Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CULTURA MATERIALA A RROMILOR - MESTESUG SI REPREZENTARE

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic




CULTURA MATERIALA A RROMILOR - MESTESUG SI REPREZENTARE

1 Coordonate istorice si premise metodologice ale heteroidentificarii
2 Prelucrarea metalelor
3 Prelucrarea lemnului
4 Meserii pierdute
5 Intre emblematic si stigmatizant


1 Coordonate istorice si premise metodologice ale heteroidentificarii

Culturile traditionale, intr-o masura mai mare decat cele moderne, se pot defini prin conservarea unei serii de marci de identitate creatoare de sistem cultural. Datorita acestui fapt, intr-o cultura traditionala, orice element alogen va fi preluat si asimilat abia dupa o indelungata testare a compatibilitatii si dupa o ampla prelucrare structurala si de continut, astfel incat, de cele mai multe ori, isi schimba complet infatisarea si modelul dupa care a fost recreat devine imposibil de recunoscut.
Situatia culturii materiale este simptomatica: intr-un anumit context istoric, determinat de factorii obiectivi ai dezvoltarii societatii, cultura materiala a unui popor poate raspunde, datorita caracterului sau pragmatic, necesitatilor de ordin economic ale poporului cu care convietuieste. Elementul patruns din exterior este, de data aceasta, o necesitate economica a alteritatii, careia o inzestrare sau alta din interior ii poate oferi o solutie de complementaritate.
Cultura materiala a rromilor pe teritoriul european a avut, cu precadere, un rol utilitar, adaptat, in special in spatiul Tarilor Romane, economiei de tip agrar cu care a venit in contact si pe care a trebuit sa o completeze cu acele mestesuguri care ii lipseau sau care nu cunosteau specializarea si dezvoltarea cerute de exigentele societatii.
Aceasta functie complementar -utilitara a culturii materiale a rromilor are doua ipostaze de interpretare: din punctul de vedere al mentalului traditional al rromilor, care defineste structurile ocupationale ca fiind strategii de supravietuire si de adaptare economica a mostenirii culturale, valorificate ca necesitate si creatoare de sistem a), inclusiv prin intermediul factorilor de control social, si din punctul de vedere al culturii cu care coexista (in speta, cultura romaneasca), care ajunge chiar sa asimileze structurile ocupationale ale rromilor unor structuri de neam, numindu-le pe acestea din urma cu denumirea ocupatiei (ex. caldarari, argintari, spoitori etc.).
Asimilarea ocupatie - neam se inscrie in sirul de stereotipii apartinand imaginii atribuite culturii rromilor, cultura perceputa ca fiind exclusiv materiala. 'Neavand alt caracter etnic determinant (in afara de conformatia somatica), de multe ori ocupatia este aceea care se ridica intre ei ca factor de diferentiere etnica. (…) Un lingurar nu va imbratisa alt mestesug decat al lucrului in lemn si invers: un caldarar ramane caldarar prin neam, dar si prin ocupatie. Acesta este caracterul natural de breasla pe care-l reprezinta tiganii, pe oriunde se gasesc', afirma categoric, dar asa dupa cum vom demonstra, nefondat stiintific, Ion Chelcea .
Manifestarile culturii spirituale a rromilor sunt, de cele mai multe ori, privite ca forme de mimetism, umbre palide ale culturii majoritare sau, in cel mai bun caz, ca forme de conservare a unor elemente specifice stratului vernacular, pierdute de acesta si pastrate de rromi intr-un fel de subcultura cu dubla actiune: una 'pozitiva' - conserva ceea ce au pierdut ceilalti - si alta 'negativa' - conserva degradand (exemplul dat cel mai adesea este acela al baladei romanesti urbanizate si contaminate cu elemente kitch; un alt exemplu oferit este portul romanesc, pastrat de rromi, dupa disparitia lui, partiala sau totala, din cultura populara romaneasca, dar purtat in alt stil). Desigur, specialistii etnomuzicologi nu confunda muzica lautareasca, de esenta 'ga?ikani' ( = neroma), cantata sau nu in maniera 'rromani', cu muzica rromilor, insa aceasta din urma le este multora dintre acestia prea putin cunoscuta, in masura asemanatoare cu jocul popular rromano. Nu ne vom propune insa, in aceasta lucrare, studiul muzicii sau dansului traditional rrom.
Revenind la cultura materiala si la suprapunerea ocupatie - neam, aceasta identificare este foarte veche. Jean-Pierre Liégeois, in lucrarea sa 'Roma, Tsiganes, Voyageurs' (1994), subliniaza, pe langa diversitatea neamurilor de rromi, criteriile eterogene ale denominatiei si autodenominatiei lor:
1. Originea comuna a familiei (ex. 'dalípizii' din Grecia, descendenti ai lui Dalípis, un om renumit) fie ea real - istorica sau imaginar - atribuita;
Spatiul de provenienta, acela conservat, intr-o anumita etapa a migratiei, in memoria colectiva (ex. 'lombarzii' din Lombardia; 'boemienii' din Boemia);
3. Criteriul profesional (ex. 'caldararii', cei care prelucreaza arama; 'ciurarii', cei care fac site din piele; 'lovarii' sau geambasii, negustori de cai; 'cosnitarii', impletitori de cosuri, numiti astfel in special in Bulgaria), relativ arbitrar pentru ca, de pilda, in zilele noastre, lovarii nu mai sunt in exclusivitate negustori de cai, ciurarii nu mai fabrica ciururi etc.;
4. Suprapunerea lingvistica, religioasa si de traditie (ex. 'xoraxane', rromi turci), de asemenea relativa, rromi turci fiind identificati unei categorii profesionale: spoitorii / cositorarii / 'xanotara', meserie pe cale de disparitie astazi, dar neam conservat. In plus, nu toti rromii 'xoraxaja' sunt musulmani, o parte dintre ei fiind crestinati, si prezentandu-se astazi, cu o varietate de religii, inclusiv neoprotestante, un exemplu fiind boldenii / florarii, crestinati, 'botezati', dupa cum le spune si numele - 'bolde' -, dar proveniti, dupa toate probabilitatile, din rromii turci. Ceea ce ii uneste totusi este dialectul, puternic influentat de limba turca, si directia / valul de migratie comun (secolele al XVI-lea - al XVII-lea) dinspre Turcia, unde poposisera, se pare, vreme de doua secole .
In ceea ce priveste clasificarea pe neamuri a rromilor din Romania, intr-o perspectiva istorica, s-ar putea incepe cu Mihail Kogalniceanu, care in lucrarea 'Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue de cigains' (1837), face urmatoarea impartire a rromilor pe neamuri:
1. 'tiganii coroanei' , robi nomazi, care circula liber, dar platesc un tribut anual fix, la randul lor impartiti in:
a) rudari sau aurari, cautatori de aur in nisipul raurilor si in prundisul muntilor, meserie pe cale de disparitie inca din vremea aceea (ipoteza plauzibila, datorita etimologiei cuvantului 'ruda' < slav 'ruda' = minereu, fapt care demonstreaza ca ocupatia initiala a rudarilor nu era prelucrarea lemnului, ci colectarea aurului);
b) ursari, cei care joaca ursul prin sate si prin orase, fiind uneori si geambasi, negustori de ursi prinsi de mici din padure;
c) lingurari, care fac linguri si vase din lemn, dar produc si carbune, 'cei mai civilizati' , in viziunea lui Kogalniceanu, aflati pe cale de sedentarizare: 'incep sa-si construiasca locuinte fixe' ;
d) laiesi, 'oameni fara capatai si fara o meserie stabila' , cei mai multi fierari: 'fac broaste, chei, cuie, osii pentru carute' , dar si argintari - aurari: 'fac cercei si inele pe care le vand taranilor' , ale caror femei se ocupa cu ghicitul si vrajitoria;
'robii proprietarilor particulari' , ai manastirilor si ai boierilor, la randul lor impartiti in:
a) laiesi, nomazi, similari celor apartinatori coroanei, care pot fi si lucratori zilieri in constructii;
b) vatrasi, robi fixati la o vatra, sedentarizati si asimilati lingvistic si cultural, avand o mare varietate de ocupatii (cizmari, potcovari, croitori, brutari, zidari, cosari, bucatari, spalatorese, servitori, lautari etc.). Pentru epoca in care a fost scrisa, in plin curent de abolire a robiei, lucrarea lui Kogalniceanu este relativ decenta si, dincolo de unele identificari si judecati de valoare inadecvate, ca, de pilda, ideea acelor rromi 'fara capatai', sintagma subiectiva si fara acoperire stiintifica, dovedeste, totusi, o cunoastere a problematicii rrome din epoca.
In 1930, in lucrarea: 'Les tsiganes. Histoire. Ethnographie. Linguistique. Grammaire. Dictionnaire', C.J. Popp Serboianu face urmatoarea impartire pe neamuri a 'tiganilor':
1. Laiesii sau laietii, nomazi sau seminomazi, impartiti la randul lor pe meserii:
a) ursarii, care umbla cu ursul si fac piepteni din corn, daraci si carlige;
b) ciurarii, care fac site, ciururi, piepteni si perii;
c) caldararii, care fac caldari, cazane si alte vase din arama;
d) fierarii, care prelucreaza fierul si leaga carute;
e) cositorii, care spoiesc cu cositor vasele de bucatarie;
f) rudarii / blidarii / lingurarii, care prelucreaza lemnul facand furci, fuse, albii, linguri si maturi;
g) potcovarii, care potcovesc animalele de povara (caii, magarii, boii);
h) spoitoresele (chivutele), care varuiesc casele;
i) mesterii lacatusi, care fac grilaje, chei si repara lacate;
j) lautarii;
k) vanzatoarele de flori si floricele de porumb;
l) vrajitoarele si ghicitoarele;
m) vacsuitorii de ghete / lustragiii (exclusiv in orase);
n) salahorii, care muncesc la constructii.
Vatrasii, sedentarizati, asimilati aproape in totalitate de cultura majoritara .
Este evident ca aceasta lucrare ramane tributara unui criteriu exclusiv ocupational, asadar eronat, de clasificare pe neamuri a rromilor; mai mult, amesteca criteriile nomad - sedentar ajungand la greseli de fond: lautarii sunt vatrasi sau provin din ursari, nu pot fi alaturati caldararilor si ursarilor, din mai multe motive (pierderea limbii, sedentarizarea timpurie etc.). Afirmatia absurda ca spoitoresele formeaza un neam, eventual diferit de cel al spoitorilor / costorarilor, ca si identificarea lor cu chivutele, sunt 'indulcite' de corectura privitoare la vrajitoare si ghicitoare care, spune Serboianu, apar in cadrul tuturor neamurilor. Oricum, identificarea unui asa-numit 'neam' al florareselor, ca si cum ar putea exista un neam exclusiv feminin, unit la fel, in mod arbitrar, cu cel al vanzatoarelor de floricele de porumb (ocupatie exclusiv urbana), ideea fiind, de fapt, legata de posibila reconversie profesionala a boldenilor / florarilor, iar nicidecum de existenta unui neam cu acest nume: 'vanzatoare de flori si floricele de porumb', demonstreaza inca o data faptul ca lucrarea da prioritate imaginatiei in fata stiintei.
George Potra, in schimb, in 'Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania' (1939), dand intaietate documentului istoric, realizeaza o impartire a neamurilor de rromi dupa criteriul determinat de statutul de robi, dar si de modul de viata (nomad sau sedentar) si de ocupatie:
1. 'tiganii domnesti', apartinatori domnului, liberi sa duca o viata nomada, cu conditia sa plateasca tributul hotarat, la randul lor impartiti in:
a) ursari;
b) aurari sau rudari, care culegeau aurul din nisipul raurilor;
c) baiesi sau aurari valahi, care extrageau aurul din pietre;
d) aurari 'asezati locului', a caror ocupatie nu este precizata;
e) lingurari, care lucreaza vase de lemn si alte obiecte casnice;
f) laiesi, care lucreaza fierul; inclusiv 'netotii', categorie inferioara, fara o meserie, 'vagabonzi', exclusiv nomazi;
'tiganii manastiresti', proprietate a manastirilor;
3. 'tiganii boieresti', apartinand boierilor .
Ultimele doua categorii compun laolalta categoria vatrasilor ('hotarati la o anumita vatra'), care sunt de doua feluri: robii de ogor, care muncesc la camp, si robii casasi (servitori, vizitii, bucatari, randasi, fierari, potcovari, lacatusi, lemnari, zidari, cizmari, croitori, blanari, pieptanari, curelari, cusutorese, brutari / pitari, lautari, barbieri). Cu toate ca identifica si categorii inexistente, lipsite de un criteriu de clasificare, cum ar fi asa-numitii 'netoti', atunci cand vorbeste despre meserii, Potra nu impune in exclusivitate criteriul ocupational diviziunii de neam, fapt care confera modernitate lucrarii sale. Mai mult, clarifica ideea ca rudarii au fost initial culegatori de aur, abia mai tarziu identificandu-se cu lingurarii.
In lucrarea 'Tiganii din Romania. Monografie etnografica' (1944), Ion Chelcea, inainte de a face el insusi o diviziune, trece in revista opiniile altor cercetatori, unele mai stranii si mai fanteziste decat altele, pe care le prezentam mai mult de dragul comparatiei:
Schwicker - 'Die Zigeuner' (1883):
1. 'asezati': ursari, lingurari, rudari / aurari, lautari;
'nomazi' / 'netoti' / 'slavi'.
Wlislocki - 'Asupra vietii si obiceiurilor tiganilor din Transilvania' (1933) b):
1. Corturari (nomazi);
'Gletecore' (cu limba saraca) sau sedentari, care se impart, la randul lor, in: 'leïla', 'kukuna', 'asani' si 'kale'; rromii sedentarizati nefiind altceva decat acei 'noi unguri' supusi unui proces profund de asimilare identitara in timpul Mariei Tereza (secolul al XVIII-lea).
Grellmann - 'Histoire des Bohemiens' (1936), reduce rromii la doua categorii:
1. Cei fixati in orase sau sate, mestesugari;
Nomazii, care calatoresc cu carutele (viziune reductionista si neclara);
Eugene Pittard - 'Popoarele din Peninsula Balcanica. Schita antropologica' (1916), aplica criteriul limbii vorbite (tigani romani, turci, bulgari), criteriul religios (ortodocsi, mahomedani) si pe acela al ocupatiilor (caldarari, lingurari, ursari, spoitori, lautari si aurari), dintre care cel putin primele doua criterii sunt exterioare ideii de neam al rromilor.
Miklosich - 'Beiträge zur Kenntniss der Zigeunermundarten' (1874), tine seama exclusiv de influenta lingvistica asupra limbii rromani: romani, greci, unguri, germani, spanioli etc.
Octavian Leca, intr-un articol din 'Viata Romaneasca' (1908), identifica urmatoarele categorii de rromi:
1. Mestesugarii, lautarii si fierarii, robi de vatra la boieri;
Caldararii, spoitorii si cautatorii de metale, dintre care multi mahomedani;
3. Laiesii, fara o meserie stabila.
Primele doua categorii le valorizeaza ca fiind cele ale 'tiganilor cu obiceiuri mai bune si mai asezate' , observatie la fel de arbitrara ca si distinctia facuta intre mestesugari si fierari, precum si faptul ca nu considera rudarii ca o categorie aparte si identifica neamul caldararilor ca fiind de religie islamica.
Arbore - 'Basarabia in secolul al XIX-lea' (1898) - separa rromii din Basarabia dupa ocupatii si dupa modul lor de viata:
1. Vatrasii, care traiesc, dupa parerea autorului, in orase ca: servitori si lautari;
Lingurarii sau rudarii, care traiesc vara in paduri si iarna in sate, in bordeie, si se ocupa de confectionarea lingurilor, a albiilor si a altor obiecte din lemn;
3. Ursarii sau laiesii, care traiesc in corturi si li se mai spune 'satrari' .
Si in cazul acesta, criteriile nu sunt suficient precizate si unele neamuri de rromi sunt fie omise, fie identificate eronat (vatrasii nu apar numai in orase, ci si in sate, nu toti laiesii sunt ursari etc.).
In sfarsit, Chelcea ajunge la propria clasificare a rromilor, 'singura impartire organic motivata' cum o numeste el. Criteriile sale sunt: 'limba, ocupatia si felul de a fi' . Chelcea distinge:
1. tiganii de sat: fierari, zidari, caramidari, muzicanti (cunosc putin limba);
tiganii baiesi sau rudari, lucratori in lemn verde (vorbesc numai limba romana);
3. tiganii corturari sau nomazi, impartiti si ei in ciurari si caldarari (vorbesc limba).
Mai putin fantezista decat multe dintre celelalte impartiri, aceasta are si ea partile sale de incoerenta (criteriul 'felul de a fi') si omisiunile sale (ursarii). Ulterior, aceste omisiuni sunt remediate, fara insa a se ajunge la o viziune cu adevarat obiectiva: sistemul de valori promovat de Chelcea are, dupa cum bine se stie, conotatii de perceptie rasiala a criteriului axiologic, astfel incat tipurile psihologice ale 'tiganilor' sunt: cel 'aparent evoluat' la 'tiganii asezati, de vatra'; cel 'natural' la rudari si cel 'speculativ' la 'tiganii nomazi' . Fara a insista asupra gradului de periculozitate al unei asemenea gandiri expuse, in plus, in cadrul unei lucrari stiintifice, nu ar fi lipsita de interes sublinierea ca acest mod de abordare monoculturalist se refera la asimilare ca la unicul procedeu de 'civilizare' a unui neam aflat la periferia culturii si civilizatiei: 'tiganii' sunt cu atat mai evoluati, cu cat sunt mai apropiati de cultura majoritara.
Pentru a reveni la identificarile neamurilor de rromi, dintre cele mai recente face parte aceea a sociologilor Elena si Catalin Zamfir ('Tiganii. Intre ignorare si ingrijorare' - 1993), in care criteriul ocupational imbraca forma 'declaratiei' rromilor insisi, fara a avea insa neaparat relevanta pentru diferentierea de neam propriu-zisa, fiind uneori transcrisa si in alte criterii: apropierea lingvistica de alte etnii, modul de viata (nomad / sedentar). Erorile de baza sunt legate de lipsa de unitate a criteriilor si de prezenta unor criterii fie insuficient de clare (declaratia), fie exclusiviste (ocupatia); neamurile de rromi sunt astfel diferentiate ca fiind urmatoarele: vatrasi, caldarari, rudari, spoitori, matasari, ursari, caramidari, gabori, florari, lautari, ciubotari, argintari, pieptanari, corturari - nomazi, laiesi, cocalari, tismanari, fulgari, zlatari, cositorari, racari, bidineri, geambasi, ciurari, rromi romanizati, rromi turci, rromi unguri . Amestecand criteriile, autorii nu ofera o perspectiva limpede asupra neamurilor, dar pot sugera varietatea ocupationala a culturii materiale a rromilor.
In lucrarea sa 'Tiganii in istoria Romaniei' (1998), istoricul Viorel Achim inventariaza si el cateva clasificari ale neamurilor de rromi, numite, dupa surse ale inceputului de secol trecut, 'tagme'. Sintetizand, autorul identifica: aurarii, care devin rudari prin trecerea de la culesul aurului din nisip la lucrul lemnului; caramidarii, care sunt tot rudari, care si-au schimbat ocupatia in confectionare de caramizi si chirpici; lingurarii, o categorie distincta a rudarilor; ursarii, care cuprind si zavragiii, categorie care si-a parasit mestesugul de fierar si s-a angajat in salahorie; netotii, considerati in epoca cea mai primitiva clasa, fara ocupatie, fara locuinta stabila, dar si fara cort sau caruta, 'traind din hotii si jafuri'; vatrasii, sedentarizati, agricultori si lautari . Impartirea este relativ justificata, cu exceptia acelei categorii de 'netoti', element de heteroidentificare negativa, in nici un caz neam de rromi.
Criteriul esential pare sa fi fost, in toate lucrarile prezentate, acela ocupational, incomplet si incoerent uneori. Argumente in favoarea caracterului arbitrar al acestei identificari sunt numeroase: 1. nu ocupatia sau nu mai ales ocupatia este aceea care creeaza coeziunea unui neam, ci modelul mental mostenit de memoria colectiva si manifestat la nivelul structurilor de organizare sociala, de control intracomunitar si sanctiune a membrilor comunitatii, inclusiv prin elemente cutumiare (ex. spoitorii se definesc mai mult prin 'Herdelezi' decat prin faptul ca spoiesc vase); exista si multe meserii care sunt departe de a se suprapune unui neam (ex. fierarii, caramidarii, impletitorii de cosuri de nuiele, cei care fac bidinele si pensule etc.); 3. ocupatia a disparut, dar neamul s-a pastrat (ex. lovarii, ursarii); 4. unele neamuri au un sistem denominativ care porneste de la un nume de familie (ex. gaborii) sau de la un eveniment important din viata comunitatii (ex. boldenii, de la 'boldo' = botezat, asadar rromi musulmani crestinati), iar nu de la ocupatie; 5. numele altor neamuri este pus in legatura cu poporul cu care au convietuit si de a carui limba au fost influentati in mod major si nu cu ocupatia (ex. 'rromungre' - rromii unguri; 'xoraxane', rromii turci; rudarii vlahuti, vorbitori de limba romana); 6. ocupatii diferite pot apartine aceluiasi neam (ex. argintarii se ocupa si de prelucrarea aurului; rudarii se ocupa si de caramidarit si de impletirea de cosuri; femeile caldararese se ocupa cu astrologia palmei si cu diverse practici magice premonitorii - importanta sursa de venit a familiei).
In ceea ce priveste utilizarea adecvata a terminologiei, cu toate ca literatura de specialitate nu a operat inca o distinctie clara intre notiunile de 'ocupatie', 'mestesug' si 'meserie', acestea ramanand neconturate, lucrarea de fata va utiliza diferentierea dintre termeni, dupa cum urmeaza: 'ocupatie' - mijloc permanent de subzistenta; 'mestesug' - nu asigura intotdeauna si total subzistenta; 'meserie' - specializare mai restransa in cadrul unei ocupatii.
Termenul cel mai potrivit pentru cultura materiala a rromilor este acela de 'ocupatie'. Optiunea este motivata de faptul ca rromii au cunoscut o dezvoltare comunitara marcata de factori istorici inhibanti - robia in Tarile Romane, Tara Romaneasca si Moldova, - si de elemente catalizatoare - modul de viata nomad, datorat si el, in parte, sistemului ocupational, care presupunea arii largi de adaptare la necesarul local. Acesti factori au determinat articularea unei strategii de supravietuire bazate pe indeletniciri capabile sa asigure subzistenta, asadar 'ocupatii'.
Este dincolo de orice indoiala faptul ca rromii au avut un rol important in economia Tarilor Romane, incepand inca din secolele al XVI-lea si al XVII-lea si pana tarziu, in perioada interbelica, mestesugurile rromilor completand in mod fericit civilizatia agrar-pastorala a spatiului romanesc, asa cum au facut-o, incepand cu sfarsitul secolului al XVII-lea, breslele sasesti si unguresti in Transilvania.
S-a spus ca ocupatiile cele mai importante ale rromilor au fost si sunt: aramaritul, fieraritul, negustoria de cai si lautaria . Este adevarat ca maestria cea mai mare o dovedesc in aceste directii, dar, acest lucru nu reprezinta neaparat specificul culturii rromilor, ci este, dupa cum am mai spus, o adaptare la nevoile comunitatii. In acelasi sens, al caracterului functional al culturii materiale rrome, s-au dezvoltat si o serie de ocupatii la fel de importante si de vechi: prelucrarea argintului si a aurului, prelucrarea lemnului, caramidaritul, tinichigeria, prelucrarea osului si a cornului, impletirea cosurilor si a altor obiecte din nuiele, confectionarea pensulelor si a periilor, cositorirea vaselor, prelucrarea pieilor de animale, chiar confectionarea florilor artificiale (mai mult in orase).
Dintre toate acestea, sunt cateva de o importanta mai mare: prelucrarea metalelor, nepretioase si pretioase, prelucrarea lemnului, a osului si a cornului, caramidaritul, multe dintre ele dezvoltand si o serie de complexe magico-ritualice conexe (potcovitul oualelor, ca ritual de initiere in 'breasla' fierarilor; 'clocitul oualelor', practica de magie prin similitudine, pentru aducerea vremii insorite, necesare caramidarilor pentru uscarea caramizilor; fierarul - vraci, in special pentru animale, cuvantul 'sastrari' insusi insemnand atat fierar, cat si medic, vraci).






2 Prelucrarea metalelor

Cea mai importanta ocupatie a rromilor, in paradigma culturii traditionale, a fost prelucrarea metalelor, pe de o parte, inzestrare mostenita inca din antichitatea indiana c), pe de alta parte, necesitate asumata la nivelul supravietuirii, acoperind nevoile unei economii de tip pastoral-agrar prin complementaritate.
Materialele arheologice au scos in evidenta practicarea acestei ocupatii pe teritoriile romanesti cu mult inainte de venirea rromilor, inca din secolele al III-lea - al II-lea i.e.n. d), prelucrarea metalului (fier, cupru, aur, argint, plumb) fiind firesc precedata de extractie, ambele constituind initial parti integrante ale muncii aceluiasi mester: fierarul isi procura singur materia prima, minereul de fier si, prin reducere, obtinea metalul necesar pentru prelucrarea in propriul atelier .
Ceea ce aduc nou mesterii rromi este o continua specializare pe domenii mestesugaresti: prelucrarea fierului (fieraritul) cu meseriile: fieraria propriu-zisa, potcovaria, caretaria si feroneria (prelucrarea artistica a fierului); prelucrarea aramei (aramaritul); prelucrarea aurului si a argintului; cositorirea vaselor de arama.
In cadrul prelucrarii fierului se remarca fieraria propriu-zisa, prin care sunt confectionate: unelte agricole (sape, sapaligi, greble, seceri, coase, brazdare, cutite de plug, otice pentru curatirea brazdarului), obiecte de uz comun (cutite, cutitoaie, dalti, ciocane, topoare, cazmale, pirostrii, cosoare, custuri, tindeici, darace, piepteni de lana si canepa, greble, furci, foarfece de tuns oile, piedici pentru cai, curse de vanatoare, rarite, colti de grape, securi, cuie, lacate, chei, belciuge, catarame, amnare, scoabe, piroane), elemente de fier din constructii si instalatii (fiare de moara, lanturi, armaturi de usi si de ferestre, incuietori, ferecaturi). A intervenit si aici o specializare: lacatuseria, prin care se confectionau lacate, zavoare, balamale, chei, broaste si diferite tipuri de incuietori de usi si de porti. Feroneria se ocupa mai mult de obiectele din fier susceptibile de prelucrari artistice (frigari, gratare, grilaje, ancadramente de usi si de ferestre) sau care puteau fi ornamentate cu motive decorative cu functie de marca sau semn de mester (frunza, frunza bradului, pana, floare, initiale), asa numitii 'pistrui' si 'pupi'.
Inventarul unui atelier de fierarie, in ceea ce are esential, cuprinde: nicovala, care poate fi de mai multe tipuri ('de pamant' - infipta direct in pamant, unde vatra este joasa; 'de butuc' - infipta intr-un butuc de lemn, unde vatra este inaltata) si de diferite marimi (mai mare, pentru obiecte mai mari si mai mica pentru ace de cusut, sule de cizmarie, potcoave, cuie etc.); foalele (de mana sau de picior), vatra (de pamant sau inaltata), ciocanul, dalta, diferite tipuri de clesti si pile, nituitoarea, crestatoarea, dintuitoarea, dornul, priboiul, boltul, burghiul, barosul etc.
Clestele este cunoscut si sub numele de 'fier' si cu ajutorul lui se scoate fierul din foc si se tine pe nicovala cand se prelucreaza cu ciocanul. Gama clestilor este foarte variata: cu maner lung, cu cioc lat, stramb, de potcovit, rotund, mare, de foc, tip gura de lup, de papagal etc.
Nicovala ('ileul'/ilaul'), de obicei avand 50 cm lungime si 8 cm latime, este infipta o jumatate in pamant si pana in secolul al XIX-lea putea fi si din piatra, desi mult mai eficienta este cea din fier. Nicovala mica, pentru obiecte mici, pe care le-am enumerat deja, are cam 15 cm lungime, 5 cm latime si 15 cm inaltime, este fixata in pamant cu ajutorul unui par de lemn si are pe suprafata sa un orificiu (ca si nicovala mare) prin care se bate capul cuielor. La un capat, nicovala este ascutita si rotunjita, pentru a prelucra circular fierul si alte metale (nicovala mica seamana foarte bine cu aceea folosita de argintari si de aurari).
Ciocanele sunt si ele de mai multe feluri: ciocanul de marime obisnuita, barosul (ciocan mare de 5 kg), 'handhamer'-ul sau 'ciocanul de mana' - ciocan folosit cu o singura mana; 'foslahamer'-ul - cel folosit cu ambele maini; 'fethamer'-ul - ciocanul cu care se trag cercurile pe roti; 'fethamer-brait'-ul - ciocanul de netezit unele suprafete ale fierului; 'fircauthamer'-ul sau 'ciocanul-dalta' - ciocanul pentru gauri patrate; 'runthamer'-ul - ciocanul pentru obtinerea profilelor rotunde; ciocanul drept, rotunjit, bombat, ascutit, ciocanul-sant, ciocanul de potcovit, ciocanul dorn etc. Desigur, o parte dintre aceste unelte, prin gradul lor inalt de specializare, sunt mai noi, aparute in epoca moderna.
Un element - cheie intr-un atelier de fierarit sunt foalele, unealta de suflat in foc, insotite de o vatra de foc sau un cuptor de pamant. Inainte de a aparea tipul clasic de foale, era folosita o piele de capra sau de oaie, intoarsa cu parul pe dinauntru, intinsa si batuta in cuie, gaurita la varf si prevazuta cu o teava, care mai tarziu avea sa treaca printr-o talpa de argila de 15 cm inaltime. Foalele se mai numesc si 'foaie', 'foiuri', 'gafuri', dupa vechiul sistem de construire.
Pentru a fi usor accesibila celor care vin pentru lucru si pentru a feri locuinta de pericolul incendiului, fieraria este asezata in afara casei, mai mult sau mai putin departata de spatiul de locuit. Femeile se ocupa de actionatul foalelor, lucrand astfel cot la cot cu barbatii, insa ele nu cunosc secretele meseriei, nefiindu-le impartasite tehnicile traditionale, iar in cazul prelucrarii aramei, asadar la caldarari, femeile nu participa la munca din atelier in perioada in care sunt considerate 'maxrime' (spurcate), cu alte cuvinte in timpul menstruatiei, al graviditatii si in perioada care urmeaza dupa nastere.
Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece, prin 'ciocanire' (lovirea repetata a pieselor cu ciocanul, pana la primirea formei dorite), prin taiere cu dalta, 'foarfecele' sau 'ghilotina', incizare cu dalta si gaurire cu ajutorul 'boltului' sau 'priboiului'. Acest ultim procedeu se aplica mai ales la piesele subtiri, din sina, tabla sau sarma, pentru modificari ale formelor si diferite ornamente / 'flori': figuri geometrice (cercuri, semicercuri, linii drepte simple si duble).
Prelucrarea fierului la cald cere o specializare a mesterilor si un grad de duritate ridicat al fierului. Tehnica poarta numele de 'fierbere a fierului'; aceasta se face pana in momentul in care materialul devine rosu-incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, in portiunea care trebuie prelucrata.
Pentru obtinerea formei dorite, metalul inrosit se 'forjeaza' prin lovire rapida, repetata, ritmica si puternica, cu ajutorul ciocanelor de diferite marimi si forme. Incovoierea fierului poate fi urmata si de taiere. Tehnica este deosebit de dificila, presupunand o bogata experienta si indemanare in executie, pentru ca topirea prea mare a metalului sau lovirea lui necorespunzatoare pot duce la stricarea definitiva a pieselor: fierul sudat ramane 'mort'.
Ulterior fierul trebuie tratat pentru marirea duritatii, mai ales la stratul de suprafata (ascutisul topoarelor, securilor, barzilor, sapelor, coaselor, cutitoaielor), care se caleste prin incalzirea la o temperatura ridicata, urmand racirea brusca intr-un mediu gazos, uleios sau lichid.
Specifica fierarilor rromi este vatra amenajata la nivelul solului sau intr-o groapa, prevazuta cu foale simple (asa-numitele 'foale de groapa') din 'burduf', cu teava de suflare ingropata in pamant. Acest tip de foale este actionat cu mana stanga, in timp ce, cu mana dreapta, se tine clestele. Mai tarziu au aparut si in fierariile rromilor foalele de picior (actionate, printr-un sistem de parghii, cu piciorul), cele 'turtite', cu schelet de lemn si 3 - 4 capace din piele 'dubla' de cal, mai rezistente, precum si foalele 'armonica' cu o capacitate mai mare de 'suflare' a aerului.
Din fierarit se desprinde o specializare cu valoare artistica: feroneria. Obiectele sunt ornamentate prin cateva tehnici de lucru de mare finete (lustruire, strunjire, taiere, perforare, incovoiere si aplicare prin sudura), principalele unelte folosite fiind: 'clestele cu colti', 'clestele cu tureac mare' si 'cu tureac mic', toate celelalte tipuri de clesti si ciocane, dalti, burghie, nicovala 'cu coarne' (cu doua prelungiri ascutite).
Pe langa ornamentele geometrice (cercul, linia, unghiul, zig-zag-ul, frunza, braul, floarea) si acei 'pupi' realizati cu 'impistritorul', decoruri incizate si de relief (obtinute prin bataie cu ciocanul), exista si alte doua tipuri de prelucrari in feronerie, care afecteaza artistic insasi forma materialului (frigarile, semnele pentru animale) si dobandesc valoare atat prin tehnica, cat si prin functia ornamentala (usile din lemn 'in tablii' au ca element decorativ, dar si functional, asa -numitele 'cuie tiganesti' / cioacele - tip floare).
Imbinand tehnica fierului forjat (prelucrare la cald) cu tehnica stantarii, prelucrarea artistica a fierului are drept obiecte realizate uneltele de vanatoare (topoare, capcane) si de pastorit (pirostriile, sagetile, frigarile, lanturile pentru ceaun, securile, cutitele), precum si alte obiecte casnice (vatraie, cosoare, securi, amnare). Ornamentul vizeaza insa si tintele de pe balamale si clante, florariile dintre ramele ferestrelor, tepii de pe case, grilajele de imprejmuire etc.
Tot dintre fierari s-au desprins potcovarii, de cele mai multe ori fara a se limita la aceasta specializare stricta. Cele cateva unelte speciale sunt: lingura, cu care se curata copita calului inainte de a se bate potcoava si cheia, un fel de pila cu dintii mari, cu care se netezeste copita calului dupa ce s-a batut potcoava (se mai numeste si 'raspa'). Continua sa fie folosite: clestele, ciocanul, lupul (unealta in care potcovarul prinde si strange fierul), adaugandu-se o instalatie de priponire a calului numita 'razboi' (un sistem de butuci si pari de lemn intre care calul va fi priponit in 'chingi si tevi') si un trepied de potcovit calul ('boc' sau 'faielbac'). Jugul de potcovit boii se numeste 'stanog' sau 'crivala'.
Tehnica de potcovire cuprinde urmatoarele etape: curatirea de pietre a copitei calului cu lingura, cu clestele sau cu coada clestelui; taierea sau 'tunderea' unghiei crescute anormal, de unde ideea ca potcovarul este si veterinar sau vraci de animale; curatirea 'carnatuiei' de pe copita (sa fie asa de curata incat 'sa poata sa bea omul apa din ea'); asezarea potcoavei, ermetic si dupa ce s-a racit, pentru a nu se ingropa in unghie si a nu distruge copita.
Pentru executarea unei potcoave, fierul se lucreaza la cald pe nicovala, cu un ciocan special (bandhamer), urmand incovoierea potcoavei, cu un alt ciocan (falthamer) facandu-i-se adincitura numita 'falt', in care intra caielele; gaurile potcoavei se fac cu ajutorul unui 'spithamer'. Potcoavele de cal si de bou au, in partea din fata, o ridicatura care protejeaza copita ('capac'). Cuiele folosite se numesc 'caiele' pentru cal si magar si 'aschii' pentru bou, unde potcoava este despicata; potcoava de bou insasi este numita 'aschie' si este impartita in doua.
Exista si potcoave 'de coseala', pentru cai care calca intr-o parte si potcoave 'de tacaneala', pentru producerea unui zgomot placut (in special pentru birjele din orase). Calul este fie priponit, fie ridicat de la pamant cu franghii si chingi, in sistem scripete. Copita calului se aseaza pe boc, atat pentru pilire, cat si pentru ajustarea potcoavei si fixarea ei cu caiele. Cel mai dificil de potcovit sunt magarii pentru ca au unghia foarte subtire si necesita mare atentie in executie.
Un alt tip de potcoave realizate de fierari sunt 'potcoavele de gheata', numite 'mate', 'potcoave batranesti' sau 'potcoave tiganesti' care se legau peste incaltaminte, pentru a nu aluneca iarna pe gheata. 'Potcoavele' aveau sase colti in partea de jos, iar la suprafata 'urechi' sau 'verigi', prin care legau 'nojite' sau curele de incaltaminte.
O alta specializare a fieraritului este caretaria, 'legatul carutei', care consta in trasul sinelor pe roti si al legaturii de fier de la dricuri, prin legarea osiei cu dricul, cu ajutorul 'tugurilor' sau a 'bentelor'. Caretasii faceau legaturile de fier ale carutelor printr-o tehnica complexa numita 'ferecatul carelor', aplicata si la legatul saniilor.
Alaturi de nicovala, ciocan si clesti ('ronthamer'-ul, pentru obtinerea profilului rotund al sinei de roata / asa-numitul cleste 'indoit'), se folosesc unelte specifice ('stecla de nicovala' pentru osii, 'filiera' de taiat filetul, 'ghivimbarul', cu care se face filet la piulite, 'menghina' etc.).
Instalatia pentru tras 'sina' sau 'raful' pe roata cuprinde: 'ambustocul', un trunchi mare si gros de copac, care serveste la scosul sinelor de pe roti si la batutul 'bucselor' la rotile de car sau caruta; 'bancul', fixat in pamant, pe care este fixata si filiera, avand totodata doua 'menghini', una pentru taiere si pentru facut 'bride' sau 'ghiventuri', cu care se leaga dricurile la caruta, iar cea de-a doua folosita pentru confectionarea 'piulitelor'. Bridele vor prinde osiile pe 'furci' sau 'steluri' cu ajutorul 'gastelor', legaturi metalice care strang bridele, dupa masurarea furcii 'de la inima la poduri' cu o sfoara. Sudura pieselor metalice, in special a sinei de legat rotile ('incaltarea rotilor'), se face la cald prin 'fierberea' metalului la capetele de sudat, pana la punctul de topire si prin lovirea cu ciocanul la locul imbinarii, pentru prindere. Tehnica prin care se trage sina pe roti este: 'de pe butuc' 'cu carlige'. Interventia esentiala a fierarului in caretarie ramane insa 'legarea', 'incaltarea', 'intarirea in fiare' sau 'ferecarea carutei'.
Deosebita de fierarit, dar derivata din acesta, este lacatuseria. Lacatusii repara obiecte din fier, confectioneaza chei, balamale, incuietori, lacate, fereca usi de biserica.
Un produs mai deosebit al fierarilor il reprezinta clopotele si talangile pentru animale, clopotari rromi insa au fost putini. Executarea acestor obiecte avea mai multe faze, incepand cu croitul, apoi curbarea si subtierea marginilor prin ciocanire, pentru a se usura lipirea lor. Tot prin ciocanire se forma asa-numitul 'sarpac', dunga groasa si bombata de pe mijlocul clopotului, care amplifica sunetul. Sarpacul se realiza prin presarea tablei pe dinauntru cu ajutorul unui ciocan de otel, pana la incheierea clopotului: devenit monolit, aproape ca turnat, dobandea vibratia necesara de sunet. In afara acestei incheieri, toate celelalte operatii se efectuau pe o bucata de lemn, pentru a nu se taia tabla. Tablele se incheiau prin 'imbucare' si 'cu nituri'; urma aramitul clopotului, ungerea cu lut in exterior, si 'arderea'. Pentru a se obtine un sunet cat mai frumos, clopotul se ingropa in pamant, calitatea pamantului fiind deosebit de importanta. Lipitura dintre parti se facea cu alama data cu borax . Tehnica presupunea o specializare foarte stricta, de aceea putini mesteri fierari au imbratisat aceasta meserie. Exista insa documente care atesta prezenta mesterilor clopotari rromi - robi manastiresti, care faceau clopote din arama (1598 - Manastirea Bistrita) .
La fel de importanta ca si prelucrarea fierului este, pentru cultura materiala traditionala a rromilor, prelucrarea aramei, 'aramaritul' sau 'caldararitul'. Caldararii confectionau si reparau vase de arama, dar faceau si acoperisuri pentru biserici (extinderea meseriei spre tinichigerie in aluminiu).
Vasele caldararilor sunt de doua categorii: vase mari, de uz familial sau comunitar (alambicuri - cazane mari de fiert tuica / de povarna, cazane de fiert sapunul, galeti de apa etc.) si ritual - religios (cristelnite) si vase mici sau medii, de uz gospodaresc (caldari, tipsii, tavi, tigai, cani, talere, oale, tingiri, galeti pentru apa, cauce, vedrite, ibrice, caldari de mamaliga etc.) si de cult (caldarusa de Boboteaza, pocalul bisericesc).
Toate aceste vase au un dublu rol: functional - de uz casnic sau cu functie rituala (vadra de mireasa) si decorativ, fiind ornamentate in diferite tehnici (lustruire, ciocanire, incovoiere, perforare, taiere, incizie). In special vasele rituale prezinta un decor de mare importanta, atat prin tehnica, cat si prin valoare simbolica si forma (bumbi realizati prin ciocanire, linii geometrice incizate: dungi, brauri, unghiuri, zig-zag-uri, romburi, frunze, linii curbe etc.) realizate mai ales cu dalta si ciocanul.
In special in zone sarace in lemn si cu pamanturi lipsite de o calitate a lutului, care sa permita dezvoltarea olaritului (Teleorman, Campia Dunarii, zonele de campie ale Moldovei etc.) prelucrarea aramei s-a dezvoltat ca o necesitate, mai ales ca arama se prelucreaza usor, cu unelte simple. Argintul in schimb, prelucrat, de asemenea, de catre rromi, are puterea de a ioniza apa si apa ionizata distruge o mare parte dintre virusi, bacterii si microbi. De aici provine si valoarea ritualic-magica a unor vase de argint (cazanul de botez, cazanul de aghiazma, vasele daruite de catre nasi mirilor la strigarea darului, la masa mare, mentionarea vaselor de argint ca valori simbolice in foile de zestre).
Numita stiintific 'cupru', arama are cateva proprietati care o apropie de metalele nobile: maleabilitate, ductibilitate, conductibilitate termica si electrica; ea este folosita in aliajele cu aurul, in obtinerea bronzului (amestec de cupru cu staniu) si a alamei (combinatie de cupru cu zinc).
In ceea ce priveste tehnica de prelucrare, acesta cuprinde urmatoarele etape importante: topirea aramei, decalirea, baterea aramei si asa-numita 'alamire tiganeasca'.
Uneltele si instalatiile folosite sunt: nicovala, ciocanele, foarfecele, clestii, compasul de trasare, dornul ('punctatorul'), ciocanul de lemn, piulita, daltile si, bineinteles, foalele si cuptorul de pamant.
Topirea aramei se face cu ajutorul unui cuptor de pamant, care se arde cu doua zile inainte, cu carbuni de prun, si atentia este indreptata catre foale, ca sa nu se raceasca materialul si sa nu cada 'in baie'. La fel de importante sunt trasarea materialului, formarea coltarelor si a fundului.
'Alamirea tiganeasca' este un procedeu vechi, de mare maiestrie, transmis in cadrul familiei si tinut secret, de aceea foarte putin cunoscut in etnografie. Modul de imbinare a partilor componente ale unui vas de arama presupune cateva operatiuni complicate. Dupa ce au fost croite si aduse la dimensiunile dorite, partile se taie pe margini in profil de coada de randunica, se insereaza una in cealalta, dupa care imbinarea se bate foarte bine pe 'nicovala de pamant'. La bataie, arama 'se caleste'. Decalirea se face prin introducerea de mai multe ori in groapa cu jaratec prevazuta cu 'foale de groapa'. Operatiile se repeta succesiv pentru a asigura durabilitatea si soliditatea incheieturii.
Pentru o imbinare perfecta - etanseitate -se face 'alamirea': curatarea aramei la incheietura prin tratarea cu apa tare nestinsa (acid clorhidric) si presararea cu 'lama' - lamele subtiri de alama sau granule de span de bronz si borax.
Pentru a se extrage umiditatea si a se opri desprinderea stratului de span si borax, incheietura se uda cu o maturica ('pleaftura') si se presara cu sare de bucatarie; se pune vasul in groapa cu jaratec si se ridica temperatura, prin insuflarea masiva de oxigen cu ajutorul celor doua foale mici 'de groapa'.
Pentru a se face materialul cat mai rezistent, se ambutizeza / ciocaneste de multe ori (chiar de peste zece ori) in intregime. Suprafata fiind perfect indreptata se trece la ornamentare, din bataia ciocanului, cu dalta sau cu dornul. Ceea ce este esential in aramarit tine de doua tehnici de baza: alamirea si ritmul de ciocanire.
Una dintre ocupatiile traditionale importante ale rromilor este si prelucrarea metalelor pretioase (argintul si aurul). De la inceput trebuie facuta diferentierea dintre rudari (numele lor provine de la cuvantul slav 'ruda' = minereu), care se ocupau initial cu extragerea aurului din nisipul raurilor, abia mai tarziu (sfarsitul secolului XVIII-lea si mai ales secolul al XIX-lea) trecand la prelucrarea lemnului, si zlatari (din slavul 'zlota' = aur), care se ocupau cu prelucrarea aurului. Acesti zlatari - aurari s-au confruntat, intr-un anumit moment istoric, nu foarte exact determinabil, cu o interdictie a muncii lor, mestesugul prelucrarii aurului fiind preluat de argintari, fapt pastrat si astazi.
Tehnica culegerii aurului si argintului din nisipurile aurifere ale raurilor este cunoscuta din relatarile numerosilor calatori straini (Paul de Alep, Del Chiaro) despre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Instrumentele rudarilor constau dintr-o scandura cu adancituri taiate transversal si marginita in ambele parti de o stinghie de lemn. Pe aceasta scandura numita 'dosca', tinuta ca un plan inclinat, se intindeau tesaturi de lana si ea era scufundata in apa amestecata cu nisip a raurilor. Sedimentul aurifer era retinut de tesatura care, spalata intr-un butoi, isi separa nisipul de aur, cel dintai curgand printr-un jgheab. Minereul adunat se zdrobea intr-un mojar de fonta, simplu sau amestecat cu mercur, pentru a se obtine un amalgam. Acesta se storcea intr-o panza, apoi se topea intr-un vas de ceramica. Aurul topit era apoi realizat in tipare, ca lingouri (rudarii cunosteau si tehnica topirii aurului in bare / lingouri). Aurarii isi obtineau materia prima fie de la rudari sau de la baiesi (care scoteau aurul din mine de aur), fie, ca si argintarii, din monedele care circulau in epoca.
Obiectele pe care le confectionau argintarii erau: obiecte de podoaba (inele, cercei, salbe, colane, brose, pandantive, agrafe, bratari, coliere, lanturi), piese de harnasament (pinteni), arme (sabii), piese de imbracaminte (nasturi, butoni, cingatori), obiecte de uz casnic (tacamuri, castroane, tavi, solnite aurite, cupe de argint aurite, cesti de argint, galeti etc.), obiecte religioase (chivoturi, potire, catui, cadelnite, ferecaturi de carte bisericeasca, policandre, talere, sfesnice, cristelnite, candele, tavi, linguri si lingurite, anafornite, aureole, aghiazmatare, cruci lucrate in tehnica filigranului).
Din aceasta meserie s-a desprins aceea legata de baterea monedei de aur, argint sau arama de catre banari, insa cu o reprezentare scazuta in randul mesterilor rromi.
Obiectele care presupuneau o decorare mai detaliata erau obtinute prin turnare in tipare de piatra sau de ceara. Alte tehnici erau imprimarea, incrustarea de ornamente cu ajutorul unor matrite speciale, laminarea sarmei de aur si de argint prin ciocanire, tehnica ce oferea posibilitatea unor multiple utilizari ale sarmei filigranate, fina ca o panza de paianjen, incrustarea cu pietre pretioase. Metodele stantarii, perforarii si ajustarii erau si ele utilizate mai ales la confectionarea obiectelor de cult. Cea mai raspandita insa era tehnica modelarii in relief prin ciocanire, metoda cunoscuta inca din secolul al XVI-lea.
In ceea ce priveste confectionarea podoabelor si obiectelor de uz casnic mici (din argint), singura conservata pana astazi in cadrul prelucrarii argintului si aurului de catre mesterii rromi, se remarca tehnica filigranului, mai perfectionata la cercei si mai simpla la inele.
In prezent, argintarii fac diferite obiecte de podoaba (cercei, inele, verighete, nasturi, bratari, obiecte mici de uz casnic special (din argint), elementele metalice pentru costumul traditional (nasturi, inchizatori de brau etc.), mesterii fiind grupati mai ales in zone din Muntenia, Oltenia, Vlasca, Teleorman.
Ei au pastrat atat tehnica de lucru (ciocanire, incizare, indoire, taiere, crestare etc.) cat si inventarul de unelte vechi (nicovala mica 'de butuc', foalele mici, manuale, ciocanul, daltile, teava de suflat / 'suflaiul', care inmoaie si topeste metalul, foarfecele de taiat metalul, matritele de mana, calapodul, un con ascutit si lung, de lemn, cu varful in jos, clestele mic). Uneori nicovala poate fi o bucata de fier dreapta, o sina, un 'rif plat'. Folosindu-se un aliaj de fier si carbon, sculele sunt otelite prin calire.
Etapele de lucru cuprind: topirea metalului pe un carbune de mangal scobit cu o scoaba si incalzit prin suflarea aerului printr-o teava / 'suflai' (mai nou se foloseste spirtiera); dupa ce s-a topit cu ajutorul focului suflat prin teava si a boraxului, metalul se ia cu o penseta sau cu un cleste mic si se bate pe nicovala; calapodul fixeaza marimea inelului; partea rotunjita a nicovalei ajuta la indoirea barelor; alte ornamente se fac cu dalta si ciocanul sau prin incrustari, stantari sau filigranare.
Argintarii poseda foarte bine tehnicile mostenite, de prelucrare a metalelor pretioase, vibratia lucrului cu mana oferind obiectelor unicitatea si frumusetea care nu pot caracteriza niciodata obiectele de serie.
In categoria lucratorilor in metal, pot fi inclusi si spoitorii e), care se ocupau, pe langa cositorirea vaselor de arama (oale, tigai, cazane etc.), si cu repararea si curatirea periodica a acestora.
Cositorirea este tratarea (prin acoperire, pe suprafata interioara) cu cositor (denumit stiintific 'staniu'), metal alb-argintiu, foarte maleabil si ductil, a concavitatii vaselor de uz casnic, pentru a se impiedica oxidarea lor. Cositorul este topit, apoi se 'unge' suprafata in mod uniform prin miscarea circulara a vasului. Ca si alte activitati gospodaresti cu dublu caracter: functional-utilitar si ritualic, de pilda 'lutuirea' casei (schimbarea stratului de pamant de pe jos sau refacerea prispei de lut), care se face la marile sarbatori de primavara (exemplu, de Paste), spoirea vaselor este o necesitate dublata de un simbol al innoirii si al purificarii - cositorirea generala, a tuturor vaselor (in afara spoirilor accidentale) facandu-se de Paste: 'spoitorii ce spoiesc vasele de cuhnii de Paste' .
Printre meseriile practicate de rromi, in cadrul prelucrarii metalelor, se numara si tinichigeria. Prin specificul ei legat de constructii, aceasta meserie poate fi incadrata si in categoria ocupationala a constructiei de case.
Neamul de rromi, care practica cu predilectie tinichigeria, este acela al gaborilor (rromi unguri din Transilvania). Tinichigiii se ocupa cu confectionarea burlanelor, a jgheaburilor, a acoperisurilor din tabla. Materialele folosite sunt tabla de zinc si tabla de aluminiu.
Gama de unelte este variata si include multe unelte de fierarit, alaturi de altele specifice: foarfeca turceasca de taiat tabla, cleste de indoit tabla / 'falt', ciocane de lemn, 'cal' / 'salaizan' de facut coame de acoperis, ciocane de lipit / 'letcoane', metru de masurat, ac de trasat pentru croiul tablei, compas, sablon, 'vanic' pentru roluit jgheaburi, 'sini' pentru incheiat burlane, 'bolt' pentru taiat tabla, 'bor' pentru tevi ornamentale, ciocane de fier, dalti, dornuri, clesti, fierastraie, 'camforca' pentru mangalul de foc destinat incalzirii ciocanelor de lipit etc.
Tehnicile de 'lipit' pot fi cu apa tare, la tabla galvanizata, si cu apa stinsa, la tabla neagra, netratata (se curata intai cu apa tare nestinsa). Tehnicile de 'prindere' se impart in prinderea 'in falt' (prin asamblarea indoiturilor) si baterea 'in cuie'.
In concluzie se poate afirma, fara teama de a gresi, ca mesterii rromi, prin varietatea meseriilor legate de prelucrarea metalelor pe care le stapinesc cu maiestrie, detin 'taina' metalului, dar, dupa cum vom vedea in continuare, nici 'taina' lemnului nu le este straina.




3 Prelucrarea lemnului

Mesterii rromi care se ocupa astazi de prelucrarea lemnului sunt rudarii. Initial, rudarii f), dupa cum le arata si numele (slavul 'ruda' = minereu > rrom. 'rud' = metal), se ocupau cu 'spalatul aurului': ei culegeau aurul din nisipul raurilor (mai ales in Transilvania), printr-o tehnica despre care deja am discutat in capitolul trecut, si il topeau in lingouri.
Ulterior, din motive de asemenea descrise deja, a avut loc un transfer ocupational sau o reconversie profesionala, rudarii trecand la prelucrarea lemnului.
In cadrul acestei ocupatii, au aparut specializari / meserii: rudaritul propriu-zis - 'butnarii', care fac obiecte casnice din lemn (blide, scafe, cauce, donite, maiuri de batut rufe etc.) si covatarii / 'albierii' care fac albii, capistre si coveti; linguraritul - 'lingurarii', care confectioneaza linguri, lingurite, gavane, cupe, linguroaie, polonice; fusaritul - 'fusarii', mesteri in confectionarea fuselor; ladaritul - 'ladarii', specializati in mobilier (mese, scaune, dulapuri etc.), si mai ales in lazi de zestre, lacrite, 'hambare' si tronuri (de tinut malaiul).
O ramura distincta este aceea a 'corfarilor' care impletesc corfe si cosuri din nuiele de alun, de rachita sau de salcie.
Alte obiecte realizate de rudari, din esente de lemn diferite, sunt accesoriile de lemn pentru razboaie de tesut, leaganele pentru copii, melitele, jugurile, coporaile (tiocurile) de coase, cozile de coase, de topoare si de sape, furcile de strans fanul, batele pastoresti, furcile de tors, greblele, piulitele pentru usturoi, sararitele, lopetile de paine, 'carpatoarele' (fundurile) pentru mamaliga, pipernitele.
Mobilierul taranesc facut de mesterii rromi specializati in prelucrarea lemnului este cunoscut sub numele de mobilier rudaresc g), care se diferentiaza de celelalte tipuri de mobilier (tamplaresc si dulgheresc) prin faptul ca pune in valoare calitatile naturale ale fibrei lemnoase, lasand-o vizibila la suprafata obiectului.
Mobilierul rudaresc este simplu sau horjit (ornamentat cu ajutorul horjului, prin incizie si crestare), din lemn, mai ales de fag, cu fibra alba, mai putin predispusa la atacul cariilor.
Odata uscat prin afumare, lemnul de lucru se ciopleste pe lungime cu securea, se curata si se uniformizeaza cu barda, se netezeste cu 'mezdreaua' / 'cutitoaia' pe 'scaunul de cutitorit'. Pentru realizarea lazilor, blanile astfel prelucrate se imbina intre ele printr-un 'scoc' / 'uluc' executat pe una din muchii cu 'horjul'. Cele patru picioare au, de-a lungul lor, 'jgheaburi', in care se fixeaza capetele 'limbuite' (terminate cu prelungiri) ale scandurilor ce alcatuiesc randul de jos al peretilor si al 'capataielor'. In capataie sunt fixate blanile capacului, iar peretii lazii sunt 'cusuti' in cuie de lemn cioplite in patru fete.
Ornamentarea, in special a lazilor de zestre, se numeste 'horjire' sau 'scriere' (Muntenia, Oltenia), 'impistrire' (Transilvania), 'tarcare' (Maramures) si se face prin incizie si crestare cu 'scoaba' / 'horjul' (pentru linii drepte) si cu 'florarul' / 'capra' (compas cu horj pentru linii curbe). Se decoreaza: panoul frontal, capacul, picioarele, bratele capacului si panourile laterale, iar motivele, 'flori' sau 'rolituri', sunt geometrice (puncte, patrate, unghiuri simple, unghiuri cu hasuri, zig-zag-uri, linii curbe, oblice, cercuri, semicercuri, spirale, linii drepte si frante, romburi etc.), florale, fitomorfe (bradul), solare (rozeta, roata cu spite) etc. Se remarca dispunerea simetrica, fata de un ax central, repetitia ritmica in registre orizontale sau verticale a elementelor ornamentale si, prin aceasta, armonia si echilibrul decorului, care nu oboseste ochiul prin supralicitarea suprafetei.
Un alt obiect de mobilier tipic, lucrat de rudari este masa joasa, rotunda, cu blat gros si trei picioare, de influenta vadit orientala, prezenta pe arii largi din Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Moldova. Ea este insotita de scaunele joase, cu fata usor scobita, rotunde sau patrate, cu trei sau patru picioare, de obicei simple, fara ornamente. Atat la masa, cat si la scaune, picioarele 'se bat' in cepul facut cu fierastraul.
In schimb, masa inalta cu lada sau cu sertar, inclusiv masa 'cu secret' (cu sertar ascuns vederii) raspandite in Transilvania si Maramures, si masa - dulap, prezenta cel mai frecvent in Oltenia si Muntenia, prezinta registre decorative ample pe fata sertarului, de-a lungul picioarelor si pe cele doua usi ale dulapului de sub blat, lucrate fiecare dintr-o singura bucata de lemn. Motivele cel mai des intalnite sunt rozeta, steaua, volutele, funia, dintii de lup, spirala, sarpele, ochiul boului, unele avand si o valoare simbolica (ex. 'sarpele', simbol al fecunditatii, 'cercul' - simbol al timpului circular, 'rozeta', simbol solar protector, 'funia', simbol al timpului liniar).
Daca scaunele joase valorifica uneori diferitele contorsionari ale radacinilor, trunchiurilor si ramurilor de copaci de esenta tare, prin folosirea unor segmente de arbori cu infatisare de scaun, punand in valoare masivitatea sau supletea naturala, scaunul cu spatar impresioneaza nu atat prin simplitate, cat prin maiestria mesterului, prin decorul bogat, dar echilibrat, de influenta gotica, central - europeana.
Ornamentele scaunelor cu spatar sunt fie incizii si crestaturi cu motive geometrice (zig-zag-uri, cruci, semicercuri, rozete, romburi, unghiuri etc.), fie traforuri florare, in forma de inima sau de potcoava. Ceea ce este deosebit de interesant se refera la coexistenta, in aceeasi casa taraneasca, a ambelor tipuri de scaune, cele joase in camera de locuit si cele cu spatar in camera de oaspeti, fapt care explica model mental romanesc al duplicitatii asumate.
Alte obiecte de mobilier rudaresc mai sunt blidarele, lingurarele, dulapurile de perete, podisoarele (dulapuri), coltarele (dulapuri de colt), leganele pentru copii (cele asezate pe podea), cu tehnici si motive ornamentale similare celor intalnite la mesele - dulap.
Rudarii lucreaza si furci de tors (de brau si cu scaunas / cu talpa lunga) simple sau cu forme simbolice ('cu coarne', 'cu aripi', 'cu mar / roata', simboluri prenuptiale ale fertilitatii) obtinute prin traforare si cioplire, ornamentate prin incizare, crestare si scobire cu varful cutitului sau cu horjul.
Batele si carjele pastoresti, insemne ale puterii, fecunditatii si bogatiei, lucrate in general din lemn de corn, au partea superioara ingrosata ('maciuca', 'maciulie', 'cap', 'mar') si confectionata uneori din os. Predomina figurarea, prin cioplire cu barda, a sarpelui, ca simbol phalic. Alte ornamente, incizate sau crestate sunt braurile cu decor geometric, floral sau zoomorf (ex. fluturele stilizat).
Un exemplu de tehnica aplicata, de data aceasta nu pe un obiect pentru ornamentare, ci pentru realizarea unui obiect simplu, este tehnica de confectionare a unei greble: lemnul de plop este spintecat cu securea in bucati de o palma pentru dintii greblei, apoi 'coltii' sunt neteziti cu cutitoaia, pusi la uscat, prin afumare si ascutiti cu cutitul.
La fel se procedeaza si cu coada greblei, numai ca, dupa ce s-a uscat, este presata in 'calcator' (lemn crestat) pentru a se indrepta. In ceea ce priveste 'leafa' (lemnul in care se infig dintii greblei), ea se face din lemn de platin sau de fag, se spinteca din secure, se uniformizeaza cu mezdreaua, se usuca 2 - 3 zile la soare si apoi se gaureste (dintii 'se bat cep').
Lingurarii lucreaza lingurile din lemn de esenta moale (salcie, plop negru, tei), dar si din paltin, frasin, arin alb, jugastru, prun, cires, tisa, par. Tehnica de lucru este urmatoarea: despicarea lemnului intr-o forma apropiata de cea a lingurii, realizarea partii concave a lingurii prin scobire cu 'scoaba', croirea si subtierea cozii cu cutitul; slefuirea lingurii cu o bucatica de os sau cu un ciob de sticla. La fel se fac si linguroaiele, caucele, scafele etc. Deosebite sunt lingurile 'cu calcai' (cu o curbura puternica deasupra causului, care confera eleganta cozii) si cele 'cu carlig' (cu coada indoita prin cioplire si indepartare de material), de agatat in lingurarul de perete. Alaturi de lingurile de uz, exista si lingurile decorative, care se bucura de o mare varietate ornamentala: cioplirea 'capului cozii' (simboluri: capul de sarpe, cocosul, capul de cal etc.), incizii puternice facute cu varful briceagului si al 'unghioarei' (daltita ascutita) - motive geometrice, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe ('ochisorul'), fitomorfe -, impunsaturi, traforari. Practic aici fantezia mesterului este nelimitata.
Fusarii urmeaza si ei o serie de etape de lucru: scurtarea si despicarea lemnului in fasii de grosimea fusului brut; uscarea lemnelor in 'uscatoare' (cotlon cu peretii de lut, deasupra focului); cioplirea cu barda; strunjirea cu 'gruica' (instrument metalic) la 'strungul cu sfoara' (lemn scobit la mijloc - scobitura se numeste 'scoc' - 'sprijinit pe doi tarusi infipti in pamant si bifurcati la partea superioara, pe care stau rezemate cele doua capete ale lemnului' ), actionat manual: prins la capete intre 'dastau' si 'climpus', fusul se misca sferoidal cu ajutorul unei sfori incolacite dupa fus si miscate cu un maner de lemn ('arcus') actionat cu mana stanga a rudarului, in timp ce cu dreapta se tine 'gruica' pentru netezit (un fel de dalta). Fusul poate fi ornamentat prin crestare sau cioplire in jurul titirezului sau prin incizii, crestaturi si perforari sugerand filigranul, aplicate pe 'prasnele' (roti de lemn, introduse pe fus, care ii imprima o miscare de rotatie continua).
Albierii ('covatarii') fac 'albii' de rufe, 'capistere' pentru framantat aluatul, 'molde' pentru must, 'postavi' de cules fructe, coveti de paine, teici pentru hranitul porcilor, leagane pentru copii (cele suspendate). Realizarea acestor obiecte presupune: taierea lemnului; retezarea lui la dimensiunile dorite, cu 'ferastraul de curmat'; despicarea fiecarei bucati in doua, cu toporul sau cu securea si cu 'icurile' (penele de lemn); scobirea 'in praguri', cu toporul lung, a fiecarei parti despicate; cioplirea cu 'tesla' a interiorului ('trasul la tesla'); finisarea interiorului cu 'scoaba'; trasul la mezdrea / cutitoaie pe dinafara; indreptarea marginilor si indepartarea surplusului de material ('stransul albiei'); uscatul lent, cu gura in jos, la soare .
Corfarii (impletitorii de cosuri / corfe / tarne), inainte de a incepe impletitul propriu-zis, 'calesc' la foc lemnul de alun (il uda si il trec prin foc succesiv de cateva ori), apoi il taie fasii cu cutitul. Pentru rezistenta, fasiile sunt groase - 'sine' -, iar toarta se continua in jos si constituie 'inima' corfei. Urmeaza subtierea 'curelelor' cu cutitul, legarea toartelor, asezarea 'spetezelor' si 'ingradirea' cu ajutorul unui cleste care prinde 'inima' corfei si o infasoara cu o fasie de alun numita 'prastie' .
Toate aceste moduri de prelucrare a lemnului, stapanite exceptional de catre mesterii rromi, aduc un argument in plus pentru deconstruirea unui model mental stereotip, acela ca rromii cunosc secretul fierului si al metalelor in general. Iata ca rromii cunosc la fel de bine si secretul lemnului.




4 Meserii pierdute

Una dintre ocupatiile importante ale rromilor, aflata, in prezent, mai mult in memoria mesterilor trecuti de varsta practicarii meseriei, este prelucrarea osului si a cornului.
Din os se realizau piepteni (mesterii 'pieptanari'), nasturi, manere de cutit, manere de pipa, plasele de cutit, capete sau maciulii de bata pastoreasca, diferite pandantive. Din corn de cerb, de vita sau de capra se faceau cornuri de vanatoare / de semnal, cornuri de praf de pusca, mai rar manere de cutit.
Etapele de prelucrare cuprindeau urmatoarele operatiuni: se despica osul sau cornul in bucati de marimea dorita cu un ferastrau; se trata materialul, prin scufundarea, pentru o perioada variabila (dupa natura lichidului de inmuiere), intr-o baie de inmuiere cu apa clocotita (perioada de timp mai mare), ulei incins sau lesie fierbinte obtinuta din cenusa de lemn fiarta cu apa (perioada de timp mai mica); se ciopleau fetele cu un topor sau cu un cutit; se egalizau cu briceagul si se lustruiau frecandu-se cu praf de carbune, cenusa sau nisip fin, mai nou, cu smirghelul.
Curburile pieptenelui se trasau dupa sabloane, cu compasul, iar dintii se crestau, dupa finisare, cu ferastraul (distanta dintre dintii pieptenului este direct proportionala cu grosimea panzei ferastraului); dupa crestare, dintii pieptenului se ascuteau la varf cu un cutit si se razuiau cu o pila groasa de fier. In final pieptenele se slefuia din nou prin frecare cu cenusa sau cu nisip si se lustruia cu o carpa moale imbibata cu ulei sau untura. Daca nu era dintr-o bucata, ci avea si maner, acesta din urma se fixa in corpul pieptenelui cu nituri de bronz sau de arama; pentru perforare se folosea 'sfredelul', 'burghiul' sau sula de fier inrosita in foc.
O tehnica, se pare, si mai veche, este aceea a incalzirii pieptenelui de corn la foc (tinut cu clestele) si apoi a despicarii (longitudinal) a dintilor cu cutitul, urmata de presarea cu o pana de lemn pe un bloc de piatra, pentru intinderea lamelelor de os.
De asemenea, pentru a dobandi rezistenta, inainte de a i se razui inegalitatile, pieptenele trebuie tinut cateva ore ingropat in argila galbena. In final, mesterii care cunosteau secretul indestructibilitatii obiectului din os, ungeau, ursari fiind la origine, pieptenii, cu grasime de urs, un produs vanatoresc extrem de rar si de greu de procurat.
In ceea ce priveste confectionarea cornurilor de praf de pusca, invelisul aspru este netezit cu 'raspa', apoi cornul se fierbe in lesie ca sa se inmoaie tesutul poros din interior si sa poata fi scos cu dalta, cu sfredelul sau cu burghiul. Cornul se lustruieste cu ulei amestecat cu praf de carbune si gura de scurgere i se astupa intr-un sistem aripioara - cep, prevazut sa se inchida automat dupa o masura de pulbere. Capetele cornurilor cu dopuri de lemn au armatura de alama. Manerele de cutite compuse din doua plasele se prind cu nituri de fier . Cornurile de semnal se aleg dupa rezonanta, care este in functie de grosimea peretilor, de circumferinta gurii si de lungime.
Obiectele din os si din corn se ornamenteaza prin slefuire, crestare, incizie, taiere, perforare, ardere (pirogravare), aplicatii metalice, excizari (linii in relief), incrustari metalice, stantari etc. Motivele sunt geometrice (linii punctate, linii paralele, cercuri concentrice, romburi, caneluri, zig-zag-uri etc.), florale, semne de mester, figurari ale diferitelor simboluri (antropomorfe, fertilitate: dublul semicerc - simbol feminin, fecunditate: simbolul phalic - prisma, conul etc.), binecunoscutul brau alveolar, decorul 'in ochiuri' (retea de cercuri concentrice avand in mijlocul ultimului cerc un punct), realizate cu compasul.
Dintre instrumentele de ornamentare se remarca: briceagul / cutitul pentru incizii, compasul cu brat de aschiere si varf latit , sula de metal inrosita in foc pentru perforari si pirogravura, daltile pentru crestaturi, burghiul sau sfredelul pentru gaurit, toporul pentru cioplire. 'Patina galbuie, roscata sau bruna este data prin fierbere cu foi de ceapa si galbenele, frunze si coji de nuca sau tutun. In Moldova, uneori, daca inciziile erau mai adanci, se umpleau cu o pasta neagra (praf de carbune si grasime) sau cu ceara rosie' .
Alte obiecte de uz gospodaresc din os - carlige pentru agatat, piese de arc, varfuri de raschitoare pentru intinsul firelor, capete de harapnice, patine pentru gheata - sunt realizate prin simpla cioplire a osului, fara ornamentare.
O alta ocupatie a rromilor, disparuta astazi, era prelucrarea pieilor de animale, cu specializarea specifica, meseria de 'ciurar' (facea site si ciururi din piele). Materia prima pentru aceste obiecte era pielea, mai ales de porc si de vitel, fiind mai elastica, dar si de capra si de oaie. Se facea un cerc de lemn de brad numit 'vesca' si se taia cu cutitul o bucata de piele neargasita. Pielea se curata si se lasa in apa sa se inmoaie, apoi se intindea foarte bine pe vesca si se fixa prin legare stransa cu o curea de piele.
Sistemul era perforarea bucatii de piele pe margini si trecerea prin fiecare gaura a unei fasii de piele, legate, la randul ei, fiecare, de curea. Gaurile ciurului se faceau cu 'preduceaua' (un instrument de fier in forma asemanatoare cu a unei penite, foarte ascutit la varf) sau cu 'sula'. Pielea ciurului se aseza pe un fel de nicovala, numita 'copici' (instrument de fier lung, si ascutit spre varf), si, cu maiul de lemn, numit 'batator', 'se batea preduceaua' . Dupa marimea gaurilor, ciururile se clasifica in: ciur 'de bucate', de cernut cereale (grau si secara), cu gauri mari, si 'sita' de faina de porumb, cu gaurile mai mici.
In cadrul ocupatiei legate de constructia caselor, rromii stapaneau foarte bine meseria de caramidari, in prezent pe cale de disparitie. Caramizile nearse ('chirpici' in Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Moldova; 'vaioage' in Transilvania si Banat), au constituit, in special in zonele de campie si de podis (Transilvania), acolo unde nu se gasea lemnul, principalul material de constructie.
Rromii erau caramidari ambulanti, ei calatoreau de primavara pana toamna, pe distante mari (Buzau - Urziceni - Slobozia - Focsani - Braila - Galati) , in caravane de cate 20 de familii, in cautarea lucrului. Mesterii recunosteau 'pamantul bun' pentru caramizi, dupa culoare, consistenta, chiar dupa miros: proportia optima de argila si de nisip 'se simte la mana'.
Oriunde s-ar fi prelucrat, acasa sau la locul de extragere, era obligatorie vecinatatea unei surse de apa, pentru ca, odata sapata groapa, pamantul se amesteca cu apa si era 'luat de patru ori la sapa' (amestecat si batut). Bulgarii de pamant 'se pisau' / 'se marunteau' cu muchia sapei si se facea o gramada; peste gramada se aruncau paiele (de preferat de secara), intregi sau tocate, si pleava; peste amestec se turna apa; unii caramidari adaugau si balegar uscat la soare. Framantarea lutului insemna calcarea lui cu picioarele.
Modelarea caramizilor, la care lucra toata familia, inclusiv copiii, se facea pe o masa lunga sau pe jos; lutul bine framantat se introducea cu mainile intr-o 'masura' / intr-un 'tipar' de lemn, se presa, se nivela, si, dupa ce lua forma dorita, se aseza pe 'arie', peste un strat de pleava, sa se usuce la soare.
Pentru ca un caramidar bun facea aproximativ 1000 - 1500 de caramizi pe zi, se puteau vedea arii intregi ocupate de stivele de caramizi. Abia dupa ce se uscau, caramizile 'se cladeau' / 'se chiteau' / 'se stivuiau' in gramezi, in asa fel facute, incat sa lase aerul sa circule prin spatii de aerisire. In caz de ploaie, stivele erau protejate cu o invelitoare.
Pentru a se usca cat mai repede caramizile, pe arie se aseza si un strat de nisip (absoarbe umezeala), caramizile erau intoarse pe toate partile, ba chiar se intorceau 'in dunga'. Spre deosebire de chirpici, caramizile pentru ars in cuptoare nu contineau decat 'pamant bun' si apa, fara paie si pleava; restul tehnologiei era similara. Ca o caramida sa se usuce bine, era nevoie de doua zile cu soare arzator si continuu, eventuala ploaie putand ruina lucrarea caramidarului.
Datorita acestui fapt, caramidaritul si-a dezvoltat o serie de complexe magico-ritualice conexe de 'legare a ploii': sacrificarea prin ardere a unei broaste laolalta cu caramizile din cuptor; ingroparea unei papusi antropomorfe sub vatra casei (sacrificiu in efigie); jertfirea rituala a unui animal, punerea carnii lui intr-un burduf plin cu apa (ritual sacrificial, ofranda zeitatii acvatice) si asezarea burdufului sub vatra focului (subordonarea rituala a apei fata de foc, asadar victoria simbolului solar in fata celui acvatic); 'clocitul oualelor de lut' (= a caramizilor, simuland ca sunt oua) de catre batranele comunitatii (= 'le phura'), prin care se pune in evidenta preeminenta principiului feminin generator (urme de matriarhat, femeia - pamant care naste soarele, principiul pasiv feminin care sustine principiul activ masculin) si magia prin contaminare (atat timp cat femeile 'clocesc' caramizile, soarele arde) si similitudine (caramizile-oua sunt simboluri ale genezei, ale creatiei, constructia unei case fiind o intemeiere, o nastere, un inceput) h).
Rromii se mai ocupau si cu prelucrarea parului de animale, ei faceau perii ('parieri'), bidinele ('bidineri') si pensule. Materialul era parul de porc sau de cal (are firul cel mai rezistent) si lemnul pentru suport. Tehnica de confectionare era simpla: se taiau firele de par la lungimea dorita, se faceau manunchiuri; se pregatea suportul, format din doua bucati groase de lemn; se perfora prima bucata, cea de deasupra; in gauri se introduceau manunchiurile de par, care se fixau apoi cu ajutorul celeilalte bucati de lemn, negaurite, prin prinderea capetelor de manunchi si lipirea lor cu 'clei de brad' sau 'incleierea' cu clei natural avand la baza rasina.
O alta ocupatie disparuta in zilele noastre a fost umblatul cu ursul ('ursarii'), activitate situata intre spectacolul de circ si magia curativa. Valorificand semnificatia ursului ca stramos totemic, simbol al puterii, fertilitatii si reinnoirii ciclurilor naturii, animal htonian si lunar, posedand virtuti apotropaice si taumaturgice, ursarii faceau din spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificatii si functii: apotropaica, de protectie a casei de atacul animalelor salbatice ('daca-ti joaca ursul in batatura nu te mai calca ursul toata iarna'); initiatica, de fertilizare si de fecundizare ('calcatura ursului' este un joc ritualic prenuptial la feciori si la fete); taumaturgica ('calcatura ursului' vindeca de iele, de sperietura, de deochi, de farmece, de cununii legate si de alte 'boli' induse prin mijloace magice sau prin forte supranaturale libere).
Ocupatia care a suferit transformari succesive de obiect si de forma, pierzandu-i-se practic fondul initial, este floraritul. Florarii sau boldenii se ocupau cu confectionarea florilor artificiale din hartie pentru sorcove, coroane funerare, coronite de miri, cocarde, paralel cu confectionarea de coroane, coronite, ghirlande din flori naturale.
In ceea ce o priveste pe aceasta din urma, rromii florari par a conserva maiestria mesterilor indieni, care se ocupa si astazi cu impletirea florilor in ghirlandele ritualice numite 'málá'. Pentru florile artificiale, tehnica de lucru se baza pe folosirea unor matrite de fier pline cu parafina pe care 'se desena' cu sablonul modelul de floare si care 'cerau' hartia; scheletul florii era din sarma.
Ocupatia s-a dezvoltat mai ales in mediul urban si semiurban (mahalaua) si astazi nu mai apartine in exclusivitate rromilor. In prezent, boldenii / florarii se ocupa mai mult cu vanzarea de flori, mai ales naturale, si, in general, cu negustoria de toate tipurile.
Una dintre ocupatiile disparute ale rromilor, de altfel rara in spatiul romanesc, a fost geambasia sau negustoria de cai. De aceasta se ocupau mai ales lovarii din Transilvania, fiind una dintre ocupatiile rromilor unguri din fostul Imperiu Austro-Ungar. Succesul le era asigurat de o foarte buna cunoastere a psihologiei umane si de un puternic simt al persuasiunii.
De altfel, relatia dintre cultura traditionala a rromilor si modelul spiritual al calului, asupra careia lucrarea de fata zaboveste mai mult in alte contexte, este una de natura mitica, izvorata din insasi experienta modului de viata nomad si manifestata prin functia simbolica indeplinita de acest animal magic in diferite complexe ritualice initiatice, prenuptiale (dar de nunta - simbol al fecunditatii) si de intemeiere (locul de satra marcat prin ocol cu calul, simbol al puterii si semn apotropaic).




5 Intre emblematic si stigmatizant

'Tiganii sunt lautari si tigancile ghicitoare' spun outsiderii. Ei nu fac decat sa raspunda unui orizont de asteptare limitat la un model mental stereotip, cliseu psiho-social generalizat atat la nivelul omului comun, cat si, de multe ori, si la nivelul lumii stiintifice. Modelul nu are insa relevanta in cadrul strict al culturii traditionale a rromilor. El are cel mult un impact asupra culturii majoritare, in special prin lautarie, ca forma recunoscuta de conservare a folclorului muzical romanesc aflat pe cale de disparitie in spatiul culturii traditionale romanesti, pentru a da un exemplu local, reproductibil si in cadrele altor culturi.
S-a scris mult despre lautari si despre muzica lautareasca. Cercetatori si diletanti, etnologi (Ion Chelcea, Martin Block, G.Dem. Teodorescu etc.), (etno)muzicologi (C. Brailoiu - 'Le folklore musical'; Viorel Cosma - 'Lautari de ieri si de azi'; C. Bobulescu - 'Lautarii nostri'; M.Gr. Poslusnicu - 'Istoria Musicei la romani'; Gh. Ciobanu - 'Lautarii din Clejani' etc.), istorici (N. Iorga, George Potra etc.), muzicieni (Franz Liszt - 'Des Bohémiens et leur musique en Hongrie'; Béla Bartók etc.) au studiat melosul lautaresc in toate formele sale, fara insa a lamuri o problema esentiala: diferenta dintre muzica lautareasca si muzica rromani.
'Este aceasta arta, muzica tiganilor, distincta sau este numai adaptarea, reproducerea, in maniera tiganeasca, a muzicii autohtone?', se intreba, la 1936, Martin Block . Intrebarea este cu caracter retoric. Ceea ce nu stiu cu limpezime cercetatorii, pentru rromi este un lucru arhicunoscut: muzica rromani, este arta a comunitatii, cu caracter ritualic (cantecul de nunta, bocetul etc.) sau neritualic, vocala si instrumentala, muzica lautareasca, in schimb, este ocupatie aducatoare de venituri si apartine profesionistilor interpreti ai muzicii populare autohtone.
Faptul ca artistii rromi preiau motive sau fraze muzicale din muzica rromani sau chiar 'stilul' de interpretare al muzicii rromani ('rromane gila') si le transpun in muzica lautareasca, este cu totul altceva si, fara sa creeze confuzie intre cele doua tipuri de muzica, acest fenomen este cunoscut sub numele de 'maniera rroma' de interpretare.
Numeroasele studii de etnomuzicologie pe aceasta tema sunt de fapt studii asupra muzicii populare autohtone interpretate 'in maniera tiganeasca', conservate, dar degradate, cel putin ca text literar, in viziunea cercetatorilor culturii vernaculare. Aceste studii nu abordeaza muzica rromilor pentru rromi, desi eronat sustin ca o fac, confundand cele doua tipuri de muzica, ci muzica rromilor pentru alteritate / muzica lautareasca, ocupatie ca oricare alta, dar de natura atistica.
S-a crezut ca rromii sunt inruditi cu 'lurii' din India, adusi de regele Persiei, Bahram (430- 443), sa cante din lauta la curtea sa , sau cu 'kafirii', alta populatie indiana care se ocupa cu muzica . Ipoteze neconfirmate.
S-a spus ca, 'inainte de toate, tiganii se nasc muzicieni' si 'aceasta fiind singura lor calitate, pot sa clameze o origine mai nobila decat aceea care li se atribuie in general' . Punct de vedere suficient de elocvent pentru a nu mai necesita alte comentarii. 'E cunoscut de toata lumea ca simtul pentru muzica li e general si originar, ca si hotia. El face parte din caracterul lor' , afirma Chelcea pe cat de nestiintific si stereotip, pe atat de partinic si marcat de rasism.
Tot Chelcea teoretizeaza pe marginea ideii ca 'tiganii' 'indeplinesc functiunea de conservare a unor bunuri de cultura ce au cazut in desuetudine' in spatiul cultural romanesc. In contextul unui 'proces de decadere a bunurilor de cultura populara, dintr-un strat de cultura mai inalta intr-unul inferior unde isi afla refugiul' , 'tiganii' infrunta ridicolul si pastreaza balada populara, portul popular, obiceiuri ca turca / capra, vasilca, paparuda, dar, crede Chelcea, le degradeaza, deteriorand chiar specificul national romanesc: 'tiganii, vrand-nevrand, au contribuit, pe de o parte, la pastrarea si difuzarea cantecelor noastre, iar pe de alta, la amplificarea lor - dupa unii in sens rau, dupa altii in sens bun (…). Se prea poate ca specificul nostru national sa fi suferit de pe urma interventiei tiganilor in muzica noastra populara. Daca aceasta ar fi adevarat, atunci, pericolul ar fi dublu: pe de o parte, am avea amestecul de sange (deformarea caracterului nostru rasial), pe de alta, pervertirea productiunilor noastre populare (deformarea sentimentelor celor mai sublime ce nutrim fata de lume)' . Teoria lui Chelcea plateste un tribut de neiertat pentru un om de stiinta conceptiilor rasiste ale epocii sale.
'Totii tiganii se nasc muzicieni' , sustine pozitiv, dar tot stereotip, Martin Block. Din 30.000 de 'tigani', cati adapostea Bucurestiul la 1939, o treime erau lautari, afirma George Potra . Majoritatea studiilor incep cu Barbu Lautaru si memorabila lui intalnire cu Franz Liszt si se incheie, in functie de epoca in care sunt scrise, cu Cristache Ciolac, Petrica Motoi, Fanica Luca, Juga, Grigoras Dinicu, Petrea Cretu Solcanu, lautarii din Clejani, Farimita Lambru sau Ion Onoriu,
O privire in istorie ne spune ca, la 1600, lautaria era considerata o indeletnicire de rusine, a robilor si de aceea, casatoria cu un lautar era interzisa prin reglementari juridice stricte: 'alautarul care le zice cu vioara si alauta si pre la soboruri, si pre la munte, pre la targuri, nu poate sa ia fata de om bun sau de boiariu, ca unii ca aceia sunt batjocura lui Dumnezeu si a oamenilor.' . In 1775, in Tara Romaneasca, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, lautarii se constituie ca breasla, cu vatafi si 'catastih' de indatoriri.
In general, studiile remarca o serie de caracteristici ale lautariei: este o meserie mostenita din tata in fiu; se practica mai rar individual si mai des in grup, 'cu banda', 'in taraf', mai nou 'cu formatia'; are drept ocazii si locuri: nuntile, horele, hramurile, praznicele, targurile, balciurile, carciumele, serenadele etc.; nu presupune cunoasterea notelor muzicale, se invata 'dupa ureche', cel putin forma clasica / initiala a lautariei, astazi, unii lautari avand studii de specialitate; instrumentele folosite, in ordinea frecventei, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioara improvizata, de fapt o viola cu arcusul in semicerc sau cu sase coarde), lauta, tambalul, acordeonul, basul (asa numesc lautarii violoncelul si contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurator sau de trestie (tip flautul lui Pan), tamburina (folosita de ursari), clarinetul.
Muzica lautareasca este caracterizata de cateva elemente esentiale: spontana; cu multa improvizatie (de aceea in prezent lautarii rromi au ales jazz-ul, arta improvizatiei si a variatiunii); bogata; variata; cu ritmuri suple si combinate - de la suav la patimas, de la jalnic la exuberant, de la gratios la impetuos -; de natura transpozitiva (transcrie muzica autohtona, spune Béla Bartók, intr-o maniera necunoscuta autohtonilor, afirma Martin Block); cu ample valente interpretative (imita uneori trilurile pasarilor); foloseste asa-numita 'gama tiganeasca' (gama minora: la, si, do, re diez, mi, fa, sol diez, la; sol, la bemol, si, do, re bemol, fa diez, sol; sol, la, si bemol; do diez, do, re bemol, fa diez, sol; cu alternante de bas si de ton inalt, cu un ton de tranzitie) asemanatoare frazei muzicale 'Destinul' din 'Carmen' de Bizet; foloseste schimbarile de ritm si de masura, sincopa (tonul sacadat si fraza prelungita), repetitia si tehnica variatiunilor; combina armonios ritmul impus de muzica autohtona cu 'flori' de stil orientale / turcesti - 'maneaua' si 'meterhaneaua' (cintece de dragoste, predominant instrumentale, cintate rar, in ritm de jale), care au inceput sa decada inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar lautarii ii preiau elemente de stil -; prelucreaza elemente de ritm arabe preluate din 'canto flamenco' de Andaluzia.
Din punct de vedere identitar, lautarii, avand ocupatia cel mai larg utilitara, in toate mediile societatii (taranesc si boieresc, urban si rural), si traind cel mai mult raspanditi printre nerromi, in mijlocul culturii majoritare, au fost cel mai devreme supusi unei asimilari culturale aproape totale (majoritatea si-au pierdut limba si elementele de reprezentare identitara).
Fara indoiala si ocupatie, daca se tine cont de definirea ocupatiei ca sursa de venituri, este si practica magica. Este necesara distinctia dintre magie ca ocupatie, practicata in relatiile cu nerromii, si magicul din interiorul comunitatii, care nu este ocupatie, ci formeaza complexe magico - ritualice intrinseci vietii traditionale i). Categoriile de practica magica aplicabile in zona ocupatiei sunt: magia premonitorie (cartomantia, arithmomantia, chiromantia etc.), magia curativa ('jakhalimasqo drab' - descatecul de deochi; 'desfacutul' farmecelor; 'desfacutul' de boli; usurarea nasterii), magia erotica si de tip prenuptial ('facutul' farmecelor, 'dezlegarea cununiilor', 'filtrele' de dragoste etc.).
Sase sute de ani de robie si inca 150 de ani de stigmatizare colectiva au impins rromii intr-un spatiu al marginalului, in care, initial ordinul stapanului (fie el boier, domnitor sau manastire), mai tarziu necesitatile de supravietuire de dupa dezrobire i-au fortat sa practice ocupatii care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor materiale. Spatiul - limita nu
le-a oferit nici o alternativa si, prin meseriile marginalitatii, au fost impinsi si mai adanc in zona stigmatului. Mai mult, unele 'minti luminate' ale culturii vernaculare au avut reaua-credinta sa includa aceste 'meserii ale disperarii' printre ocupatiile traditionale ale rromilor: bucatarese, socaci, slugi, cusatorese, 'chivute' care tencuiesc si zugravesc case, ciubotari, butusari, cizmari, croitori, zidari, curelari, culegatori de fructe de padure si de ceara de albine, negustori de haine vechi, de fier vechi, lustragii, maturari, gunoieri, maturatori, vanzatori de ziare si de maruntisuri, frizeri, chiar cersetori. Desigur, multe dintre aceste meserii sunt cat se poate de onorabile (cizmari, croitori, curelari, zidari, bucatari, cusatorese, vanzatori de ziare, frizeri etc.), dar posibilele performante obtinute, care tin de indemanarea meseriasilor rromi, nu exclud practicarea meseriilor 'la comanda', din obligatia de rob sau de 'om al mahalalei', cum a fost identificat de cultura majoritara. Cu cinismul tipic culturii majoritare autarhice si suficiente siesi, modelul mental majoritar a dezvoltat ideea ca rromilor le plac aceste meserii: maturatori, gunoieri, hornari, oameni de serviciu, lustragii, slugi, vanzatori de vechituri. Unele dintre 'meseriile disperarii' nici macar nu sunt meserii - cersetoria. Acestea ii imping pe rromi in zona subculturii, sunt total lipsite de relevanta pentru fondul cultural traditional, pentru cultura, fie ea si in ipostaza materiala, a rromilor, dar au meritat mentionate pentru ca, in prezent, ele continua sa fie, pe langa 'meseriile disperarii', 'meserii ale discriminarii', si ale lipsei de sansa si de acces la resursele societatii.
Ocupatiile traditionale ale rromilor au avut o importanta deosebita, de factor complementar, pentru economia sateasca pastoral-agrara si, mai mult, ele au contribuit si pot contribui in continuare la imbunatatirea si diversificarea relatiilor intercomunitare. Prin intermediul ocupatiilor traditionale se pastreaza si un mod de organizare asumat prin factori de control social intrinseci, creatori de model cultural. Intre necesitatea asumarii solutiilor moderne printr-o reconversie a meseriilor traditionale si nevoia de conservare a modelului ocupational, esentiala este pastrarea si punerea in valoare a elementelor de reprezentare identitara.


6 Note

a) Neamurile de rromi din Romania actuala sunt:
kïkavara (caldarari)
richinara (ursari)
rudara (rudari)
xoraxané (spoitori)
gabora
lovara (geambasi < maghiar 'lö' = cal)
rromungre
rupunara (argintari)
vätrasa (vatrasi - include lautari, telali, ciubotari etc.)
boldeni (florari)

b) Lucrarea lui Wilslocki, Zur Volkskunde der transsilvanischen Zigeuner, Hamburg 1887 a fost tradusa sub titlul 'Asupra vietii si obiceiurilor tiganilor din Transilvania' de catre Sorin Georgescu si a aparut la Editura Kriterion. Titlul este preluarea traducerii acestui autor.

c) In India antica, metalurgia atingea o dezvoltare egala celei europene de secol al XIX-lea: stalpul de fier descoperit la Dhar (321 e.n.), care masoara aproape 30 m inaltime; stalpul regelui Chandragupta al II-lea de la Delhi (secolul al V-lea e.n.); se cunostea otelul (apud Jeannine Auboyer, Viata cotidiana in India antica, p. 113).

d) Descoperirile de la Bursuceni, pe malul Siretului (apud R.O. Maier, Mestesugurile taranesti in domeniul prelucrarii metalelor, in R.E.F., Tom 40, nr. 5-6, 1995, p. 541-549).

e) Spoitorii sunt cunoscuti sub numele de 'calangii' (< turca 'kalaj' = cositor) in Dobrogea si de 'custurari' in Oltenia. In limba rromani, ei isi spun 'xoraxané' sau 'xoraxajá', adica 'turci', fapt explicabil prin prezenta masiva a influentei turcesti in limba, port, traditii si prin apartenenta cultural - religioasa la islamism (desi multi au fost crestinati, isi pastreaza nume islamice: Ismail, Iusuf etc.), spoitorii zabovind in spatiul cultural turc cel mai mult, in valul venirii lor in Europa.

f) Rudarii sunt numiti, in Transilvania, cu numele de 'baiesi', nume sugerand, de asemenea, exploatarea metalelor.

g) Doua centre importante de rudarit inca active se gasesc in comunele: Romanii de Sus, judetul Valcea si Salatrucu, judetul Arges.

h) In 1984, in comuna Mihai Viteazu, Ialomita, comunitatea sateasca a acuzat doua caramidarese batrane ca au oprit ploile, clocind sapte caramizi, vreme de doua luni, fapt care dovedeste credinta oamenilor in puterea acestei magii. (Gh. Iordache, op. cit., p. 393).

i) Clocitul oualor de lut; diferite tipuri de mantie si magie curativa, rituri magice de initiere, prenuptiale etc.


7 Intrebari si teme de reflectie

Ocupatiile traditionale - modele de heteroidentificare a subgrupurilor / neamurilor de rromi.
Tehnici si instrumente traditionale de lucru in prelucrarea metalelor si a lemnului.
Identificati exemple de practici si complexe cutumiare motivate de elementul ocupational.
Doua paradigme de excludere a alteritatii: stereotipul ocupational pozitiv ('majoritatea rromilor sunt lautari') versus stigmatul marginalitatii ocupationale.
Cum identificati relatia dintre identitatea etnica si ocupatiile traditionale ale rromilor? In ce masura acestea din urma sunt relevante pentru definirea celei dintai?







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2340
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site