naste si trece in alteritate, apoi se reintoarce la sine in al treilea moment.

In al doilea grup de variante (1879) intalnim o Oda catre Poet. Poetul ia locul lui Napoleon. Aceste variante sunt expresia unui monolog, pentru ca prezinta exprimarea eului rostitor al unui poet. Se pastreaza cateva elemente din variantele initiale: nemarginirea marii, spatiul acvatic din care fiinta se naste; marea devine simbol, o oglinda a existentei poetice. Spatiul poeziei apare ca spatiu al comunicarii cu divinul. Existenta inseamna reflectarea sinelui. Finalul poemului reia miscarea de coborare si reurcare, ca si in variantele initiale.

In textul definitiv din 1883, nu mai intalnim personajele romantice, Napoleon sau Poetul, pentru ca textul definitiv este o poezie despre conditia umana, a destinului uman individual si a realitatii individuale, fara conotatii romantice. Eminescu pastreaza din variante ideea de coborare din imobilitate intr-o realitate semnificativa a vietii, miscarea de reflectare si miscarea de recastigare a intregimii din perspectiva mortii. Totul se desfasoara intre versul de inceput: ”Nu credeam sa invat a muri vreodata” si ultimele doua versuri: „Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!”. Ca urmare, Oda (in metru antic) apare ca un text despre initierea in moarte. Caracterul de oda este dat de pastrarea ritmului safic, poemul capatand totusi mai degraba caracterul de rugaciune decat de oda.



Miscarea esentiala este sugerata si de regimul verbal si pronominal din text. Chiar din primul vers, folosirea unui verb la infinitiv sugereaza expresiv desprinderea din zona nominala si trecerea in zona actiunii. Prima strofa foloseste imperfectul, timp nedeterminat, asociat cu adverbul „pururi” din al doilea vers. Se creeaza astfel senzatia duratei infinite, care marcheaza starea de imobilitate. Imaginea fiintei este imaginea identitatii cu sine. A doua strofa aduce o ruptura dramatica si impune sentimentul temporalitatii prin folosirea adverbului „deodata” si a perfectului simplu „rasarisi”.

Suferinta este nedeterminata, se asociaza cu moartea, ea umple identitatea fiintei, produce o instrainare a fiintei de ea insasi. In prima strofa, pronumele la persoana I trece la persoana a II-a si apoi se trece in registrul alteritatii. Strofa a treia actualizeaza suferinta si, prin urmare, verbele sunt la prezent. Comparatia introduce persoana a III-a, un al treilea care este Hercule, Nessus. Aceste nume ale unor personaje mitologice plaseaza in mitologie destinul individual al eului confesiv. In final se produce revenirea la persoana I.

„Eu”, „tu” si „el” sunt toate masti ale eului. Suferinta devine suferinta sinelui care traieste drama sfasierii. Existenta devine un rug inaltat de tine, de destinul tau, pe care tu traiesti o suferinta dezvoltata din logica destinului individual. Ultima strofa, cu verbe la imperativ, aduce o invocare a mortii ca posibilitate de reintegrare a sinelui. In varianta finala, nu mai exista elemente cosmogonice sau romantice, dar se pastreaza structura fundamentala a miscarii. Rugaciunea de la sfarsit este rugaciunea de intrare in moarte, inteleasa ca reintregire.

Toata Oda (in metru antic) este de fapt o poezie a verbului „a fi”, o poezie de afirmare a valorii vietii, pentru ca din text nu transpare o condamnare a acestei valori, ci o revelare a aventurii eului in lume.

Eminescu este al doilea mare moment dupa Ion Budai-Deleanu. Daca prin Ion Budai-Deleanu poezia isi afirma constiinta de sine, odata cu Eminescu se naste limbajul poetic romanesc modern. Avea dreptate G. Ibraileanu cand afirma ca poezia lui Eminescu, in evolutia ei, reprezinta o sinteza a evolutiei poeziei romanesti.

In ultima perioada de creatie el realizeaza o sinteza intre viziunea hegeliana si cea schopenhaueriana. Se caracterizeaza si prin abandonarea vizionarismului romantic, tendinta de simplificare a limbajului poetic, sesizata de Tudor Vianu. Eminescu apeleaza mai des la figurile de constructie decat la cele de limbaj.

Poetul abandoneaza versul liber si recurge la tipare metrice foarte riguroase, la poezii cu forma fixa.

Poezia lui Eminescu indica o lupta extraordinara cu limbajul, iar faptul ca in ultima perioada de creatie apeleaza la forma fixa nu insemna secatuirea talentului, ci un triumf asupra limbajului. Cum se observa din evolutia poeziei universale contemporane, devin moderne poeziile cu forma fixa (vezi poezia lui Ezra Pound, T.S. Elliot).

Eminescu pune in forme clasice o atitudine postromantica in fata existentei.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 750
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site