Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


FUNCTIILE FAMILIEI SI ROLUL LOR IN PREVENIREA DELINCVENTI JUVENILE

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



FUNCTIILE FAMILIEI SI ROLUL LOR FUNDAMENTAL IN PREVENIREA APARITIEI COMPORTAMENTELOR DELINCVENTE JUVENILE




Mediul familial exercita asupra dezvoltarii fizice si psihice a copilului o influenta profunda, ale carei urmari vor determina masura normalitatii personalitatii viitorului adult. Procesul de influentare al copilului de catre familie este posibil mai ales prin intermediul functiilor indeplinite da aceasta. Cu privire la natura si rolul acestor functii ale familiei au existat diferite opinii, dar cea mai complexa si completa caracterizare a lor a fost facuta de catre HENRI H. STAHL:1).

I. FUNCTIILE INTERNE.

Prin intermediul acestora se realizeaza, intre toti membrii familiei, o viata intima care sa le asigure tuturor un climat de securitate si protectie afectiva.

1. FUNCTIILE BIOLOGICE SI SANITARE ce asigura realizarea unei vieti sexuale normale a partenerilor, procrearea copiilor, necesitatile igienico-sanitare pentru dezvoltarea biologica normala a tuturor membrilor familiei.

2. FUNCTIILE ECONOMICE, prin intermediul carora se acumuleaza venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiale si pentru organizarea unei gospodarii pe baza unui buget comun de venituri si cheltuieli.

FUNCTIA DE SOLIDARITATE FAMILIALA

4. FUNCTIILE PEDAGOGICO-EDUCATIVE SI MORALE.

II. FUNCTIILE EXTERNE.

Acestea sunt o prelungire, in plan social, a celor interne si asigura, in principal, dezvoltarea fireasca a personalitatii fiecarui membru al familiei si integrarea optima a acestuia in viata sociala.

Dintre aceste functii, cateva prezinta o importanta deosebita in prevenirea aparitiei unor conduite delicvente juvenile.

In primul rand functia de coeziune si solidaritate familiala este importanta deoarece dereglarea ei duce la perturbarea celorlalte functii si la aparitia unor comportamente deviante la membrii familiei.

Manifestarea solidaritatii si unitatii familiale incepe inca din familia de origine a partenerilor si, in functie de modul in care au fost ei pregatiti si educati pentru viata in doi, depinde, in mare masura, asigurarea echilibrului familial. Acest echilibru implica raporturi de complementaritate intre rolurile si sarcinile familiale, comunitate si unitate de scopuri ale grupului familial sI provine din conduitele armonioase si atasamentul emotional al membrilor familiei. Daca solidaritatea afectiva dispare, familia va functiona numai in virtutea unor interese individuale care nu-i vor asigura indeplinirea cu succes a tuturor functiilor sale.

Unitatea si coeziunea familiei pot fi erodate prin nepotrivirile dintre caracterul, aspiratiile si ambitiile partenerilor, prin imposibilitatea adaptarii acestora, unul la celalalt, din punct de vedere sentimental ori sexual, printr-o serie de dificultati de ordin material, prin divergente legate de distributia rolurilor in familie, de cresterea si educarea copiilor etc. Aceste familii in care apar disfunctii ale functiei de coeziune si solidaritate familiala se confrunta cu o serie de tensiuni, conflicte, dezechilibre psihosociale ce pot duce la aparitia, in cadrul lor, a unor conduite delincvente.

A doua categorie importanta o reprezinta functiile pedagogico - educative si morale. Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple si complexe. Ele presupun o actiune constienta, consecventa, sistematica si convergenta a ambilor parinti. O cerinta fundamentala a oricarei activitati educationale o reprezinta realizarea unei personalitati multilateral si armonios dezvoltate. De aceea, parintii trebuie sa aiba clar conturata finalitatea activitatii educogene si sa aiba timpul necesar, precum si metodele si mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia.

Pentru realizarea obiectivelor educationale in familie (dezvoltarea fizica, intelectuala, morala, civica etc.) parintii actioneaza asupra copiilor prin doua modalitati:2)

direct prin actiuni mai mult sau mai putin dirijate si organizate, utilizand o serie de metode si tehnici educative;

indirect prin intermediul modelelor de comportament oferite si prin climatul psihosocial pe care il asigura copilului.

Actiunea educativa directa a parintilor asupra copiilor lor poate fi caracterizata cu ajutorul unor indicii de educatie parentala:

a) Sistemul de sanctiuni si pedepse si acordul parintilor in aplicarea lui.

Aplicand una dintre masurile pe care le considera adecvate ca raspuns la un comportament considerat ca fiind gresit, parintii nu recurg intotdeauna la un sistem sanctionator optim. De multe ori parintii sunt indiferenti fata de comportamentele pe care chiar minorii le considera negative, iar alteori, copii sunt drastic sanctionati (mai ales prin agresiuni verbale si fizice) chiar daca faptele savarsite de ei nu au un grad prea mare de periculozitate sociala. “Reversul pe plan educativ - formativ al acestor situatii ar putea consta fie in slabirea controlului familial, fie in excesul de autoritate, caracterizat prin metode brutale si printr-o nedreapta dozare a sanctiunilor in raport cu natura si gravitatea abaterii savarsite. Acest sistem de interventie autoritara si-a dovedit ineficacitatea, ducand, in majoritatea cazurilor, la formarea si consolidarea unei atitudini reactive a minorului fata de propria sa familie” 3).

Intr-un studiu realizat in 1956, pe un lot de 500 de tineri delicventi si 500 nedelicventi cu aceeasi varsta, nivel de inteligenta, origine etnica si mediu de provenienta, SHELDON sI ELEANOR GLUECK arata ca “diferenta cea mai marcanta intre practicile educative ale parintilor delincventilor si nedelincventilor se regaseste in recurgerea, mult mai des, a primilor la corectii corporale si in masura, mult mai mica, in care acestia discuta pe fata cu copii lor, pentru a-i face sa inteleaga, motivele conduitei lor delincvente” 4).



Prin sistemul recompenselor minorii au ocazia sa primeasca din partea parintilor confirmarea faptului ca au avut un comportament dezirabil. Totodata, recompensele contribuie la conturarea unui comportament ce corespunde asteptarilor parintilor si la repetarea acestuia. Aflati la o varsta la care personalitatea lor este inca in formare, minorii cauta tot timpul confirmarea actiunilor lor. De aceea, opiniile parintilor sunt foarte importante pentru ei. Uneori insa, parintii manifesta o atentie mai mare fata de conduitele negative ale copiilor lor, decat fata de cele pozitive. In acest sens “renuntarea la comportamentele negative sau repetitivitatea celor pozitive din partea minorilor au sanse mari de a se produce in masura in care opinia parintilor reprezinta, in general, coordonate esentiale in orientarea actiunilor viitoare” 5).

b) Acordul parintilor asupra modalitatilor de petrecere a timpului liber si asupra grupului de prieteni al copilului.

Tendinta copiilor si tinerilor de a se asocia in grupuri de prieteni in vederea petrecerii timpului liber este o tendinta obiectva ce rezulta din insasi dorinta de sociabilitate a oamenilor. Copiii si adolescentii se grupeaza dupa anumite afinitati psiho - sociale, dintre acestea facand parte si situatia lor familiala asemanatoare. In acest caz, “lipsiti relativ de familie - care trebuie sa fie si sa ramana grupul de referinta al oricarui tanar - ei simt nevoia organica de a se grupa, absenta familiei facandu-le nesigure miscarile interioare si exterioare. Grupul de prieteni rezolva problema, “echilibrandu-i”(cel putin asa li se pare celor in cauza)”6).

Copiii au astfel impresia ca le este asigurata securitatea emotionala si ca sunt independenti psihoafectiv, dar se inseala profund. Adevarul este ca personalitatea fiecaruia trebuie sa se moduleze pentru a se supune normelor grupului si uneori acesti copii actioneaza impotriva vointei lor, doar pentru a nu fi marginalizati de catre ceilalti.

“In mod normal, s-ar cuveni ca grupul de prieteni sa fie, intotdeauna, un factor care sa sprijine integrarea sociala a tanarului dar e de remarcat faptul ca anumiti tineri care se devoteaza peste masura grupului lor de prieteni, desi isi cauta aici personalitatea pagubita, dupa opinia lor, de propria familie, exact in grup si-o pierd, fiind obligati, ca toti ceilalti membrii (cu exceptia “sefului”), sa se supuna”7).

Tinerii, datorita posibilitatilor lor intelectuale limitate, aflate intr-un profund proces de formare si dezvoltare, nu inteleg intotdeauna caracterul nociv al actiunilor in care sunt atrasi de prietenii lor. Astfel, datorita lipsei controlului eficient al parintilor asupra anturajului si modalitatilor de petrecere a timpului liber, pote aparea unele comportamente delicvente la copiii in cauza.

c) Divergenta metodelor educative si lipsa de autoritate a parintilor.

In literatura de specialitate s-au conturat 4 stiluri educationale:

adecvat (unitatea actiunilor educative ale parintilor)

“laissez-faire” (indiferenta ambilor parinti)

sever (pedepse severe aplicate de catre ambii parinti)

incompatibil (lipsa de unitate a actiunilor paternale).

In vederea unei structurari armonioase a personalitatii copilului, este necesar un mediu familial coerent. Parintii care nu se inteleg asupra atitudinii ce trebuie adoptata fata de diferitele conduite ale copilului, constituie o sursa de dezechilibru psihic si afectiv pentru acesta. “Divergenta punctelor de vedere ale parintilor privind educatia copiilor si neconcordanta metodelor si procedeelor disciplinare pot “deruta” copilul, intrucat acesta simte in anturajul familial lipsa unitatii de opinii si conceptii despre bine si rau, despre necesitatea respectarii unor reguli, precum si despre modalitatea de manifestare a autoritatii parintilor” 8).

Pentru ca un copil sa simta ca autoritatea parinteasca exista si se cere respectata, acesta trebuie sa fie convins ca parintii sai il inteleg si au puncte de vedere comune in privinta sa. In cazul in care opiniile parintilor asupra modului de educatie al copilului nu coincid sau sunt inconstante, autoritatea lor in fata copilului scade treptat, pana la disparitie. V. DRAGOMIRESCU (1976), in cadrul unei cercetari efectuate asupra unui lot de minori delincventi, a descoperit ca, in 81I din cazuri, carentele de autoritate paterna se datorau neconcordantei punctelor de vedere ale parintilor asupra procesului educativ al copiilor.

O concluzie asemanatoare reiese si din studiul lui ELEANOR si SHELDON GLUECK: “intr-o mult mai larga masura, tatii si mamele delincventilor trec de la extrema indulgenta la severitate, provocand tulburari in sufletul copilului, in loc sa-l mentina intr-o disciplina rezonabila si justa. De asemeni, parintii delincventilor isi controleaza mult mai putin copiii, ajungand pana la neglijarea acestora.”9).

In calitatea lor de educatori, parintii trebuie sa alcatuiasca impreuna cu copilul o unitate inseparabila care isi imparte sarcinile si rolurile. Un copil nu poate fi educat decat intr-o ambianta caracterizata de afectivitate si dragoste. In acest sens parintii trebuie sa-si delimiteze si sa-si completeze reciproc rolurile pentru a crea, impreuna cu copilul, un climat de intelegere si amicitie; trebuie sa ofere modele de conduita corespunzatoare deoarece divergenta dintre vorba si fapta duce la lipsa discernamantului copilului in apreciera binelui si raului si astfel se creaza premiza unor conduite deviante.

H. PIERON a numit copilul “un candidat la umanitate”, deoarece tipul adult nu este format in el de la nastere, ci se dezvolta, in perioada copilariei si adolescentei, mai ales in cadrul grupului familial. Inca din momentul venirii sale pe lume copilul este plasat, in cadrul familiei, intr-un anumit sistem de relatii socio - culturale si afective care isi vor pune amprenta asupra procesului sau de “umanizare”. Parintii exercita asupra copilului o importanta functie educativ - formativa de transmitere a unor cunostinte si norme de conduita si de oferire a unor modele de comportament necesare identificarii afective si sociale pe care o realizeaza copilul cu fiecare din membrii cuplului parental. Aceste “modele umane” vor fi imitate si apoi interiorizate de catre copil la formarea treptata a acestuia ca personalitate singulara si autonoma.

Parintii reprezinta pentru copil primul si cel mai important educator. Dragostea lor precum si autoritatea flexibila dar ferma a acestora, impreuna cu modelele de comportament pe care le promoveaza, asigura copilului dezvoltarea si consolidarea sentimentului de siguranta, care, dupa P. OSTERRIETH, R. VICENT si alti autori, reprezinta “conditia fundamentala a echilibrului si dezvoltarii copilului, intrucat in acest sentiment se reflecta modul de satisfacere a tuturor trebuintelor fundamentale implicate in structurarea armonioasa a personalitatii copiilor si tinerilor:trebuinta de afectivitate, trebuinta de identificare cu un adult “model” si trebuinta de activitate”10).



Cand acest sentiment de siguranta nu este format si consolidat, imaginea pe care si-o creeaza copilul despre sine si despre lume in general, va fi intotdeauna viciata de insecuritate. Astfel, formarea personalitatii armonioase a copilului va fi perturbata si vor aparea reactii comportamentale negative, ceea ce inseamna ca rolul socializator al familiei va fi alterat intr-o mare masura.

Deseori, in familiile de origine ale tinerilor delincventi intalnim, printre membrii acestora, persoane imorale, agresive, alcoolice, cu antecedente penale etc. Aceste modele de comportament nu sunt cele mai indicate pentru a fi urmate, dar copiii, neavand discernamantul maturitatii, le preiau, la interiorizeaza si mai tarziu vor dezvolta, la randul lor, conduite delincvente. De aceea rolul procesului educational in combaterea aparitiei delincventei juvenile este evident mai ales ca “probabilitatea ca, in conditii sociale, economice si culturale identice, numai o anumita categorie de minori si tineri sa comita actiuni delincvente depinde de capacitatea lor de autocontrol, de calitatile lor morale. De aceea, formarea personalitatii acestora presupune o educare constienta in sensul intelegerii de catre acestia a valorilor si normelor sociale, a aprecierii reale a scopurilor si intereselor pe care le au, precum si a mijloacelor permise pentru realizarea lor”11).

In acest proces educativ parintele trebuie sa detina un rol primordial, stabilind o relatie interpersonala optima cu copilul.

In vederea desfasurarii unei educatii eficiente, parintele trebuie sa actioneze asupra copilului pe mai multe planuri12):

a)   ca agent si sursa a satisfacerii necesitatilor primare;

b)   ca interlocutor permanent in procesul de comunicare;

c)   ca model de comportament pe care copilul il imita si in care se reflecta, construindu-sepe sine insusi.

d)   ca fauritor al sentimentului de securitate afectiva - factor fundamental pentru dezvoltarea echilibrata a personalitatii.

Ultima si cea mai importanta functie a familiei este cea de socializare.

Prin intermediul acestui proces orice societate transmite membrilor sai un anumit model normativ si cultural si astfel faciliteaza formarea unei personalitati sociale a individului in cadrul careia resorturile interioare ale comportamentului se impletesc armonios cu normele si valorile sociale.

Socializarea se realizeaza cu ajutorul a trei procese importante:

o invatarea sociala

o imitatia (copiii ii imita pe adulti dar mai ales pe cei de varsta lor)

o identificarea (asimilarea si internalizarea valorilor si rolurilor sociale ale altor persoane in propriul comportament).

“Esecul acestor procese de socializare si integrare sociala ca si incapacitatea organica sau functionala de interiorizare a exigentelor normative si a simbolurilor culturale, faciliteaza devianta”13).

Intr-o societate exista mai multe instante de socializare si, la nivelul fiecareia, exista modele educative diverse, unele in consens, altele divergente cu modelul normativ si cultural al societatii respective. Dintre toate aceste instante familia detine rolul primordial realizand socializarea individului intr-un anumit climat afectiv, promovand un anume stil educativ si utilizand sanctiunile parentale si un anumit tip de control asupra conduitei copiilor.

Ca principala instanta socializatoare familia permite realizarea a doua procese importante: socializarea primara si stabilizarea personalitatii adultilor.

Socializarea primara reprezinta temelia procesului de socializare, ii revine exclusiv familiei si se realizeaza in patru situatii specifice:

“educatie morala” in cadrul careia copiii isi insusesc regulile morale pe baza raporturilor de autoritate avute cu parintii;

“invatarea cognitiva” - copilul dobandeste sistemul de cunostinte, aptitudini, deprinderi necesare convietuirii in societate;



imaginatia si inventia care au ca rezultat dezvoltarea capacitatii creatoare si a gandirii “participative”;

“comunicarea psihologica” ce duce la dezvoltarea afectivitatii specific umane cu rol foarte important in echilibrul psihic al individului.

Rezultatul procesului de socializare primara il constituie formarea “personalitatii de baza” care prezinta o consistenta deosebita intre trasaturile psihice interne si comportamentele externe si isi modifica foarte greu caracteristicile sale fundamentale.

Prin intermediul socializarii primare copilul invata sa aiba dorinte, interese, obiceiuri si “sa-si insuseasca si sa aplice in practica primele notiuni privitoare la datorie, responsabilitate, interdictie si sa-si dezvolte treptat o structura cat mai adecvata a constiintei sale morale si juridice”14).

Inca de la o varsta frageda, prin identificarea cu parintii, copilul preia si interiorizeaza treptat interdictiile si atitudinile acestora, ajungand in final sa evite actiunile nepermise, nu de teama pedepsei, ci datorita faptului ca a ajuns el insusi sa-si dea seama de caracterul nociv al acestor actiuni.

In acest moment s-a format la copil constiinta morala semnalata mai ales de prezenta sentimentului culpabilitatii.

Familia reprezinta cea mai importanta “scoala” a relatiilor interpersonale, fiind in acelasi timp si un loc de individualizare a personalitatii viitorului adult. Dupa cum arata P. OSTERRIETH “familia ii da copilului cele mai mari sanse de a se defini pe sine, punandu-i in acelasi timp la dispozitie modelele la care sa se poata referi. Datorita aproprierii dintre fiintele care o compun, familia este favorabila, mai mult decat oricare alt mediu, jocului cautarii conformitatii cu altul, dar este favorabila si deosebirii de altul, iar toate acestea asigura realizarea socializarii copilului”15).

In vederea realizarii unei socializari adecvate, foarte importanta este autoritatea parintilor care, exercitata flexibil dar ferm, constituie baza autocontrolului si autoreglarii conduitei, la care va ajunge, treptat, copilul in urmatoarele etape ale dezvoltarii sale psihosociale.

In concluzie, indeplinirea in bune conditii a tuturor functiilor familiei si in special a celor de socializare si educatie morala, va permite o formare si dezvoltare optima a personalitatii tanarului si integrarea sa cu succes in viata sociala. In caz contrar, este posibila structurarea unei personalitati dizarmonice si alunecarea pe panta delincventei a minorilor si tinerilor.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1)M. VOINEA, Sociologia familiei, Universitatea Bucuresti, 1993, p. 26.

2)RODICA T., Familia in fata conduitelor gresite ale copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981, p. 53.

3)CENTRUL DE STUDII SI CERCETaRI PENTRU PROBLEME DE TINERET,Tineretul in Romania actuala (sinteze de cercetare), Bucuresti, 1996, p. 148.

4)S. GLUECK, E. GLUECK,Déliquants en Herbe - sur les voies de la prévention, Animus et Anima, Lyon- Paris, 1956, p. 98.

5)CENTRUL DE STUDII SI CERCETARI PENTRU PROBLEME DE TINERET, op. Cit., p. 150.

6)M. STOIAN, Minori in deriva, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972, p. 140-141.

7)Ibidem, p. 142.

8)PREDA V., Profilaxia delincventei si reintegrarea sociala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 49.

9) S. GLUECK, E. GLUECK, op. cit., p. 239.

10)PREDA V., op. cit., p. 44.

11)A. BANCIU, D. BANCIU, Cercetarea sociologica a manifestarilor deviante in randul minorilor si tinerilor, “Viitorul Social” nr. 4 / 1977, p. 680.

12)S. ALEXANDRU, Educatie si terapie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 54.

13)S. M. RADULESCU, Anomie, devianta si patologie sociala, Editura Hyperion, Bucuresti, 1991, p. 25.

14)S.M. RADULESCU, D. BANCIU, M. VOICU, Adolescentii si familia, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 148.

PREDA V., op. cit., p. 41.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1881
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site