| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Elogiul si defaimarea opiniei publice
Clarificare terminologica
Cunoasterea stiintifica a opiniei publice
Aparitia si evolutia sondajelor de opinie publica
Definitii ale opiniei si ale opiniei publice
Analiza psihologica a opiniei publice
Intelegerea psihosociologica a opiniei publice
Abordarea sociologica a opiniei publice
Opinia publica in societatile democratice
Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea sa il numim astazi "opinie publica" a fost valorizat atat pozitiv, cat si negativ. Ambivalenta aceasta nu este intamplatoare. Ideologia si conceptiile despre guvernare au facut ca mari ganditori (filosofi, politologi, psihologi sau sociologi) sa elogieze opinia publica sau, dimpotriva, sa blameze "vocea poporului" pentru inconsistenta ei.
1.1. In Antichitate, opinia publica "exercita cenzura colectiva a comportamentului particular" (Veyne, 1985/1994, 174). Cu sapte sute de ani inaintea erei noastre, poetul grec Hesiod compara "opinia publica" cu un tribunal si discursul ei cu destinul (Munci si zile). Mai tarziu, in perioada sclavagista, la Roma cantecele anonime insultatoare, acele carmen famosum, pamfletele fara pudoare (libelli) si satirele nu ocoleau pe nimeni, nici chiar pe imparati (dupa moartea lor . ). Hotararile importante pentru familiile nobiliare (pedepsirea copiilor in virtutea autoritatii paterne, repudierea sotiei nedemne etc.) erau luate in urma sfatuirii cu egalii si prietenii. Sfatul prietenilor - constiinta colectiva - functiona ca o instanta de cenzura colectiva legitima, numita reprehensio. O dovada a institutionalizarii sfatului prietenilor o constituie faptul ca renuntarea la o persoana devenita non grata se facea in mod solemn, prin trimiterea unui mesaj explicit (renuntiare amicitiam). Istoricul francez Paul Veyne conchide ca in Imperiul roman " Viata publica este supusa vointei membrilor clasei stapanitoare, iar viata privata, opiniei lor" (Veyne, 1985/1994, 180). In cetatea antica, la Roma ca si la Atena, in adunarile publice, formate din cetateni cu drepturi politice (plebea era exclusa), se decidea interesul general. "Intr-o vreme cand discordiile erau frecvente, legea ateniana nu-i ingaduia cetateanului sa ramana neutru; el trebuia sa lupte fie de o parte, fie de cealalta; impotriva celui ce voia sa nu se amestece in asemenea certuri si sa ramana netulburat, legea rostea o pedeapsa severa: pierderea dreptului de a fi cetatean" - mentioneaza marele istoric al lumii antice, Fustel de Coulanges (1864/1984, 1, 52), reluandu-l pe Plutarh din Cheroneea (c. 46-120 e.n.) cu ale sale Vieti paralele, in care a reunit 46 de biografii ale oamenilor de stat greci si romani. Anticii au descoperit ca "pentru a sti care este interesul general era nevoie sa afli parerea tuturor" (Coulanges, 1864/1984, vol. 2, 176). Astazi votul a devenit principala metoda de guvernare.
Filosoful grec Platon (427-347 i.e.n.) a opus opinia (gr. doxa) cunoasterii autentice (gr. logos). In dialogul Menon se arata ca deosebirea dintre una si alta o reprezinta "legatura cauzala". Parerile "o iau la picior si zboara astfel din sufletul omului; de aceea si pretul lor nu-i prea mare cat timp nu le legi cu lantul unui rationament" (Platon, 1996, 385). Desi "adevarata parere nu-i mai putin folositoare decat stiinta", aceasta din urma este pretuita mai mult. Oamenii politici carmuiesc bine statele calauziti de "parerea cea dreapta" si "spun adevarul, insa fara sa-si dea seama de cele ce spun" (ibidem). In Republica, Platon a remarcat cel dintai locul dorintelor cetatenilor in sistemul de guvernare. Intrucat cetatenii nu pot intelege complexitatea actului de guvernare, casta conducatorilor nu ar trebui sa ia in considerare atitudinile maselor, incapabile de o cunoastere autentica a vietii sociale. Singuri filosofii ar fi capabili sa fundamenteze regulile guvernarii. In aceeasi lucrare Platon a aratat ca opinia are un domeniu diferit de cel al stiintei si a plastat opiniile intre cunoastere si necunoastere.
"Opinia n-ar fi, deci, nici necunoastere, nici cunoastere?
Se pare ca nu.
Dar oare ea este in afara acestora, depasind fie cunoasterea prin claritate, fie necunoasterea prin neclaritate?
Deloc.
Asadar, - am spus eu - opinia ti se pare a fi mai intunecata decat cunoasterea, dar mai luminoasa decat necunoasterea?
Chiar asa.
Atunci ea se afla in intervalul cuprins de cele doua?
Da." (Republica, 478 e).
Aristotel (382-322 i.e.n.),
stralucitul discipol al lui Platon, a consacrat ideea de om ca
"fiinta sociala" (gr. zoon
politikon) si a aratat ca pentru guvernare este nevoie
sa se cunoasca dorintele cetatenilor, liber exprimate.
Aristotel, acceptand ca fiecare individ poate gandi mai slab decat un
expert, si-a exprimat convingerea ca toti cetatenii
laolalta pot gandi mai bine decat un expert si ca dezbaterile
publice si discutiile dintre persoanele libere reprezinta
fundamentul guvernarii populare. Este de retinut si faptul
ca stagiritul (Aristotel s-a nascut in orasul
Filosoful stoic, scriitorul si omul de stat roman Lucius Annaeus Seneca (c. 4 i.e.n.- 65 e.n.), care a influentat crestinismul timpuriu, scria: "Credeti-ma, glasul poporului este Divin". Nu intamplator omul politic, generalul si scriitorul Caius Iulius Caesar (100 - 44 i.e.n.) a decis in anul 59 i.e.n. sa-i informeze pe cetatenii Romei despre treburile cetatii, publicand Acta diurna. El a trecut si in acest sens Rubiconul, fiind la originea presei cotidiene de azi. In Imperiul roman opinia publica era pretuita si, ca atare, trebuia cucerita. Asa se explica inflorirea exceptionala a artei oratorice, al carei stralucit exponent a fost Marcus Fabius Quintilian (c. 35 - 96 e.n.) cu ale sale 12 carti, reunite sub titlul De institutione oratoria.
1.2. In Evul Mediu, dictonul vox populi, vox Dei elogia opinia publica. Istoricul si omul politic florentin Niccolo Machiavelli (1469-1527), cel care s-a referit primul la opinia publica in sensul modern al termenului, considera ca aceasta joaca un rol important in sustinerea sau distrugerea puterii politice. Apreciind opinia publica drept un factor care serveste atat intereselor indivizilor, cat si binele colectiv, statul, Niccolo Machiavelli avertiza ca puterea nu trebuie sa ignore ceea ce numea opinione universale, commune opinione sau publica voce. In lucrarea Principele (1516), omul politic italian sustine ca interesele si forta, nu principiile morale, dicteaza politica si ca pentru guvernare este important ca acestea sa merite afectiunea poporului, pentru ca el este "cel mai tare si cel mai puternic" (capitolul XIX). Niccolo Machiavelli a vazut in opinia publica, ce poate fi manipulata, un sprijin pentru guvernare. Jean Stoetzel (1943, 389) apreciaza ca, in viziunea marelui om politic florentin, arta politica trebuie sa respecte doua principii: a) opinia publica este autoritatea care sanctioneaza puterea; b) arta de a guverna comporta o anumita maniera de raportare la opinia publica. Subordonarea fata de ea are limite, de exemplu, in domeniul financiar si in problemele razboiului. In general, puterea politica nu trebuie sa manifeste indiferenta fata de opinia publica.
Unii
cercetatori, Michael Raffel (1984) de exemplu, il considera pe
moralistul francez Michel de Montaigne (1533 - 1592) creatorul conceptului de
"opinie publica". In editia din 1588 a eseurilor sale utilizeaza
termenul de "l'opinion publique"
pentru a arata cum pot fi schimbate obiceiurile si traditiile.
In paralel moralistul francez a folosit si termenii de "l'opinion commune", "l'approbation publique" si "rfrence publique". Cateva decenii mai
tarziu, filosoful englez Thomas Hobbes (1588 - 1679), enuntand principiile
contractualismului, aprecia ca opinia publica reprezinta un
factor foarte semnificativ in contractul creat de oameni pe baza unei intelegeri
(contract) pentru a pune capat "luptei tuturor impotriva tuturor" (lat. bellum omnium contra omnes). Dupa
parerea filosofului englez, lumea este condusa de opinii (Hobbes,
1650). Si Blaise Pascal (1623 - 1662) elogiaza opinia publica,
apreciind ca ea este "
1.3. In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea ideea guvernarii democratice a fost sustinuta de increderea in rolul opiniei publice pentru legitimarea puterii. Filosoful si omul politic englez John Locke (1632-1704), unul din initiatorii liberalismului si promotor al principiului separatiei puterilor in stat, credea ca oamenii se conduc dupa trei legi generale: legea divina, legea civila si legea opiniei sau a reputatiei. Aceasta din urma lege, numita intersanjabil de filosoful englez si legea modei (law of fashion), exercita o "cenzura privata" asupra comportamentelor: "nici un om nu scapa de pedeapsa cenzurii si neplacerii, daca nu respecta moda si opinia societatii din care face parte (Locke, 1690, citat de Noelle-Neumann, 1984, 70). Termenul de "opinie publica" nu apare ca atare in scrierile lui John Locke, dar este prezent implicit in sintagmele utilizate de el inca dinainte de 1741: "opinie a poporului" si "opinie a publicului". De remarcat, de asemenea, ca legea opiniei si a reputatiei are in vedere comportamentul populatiei, nu guvernarea.
In seria celor ce au elogiat opiniile, ca baza a guvernarii se inscriu si David Hume si James Madison (cf. Noelle-Neumann, 1984, 74-79). In Tratat despre natura umana (1739/1740), filosoful, economistul si istoricul englez David Hume (1711 - 1776) afirma ca "numai pe opinii este fondata guvernarea". In conceptia lui, opinia publica este vitala pentru guvernare, pentru ca oamenii au tendinta naturala de a acorda atentie si de a se conforma opiniilor din mediul lor. Este accentuata ideea "locului" opiniilor: aprobarea sau dezaprobarea se realizeaza intr-un mediu determinat, intr-un mediu anume. Elisabeth Noelle-Neumann apreciaza ca, in scrierile lui David Hume, perspectiva asupra opiniilor se muta de la presiunea exercitata de acestea asupra individului la cea asupra guvernarii, asa cum atrasese atentia in urma cu doua secole Niccolo Machiavelli. Pe de alta parte, filosoful englez, precursor al pozitivismului, subliniaza importanta publicului, anticipandu-l pe Jrgen Habermas (1962). Publicul constituie arena in care se recunosc virtutea si viciul. Nu este suficient sa fii cinstit, frumos sau bogat; trebuie sa apari astfel si in opinia altora. Omul politic american James Madison (1751 - 1836), reluand teza ca "toate guvernarile se sprijina pe opinii", a examinat relatia dintre opiniile individuale si ceea ce numim astazi opinia publica: daca opiniile individuale sunt timide si prudente, taria si influenta lor asupra guvernarii cresc proportional cu numarul celor care impartasesc respectivele opinii (Madison, 1788). Elisabeth Noelle-Neumann (1980/1984, 77) vede in contributiile lui John Locke, David Hume si James Madison o prefigurare a ceea ce va fi numit in zilele noastre "efectul platformei vagonului", care consta in tendinta indivizilor de a trece de partea invingatorului.
1.4. Daca la filosofii si oamenii
politici mantionati pana aici termenul de "opinie publica"
aparea doar implicit, nu acelasi lucru se intampla in cazul
filosofului luminist francez Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778), creditat de
cei mai multi specialisti ca fiind cel care a utilizat primul si
consecvent conceptul de "opinie publica" incepand din 1744. Mai precis,
intr-o scrisoare datata 2 mai 1744, Jean-Jacques Rousseau, pe atunci
secretar al ambasadorului Frantei la Venetia, folosea termenul l'opinon publique in sensul de "tribunal
de a carui dezaprobare trebuie sa te feresti" (dupa Noelle-Neumann, 1980/1984,
80). Pe baza tehnicii de analiza a
continutului, Cristine Gerber (1975) a constatat ca in
lucrarile sale cu caracter de critica sociala (Iulia, sau noua Eloiza; Contrtactul social; Emil, sau despre educatie;
Confesiuni; Scrisoare catre
d'Alembert) Jean-Jacques Rousseau a
utilizat de 16 ori termenul de "opinie publica" si de circa 100 de
ori cuvantul "opinie", in asociere cu adjectivul sau substantivul "public" (apud Noelle-Neumann, 1984, 81).
Jean-Jacques Rousseau a elogiat rolul opiniei publice intr-o guvernare
democratica, in care "Fiecare dintre noi pune in comun persoana si
toata puterea lui sub conducerea suprema a vointei generale;
si primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibila a
intregului" (Rousseau, 1762/1967, 99). In aceeasi lucrare, Du contrat social (1762), Jean-Jacques
Rousseau afirma ca "Singura vointa generala poate
dirija fortele statului potrivit scopului institutiei sale", iar
aceasta "vointa generala" se deduce din "calculul
voturilor". In aceste conditii "orice lege pe care poporul nu a
ratificat-o este nula; nu este o lege". Filosoful si scriitorul
francez, care, contrar spiritului vremii, considera ca civilizatia
are o influenta nociva asupra omului, credea ca in starea naturala, in care oamenii
"buni de la natura" ar fi existat liberi si egali, opinia
publica - in forma ei cea mai stabila, ca obicei si
traditie - reusea sa ii protejeze pe oameni mai bine decat in
Franta zilelor lui. Autorul Contractului
social aprecia ca statul se
bazeaza pe trei tipuri de legi: legea publica, legea penala
si legea civila. Exista insa, in conceptia lui,
si o a patra lege, cea a obiceiurilor, moralei, traditiei si,
mai presus de toate, a opinie publice. Aceasta lege nu este
sapata in bronz, ci in inimile tuturor cetatenilor,
protejandu-i de coruptie si decadenta. Reluand metafora lui
Blaise Pascal, in Scrisoare catre
d'Alemert (1762) Jean-Jacques
Rousseau sutine ca " Opinia publica,
1.5. In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea unii oameni politici si filosofi, mai tarziu si unii sociologi si psihologi, au manifestat neincredere in opinia publica si in rolul ei in societate. Se pare ca Pierre Charron (1601), un discipol al lui Michel de Montaigne, a lansat formula Vox populi, vox stultorum (Vocea poporului, vocea prostilor), intalnita mai apoi in varianta "Vocea poporului, vocea dobitoacelor". Un secol mai tarziu, Jean-Paul Marat (1743 - 1793) arata in Lanturile sclaviei (1774) ca "Opinia se bazeaza pe ignoranta si ignoranta favorizeaza la extrem despotismul" (apud Bellu, 1963, 3). Cu siguranta ca, asa cum remarcau si Niculae Bellu (1963) si Elisabeth Noelle-Neumann (1984), cea mai semnificativa evaluare critica a opiniei publice o gasim la filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831). Subliniind caracterul intamplator al opiniei publice, filosoful german considera ca opinia publica este manifestarea libertatii subiective formale a indivizilor de a avea si de a-si exprima propriile lor judecati. In aceste judecati sunt asociate substantialul si adevarul cu contrariul lor, cunoasterea cu necunoasterea, esentialul cu neesentialul, adevarul cu eroarea. Opinia publica, in conceptia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1821, 485), reprezinta "contradictia in sine insasi", continand "tot ce este adevarat si tot ce este fals". Referitor la aceste reflectii despre opinia publica, Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 117) conchidea: "Hegel se misca intre doua tabere: "Vocea poporului, vocea dobitoacelor" si "Vocea poporului, vocea Divinitatii". Istoricul si filosoful englez Thomas Carlyle (1795 - 1881) si-a exprimat, de asemenea, neincrederea in opinia publica, numind-o "cea mai mare mincinoasa a lumii": istoria nu este creatia opiniilor, a maselor, ci opera marilor personalitati. Opiniile oamenilor sunt doar reflexul actiunilor suverane ale personalitatilor, ale eroilor (Eroii, cultul eroilor si eroicul in istorie).
In aceeasi perioada, publicistul si omul politic francez Alexis de Tocqueville (1805 - 1859), remarca tirania opiniei publice in conditiile egalitatii cetatenilor. Intr-o societate a egalitatii, indivizii si grupurile minoritare sunt neprotejate fata de majoritatea dominanta. Subliniind caracterul universal al opiniei publice, Alexis de Tocqueville apreciaza ca in SUA fenomenul a dobandit o dezvoltare nemaiintalnita. Aici opinia publica exercita o presiune puternica, devenind o adevarata povara: "anglo-americanii sustin ca opinia publica este judecatorul cel mai sigur a ceea ce este legal sau interzis, adevarat sau fals" (Tocqueville, 1835/1840). Pentru ca, din punct de vedere social, oamenii sunt egali, gandirea lor are valoare egala si adevarul este dat de numarul celor care gandesc la fel. Asa cum sublinia Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 91), Alexis de Tocqueville a interpretat opinia majoritatii ca opinie publica si a examinat rolul ei in determinarea guvernarii, analizand campaniile electorale in care candidatii la presedintie se intrec a maguli dorintele, asteptarile si opiniile electoratului.
In
continuarea acestei linii de gandire, James Bryce (1888/1889), rezumand
principalele caracteristici ale crezului american, a denuntat tirania
opiniei publice si fatalismul egalitatii: "1) individul are
drepturi sacre; 2) sursa puterii politice este poporul; 3) toate
guvernamintele sunt limitate de catre drept si popor; 4)
guvernarea locala este de preferat celei la nivel national; 5)
majoritatea este mai inteleapta decat minoritatea; 6) cu cat se
guverneaza mai putin, cu atat e mai bine" (apud Huntington, 1981/1994, 38). James Bryce, constatand ca
politica
Sociologi de prima marime, precum Edward A. Ross (1866 - 1951) sau Emory S. Bogardus (1882 - 1973), au insistat asupra limitelor opiniei publice: inconsistenta, incompetenta, instabilitate, superficialitate si, mai mult decat toate, usurinta cu care se lasa manipulata.
Psihosociologul american Floyd H. Allport (1890 - 1978) in primul tretat de psihologie sociala bazat pe cercetari experimentele (1924) a atras atentia asupra "iluziei", a "impresiei gresite" pe care se fondeaza opinia publica, si anume asupra faptului ca oamenii in mod spontan nu isi dau seama ce gandesc si ce simt ceilalti in legatura cu o anumita problema. A numit acest lucru "ignoranta pluralista" (pluralistic ignorance). In mod obisnuit oamenii opereaza cu o lume falsa: ei pot percepe opinia majoritatii ca fiind opinia minoritatii si, viceverea, opinia minoritatii ca opinie a majoritatii. Ignoranta pluralista absoluta vizeaza perceptia incorecta a opiniei modale (opinia celor mai multi) si ignoranta pluralista relativa se refera la perceptia inexacta a distributiei opiniilor. Fenomenul ignorantei pluraliste a fost abordart atat de psihologi, care si-au centrat cercetarile asupra caracteristicii de "ignoranta" a opiniei, date fiind particularitatile procesarii informatiei, atribuirile si motivatiile, cat si de sociologi, care au studiat mai mult cealalta dimensiune a fenomenului, caracteristica "pluralista", impartasirea perceptiei gresite de catre un numar mare de persoane. In aceasta perspectiva, ignoranta pluralista constituie un pattern cognitiv, "un set de propozitii false despre lumea sociala, care sunt social acceptate ca adevarate" (O'Gorman, 1986, 333, citat de Sharmir si Sharmir, 1997, 228).
Mai aproape de zilele noastre, psihsociologul german Peter H. Hofsttter (1949, 96) aprecia ca "a pune semn de egalitate intre vocea poporului si vocea lui Dumnezeu constituie o blasfemie" (apud Noelle-Neumann, 1984, 175). In fine, sociologul francez Gaston Berger (1957, 17) constata ca "opinia publica exprima sentimentul incompetentilor". Randurile celor care, daca nu desconsidera deschis opinia publica, cel putin manifesta neincredere in ea, se ingroasa - asa cum se va vedea - cu numarul criticilor sondajelor de opinie publica, acuzate de pseudostiinta, magie, desacralizarea votului, atentat la libertatea individuala, indemn la conformism si tentativa de gregarizare a opiniilor (cf. Haegel, 1989, 10).
Oprindu-ne
aici cu enumerarea ganditorilor care de-a lungul timpului s-au referit explicit
sau implicit la opinia publica, nu este greu sa constatam cat de
larga este paleta evaluarilor: de la "
2. Precizari terminologice
Termenul de
"opinie publica" (public opinion)
a fost preluat din limba engleza. Etimologic, provine din limba
In ciuda etimologiei fara dubii, in limbajul de zi cu zi termenul de "opinie publica" este inconjurat de imprecizie, din care cauza s-a pus sub semnul intrebarii chiar oportunitatea utilizarii lui in continuare (A. H. Holcombe, 1952). Harwood L. Childs (1965) atragea atentia ca uneori opinia publica este confundata cu masele, cu multimea. Astfel, in limbajul comun exprimarile metaforice sunt luate ad litteram. Se spune: "opinia publica se indigneaza" sau "opinia publica acuza", "se ingrijoreaza", "dezaproba", "ia act", "este avertizata" etc. In realitate, nu opinia publica este agentul actiunii, ci poporul, masele, publicurile - cu un cuvant, oamenii. Astfel de exprimari gresite provin din tendinta de personificare a opiniei publice.
Alteori, termenul de "opinie publica" este utilizat abuziv pentru a desemna opiniile indivizilor si nu ca rezultat al interactiunii acestora. La fel de impropriu se foloseste termenul pentru a designa complexul de emotii si dorinte, vazut ca o entitate supraindividuala. Jean Stoetzel (1943) semnala pericolul reificarii acestui complex; chiar daca opinia publica nu se confunda cu suma opiniilor individuale, totusi ea nu exista decat legata de indivizi, de persoane, nu independent de ele. Opinia publica se exprima, fara indoiala, prin opiniile persoanelor, dar numai in masura in care aceste opinii coincid cu opinia grupului din care respectivele persoane fac parte. Daca exista o identitate in aprecierile persoanelor, atunci opinia individuala coincide cu opinia publica. In cele mai multe cazuri o astfel de coincidenta nu exista. Totusi, anumite persoane vorbesc in numele tuturor, considerand ca opinia lor este opinia publica. Psihosociologul american Floyd H. Allport a numit acest fenomen confuzie jurnalistica. Confuzia jurnalistica - dupa Floyd H. Allport (1937) - consta in identificarea ilegitima a opiniei publice cu pozitiile adoptate de editorialistii si comentatorii informatiei colective, in numele unui public inaccesibil (cf. Stoetzel, 1963, 258). In prezent, in Romania, confuzia jurnalistica a luat o amploare vecina cu manipularea. O serie de asa-zisi analisti politici si editorialisti se prezinta in mass-media ca mandatari ai opiniei publice, fara sa cunoasca stiintific starea opiniei publice, curentele de opinie publica, procesele de formare si schimbare a opiniilor.
Alfred Sauvy arata ca trebuie sa se faca distinctie intre opiniile permanente (sau de durata) si curentele de opinie, care au o existenta limitata. Intr-adevar, nicaieri in lume nu este sustinuta birocratia si nici nu exista asociatii care sa ceara sporirea taxelor fiscale; dintotdeauna cetatenii manifesta o anumita opozitie fata de perceperea impozitelor de catre stat. Este un exemplu de opinie permanenta. "Aceste opinii permanente sau durabile, chiar cand nu iau forma dogmelor sau a tabu-urilor, nu prezinta mare interes. Uneori ele sunt atat de cunoscute incat o cercetare speciala nu este utila (Sauvy, 1964, 11). Cu totul altfel stau lucrurile cand este vorba despre curentele de opinie, care iau nastere in urma aparitiei unor evenimente noi, uneori importante, alteori chiar secundare. In jurul deciziei de retrocedare a proprietatilor s-au format curente de opinie. Este o problema importanta a tranzitiei Romaniei la economia de piata. Au aparut insa in aceeasi perioada si curente de opinie starnite de aspecte secundare, de exemplu, in legatura cu "afacerea firul rosu" din anii 1992 - 1996 (discutiile secrete pentru instalarea unei linii telefonice directe intre Cotroceni si Kremlin). Cum se explica acest lucru? Poate cineva, un partid politic sau presa, sa creeze din nimic un curent de opinie? Raspunsul este negativ. Oricat de puternica ar fi influenta grupuri sau indivizi, este dificil sa se creeze o opinie artificiala. Opinia publica "trebuie sa se sprijine mai mult sau mai putin pe cunostintele, sentimentele sau pe interesele indivizilor" (Sauvy, 1964, 10). In "afacerea firul rosu" a fost speculata suspiciunea publicului, neincrederea in politicieni.
Va trebui, de asemenea, sa se faca distinctie intre termenii de "opinie individuala", "opinie publica" si "opinie populara" si sa vedem ce se intelege prin termenul de "climat al opiniei". Acest din urma termen, care a fost utilizat pentru prima data de filosoful englez Joseph Glanvill (1661) in secolul al XVII-lea, a fost "uitat" timp de peste trei secole. Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 78) l-a "redecoperit" si l-a utilizat in teoria sa despre geneza opiniei publice, numita metaforic spirala tacerii. In sondajele de opinie publica este necesar sa sedetermine nu numai directia si intensitatea opiniilor, dar si "climatul" in care acestea se manifesta. In mod concret, dupa ce persoanele intervievate isi exprima propriile opinii, sunt intrebate si despre ce cred ele ca alte persoane sau grupuri gandesc in legatura aceeasi problema. De exemplu, intr-un sondaj electoral intrebarea deschisa Care este partidul pe care dvs. il simpatizati cel mai mult? conduce la aflarea opiniei individului. In raport de aceasta, raspunsul la intrebarea, de aemenea, deschisa Care credeti ca este partidul pe care cetatenii din Rmania il simpatizeaza cel mai mult? arata care este climatul opiniei exprimate.
Termenul de "opinie populara" apare la George Gallup (1965), dar este un "concept cheie" abia la Robert Nisbet (1975). El designeaza reactiile efemere ale oamenilor la evenimentele curente din societate, nu atitudinile profunde, oarecum stabile ale cetatenilor, exprimate spontan sau in sondajele de opinie publica. Continutul termenului de "opinie populara" este apropiat de cel al termenului de "opinie individuala", care denumeste enuntul despre evaluarea unui obiect (fapt, eveniment sau persoana) in conditiile isuficientei informatiilor si a absentei credintei, singura care ofera certitudini (Bulai si Mihailescu, 1997, 8). Indivizii exprima opiniile lor spontan, dar de cele mai multe ori atunci cand altcineva le solicita - remarca autorii anterior citati. Acesta este rolul sondajelor: sa-i faca pe oameni sa-si exprime opiniile. Daca sunt intrebati ce parere au despre faptul ca intr-o molecula de apa sunt de doua ori mai multi atomi de hidrogen decat de oxigen, unii isi vor arata nemultumirea, punand acest "dezechilibru" pe seama anilor de dictatura comunista - cum a declarat intr-o emisiune TV cu cativa ani in urma un om politic. Deci, oamenii "isi dau cu parerea" in legatura cu orice. Putini sunt cei care se abtin sau raspund simplu: "Nu stiu". Insumarea raspunsurilor nu conduce la aflarea opiniei publice, pentru ca in astfel de cazuri ea nici nu exista, ci, in cazul cel mai bun, la determinarea opiniei populare. Intelegerea conceptului de "opinie publica" va fi deslusit in subcapitolul referitor la psihosociologia acestui fenomen. Facem aici precizarea ca antonimul cuvantului "opinie publica" nu este "opinie individuala", ci "opinie privata". Jean Stoetzel (1943, 149) facea urmatoarea distinctie: opinia publica este, intr-un anume fel, solidificata, cristalizata, formand un bloc rigid; opinia privata este fluida, labila, insesizabila, dar atragea atentia ca aceasta distinctie nu trebuie absolutizata.
3. Cunoasterea stiintifica a opiniei publice
Se considera de catre unii specialisti ca primele reflectii sistematice asupra opiniei publice se regasesc in lucrarea Eseu asupra naturii si originii statului (1672) a lui sir William Temple, care aprecia ca: "Opinia formeaza baza si fundamentele oricarei guvernari [.]. De fapt, se poate considera ca orice guvern se intareste sau slabeste in masura in care doreste sau diminueaza increderea de care se bucura in opinia generala care guverneaza" (apud Buzarnescu, 1997, 8). Totusi, despre cunoasterea stiintifica a opiniei publice se poate vorbi doar incepand cu secolul al XX-lea.
3.1. Amintim ca, in 1901 Gabriel Tarde (1843 - 1904), autorul cunoscutei
lucrari Legile imitatiei
(1890), aduna in volumul Opinia
si multimea (1901)
studiile publicate anterior in Revue de
Paris (1898/1899). Gabriel Tarde este primul care atrage atentia
asupra clivajului societatii in publicuri. Ceea ce ii leaga pe
indivizi intr-un public este starea de spirit, adica ideile teoretice
comune, aspiratiile de natura ideala, atitudinile si
sentimentele fata de o problema actuala, intr-un cuvant,
opiniile. Dupa Gabriel Tarde, "Opinia este pentru public ce este sufletul
pentru corp" (apud Stoetzel, 1943,
13). Ca ansamblu de judecati asupra problemelor actuale opiniile
rezulta din conversatie,
iar presa "nu este decat una din cauzele opiniei si una din cele mai
recente" - era de parere Gabriel Tarde -, sustinand ca "factorul
de opinie (.) cel mai continuu si universal ramane conversatia"
(dupa Boudon, 1992/1997, 601).
Si unde conversau oamenii in afara familiei la data cand Gabriel Tarde
scria aceste randuri? La hanuri, carciuma si cafenea. Astazi se
discuta politica la restaurant, la club sau in pietele,
parcurile si gradinile publice. Avem in vedere aceste institutii
sociale, nu ca spatii anonime, in care oasmenii vin si pleaca,
ci ca locuri in care interactiunea umana este personalizata: cei
ce frecventeaza institutiile amintite au un nume, adesea cunoscut de
toti ceilalti, au tabieturi stiute si, de multe ori, un loc
rezervat, masa, fotoliul sau banca lor. Le putem numi pe toate acestea locuri ale opiniei publice si putem
stabili un paralelism intre emergenta scrierilor despre opinia
publica si inmultirea acestor locuri. H. Speier (1950) - citat
de Vincent Price (1992, 9) - ne informeaza ca la sfarsitul
secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea dobandesc
proeminenta noi institutii sociale: cafenelele in Anglia,
saloanele in Franta, si societatile de table (Tischgesellschaften) in
3.2. La zece ani de la aparitia lucrarii lui Gabriel Tarde Opinia si multimea, un alt mare precursor al psihologiei sociale - l-am numit pe Gustave Le Bon (1841 - 1931) - publica lucrarea Opiniile si credintele (1911), sustinand ca "Oriunde nu este posibila o demonstratie stiintifica riguroasa, divergentele de opinie apar puzderie. Bazate in principal pe elemente afective si mistice, ele (opiniile - n.n.) depind exclusiv de reactiile individuale pe care le modifica fara incetare mediul, caracterul, educatia, interesul etc." (Le Bon, 1911/1995, 104). Chiar daca ideile autorului celebrei lucrari Psihologia multimilor (1895) poarta amprenta timpului in care au fost emise, ele merita a fi cunoscute nu numai pentru a cunoaste istoria preocuparilor de definire prin diferentiere a opiniei publice, dar si pentru sugestiile date oamenilor politici. Iata, de exemplu: "sarcina arzatoare a guvernelor moderne este aceea de a face sa traiasca, fara prea mari dezacorduri, pe toti mostenitorii unor mentalitati atat de diferite si, in consecinta, atat de inegal adaptati la mediul lor. Inutil sa visam a-i nivela. Lucrul acesta nu este posibil nici prin intermediul institutiilor, nici prin acela al legilor, nici chiar prin educatie" (Le Bon, 1911/1995, 105). Dupa Gustave Le Bon, opiniile au in istorie o forta creatoare.
3.3. In primele decade ale secolului al XX-lea apar in SUA cele doua idei fundamentale despre opinia publica: in primul rand, necesitatea unui consens pentru a se putea postula existenta unei opinii publice si, in al doilea rand, inabilitatea generala a cetatenilor de a avea o opinie corecta despre problemele politice (Yeric si Todd, 1989, 10). In aceasta ordine de idei se cuvine a fi mentionate contributiile lui A. L. Lowell, care scrie lucrarea Public Opinion and Popular Government (1913), a lui Wilhelm Bauer, cu a sa Opinia publica si fundamentele ei istorice (Die ffenliche Meinung und ihre geschlichtlichen Grundlagen, 1914).
Jurnalistul american Walter Lippmann (1889 - 1974) a contribuit semnificativ la studiul opiniei publice. Lucrarea sa Public Opinion (1922) a influentat foarte mult cercetarea psihosociologica a stereotipurilor, considerate "imagini in mintea noastra" si a opiniei publice, in stransa legatura cu aceste imagini. Imaginile din mintea noastra reflecta imperfect lumea in care traim, dar ele ne influenteaza sentimentele si actiunile. "Opiniile noastre acopera un spatiu larg, perioade lungi de timp, un numar mare de lucruri, pe care nu le putem observa direct" (Lippmann, 1922, apud Gilens, 1966, 516). Experienta noastra cu lucruile este, in principal, indirecta. Ganditorul politic si jurnalistul american, referindu-se la opinia publica, reia mitul pesterii al lui Platon, apreciind ca publicul larg, cetatenii nu au abilitatea de a cunoaste problemele complexe ale guvernarii. Ei au insa facultatea de a opina asupra tuturor lucrurilor, chiar daca experienta si cunostintele lor sunt reduse. Pentru ca lumea moderna este extrem de complexa si intr-o permanenta schimbare, oamenii nu reusesc sa se informeze si sa reflecteze asupra lucrurilor, astfel ca ei judeca reprezentarile pe care le au despre lucruri, nu propriu-zis lucrurile. Imaginile din mintea noastra - iata continutul opiniilor. Aceste imagini sunt condensate, schematizate, simplificate. Ele se interpun intre noi si lucruri. Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 12) aratau ca "opera lui Lippmann serveste ca punte de legatura spre studiul modern al opiniei publice".
4. Aparitia si evolutia sondajelor de opinie pubica
Sunt specialisti pentru care "termenul de opinie publica, in sensul intalnit azi, a fost utilizat in mod autentic numai o data cu sondajele Gallup, la jumatatea anilor 1930" (Bogart, 1972, 14, apud Price, 1992, 34). Nu impartasim tale quale acest punct de vedere. Este ca si cum am sustine ca omenirea nu a fost capabila sa afle si sa comunice ca este cald sau frig decat dupa inventarea termometrului sau ca am accepta ca definitie butada "opinia publica este ceea ce masoara sondajele de opinie publica". Totusi, Leo Bogart are dreptate cand sustine ca sondajele de opinie publica au impulsionat cunoasterea fenomenului si ca prin acest tip de cercetare sociologica termenul de "opinie publica" a intrat in vocabularul curent. Dintr-o tehnica de cercetare, sondajul de opinie publica "a devenit un instrument de guvernare" (Mendras, 1989, 58). Sondajele de opinie publica sunt astazi un fapt cotidian. Pe prima pagina a ziarelor intalnim cu regularitate titluri care semnaleaza rezultatele sondajelor pe cele mai diferite teme. In perioada campaniilor electorale, in unele tari in fiecare zi se efectueaza cate un sondaj de opinie publica, mai bine-zis, de opinie politica. In Marea Britanie, de exemplu, in campania de 45 de zile pentru alegerile generale din mai 1997 s-au publicat rezultatele a nu mai putin de 59 de sondaje, ceea ce reprezinta 1,3 sondaje reprezentative la nivel national in fiecare zi de campanie electorala (Moon, 1999, 1). Sondajele preelectorale se conjuga, asadar, foarte bine cu democratia.
Deceniul al treilea al secolului nostru poate fi supranumit deceniul cercetarii opiniei publice, marcand debutul psihosociologiei clasice (Chelcea, 1999, 54). In aceasta perioada se institutionalizeaza cunoasterea stiintifica a opiniei publice prin intermediul sondajelor. Bernard Hennessy (1965/181, 47) apreciaza ca " Sondajele de opinie publica moderne isi au originea in voturile de paie jurnalistice, in cercetarea pietii, in testarile psihologice si in aplicarea legilor matematice ale probabilitatii si esantionarea comportamentului uman".
4.1. Aparitia sondajelor de opinie publica este legata de numele lui George Gallup (1901 - 1982). In 1928 acesta isi publica dizertatia doctorala O metoda obiectiva de masurare a interesului cititorilor fata de continutul ziarelor, in care fundamenteaza teoretic metoda sondajelor. George Gallup fondeaza in 1935 primul institut specializat in sondarea opiniei publice, azi vestitul AIPO (American Institute of Public Opinion), cunoscut si sub numele de Institutul Gallup. Anterior infiintarii AIPO, sondajele preelectorale erau realizate mai ales de jurnalisti. Acestia ieseau in strada si intrebau persoanele care le apareau in cale despre intentiile lor de vot sau recurgeau la expedierea nesistematica prin posta a unor chestionare la care asteptau sa primeasca raspuns. Aceasta tehnica, numita vot de paie (straw vote) a fost utilizata cu ocazia alegerilor prezidentiale din 1824 de ziarul Harrisburg Pennsylvenian. T. W. Smith (1990) considera ca anul 1824 marcheaza nasterea sondajului de opinie preelectoral, ceea ce cu greu poate fi acceptat date fiind limitele metodologice ale "votului de paie".
Popularitatea AIPO s-a datorat
prognozarii victoriei lui Franklin D. Roosevelt in alegerile
prezidentiale din 1936. Cu aceasta ocazie (alegerile
prezidentiale) revista Literary
Digest, care facea sondaje inca din 1916 si care la
alegerile prezidentiale din 1924, 1928 si 1932 facuse
predictii corecte, pe baza sistemului automobil-telefon
(Auto-Telephone System), adica
interogand doar posesorii de automobile si de posturi telefonice, a
prognozat victoria candidatului republican Alfred M. Landon. Apeland la
esantionare, AIPO a prognozat, cu o abatere de 6,5 la suta, victoria
electorala a democratului Frankin D.
In 1937
apare la
Din intiativa lui George Gallup si Claude Robinson, in 1947 a luat fiinta prima asociatie a profesionistilor din domeniul sondajelor de opinie publica: American Association for Public Opinion Research (AAPOR). In acelasi an, in Mexic, apare prima revista internationala consacrata cercetarii opiniilor si atitudinilor, International Journal of Opinion and Attitude Research.
In "deceniul cercetarii opiniei publice" - cum am numit perioada 1930-1940 - se infiinteaza in SUA mai multe institute de sondare a opiniei publice (National Opinion Research Center, la Princeton University; Survey Research Center, la University of Michigan) si in universitati incepe sa se tina prelegeri despre opinia publica. Ziarele de mare tiraj isi organizeaza servicii de investigare a opiniei publice. The New York Times este cel dintai. Dupa The New York Times/CBS News, si alte cotidiane (Washington Post, USA Today) sau reviste (Time, Newsweek) isi formeaza departamente specializate in sondarea opiniei publice. Retelele de televiziune ABC, CNN si NBC au propriile lor departamente de sondare a opiniei publice, astfel ca presa americana este astazi de neconceput fara publicarea rezultatelor din sondajele de opinie. In prezent, in SUA exista mai mult de o suta de organizatii care realizeaza sondaje de opinie publica (Patterson, 1990/1994, 213), iar la alegerilei prezidentiale din anul 1988 s-au efectuat peste cinci sute de sondaje electorale reprezentative national , ceea ce constituie o "cifra record" (Bulai si Mihailescu, 1997, 40).
4.2. Din SUA, practica sondajelor de opinie publica s-a extins in intreaga lume. "George Gallup a fost in mare masura promotorul internationalizarii sondajelor de opinie comerciale, promovand activ si concesionand activitatea sa printr-o retea de agentii independente, care ii preluau metodologia" (Worcester, 1987, 80). O astfel de agentie, prima de altfel, a fost instalata in Marea Britanie in 1937, fiind coordonata de Henry Durant, care a realizeazat cel dintii sondaj preelectoral in 1938. Rezultatele acestui sondaj nu s-au abatut de la numararea voturilor decat cu 1 la suta, ceea ce a insemnat un mare succes. La alegerile generale din 1945, British Gallup a prevazut, cu noua zile inaintea desfasurarii votului, victoria partidului laburist. Eroarea a fost de -2 la suta. In Franta , Jean Stoetzel, dupa o specializare in SUA, fondeaza, in 1938, Institutul Francez de Opinie Publica (Institut Franais d'Opinion Publique), cunoscut sub initialele IFOP. Asa cum mentioneaza Robert M. Worcester (1987, 80), sub indrumarea lui George Gallup, in timpul si imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial si-au inceput activitatea institute de sondare a opiniei publice in Austria (1940), Canada (1941), Danemarca (1943), Elvetia (1944) si in perioada 1945-1946 in Olanda, R. F. Germania, Finlanda, Norvegia, Italia. Toate aceste institute foloseau aceeasi metodologie ca si AIPO si adesea puneau aceleasi intrebari, astfel ca pentru prima data se puteau face analize comparative ale opiniei publice. In 1985, Gallup International avea filiale in 35 de tari (Crespi, 1987). Numarul filialelor Gallup a crescut dupa prabusirea comunismului in tarile Europei Centrale si de Est, intre acestea, si in Romania.
Evolutia sondajelor de opinie publica pe plan mondial este amplu prezentata in lucrarile de specialitate (Inglehart, 1987; Moon, 1999; Stoetzel si Girard, 1973/1975; Worcester, 1983). Nu insistam, mentionam doar ca in 1948 Elomo C. Wilson pune bazele Asociatiei de Cercetare Internationala (International Research Associates) si initiaza sondaje mondiale (world poll) pe probleme de interse social si politic, la inceput in tarile din America Latina si, apoi, in alte 20-30 de state ale lumii. In statele capitaliste din Europa, cu incepere din 1974, de doua ori pe an, se realizeaza Eurobarometre, la cererea Comunitatii Economice Europene, pentru monitorizarea opiniilor si atitudinilor, in vederea integrarii europene.
In istoria recenta a sondajelor de opinie publica este de consemnat aparitia in deceniul al saptelea al secolului al XX-lea a ceea ce poarta numele de exit poll, adica sondaj de opinie publica final. Inceputul a fost facut tot in SUA, in 1964, oarecum accidental, in cadrul unui sondaj preelectoral facut de Louis Harris in statul Maryland, dar primul exit poll autentic a fost realizat de NBC in 1973 (Mitofsky, 1991, 138). In 1992, in cadrul CNN (Cable News Network) ia fiinta Voter News Service, sub conducerea lui Warren Mitofsky, servicu specializat in efectuarea acestui tip de sondaje, care se realizeaza dupa o metodologie speciala, dferita de cea a sondajelor preelectorale "clasice". In Marea Britanie rezultatele primului exit poll au fost anuntate in octombrie 1974 de catre ITN. Dupa 1980 si acest tip de sondaj s-a internationalizat.
4.4. In perioada comunista, in tarile Tratatului de la Varsovia, cercetarea opiniei publice a cunoscut un traseu sinuos, cu sincope si cu reveniri mai mult sau mai putin spectaculoase. In perioada stalinista, a ascutirii luptei de clasa, nici nu putea fi vorba de cercetarea opiniei publice. Dupa denuntarea abuzurilor lui Stalin, secretarul de atunci al PCUS, Nikita S. Hrusciov, reabiliteaza sociologia, care fusese condamnata ca pseudostiinta burgheza. In 1958, la Academia de Stiinte a URSS se infiinteaza o sectie de sociologie si apoi, in 1968, Institutul de Cercetari Sociologice Concrete, avandu-l ca director pe Boris Grusin. In cadrul acestui institut s-au facut si sondaje de opinie publica pentru informarea conducerii de partid, dar si pentru presa. Din motive de "vigilenta politica", institutul a fost reorganizat. A aparut Institutul de Cercetari Sociologice (Institut Sociologicheskih Issledovanii), cu o sectie de cercetare a opiniei pubilice, condusa de Valerii Korobeinikov, specialist cu o activitate intensa in Asociatia Mondiala pentru Cercetarea Opiniei Publice (World Association for Public Opinion). In 1983, la plenara CC al PCUS, Konstantin Cernenko, pe atunci secretar cu probleme ideologice, a cerut cu insistenta organizarea sistematica, sub indrumarea partidului comunist a cercetarilor de opinie publica. Rezolutia plenarei (iunie 1983) prevedea infiintarea in toate republicile sovietice a unor centre de sondare a opiniei publice. Astfel au inceput sa functioneze peste 400 de laboratoare in cadrul Academiei de Stiinte, al universitatilor si al unor ministere si organizatii cu caracter politic, inclusiv la Scoala Superioara de Partid. In tarile foste comuniste evolutia cercetarii opiniei publice a urmat indeaproape firul evenimentelor de la Moscova: interzicere, acceptare, expansiune, restrangere, reorganizare, relansare, toate acestea pe fondul unor aprige dispute ideologice si a unor confruntari intre diferitele grupari politice.
4.5. In Romania, ca sa ma refer la o
situatie pe care o cunosc direct, traditia cercetarii opiniei
publice a fost intrerupta brutal de instaurarea comunismului, dupa 23
august 1944. Sa ne amintim ca anterior, in 1935 - anul
infiintarii primului institut de sondare a opiniei publice, AIPO -
aparea la noi prima lucrare de specialitate in domeniu: Opinia publica: analiza
conditiilor si a efectelor ei de Constantin Sudetianu
si ca in cercetarile monografice ale Scolii Sociologice de
la Bucuresti, sub conducerea lui Dimitrie Gusti (1880-1955), se acorda
importanta cuvenita si manifestarilor
spirituale. Instaurarea comunismului in Romania a insemnat, intre alte acte
de nejustificat, si desfiintarea Institutului de
Stiinte Sociale al Romaniei
si eliminarea sociologiei , ca "stiinta burgheza", din
invatamantul superior. Unii sociologi au fost condamnati la
ani grei de puscarie, altii au fost siliti la o
dureroasa reconversie profesionala si la o reciclare
politica. Cei mai multi au fost marginalizati. Sub teroarea
stalinista din timpul lui Gh. Gheorghiu Dej, cercetarea sociologica,
inclusiv a opiniei publice, a fost suprimata. La congresul al IX-lea al
PCR (iulie 1965), secretarul general de atunci al partidului, Nicolae
Ceausescu, recunoaste dreptul de existenta a sociologiei.
In scurt timp, se reia specializarea sociologica la Universitatea din
Bucuresti (1966) si apoi la Universitatile din
Dupa evenimentele din decembrie 1989 au aparut si in Romania institute specializate in sondarea opiniei publice. In 1990 s-a infiintat Institutul Roman pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP), sub conducerea lui Petre Datculescu. Primul sondaj de opinie publica IRSOP a fost realizat in intervalul 15-19 ianuarie 1990 pe un esantion de 4 507 de persoane si a pus in discutie cele doua Decrete-lege emise de Consiliul Frontului pentru Salvare Nationala (CFSN), sub presiunea manifestantiulor din 12 ianuarie, privind reintroducerea in Codul penal a pedepsei cu moartea si scoaterea Partidului Comunist Roman in afara legii. Aproape 58 la din cei chestionati au apreciat ca pedeapsa cu moartea nu trebuie sa fie reintrodusa in ocul penal si 44 la suta au apreciat ca scoaterea in afara legii a PCR nu este o masura dreapta (Ohanisian, 1991, 48-49). La data de 17 ianuarie 1990 CFSN anuleaza cele doua Decrete-lege. In legatura cu acest prim sondaj de opinie publica de dupa prabusirea regimului dictatorial ceausist sunt de remarcat cel putin doua lucruri: volumul foarte mare al esantionului utilizat, in primul rand, si faptul ca decizia de anulare a Decretelor-lege puse in discutie a fost luata de CSFN inaintea cunoasterii opiniei cetatenilor Romaniei. Rezultatele primului sondaj IRSOP nu au influentat luarea unei decizii politice, ci doar au legitimat-o.
La scurt timp s-au infiintat mai multe
institute de sondare a opinie publice: in 1991 Institutul de Marketing si
Sondaje (IMAS), condus de Alin Teodorescu; in 1995 Centrul de Sondare a Opiniei
Publice (CSOP) s.a. Si alte institute academice, precum Institutul de
Cercetare a Calitatii Vietii (ICCV), infiintat in 1990 sub
conducerea lui Catalin Zamfir, sau institute private, precum Centrul
de Sociologie Urbana si Regionala (CURS), director Dorel
Abraham, si-au concentrat activitatea spre realizarea sondajelor de opinie
publica. Mai recent au inceput sa faca sondaje de opinie filiala Institutului Gallup in Romania
si in Republica Moldova, a Institutului italian de evaluare a
audientei (AGB) si a Institutului austriac de cercetare a pietii
(JFK), precum si, din 1999, Institutul National pentru Studii de
Opinie si Marketing (INSOMAR). Activitatea de cercetare si sondare a
opiniei publice se desfasoara si in alte orase ale
tarii, in afara Capitalei. La la
Asa cum se aprecia intr-un caiet metodologic (Bulai si Mihailescu, 1997, 49), " Istoria sondajelor de opinie dupa 1989 din Romania este plina de sinusoide. Dupa ce la alegerile din 1990 doar IRSOP se remarcase pe piata sondajelor, dupa ce in 1992 nici un institut nu a anticipat rezultatele corecte ale alegerilor (IRSOP publica doua sondaje, din care ultimul reuseste sa prezica ierarhia corecta la partide), iata ca in 1996 trei agentii importante [CURS, IRSOP si IMAS - n.n.] reusesc sa ofere o perspectiva mai clara asupra rezultatului final". Data fiind experienta acumulata in realizarea sondajelor preelectorale, ca si a sondajelor la iesirea din sectiile de votare, este de presupus ca exactitatea acestora va spori si, o data cu ea, si increderea populatiei si a elitelor politice in valoarea sondajelor de opinie publica.
5. Definitii ale opiniei publice
Constituie un truism afirmatia ca nu exista o definitie a opiniei publice unanim acceptata. Si in legatura cu acest fenomen psihosocial, ca si cu atatea altele (precum comportamentul agresiv, prosocial sau colectiv, moralul colectiv, memoria sociala etc.), de-a lungul timpului si in functie de perspectiva sociologica, psihologica sau politologica in care a fost privita s-au propus diferite definitii. Va trebui sa le analizam pentru a identifica notele definitorii ale fenomenului. Le abordam, pe cat posibil, in ordine cronologica.
In lucrarea sa de analiza a comportamentului social, Kimball Young consacra opiniei publice mai multe capitole (cap. XXIV-XXVII). Kimball Young (1931) porneste de la definitia data de Charles Abraham Ellwood (Psychology of Human Society, 1925), considerand ca opinia publica reprezinta o "apreciere de grup mai mult sau mai putin rationala" (Young, 1931, 575). Se accepta asadar ca opinia publica este un fenomen psihologic colectiv, o judecata, un enunt evaluativ. In acelasi timp, Kimball Young discuta si alta latura a opiniei publice, cea emotionala, aratand ca opiniile apar intr-o situatie de criza, cand primeaza emotionalitatea, nu factorii intelectuali. Asadar, inca in "deceniul cercetarii opiniei publice" se confruntau doua perspective asupra acestui fenomen: teza individualismului si rationalitatii versus teza colectivismului si emotionalitatii, care ghideaza actiunile umane.
In literatura de specialitate se mentioneaza si definitia opiniei publice propusa de Virginia Sedman (1932), conform careia "opinia publica este o forta activa sau latenta, derivata dintr-un amestec de ganduri, sentimente si impresii individuale, care amestec este masurat prin gradul de influenta variabil al diferitelor opinii in interiorul agregatului". Rezulta ca opinia publica exista in mod manifest, dar si latent si ca nu este nici unitara, nici monolita.
Floyd H. Allport (1937) aprecia ca "opinia publica se refera la situatia pluriindividuala in care indivizii se exprima sau pot fi chemati sa o faca, favorizand, defavorizand sau opunandu-se unei anumite situatii, persoane sau propuneri de mare importanta intr-o astfel de proportie, intensitate si constanta incat sa mareasca probabilitatea de indeplinire a actiunii, direct sau indirect, catre obiectivul respectiv" (apud Dragan, 1980, 26). Se accentueaza aici legatura dintre opinie si actiune.
In 1943, psihosociologul francez Jean Stoetzel (1910 - 1987) articuleaza o teorie cuprinzatoare asupra opiniilor. Lucrarea Thorie des opinions (1943) este de referinta in domeniu. Jean Stoetzel, cu care sociologii din Romania au avut legaturi directe, defineste opinia, in primul rand, ca: "formula nuantata care, asupra unei probleme delimitate, obtine adeziunea fara rezerve a unui subiect"(Stoetzel, 1943, 25). Observam ca aceasta definitie este mai degraba operationala, subliniind modul in care pot fi studiate opiniile. O a doua definitie: "Opinia unui individ este pozitia pe o scala obiectiva a propozitiei careia ii acorda adeziunea sa totala" (Stoetzel, 1943, 54). Si aceasta definitie, formulata in capitolul despre evaluarea opiniilor, are un caracter operational. Analizand determinarea opiniilor, Jean Stoetzel (1943, 80) propune o a treia definitie: opiniile unui subiect sunt "manifestarile, constand in adeziunea la anumite formule, ale unei atitudini, care poate fi evaluata pe o scala obiectiva". Regasim in aceasta descriere a opiniilor ideea ca aceastea sunt expresii verbale, ca sunt generate de eveniment importante si actuale, ca opiniile au caracter dinamic, sunt schimbatoare si, adesea, catastrofale, asemenea zvonurilor negre.
Leonard W. Doob (1948, 35) aprecia ca opinia publica "se refera la atitudinile oamenilor fata de o problema daca sunt membri ai aceluiasi grup social". Se raporta astfel opinia publica la atitudinile sociale, cu care se si confunda. Important este insa faptul ca opinia publica era privita ca rezultand din interactiunea indivizilor confruntati cu o problema importanta pentru ei, ca membri ai grupului.
In mod asemanator, Harwood L. Childs (1965, 13) conasidera ca opinia este "exprimarea prin cuvinte a unei atitudini". Intrebandu-se Ce este opinia publica?, Harwood L. Childs raspunde; "Opinia publica este orice grup de opinii individuale". "Grup de opinii individuale" semnifica structura, nu juxtapunere a opiniilor indivizilor. In continuare, Harwood L. Childs (1965, 12) face urmatoarele consideratii: a) termenul de opinie publica trebuie raportat la un public specific; b) totalitatea cetatenilor nu constituie un singur public coerent (apud Patterson, 1990/1994, 211).
Mai aproape de zilele noastre, alti autori au vazut in opinia publica "o forta organica de mare patrundere, strans legata de jocul ideologic si emotional reciproc al grupurilor sociale [.], ceea ce da expresie si formuleaza nu numai judecati deliberative ale elementelor rationale dintr-o colectivitate, ci si insensibila vointa comuna, care integreaza oarecum si cristalizeaza pe moment sentimentele sporadice si lealitatile maselor" (Wilhelm Bauer, 1957, citat de Bondrea, 1997, 40). Dupa Wilhelm Bauer (1934), opinia publica se manifesta sub doua forme: ca opinie publica statica (traditii, cutume, obiceiuri) si ca opinie publica dinamica, avand un caracter rational. Relatia dintre cele doua forme ale opiniei publice este comparabila cu relatia dintre traditie si moda sau cu relatia dintre legea cutumiara si legislatia parlamentara (apud Stoetzel, 1943, 373).
La randul sau, Alfred Sauvy (1964, 5-6) considera ca "opinia publica este un arbitru, o constiinta; s-ar putea spune ca este un tribunal, lipsit fara indoiala de putere juridica, insa redutabil. Opinia publica, aceasta putere anonima, este adeseori o forta politica si aceasta forta nu decurge din nici o Constitutie". Pentru ca sa putem vorbi cu adevarat de o opinie publica - sustine sociologul francez - trebuie ca forta acestui "for interior al unei natiuni" sa intampine o rezistenta reala sau, cel putin, posibila. Aceasta rezistenta, aceasta opozitie poate fi fata de guvern, parlament, autoritate" (Sauvy, 1964, 6). In fine, Alfred Sauvy (1964, 8) distinge patru forme de opinie: a) opinia clar exprimata, care beneficiaza de o larga publicitate; b) opinia orala soptita - zvonurile; c) opinia rezultata in urma referendumului sau sondajului de opinie, cu participare neobligatorie; d) opinia exprimata prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare obligatorie. In acceptiunea cea mai frecventa, opinia publica corespunde primelor doua forme de opinie - conchide Alfred Sauvy.
Sociologul Morris Ginsberg (1964) defineste opinia publica drept "masa de idei si de judecati active intr-o comunitate, care sunt mai mult sau mai putin clar formulate, au o anumita stabilitate si sunt simtite de oameni, care le intretin sau le accepta ca fiind sociale, in sensul ca ele sunt rezultatul mai mult sau mai putin constiente ca actioneaza in comun"(apud Bondrea, 1997, 47). Morris Ginsberg accepta ca in opinia publica gasim o contradictie reala, dar considera ca ea are o valoare deosebita pentru guvernare, ce decurge nu din intelepciunea ei, ci din controlul pe care il exercita asupra deciziilor politice: "Aprobarea sau dezaprobarea publica reprezinta o forta uriasa si, desi nu totdeauna eficienta, ea actioneaza ca un control asupra proiectelor celor care exercita puterea in societate. Din acest punct de vedere, valoarea opiniei publice nu consta atat in puterea ei de initiere [a proiectelor - n.n.], cat in cea de control [asupra infapturii acestora - n.n.]" (apud Bondrea, 1997, 48).
Merita de retinut si punctul de vedere al lui Georges Burdeau (1989), care considera ca opinia publica reprezinta "o forta sociala ce rezulta din similitudinea judecatilor facute asupra anumitor subiecte de catre o pluralitate de indivizi si care se exteriorizeaza in masura in care devine constienta de ea insasi" (apud Ferrol, 1991/1998, 146). Sociologul francez amintit anterior subliniaza ca opinia publica apare numai prin diferentiere, in urma discutiilor, in conditiile in care sunt posibile mai multe alegeri. Opinia publica este deci un produs al democratiei.
Sunt de retinut si sintezele realizate de psihologii si sociologii romani, incepand cu Dimitrie Tudoran (1935), care defineste opinia publica drept "o stare de acord sau intelegere comuna asupra unei chestiuni ce preocupa momentan in actualitate cunostintele individuale" (apud Tucicov-Bogdan, 1984, 72) si continuand peste timp cu lucrarile lui Ion Dragan (1980), Aurelian Bondrea (1997), Stefan Buzarnescu (1997). Cei interesati pot consulta si definitiile de dictionar ale opiniei publice, propuse de Petru Panzaru (1981) si Mihaela Vlasceanu (1993).
In finalul trecerii in revista a celor mai des citate definitii ale opiniei publice se impune concluzia ca "In ciuda deosebirilor de definire, cercetatorii opiniei publice sunt cel putin de acord ca opinia publica este o colectie de pareri individuale despre o problema de interes public, ei consemnand si faptul ca, de obicei, aceste pareri pot influenta comportamentul individual, comportamentul de grup si politica guvernamentala" (Phillips Davison, 1968, citat de Bondrea, 1997, 39).
Chiar daca numarul definitiilor opiniei publice este mare - in 1965 Harwood L. Childs identificase circa 50 de definitii -, evantaiul larg al acestora poate fi restrans la doar patru categorii distincte, in functie de perspectiva din care fenomenul este abordat. Dupa Daniel Derivery (1993 1996, 193), cele patru tipuri de definitii se grupeaza astfel:
a) Definitii axate pe evaluarea cantitativa, pe cercetarea modului in care se distribuie raspunsurile la intrebarile din sondajele de opinie publica. Jean Stoetzel este emblematic pentru acest tip de definitii;
b) Definitii care accentueaza dimensiunea politica a opiniei publice, vazuta ca o forta de care guvernul este prudent sa tina seama, cum se exprima V. O. Kay, Jr. (1961);
c) Definitii care au in vedere, in primul rand, organizarea interna a opiniilor, subliniindu-se faptul ca opinia publica nu reprezinta suma opiniilor individuale, ci structurarea lor in urma interactiunilor de grup si dintre liderii de opinie si mase. Abraham Ellwood (1925), Kimball Young (1931) au formulat astfel de definitii;
d) Definitii care releva relatia dintre opinia publica si comunicarea politica. Prin exprimarea opiniei publice se incearca influentarea puterii politice, cum sustine Jean Padioleau (1981).
Dincolo de multitudinea definitiilor, doua elemente sunt comune: opiniile au de-a face cu o problema controversata si opiniile sunt susceptibile de o justificare rationala (Qualter, 1993/1994, 431).
In conformitate cu descrierea fenomenologica a opiniei publice realizata de Gaston Berger, vom observa ca opinia publica este, in primul rand, un fapt de constiinta: "Ea traduce un rationament si esenta ei este de a afirma" (Berger, 1957, 14). Opinia publica este legata de gandirea si de sentimentele publicurilor si apare ca ansamblu al opiniilor declarate (overt opinions) cand membrii publicurilor iau act de aparitia unei probleme sociale sau ca suma a raspunsurilor la diferite intrebari, ca in cazul sondajelor de opinie publica. Gaston Berger se intreaba, desigur retoric: ce se intampla cu opinia publica atunci cand este supusa sondajului? Se stie ca priza de constiinta a sentimentelor genereaza noi sentimente, care pot influenta raspunsurile la un chestionar. Sociologul francez anterior citat considera ca sondajele de opinie nu creeaza in nici un caz opinia publica.
Dat fiind faptul ca opiniile sunt in ultima instanta judecati, rationamente, consideram ca este necesar sa vedem cum proceseaza oamenii in mod spontan informatiile sociale, cu alte cuvinte sa analizam legatura dintre opinia publica si cognitia sociala.
6.1. Cognitia sociala i-a preocupat prea putin pe specialistii in cercetarea opiniei publice, dat fiind si faptul ca psihologia cognitiei sociale s-a conturat abia in ulimele doua decenii, in ciuda contributiei unor precursori ilustri, precum Kurt Lewin (1890 - 1947) si Fritz Heider (1896 - 1988). "Studiul cunoasterii sociale (structura si continutul ei) si al proceselor cognitive (incluzand achizitionarea, reprezentarea si prelucrarea informatiilor) ofera cheia pentru intelegerea comportamentului social si a factorilor care il mediaza" - apreciaza Neill Macrae si Miles Hewstone (1995, 535). Intre acesti factori se numara si opinia publica - precizam noi. Modul cum isi reprezinta oamenii lumea in care traiesc, felul in care se percep pe ei insisi si pe altii, ca actori sociali, sunt probleme de cercetare care se inscriu in perimetrul cognitiei sociale, cognitie ce se particularizeaza prin legi si procese diferite de cele ale cognitiei generale (a naturii) si ale cunoasterii stiintifice. In literatura psihosociologica din Romania, cognitia sociala a fost prezentata aprofundat in mai multe studii si lucrari (Bogdan, 1994/1998; Doise, Deschamps si Mugny, 1979/1996; Drozda-Senkowska, 1997/1998; Ilut, 2000; Miclea, 1994; Pendry, Macrae si Hewstone,1994/1998; Sanitioso, Brown si Lungu, 1999). Pe plan mondial sunt citate lucrarile fundamentale care au revolutionat in ultimii ani psihologia sociala (Fiske si Taylor, 1991; Markus si Zajonc, 1985; Wyer si Srull, 1994). Noi nu ne propunem decat sa relevam elementele care permit intelegerea caracterului rational al opiniilor.
Oamenii judeca evenimentele sociale si ii percep pe ceilalti, ca si pe ei insisi, pe baza unor "teorii implicite". Astfel, ei isi justifica actiunile si tot cu ajutorul lor identifica, in mod eronat de multe ori, cauzele comportamentelor umane, ale situatiilor cotidiene si ale problemelor sociale. La nivelul simtului comun, ei nu ajung totdeauna la adevaratele cauze ale fenomenelor. Rasyd Bo Sanitioso, Mark M. Brown si Ovidiu Lungu (1999, 2) relateaza despre un experiment care ilustreaza limitele teoriilor simtului comun: unuia dintre participantii in stare de hipnoza i s-a dat "ordinul" ca, la iesirea din transa, sa mearga pe jos ca un caine. Cand a fost intrebat de ce merge asa, a raspuns: "Cred ca mi-a scapat ceva pe jos". In viata de zi cu zi, de multe ori procedam in acelasi fel: nu cunoastem cauzele reale ale optiunilor si comportamentelor noastre si ale altora, dar ne pronuntam despre ele, emitem opinii. Psihosociologii cognitivisti incearca sa afle tocmai motivele reale, nu justificarile comportamentelor sociale. Acest lucru, lipsa congruentei dintre motivul real al comportamentelor, atitudinilor si opiniilor si justificarea publica a lor, are implicatii dintre cele mai importante in sondarea opiniei publice. Este vorba despre statutul intrebarilor "De ce?". Prin astfel de intrebari nu aflam motivatia, ci abilitatea oamenilor de a-si justifica rational comportamentele si preferintele. Problema este mai profunda si impune un raspuns la o intrebare fundamentala: este omul o fiinta rationala sau o fiinta rationalizatoare? Inclin sa cred ca suntem mai degraba fiinte rationalizatoare, decat automate care produc raspunsuri comprtamentale totdeauna in acord cu logica formala.
In ceea ce priveste cognitia sociala s-au formulat in timp trei teorii: teoria consistentei, teoria omul de stiinta ingenuu, teoria lenesul cognitiv.
Teoriile consistentei au aparut la jumatatea secolului al XX-lea si se fondeaza pe presupunerea ca oamenii au tendinta naturala de a fi coerenti in cognitiile lor. Teoria disonantei cognitive, propusa de Leon Festinger (1957), este exemplara in acest sens. Conform acestei teorii, daca o persoana primeste informatii contradictorii referitoare la o alta persoana sau la propria persoana, ca si despre situatii sau evenimente sociale, apare o stare de tensiune psihica din care indivizii incearca sa iasa fie prin reducerea in plan psihic a importantei elementului disonant, fie prin cautarea unor informatii in concordanta cu credinta initiala. Teoria disonantei cognitive poate fi sintetizata in urmatoarele asertiuni: 1) starea de disonanta cognitiva genereaza disconfort psihic; 2) oamenii incearca sa iasa din starea de disonanta cognitiva prin adaugarea unor noi cognitii care sa intareasca elementele consonante sau care sa diminueze elementele disonante; 3) intensitatea disonantei cognitive depinde de importanta acordata cognitiilor care sunt in contradictie si de proportia cognitiilor aflate in disonanta; 4) in situatia de consonanta cognitiva, oamenii evita orice noua cognitie care ar putea induce disonanta cognitiva. Teoria disonantei cognitive permite prognoza schimbarii opiniilor, atitudinilor si comportamentelor. Cum va proceda dl. Pripici, o persoana onorabila din electoratul unui partid politic, in momentul cand va afla ca liderul partidului este implicat intr-o afacere de coruptie? Va sustine in continuare partidul sau isi va schimba opinia, atitudinea politica si, in cele din urma, comportamentul de vot? Dl. Pripici, foarte probabil, are o imagine de sine pozitiva, se considera un om cinstit. Dar un om onest nu se poate asocia unui om corupt, caci "cine se aseamana se aduna", nu-i asa? Imaginea de sine si optiunea pentru o persoana corupta sunt doua elemente in disonanta. Pentru a depasi starea de disconfort psihic generata de disonanta cognitiva care a aparut, dl. Pripici poate sa isi schimbe optiunea politica sau poate sa incerce sa-si consolideze atitidinea si, legat de ea opinia, initiala. Dl. Pripici are principii, nu sare dintr-o luntre in alta. Isi va spune ca stirea despre actul de coruptie a aparut intr-un ziar al opozitiei si ca atare nu este adevarata. Va cauta imediat "informatii adevarate" in ziarul partidului incriminat. Aici, fireste nu va gasi nimic sau poate doar o dezmintire plina de indignare. Va sta de vorba cu prietenii, cu colegii din partid, cu membrii familiei. Avand aceleasi optiuni politice, toti vor acuza opozitia de calomnie. In felul acesta, opiniile si atitudinile initiale se vor intari. Exista si o alta cale de a-si proteja stima de sine. Considerand ca un om inteligent nu ia niciodata decizii gresite, si mai ales in problemele politice, ceea ce este desigur o prejudecata, dl. Pripici va apela la stratagema de diminuare a elementului disonant. Se va intreba: dintre oamenii politici de azi, cine nu este corupt? Sau va spune pur si simplu: da, a fost o afacere de coruptie, dar putea sa fie si mai mare daca la putere s-ar fi aflat opozitia.
Teoria omul de stiinta ingenuu (sau micul savant) implica prezumptia ca oamenii in viata lor de zi cu zi procedeaza asemenea savantilor, cautand cauza fenomenelor si fiind capabili sa prelucreze corect informatiile relevante. Teoria atribuirii, initiata de Fritz Heider (1958) si dezvoltata de Edward E. Jones si K. L. Davis (1965) si de multi altii, "ne permite sa explicam comportamentele noastre si pe ale celorlalti [.] pe baza relatiilor de cauzalitate pe care le stabilim intre diferitele elemente si evenimente din campul psihologic" (Deschamps, 1978/1996, 160). Noi facem atribuiri cauzale pornind de la observarea comportamentelor, dar, pentru ca sa putem deduce intentiile subiacente, trebuie ca sa fie indeplinite trei conditii: 1) actorul social sa fie constient de efectele actiunii sale; 2) sa aiba capacitatea de a realiza respectiva actiune; 3) sa aibe libertatea de alegere, respectivul comportament sa decurga din vointa actorului social, nu din constrangeri externe. Dupa Jean-Claude Deschamps (1978/1996, 161), "procesul de atribuire s-ar desfasura in modul urmator: 1) subiectul observator repereaza efectele unei actiuni; 2) el compara aceste efecte cu efectele actiunilor posibile, dar nerealizate de catre subiectul activ, pentru a determina efectele comune si cele specifice; 3) in fine, el atribuie, adica stabileste o corespondenta intre o actiune si o dispozitie, bazandu-se pe efectele specifice actiunii alese si pe efectele actiunii respinse". Aceasta este esenta teoriei inferentei corespondentei (dintre comportamentul observat si trasaturile de personalitate ale actorului social). Edward E. Jones si K. E. Davis (1965), cei care au formulat aceasta teorie, au facut cateva precizari importante pentru intelegerea modului de stabilire a corespondentei si, adaugam noi, pentru descifrarea procesului psihologic de formare a opiniilor referitoare, sa spunem, la doi sau mai multi candidati in alegerile prezidentiale. Modelul teoretic ia in considerare analiza efectelor noncomune si analiza dezirabilitatii sociale pentru a arata cum folosesc oamenii informatiile la nivelul simtului comun: cu cat efectele noncomune sunt mai putine si cu cat comportamentul este mai indezirabil social, cu atat riscul de a face evaluari eronate este mai mic si increderea in propriile judecati este mai mare. Nu-i asa ca nu s-a inteles mai nimic? Totusi teza enuntata are sens, si inca unul practic. Acum apare in scena din nou dl Pripici. Daca domnia sa percepe, urmarind informatiile din mass-media sau pe baza observatiei directe, ca un lider politic este un bun orator, un familist convins, atractiv din punct de vedere fizic, inteligent, dar ca a fost internat intr-o clinica psihiatrica pentru a se trata de "surmenaj intelectual", aceasta din urma informatie referitoare la un efect noncomun are o importanta mult mai mare decat celelalte informatii (ca este bun familist, inteligent etc.) in inferentele pe care le face despre personalitatea liderului in cauza, in functie de care isi formuleaza o opinie. Pe de alta parte, daca afla ca presedintele unei mari puteri militare nu si-a intrerupt concediul de odihna pentru a fi la locul unei catastrofe navale, pentru a supraveghea sau conduce operatiile de salvare a victimelor de pe un submarin atomic (de sigur, un exemplu didactic, nu o situatie reala), acest comportament indezirabil social este pentru dl. Pripici mai informativ, ii spune mai multe despre caracteristicile psihomorale ale nefericitului presedinte decat stirile despre faptul ca, la odihna fiind, si-a continuat atributiile, de exemplu a purtat discutii cu alti sefi de state, programate cu mult timp inainte. Dl. Pripici nu stie ca in campaniile de presa sunt accentuate tocmai informatiile despre efectele noncomune si despre comportamentele indezirabile ale elitelor politice, pentru ca acestea, conform teoriei inferentei corespondentei, influenteaza cel mai mult formarea opiniilor.
Modelul covariantei al lui Harold H. Kelley (1967) explica atribuirea cauzei comportamentelor in functie de covariatia cauzei si a comportamentului. Cu cat aceasta covariatie este mai ridicata, cu atat mai puternica este atribuirea. "Criteriile de validare a atribuirii ar fi: 1) specificitatea efectului legat de un obiect sau de o persoana; 2) consistenta acestui efect in timp si in functie de posibilitatile de interactiune cu acest obiect sau persoana; 3) consensul intre persoane in privinta acestui efect" (Deschamps, 1978/1996, 167). Pentru a intelege modelul covariatiei, trebuie sa definim termenii. Prin "specificitate" sau "distinctivitate" se intelege proprietatea comportamentului observat de a fi caracteristic numai unei anumite persoane. Consistenta este data de repetabilitatea, de permanenta comportamentala. Consensul se refera la uniformitatea comportamentelor: toate persoanele au comportamente identice sau foarte asemanatoare cu cele observate (Sanitioso, Brown si Lungu, 1999, 19-22). Lucrurile devin mai clare. Daca urmarim cum face atribuiri dl. Pripici, nu va mai fi nimic de clarificat. Simpaticul domn Pripici observa la televizor ca, in aproape toate interviurile acordate, un anume sef de partid are un zambet larg (un alt exemplu didactic). Ii va atribui acestuia calitatea de a fi un om optimist. Nu, de aceasta data, nu se va pripi. Va face o astfel de atribuire numai daca personajul politic observat este singurul care zambeste cand i se ia un interviu (consens slab), daca face acest lucru la fiecare interviu (consistenta puternica) si daca zambeste la fel si in alte imprejurari (specificitate scazuta). Aceasta este o atribuire de entitate, adica referitoare la persoana observata. Notam in treacat ca exista si alte tipuri de atribuiri (personale si situationale), dar care in acest context intereseaza mai putin.
Dupa cum ne-am putut da seama, dl. Pripici este un "mic savant" in cautarea adevarului, a cauzelor, dar nu reuseste aceasta performanta decat rareori. Cel mai adesea in rationamentele din structura opiniilor lui se strecoara erori. Apare frecvent eroarea fundamentala a atribuirii, identificata de Lee Ross (1977), care consta in tendinta de a explica toate comportamentele persoanelor observate prin caracteristicile lor psihomorale, si de a ignora factorii de context, situationali. Daca marirea pensiilor promisa de un prim-ministru se amana, dl. Pripici ii atribuie imediat calitatea de "demagog", fara a se mai interesa de scadenta datoriei externe sau de alte prioritati stringente ce au aparut. Daca ar lua in calcul si factorii externi, nu numai pe cei legati de persoana, probabil ca ar constata ca respectivul prim-ministrul nu este tocmai "Titirca inima rea". Dar oamenii obisnuiti, asa cum este si dl. Pripici, fac atribuiri cauzale in termeni de dispozitii personale, chiar si in conditiile de nealegere a comportamentelor observate. Prin cercetari psihosociologice de teren s-a pus in evidenta ca "tendinta de a atribui actiunilor altora cauze interne scade o data cu trecerea timpului din momentul in care s-a consumat actiunea. Astfel, J. Burger si J. Pavelich (1993) au constatat ca, la cateva zile dupa alegeri, aproape doua treimi dintre cei investigati au pus rezultatele pe seama trasaturilor si actiunilor personale ale alegatorilor, in schimb, dupa doua saptamani, aceeasi proportie (doua treimi) s-a referit la factori situationali" (Ilut, 2000, 85). De asemenea, cercetarile psihosociologice experimentale au evidentiat ca atribuirea de cauze interne sau externe se face in functie de referirea la propria persoana sau la altii si in functie de succes sau de esec. Dl. Pripici atribuie cauze interne succeselor sale si cauze externe succeselor celorlalti, iar esecurilor proprii le atribuie cauze externe, in timp ce atribuie esecurilor altora cauze interne. Daca ar trai in SUA, dl. Pripici ar spune: "I'm good, you're lucky" (Eu sunt competent, tu esti norocos). Exista, deci, o diferenta sensiblila intre autoatribuiri si heteroatribuiri.
Teoria lenesul cognitiv completeaza seria teoriilor cognitiei sociale, contribuind substantial la intelegerea modului in care se formeaza opiniile. Asumptia pe care se fondeaza aceasta teorie este ca "oamenii au capacitati cognitive limitate, ei cauta sa le foloseasca cu economie si ca utilizeaza scurtaturi in judecatile si inferentele pe care le fac" (Sanitioso, Brown si Lungu, 1999, 5). Asadar, dl. Pripici este un "lenes cognitiv" sau, ca sa nu se supere, un "zgarcit cognitiv" (cognitive miser). Scurtaturile in rationamentele lui, numite in psihosociologia cognitiva euristici (heuristics) il ajuta sa faca inferente rapid, dar nu totdeauna corect, si aceasta pentru ca este excedat de multitudinea informatiilor din mediul inconjurator, pe care nu le poate prelucra pe toate in timp util. Din aceasta cauza recurge la selectarea informatiilor celor mai relevante pentru a lua decizii in situatiile date. Foloseste, ca pe niste filtre, ceea ce specialistii au denumit scheme (schemata), adica structuri de cunostinte care simplifica si organizeaza informatiile despre persoane, grupuri umane sau caracteristici ale acestora. Conceptul de "schema" a fost impus in vocabularul psihologiei de S. T. Fiske si P. W. Linville (1980). Exista mai multe feluri de scheme: scheme-persoana, scheme-situatie, scheme despre alte persoane si scheme despre noi insine (sef-schema) Cu ajutorul schemelor ne formam expectatii referitoare la altii si interpretam informatiile ambigue. Apelul la scheme in judecatile noastre de zi cu zi induce erori, influenteaza negativ prelucrarea informatiilor sociale. M. B. Brewer si J. Treyens (1981) au facut un experiment simplu, adica elegant, prin care au aratat efectul schemei asupra memoriei. "In acest experiment subiectii erau intampinati de unul dintre experimentatori, care ii ruga sa mai astepte cateva minute intr-un birou pana cand toate materialele pentru experiment erau gata. Dupa un timp, subiectii erau dusi intr-o incapere si erau rugati sa recunoasca obiectele pe care le-au vazut in birou. Ei trebuiau sa marcheze pe o scala de la 1 (sunt absolut sigur ca am vazut obiectul) la 6 (sunt absolut sigur ca nu am vazut obiectul) gradul de recunoastere a obiectelor prezentate pe o lista. Rezultatele au aratat ca schema birou (ce obiecte sunt tipice pentru un birou) a avut o influenta covarsitoare asupra memoriei participantilor, in ciuda proeminentei unora dintre obiectele din birou (de exemplu, un revolver, o roata de rezerva dezumflata). Astfel, obiecte ce fac parte din schema birou si care nu erau de fapt prezente acolo (de exempu, un calendar) au fost recunoscute de subiecti ca fiind prezente, in timp ce obiecte neobisnuite (de exemplu, un craniu de plastic) au trecut neobservate" (Sanitioso, Brown si Lungu, 1999, 6). Si d-lui Pripici schemele ii joaca feste. El stie ca un sef de stat, mai ales al unei supraputeri, este mai presus de orice banuiala de imoralitate. Datorita acestei scheme, in memoria lui nu este stocata sau nu este accesata decat cu greu informatia - sa spunem - despre "o relatie nepotrivita" a presedintelui cu o stagiara oarecare, fapt pentru care continua sa aiba o opinie excelenta despre seful statului. Se insala cu buna credinta! Erorile datorate folosirii euristicilor inventariate si prezentate de Rasyd Bo Sanitioso, Mark M. Brown si Ovidiu Lungu (1999, 40-44) sunt multiple (eroarea ratei de baza, a covariatiei, a frecventei, a regresiei catre medie, a estimarii sansei, a conjunctiei, a status-quo - lui, a estimarii esantionului si a costului, in fine, eroarea supraincrederii). Nu voi prezenta fiecare tip de eroare in parte; voi exemplifica doar modul in care intervin doua dintre ele in formarea opiniilor si cum sa le evitam in interpretarea rezultatelor din sondajele de opinie publica. Eroarea supraincrederii marcheaza mai totdeauna opiniile: cand fac estimari, oamenii exagereaza increderea pe care o au in acuratetea (corectitudinea) judecatilor lor. Paradoxal, dar cu cat problema asupra careia se pronunta este mai complexa, cu atat aceasta supraincredere creste. Asa se face ca dl. Pripici este absolut sigur, cu luni de zile inaintea alegerilor, ca un anume lider politic le va castiga, dar se pronunta cu rezerve despre starea vremii in urmatoarele zile. Daca in doua sondaje de opinie publica zonale 40 la suta din subiectii din esantion se pronunta pro (sau contra) unui candidat, el este sigur ca numarul sustinatorilor lui in cele doua judete este egal. Greseste: datele ultimului recensamant (7-12 ianuarie1992) arata ca numarul populatiei din judetele tarii difera foarte mult. Nu semnifica acelasi numar de persoane 40 la suta din 5oo ooo de locuitori si din 1oooooo de locuitori. Aici intervine eroarea supraestimarii esantionului.
In finalul discutiei despre judecati si opinii in perspectiva cognitiei sociale, voi spune cateva lucruri despre procesarea infomatiei la nivelul simtului comun, despre formarea impresiei asupra unei persoane, ne gandim - pentru exemplificare - tot la un lider politic. Discutia se inscrie in sfera problematicii psihologice a perceptiei sociale. Ne facem o impresie despre ceilalti fie pe baza observarii comportamentului lor, fie pe baza cunostintelor pe care le avem despre persoanele care fac parte din acelasi grup social (vezi teoriile atribuirii). Putem sa avem o opinie despre valoarea unui candidat in alegerile parlamentare pentru ca l-am cunoscut intr-o relatie publica directa (ne-a fost coleg de facultate, l-am avut student etc.), dar putem sa ne fondam opinia nu pe observarea directa a comportamentului sau, ci pe ceea ce stim noi despre clasa politica in general. In psihosociologie se face distinctie intre impresiile bazate pe date (observatie) si impresiile bazate pe categorii (apartenenta la un grup). In mod obisnuit, cele doua surse ale opiniilor actioneaza simultan, dl. Pripici insa isi formeaza opiniile despre lideri aproape exclusiv pe cunostintele ce le are despre categoria din care fac parte, in speta categoria politicienilor. Si iar greseste, "bagandu-i pe toti in aceeasi oala", cu alte cuvinte, facand etichetari, nu caracterizari. Savant spus, recurge la procesarea descendenta a informatiilor. Ca "lenes cognitiv", el nu acorda atentie tuturor stimulilor, ci - la fel procedam si noi - mai ales stimulilor proeminenti (salience) si stimulilor proeminenti absolut (vividness). Este proeminent stimulul care iese cu usurinta in evidenta, intr-un context dat, si vivid (sau vivace) stimulul care atrage atentia indiferent de context. Astfel de stimuli au un impact cauzal mai puternic decat stimulii obisnuiti. L. Z. McArthur si D. L. Post (1977) au facut urmatorul experiment pentru a pune in evidenta distorsionarea influentei cauzale a stimulilor proeminenti, in sensul perceperii crescute a rolului acestora. In experiment, "salience-ul a fost manipulat plasand o sursa de lumina ce se proiecta mai mult pe unul din cei doi parteneri angajati intr-o discutie. Subiectii urmareau discutia dintre doua persoane, inregistrata pe o caseta video, cu instructiunea de a-si forma o impresie despre aceste persoane. Astfel, desi au urmarit de fapt acelasi dialog, jumatate dintre subiecti au vazut una dintre persoane mai luminata, iar cealalta jumatate dintre subiecti au vazut cealalta persoana mai luminata. Dupa ce au vizionat caseta, subiectii au fost rugati sa faca atribuiri ale diverselor comportamente aparute pe parcursul conversatiei (de exemplu, de cate ori a avut persoana A initiativa in cursul dialogului). Indiferent de continutul discutiei dintre cele doua persoane, subiectii au avut tendinta de a exagera rolul cauzal al tintei salient (cea care a fost mai luminata in timpul conversatiei)" (apud Sanitioso, Brown si Lungu, 1999, 58). Experimentul relatat modeleaza exact ce se intampla la unele talk-show-uri, pe care le-am numi mai bine "trancaneala politica": indiferent ce spune si cat de mult timp vorbeste un invitat, daca reflectoarele si camera de luat vederi se fixeaza asupra altei persoane, aceasta va deveni stimul salient si va beneficia de o codificare mnezica mai buna. Asa devin, pentru dl. Pripici, moderatorii TV, pseudoanalistii politici, falsii politicieni etc. elite politice si elitele politice vedete TV.
Incheind aici discutia despre procesarea informatiilor sociale si emergenta opiniilor, ne despartim si de dl. Pripici. Adevarul ma obliga sa recunosc faptul ca nu eu l-am creat; am imprumutat personajul dintr-o lucrare germana de sociologia organizatiilor si l-am pus sa joace rolul omului obisnuit, care se conduce dupa logica bunului simt. Sper ca l-ati indragit si dv. Eu il iubesc.
Analizind temeiurile cognitiei, Radu J. Bogdan (1994/1998, 195-206) introduce termenii de "opinie durabila", "opinie virtuala" si "opinie tacita". Fara a fi foarte sigur ca am prins sensul acestor termeni, dealtfel cu circulatie restransa, se cuvine sa marcam contributia profesorului de filosofie si director al programului de stiinte cognitive la Tulane University (SUA), originar din Romania. Opinia durabila presupune inmagazinarea si recuperarea informatiei din memorie prin proceduri dogmatice. Cand contextul cognitiei cere, ne recuperam informatia ca 2 + 2 = 4 si credem ca acest lucru este adevarat. Autorul lucrarii despre modelarea mintii de catre comportamentul teleologic nu exclude "ca astfel de structuri memorizate sa fie inmagazinate intr-o cutie sau adresa doxastica speciala [poate similar cu acelea ale formelor vizuale si auditive ale cuvintelor], sau sa fie indosartiate cu o eticheta corespunzatoare care are semnificatia [credeti ceea ce urmeaza sau ceea ce este inmagazinat mai departe], sau ceva de flul acesta. Informatia care este crezuta a fost produsa si invatata intr-un contex cognitiv (de exemplu, in a treia lectie de aritmetica la gradinita), apoi a fost atasata la o stfel de eticheta sau de adresa, si pusa pentru totdeauna intr-un dosar care este specializat in inmagazinarea de dogme" (Bogdan, 1994/1998, 201). Opiniile virtuale sunt acele structuri informationale inmagazinate, care fiind activate sunt intodeauna crezute precum sunt inmagazinate. "Acest gen de opinie este virtual pentru ca este neactivat si, prin urmare, nefunctional" (ibidem). Opiniile tacite se deosebesc de opiniile virtuale prin modul de recuperare a informatiei stocate: "In timp ce opinia virtuala ca 2 + 2 = 4 a fost inmagazinata ca atare intr-un dosar dogmatic, opinia tacita ca 465 este mai mare decat 2 este recuperata prin mijloace dogmatice, in mod deductiv. Nu stiu daca termenii introdusi de Radu J. Bogdan vor fi asimilati in psihosociologie, dar respingerea presupozitiei psihosemantice "dupa care conceptul psihologic comun de opinie identifica structuri de date reale care se gasesc in cap si care sunt functionale in virtutea continutului lor", ca si a presupozitiei "ca ingredientii retelei doxastice, cum ar fi datele mnezice, cele de inpout, elementele din dosarele dogmatice s.a.m.d., sunt opiniile insele" (idem, 205) mi se pare intemeiata, dupa cum are temei si teza ca " nu exista doua opinii identice care sa se formeze intr-o singura minte in momente diferite sau in minti diferite" (Bogdan, 1994/1998, 205).
6.2. Revenind la teoria lui Gaston Berger (1957, 15), cea de-a doua caracteristica a opiniei publice este data de faptul ca aceasta este "esentialmente constienta, daca nu de sursa sa, cel putin de expresia sa: opinia poarta in sine o intentie de rationalitate". In continuare, sociologul francez procedeaza la o binevenita distinctie intre gust si opinii. "Gusturile si culorile nu se pun in discutie". Gusturile traduc pur si simplu diversitatea modurilor de a fi, in timp ce opiniile se caracterizeaza printr-o anumita obiectivitate. Cand afirmam ca Johan Sebastian Bach este superior lui Johan Strauss, formulam o judecata pe care o consideram obiectiv fondata. Opiniile fac trecerea de la sentimente la valori - afirma Gaston Berger. Intelese astfel, opiniile sunt "subiect de discutie", presupun confruntarea intre punctele de vedere contrare, o decizie relativ rationala in vederea adoptarii unei anumite pozitii. O alta caracteristica a opiniei consta in aceea ca totdeauna o opinie implica existenta si a altor opinii diferite. O opinie se afirma, negandu-se o alta opinie. Deci, opiniile sunt divizate prin esenta lor. Cand devine unanima, opinia dispare, se transforma in credinta. Nu se poate sustine - exemplifica Gaston Berger (1957, 15) - ca pentru crestini, in speta pentru catolici la care se refera sociologul francez, existenta lui Dumnezeu ar fi o opinie unanima. Impartasita de toti crestinii, aceasta este o credinta. De asemenea, opiniile nu trebuie confundate cu convingerile profunde. Ele exprima o adeziune, dar superficiala, temporara. Din aceasta cauza discutiile contradictorii dintre cei care exprima opinii diferite nu sunt dramatice, existand mereu posibilitatea abandonarii unei opinii pentru acceptarea altei opinii, ceea ce nu se intampla in cazul convingerilor. Cea de-a patra caracteristica a opiniilor, dupa Gaston Berger (1957, 17), rezulta din aceea ca o opinie nu este o simpla afirmatie teoretica, ce il lasa indiferent pe cel ce o exprima. Dimpotriva, opiniile antreneaza de multe ori sustineri pasionante, cand se refera la ceva important pentru indivizi. Opinia publica se caracterizeaza si prin aceea ca exprima sentimentele incompetentilor (Berger, 1957, 17). Opinia publica se afirma cand jocul intereselor este major si cand situatia devine deosebit de complexa, cand oamenii intrevad posibilitatea de a suferi de pe urma, sa spunem, lipsei de fermitate a guvernului. Persoanele competente, specialistii bine informati, exprima judecati evaluative, obiective, nu opinii. Incompetentii sunt cei care cauta argumente pro sau contra in cadrul discutiilor de grup pasionate. Aceasta ar fi, dupa Gaston Berger, cea de-a cincea caracteristica a opiniilor. In fine, cea de-a sasea caracteristica, si ultima, vizeaza opinia publica vazuta ca un fenomen social. Aceasta caracteristica rezulta din examinarea curbei distributiei raspunsurilor la o intrebare de opinie. Se observa ca, uneori, cei mai multi indivizi au pozitii echidistante fata de enunt pro sau contra. Aceasta situatie se exprima printr-o curba normala, in forma de clopot (curba Gauss). Dar oamenii nu fac judecati evaluative fara sa comunice intre ei. Ca urmare, ei tind sa imbratiseze o pozitie pro sau contra, datorita fenomenului de contagiune, de influentare reciproca.
7. Intelegerea psihosociologica a opiniei publice
Natura opiniei este psihosociala. Aceasta teza explicit formulata de Jean Stoetzel (1943, 83) este larg acceptata. Analizam opinia publica in perspectiva psihosociologica pornind de la definitia data de Bernard Hennessy: "Opinia publica este complexul de preferinte exprimate de un numar semnificativ de persoane cu privire la o problema de importanta generala" (Hennessy, 1965/1981, 4). De acord cu autorul citat, constatam ca cinci sunt notele definitorii ale opiniei publice:
7.1. Existenta unei probleme. Opiniile, asa cum am vazut, se nasc in jurul unor probleme importante, in situatii de criza. Bernard Hennessy (1965/1981, 4) intelege prin problema "o situatie actuala cu o probabilitate de neplacere". Consideram ca pentru analiza psihosociologica a opiniei publice ar trebui mers mai in profunzime cu studiul problemelor sociale in jurul carora apar curente de opinie publica. Catalin Zamfir (1977, 47) a examinat ce se intelege prin problema sociala: "Un proces social, o caracteristica, o situatie despre care societatea sau un subsistem al ei apreciaza ca trebuie schimbat". Respectiva situatie (sau procesul social respectiv) genereaza perturbatii in functionarea sistemului social, fapt pentru care trebuie sa se produca o schimbare. Catalin Zamfir apreciaza ca pentru a exista o problema trebuie sa apara o situatie disfunctionala, care nu este neaparat negativa si care trebuie sa fie constientizata: o dificultate devine problema numai prin constientizare. Sigur, intereseaza cine declara (guvernul, organizatiile nonguvernamentale etc.) ca ne aflam in fata unei probleme si daca ceea ce ni se prezinta nu sunt cumva false probleme. A se vedea in acest sens discutia despre opinia publica si manipularea comportamentala.
7.2. Natura publicurilor. Etimologia cuvantului "public" schiteaza sugestiv cadrul de manifestare a opiniei. Asa cum am aratat, in limba latina cuvantul "publicus" deriva de la o forma mai veche, "populus", adica popor. Initial, cuvantul "public" era folosit numai ca adjectiv, ca in sintagma "opinie publica". Folosit ca adjectiv, cuvantul "public" semnifica ceea ce este oficial, al statului, al tuturor, ceva comun, obisnuit. Diferentierea in cadrul societatii, aparitia unor functii specificate in masa populatiei, a condus la substantivarea adjectivului luat in discutie. Astfel, s-a ajuns la publicum, semnificand o colectivitate de oameni, multime, lume, totalitatea celor care asista la un spectacol etc. Mihai Ralea si T. Hariton (Traian Herseni) au facut o analiza detaliata a publicului, considerat "un aspect functional, o activitate de moment a oamenilor care traiesc laolalta" (1962, 339). Preluam o serie de informatii din lucrarea citata, nu inainte de a face precizarea preliminara ca intelegem prin public un tip de grup social.
In vremurile stravechi publicul se confunda cu intregul popor si existau tot atatea publicuri cate popoare existau. In timp, publicul a incetat a se mai confunda cu poporul intreg. Legat de un eveniment a aparut un public local, diferit de publicul national si de publicul mondial, format in jurul unor interese si valori sociale. Astazi se vorbeste despre "opinia publica mondiala", nu numai de o "opinie nationala" sau de "opinia publica" din interiorul natiunii. Alfred Sauvy (1964, 16) numea astfel de fenomene "opinii partiale". "Opinia publica mondiala se formeaza in jurul problemelor nationale comune unui mare numar de tari (subdezvoltarea, foametea si malnutritia, inegalitatile sociale, criza energetica, problemele tineretului), fie a problemelor de importanta internationala (cooperarea pentru dezvoltare, dezarmarea generala, instaurarea unei noi ordini economice, decolonizarea etc.)" (Mai multe voci, o singura lume, 1982, 228). Astazi, printre problemele de importanta internationala ce coaguleaza opinia publica mondiala se numara: terorismul, crima organizata, drogurile, traficul de carne vie, saracia, spalarea banilor murdari. In jurul unor astfel de probleme se formeaza o opinie publica mondiala, in favoarea eliminarii factorilor ce degradeaza viata sociala si lezeaza demnitatea umana.
Asa cum atrageau atentia Mihai Ralea si Traian Herseni (1962), in limba romana exista numeroase expresii echivalente cuvantului "public": "de fata cu toata lumea", "in lume", "in vazul lumii", "de ochii lumii", "ce zice lumea?", "ne vede lumea", "lauda lumii", "sa ne ferim de lume", "multa lume", "ca lumea", "in rand cu lumea", "om de lume", "gura lumii" sau "gura satului".
Termenul de "public" a cunoscut conceptualizari diferite, dupa cum accentul era pus pe psihologia colectiva sau pe cea individuala, sub influenta sociala. Sociologul Robert E. Park (1864 - 1944), unul din membrii proeminenti ai "Scolii de la Chicago", defineste publicul in perspectiva psihologiei maselor, la moda la inceputul secolului al XX-lea, considerand ca publicul, ca si multimile, se caracterizeaza printr-o "vointa generala", ca reprezinta "un stadiu preliminar" in procesul constituirii grupurilor formale, cu roluri si statusuri prestabilite. Spre deosebire insa de multime (crowd), care s-ar particulariza prin ceea ce Gustave Le Bon (1895) numea "unitatea emotiilor", publicului i-ar fi specifice discursul rational, opozitia punctelor de vedere. Publicul solicita "abilitatea de a gandi si de a intra in rezonanta cu altii" (Park, 1904, 80). Herbert Blumer, intr-o serie de lucrari despre comportamentul colectiv publicate la jumatatea secolului, continua si extinde viziunea lui Robert E. Park despre public, ca entitate colectiva elementara. Pentru Herbert Blumer "publicul este o categorie de grup amorf, a carui marime si ai carui membri variaza in functie de problema; in loc de a avea activitati prescrise, publicul este angajat intr-un efort de a ajunge la o actiune si, de aceea, este obligat sa-si creeze actiuni proprii" (Blumer, 1946, 190, apud Price, 1992, 27). Dupa psihosociologul american amintit, publicul ca grup uman ar avea trei caracteristici: a) este confruntat cu o problema; b) este divizat dupa cum se raporteaza la aceasta problema; c) se angajeaza in discutii despre problema respectiva (Blumer, 1946, 189). Conceptia lui Herbert Blumer despre public este preluata de numerosi specialisti. La C. Wright Mills (1916 - 1962), de exemplu, cand vorbeste despre elita puterii, in fapt titlul uneia din lucrarile sale devenita de referinta, se intalneste o definitie a publicului asemanatoare (Mills, 1956, 303-304). Si Vincent Price (1992, 26-27) este de acord cu Herbert Blumer cand subliniaza ca dezbaterea asupra unei probleme face dintr-un numar de oameni un public. Aceasta dezbatere acopera o plaja larga: poate fi "puternic emotionala si plina de prejudecati", dar si "foarte inteligenta si profunda" (Blumer, 1946, 192).
In literatura de specialitate intalnim
diferite clasificari ale publicurilor: "publicul general", "publicuri
sectionate" si "publicuri grup" (W. J. H. Sprott, 1954). In studiul
publicat in primul numar al revistei Public
Opinion Quarterly, Floyd H. Allport (1937) avea in vedere publicul general, totalitatea
populatiei determinata de granite geografice sau
politico-statale. Adoptarea acestei conceptii despre public, dincolo de
aspectul populist, avea si o ratiune practica, legata de
debutul sondajelor de opinie publica. Pionerii sondajelor de opinie
publica, George Gallup, Elmo Roper si Archibal Crossley, au gandit
publicul ca totalitatea persoanelor dintr-o societate, ca public general
(Converse, 1987, 15). Dar constituie toti oamenii dintr-o
Luand ca punct de referinta participarea la vot in alegerile prezidentiale, Vincent Price (1992, 37) vorbeste despre electorat ca tip de public, diferit de publicul general, de ansamblul masiv, dar relativ nediferentiat al tuturor cetatenilor. Electoratul, cetatenii care isi exercita dreptul democratic de a participa la alegerile locale si prezidentiale, exprima, probabil, cel mai exact opinia publica, cu toate ca nu toti cei care voteaza sunt suficient de informati despre problemele politice ale momentului, despre programele si liderii partidelor. Pe aceasta baza se face distinctie intre publicul interesat (attentive public) si publicul activ. Necesitatea identificarii unui public preocupat de problemele politice, spre deosebire de publicul general, a fost sesizata pentru primadata de George . Almond (1950), care, referindu-se la interesul americanilor fata de politica externa a SUA, considera ca ar trebui sa se faca un decupaj din ansamblul populatiei al grupului celor care urmaresc realmente evolutia relatiilor si evenimentelor politice internationale. D. J. Devine (1970, 34) considera ca doar " publicul interesat este publicul relevant pentru sistemul politic american" si ca el reprezinta aproximativ jumatate din electorat, care cuprinde la radul sau, aproximativ 70 la suta din publicul general. Fireste ca volumul publicului interesat variaza in functie de problema sociala care genereaza opinia publica, dar, in general, se poate spune ca publicul interesat constituie doar o mica parte din ansamblul populatiei unei tari. Si mai redus numeric este publicul activ, angajat politic: membrii de partid si sustinatorii lor. Acest public este denumit de unii specialisti elite politice. Termenul de "elite" s-a impus in sociologie datorita, in principal, lucrarilor sociologului italian Vilfredo Pareto (1848 - 1923). Cel mai de seama membru al "Scolii Elitiste Italiene" intelegea prin elite, in sens larg, categoria sociala formata din indivizii cei mai reputati din ramura lor de activitate (marii savanti, artisti, sportivi, oameni de stat, reprezentantii de varf ai armatei si ai cercurilor economice) si, in sens restrans, clasa celor care exercita functii de conducere: elitele guvernamentale si elitele neguvernamentale. Calculadu-se un indice al reusitei, cu valori de la 1 (semnificand esecul) pana la 10 (pentru cei ce exceleaza), " elita este clasa celor care au indicii cei mai mari in bransa lor de activitate" (Pareto, 1916/1917, 2031). Asa cum spunea Raymond Aron (1967, 460), "Elita este constituita din cei care merita note bune la competitia vietii sau trag numere castigatoare la loteria existentei sociale". Conceptia sociologica a lui Vilfredo Pareto a fost amplu prezentata de Ilie Badescu (1994, 352-433), ca si intr-o teza de doctorat de exceptie (Milca, 2000). Nu vad ce as mai putea adauga.
La randul sau, George Almond (1950, 139-140) distinge mai multe categorii de elite politice: elitele politice propriu-zise, conducerea politica oficiala; elitele birocratice, incluzand varfurile corpurilor profesionale, care au contacte cu guvernul; elitele interesate, reprezentand grupurile informale, ferm orientate politic; elitele comunicarii, formate nu numai din reprezentantii mass-media, ci si din mebrii cluburilor, clerul, conducatorii diferitelor ordine. In mod asemanator, V. O. Kay, Jr. (1961, 261) considera ca " in sens larg, elita politica include liderii politici, functionarii guvernamentali, activistii partidelor, formatorii de opinie si altii, care alcatuiesc un strat social vag definit si care discuta si actioneaza in politica". Persoanele care formeaza publicul activ isi disputa publicul interesat, concureaza pe piata opiniei (opinion market), incercand sa castige aderenti la pozitiile lor politice si suport in alegerile parlamentare.
Discutand despre publicuri, merita de retinut si observatia facuta de Harwood L. Childs (1965), care spunea ca "Exista publicuri organizate si neorganizate, primare si secundare, numeroase si putin numeroase, puternice si lipsite de putere, chibzuite si nesabuite, importante si neimportante" (apud Yeric si Todd, 1989, 3). Deci, intr-o societate exista nu un singur public, ci o multitudine de publicuri. De altfel, Stefan Buzarnescu (1997, 20) inventaria noua tipuri de publicuri: publicul de masa, publicuri dispersate, concentrate, omogene, eterogene, locale, public participant, receptor si mondial.
Referindu-se la societatea
In incheierera analizei publicului ca entitate sociala, Vincent Price (1992, 43), dupa ce remarca faptul ca modelul sociologic al publicului propus in primii ani ai secolului al XX-lea a fost confirmat de cercetarile sociologice empirice moderne, conchide ca in structura lui pot fi identificate patru straturi: publicul general, electoratul, publicul interesat si publicul activ (sau elitele). Fiecare din aceste straturi sau grupuri sociale contribuie intr-o masura sau alta la formarea opiniei publice. A ignora contributia oricaruia dintre cele patru straturi la formarea opiniei publice este contraproductiv politic intr-o societate democratica si stiintific nejustificat din punctul de vedere al sondajelor de opinie publica. Chiar daca publicul activ influenteaza cel mai puternic formarea opiniei publice, sa nu se uite ca granitele dintre grupurile alcatuitoare ale publicului sunt permeabile si mobile, iar interactiunile dintre indivizii si straturile publicului sunt semnificative si permanente.
7.3. Exprimarea opiniei. Chiar daca unii autori, precum Leonard W. Doob (1940), au in vedere si o opinie publica latenta sau interna, modul de exprimare a opiniei publice constituie o caracteristica definitorie a ei. Personal, vad in conceptul de "opinie publica latenta" o contradictie in termeni, daca se accepta faptul ca ea apare in cadrul disputelor publice si constituie o exprimare verbala a atitudinilor sociale. Poate ca ar fi mai logic sa vorbim de o faza incipienta in formarea opiniei publice decat sa folosim sintagma "opinie publica latenta". Si Bernard Hennessy (1965/1981, 7) aprecia ca acest termen surprinde o faza incipienta a cristalizarii opiniei publice, situatia in care mai multe persoane au o predispozitie raportata la o problema, dar nu si-au format inca o opinie. Ferdinand Tőnnies (1922, 137-138)) era de parere ca opinia publica exista sub mai multe forme: solida, fluida si gazoasa. Terminologia sociologului german a fost abandonata, dar ideea retinuta: opinia publica nu apare pe de-a-ntregul cristalizata, ea exista in diferite grade de agregare. Daca spirala tacerii corespunde opiniei in stare fluida (Neulle-Neumann, 1980/1984, 63), avem temei sa credem ca opinia publica latenta este echivalentul opiniei publice in stare gazoasa, iar opinia publica asa cum se manifesta ea deschis, ca o forta ce influenteaza viata sociala si politica, este opinia publica in stare solida.
Alfred Sauvy (1964) distingea patru forme de exprimare a opiniilor: opinia clar exprimata, careia i se face publicitate, opiniile vag exprimate (zvonurile), opiniile exprimate prin referendum si opiniile exprimate cu ocazia alegerilor parlamentare.
7.4. Numarul persoanelor implicate. Volumul publicului, numarul persoanelor interesate de o anumita problema variaza de la o problema la alta si se modifica in timp. Totusi, pentru a vorbi de existenta unei opinii publice este necesar sa se constituie un public larg. Problemele minore sau problemele individuale nu dau nastere curentelor de opinie publica. Forta opiniei publice nu decurge atat din numarul mare de persoane, cat mai ales din intensitatea si structura opiniilor. Cercetarile psihosociologice asupra opiniei publice s-au centrat, asa cum s-a aratat, pe efortul de intelegere a structurii, a elementelor si a relatiilor dintre elementele componente ale opiniei publice. In mod firesc, s-a incercat si descifrarea mecanismelor psihosociologice de formare a opiniei publice si de schimbare a opiniilor in stransa legatura cu schimbarea atitudinilor. Problematica schimbarii opiniilor si atitudinilor este prezentata intr-un alt capitol al lucrarii. Acum voi schita doar procesul de formare a opiniilor si voi prezenta palnia cauzalitatii (funnel of causality) ca model de analiza a formarii opiniei publice.
7.5. Acceptand ca opiniile sunt judecati evaluative despre problemele sociale importante, implicit acceptam ca rationamentele constituie nucleul dur al opiniilor. O astfel de abordare rationalista a opiniilor are in vedere o anumita filosofie despre om ca "masura a tuturor lucrurilor", ca fiinta rationala. Exista realitatea obiectiva, dar ea este cunoscuta si interpretata diferit de oameni, genereaza opinii. Ce factori intervin? S-au invocat factori de natura culturala, psihologica, economica. Fiecare din acesti factori contribuie la formarea opiniei publice, dar nici unul nu epuizeaza cauzalitatea producerii ei. Va trebui sa ii privim in interdependenta si intr-o co-actiune de durata. O astfel de viziune caracterizeaza modelul palnia cauzalitatii in formrea opiniilor, despre care, in literatura romaneasca de specialitate, Petru Ilut (1997) a atras cel dintai atentia.
7.6. Modelul palnia cauzalitatii a fost propus de Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren E. Miller si Donald E. Stokes (1960). El sugereaza ca pentru a se ajunge la o opinie in legatura cu o problema strict determinata se parcurg mai multe etape. In fiecare etapa factorii care contribuie la formarea (insusirea, holging) opiniei actioneaza independent sau in conjunctie (Figura 1.1.) Conform modelului propus de Angus Campbell si altii axul conului palniei este timpul in scurgerea sa. Factorii (A = influenta colegilor; B = influenta parintilor; C = influenta prietenilor; D = judecatile proprii) interactioneaza (B cu C la T2; D cu rezultanta interactiunii B si C) sau isi pierd
Fig. 1.1. Modelul palnia cauzalitatii in formarea opiniilor
(dupa Hennessy, 1965/1981, 113)
influenta pe masura trecerii timpului (A nu mai participa din momentul T2 la structurarea opiniei). Cu cat axa de formare a opiniei este mai lunga, cu atat procesul de formare este mai intarziat. Cand o opinie se formeaza rapid, modelul apare cu un ax scurt. Exista si situatii cand procesul de formare a opiniilor se opreste inaintea cristalizatii unei opinii strict delimitate (Figura 1.2).
Fig. 1.2. Modelul palnia cauzalitatii (A = proces indelungat; B = formare
rapida a opiniilor; C = necristalizarea unei opinii delimitate)
Desi nu a fost scutit de critici (ca este o metafora, nu un model; ca nu surpinde interrelatiile dintre elementele din interiorul palniei, fiind un model cumulativ; ca exclude relatiile dintre elementele din interiorul cu cele din exteriorul palniei), modelul palnia cauzalitatii, elaborat pentru a explica comportamentul de vot, are aplicabilitate in intregul camp al opiniilor, atitudinilor si comportamentelor. El sugereaza ca, de la o viziune larga asupra lucrurilor, se ajunge in timp la decizii punctuale, ce vor fi inregistrate in sondajele de opinie publica.
Formarea opiniei publice, asa cum s-a vazut in modelul palniei cauzalitatii, nu se realizeaza instantaneu, ci parcurge mai multe stadii sau etape. Cei mai multi specialisti (Dawison, 1958; Downs, 1972; Foote si Hart, 1953; Nimmo, 1978; VanLeuven si Slater, 1991) sunt de acord cu teza stadialitatii formarii opiniei publice, chiar daca identifica mai multe sau mai putine etape si, fireste, le denumesc diferit. Din cele mentionate de Vincent Price (1992, 30-32) cu referire la aceasta problema, mi se par demne de retinut doua lucruri. Mai intai, faptul ca formarea stadiala a opiniei publice a fost intuita inca in secolul al XIX-lea de James Bryce (1888) si, in al doilea rand, faptul ca modelul propus de el este foarte apropiat de cel al lui N. N. Foote si C. W. Hart (1953). In ce consta acest model?
Modelul Foote-Hart ia in considerare cinci etape in formarea opiniei publice. In prima etapa (etapa problemei) se semnaleaza ca o anumita situatie a devenit problema sociala. O personalitate politica, un grup din societatea civila, un jurnalist etc. anunta ca societatea sau o parte semnificativa a ei se confrunta cu un eveniment disfunctional. In aceasta etapa nici problema, nici publicul nu se contureaza cu precizie: "publicul si problema emerg impreuna in cursul interactiunii" (Foote si Hart, 1953, 312). Spre sfarsitul etapei, cristalizandu-se problema, se contureaza si publicul. In etapa a doua (etapa propunerii) se identifica raspunsurile la problema semnalata. Unele propuneri de actiune cad, altele sunt retinute in urma dezbaterii publice. Circula zvonuri contradictorii, emotionalitatea creste. Apar comportamente colective (demonstratii de strada, mitinguri, marsuri) pentru sustinerea uneia sau alteia din caile de rezolvare a problemei. Etapa a treia (etapa tactica) consta in analiza variantelor de actiune. Au loc dezbateri. Cei mai activi incearca sa obtina un consens in favoarea solutiei propuse de ei. Se fac sondaje de opinie publica, iar in mass-media editorialistii se pronunta in favoarea sau impotriva propunerilor avansate. Se ajunge in cele din urma la o decizie. Astfel debuteaza cea de a-patra etapa (etapa programului). Linia de actiune acceptata se converteste in actiune propriu-zisa. In ultima etapa (etapa evaluarii) se face o judecata de valoare asupra actiunii: s-a procedat eficient sau ineficient? Urmarile sunt cele scontate sau se indeparteaza semnificativ de ceea ce se prevazuse? Si in ce sens: cel dorit sau cel nedezirabil? Grupurile minoritare, care nu au putut fi convinse si nu au aderat la programul de actiune isi fac auzita vocea. Majoritatea, satisfacuta de succesul actiunii triumfa, si in scurt timp identifica o noua problema se fac propuneri de actiune, au loc dezbateri s.a.m.d. Aplicarea modelului Foote-Hart la realitatie din Romania anului 2000 poate sugera mai multe intrebari: cate din problemele ridicate de oamenii politici sau de jurnalisti au fost cu adevarat probleme sociale? Cum au fost ele dezbatute? Cate din sondajele de opinie publica au fost facute inainte ca opinia publica sa se fi cristalizat? Au fost informati cetatenii despre programele de actiune? S-au facut evaluari ale acestora?
8. Abordarea sociologica a opiniei publice
Studiul opiniei publice poate fi realizat, asa cum s-a vazut, din perspective multiple: filosofica, psihologica, politologica sau sociologica. Initial, filosofii au fost cei care au atras atentia asupra opiniilor si au facut distinctii valabile si azi, chiar daca nu toti au elogiat opinia publica. Ne amintim ca Blaise Pascal spunea ca "opinia este regina lumii", ceea ce echivaleaza cu recunoasterea faptului ca esenta unei societatii nu consta in constructiile materiale, ci rezida in opiniile membrilor acelei societati (cf. Stoetzel, 1943, 345). La inceputul secolului nostru opinia publica a intrat in atentia psihologilor, care analizau opiniile in cadrul rationamentelor. Catre jumatatea secolului, Jean Stoetzel (1943, 47) avea temei sa afirme ca "Psihologia opiniei este studiul conduitei de evaluare". Ea este in fapt o psihologie a individului. La un moment dat, la jumatatea secolului al XX-lea, opinia publica era un capitol in manualele de psihologie sociala. Se recunostea faptul ca opinia publica este obiectul psihologiei colective, ca este de natura interpersonala. Asa cum remarca Jean Stoetzel (1943, 355), "Studiul opiniilor, limitat la psihologie, nu are sens. Abordarea sociologica reprezinta o intregire". Astazi opinia publica constituie un domeniu de cercetare care nu apartine nici psihologiei, nici sociologiei si nici politologiei sau filosofiei, desi fiecare din disciplinele amintite isi aduc contributia la cunoasterea fenomenului. Opinia publica apare azi ca un domeniu de studiu relativ independent.
8.1. Perspectiva sociologica asupra opiniei publice, denumita in mod curent sociologia opiniei publice, are o serie de caracteristici. Le vom examina pe rand, nu inainte insa de a preciza ce este sociologia. De acord cu Traian Herseni (1982), intelegem prin sociologie teoria generala a vietii sociale. Sociologia, ca "studiu sistematic al comportamentului social si al grupurilor umane" (Schaefer si Lamm, 1983/1995, 5), se centreaza pe "studiul modelelor interactiunilor umane" si integreaza cunostintele din alte stiinte sociale, precum psihologia, istoria, economia, politologia, tinzand catre o viziune holistica asupra vietii sociale (cf. Champion si altii, 1984, 4). Ca stiinta, sociologia are numeroase ramuri (sociologii specializate), intre care si sociologia opiniei publice (cf. Mihailescu, 2000, 38). Tinzand sa se autonomizeze, acest domeniu de studiu (opinia publica) nu
mai apare, pe plan mondial, intre specializarile sociologiei (Sociological Abstracts, 1994). In ceea ce ne priveste, preferam sa vorbim despre abordarea sociologica a opiniei publice si nu despre o sociologie a opiniei publice. Este evident ca oamenii traiesc in societate, ca opiniile lor apar ca reactie la o problema sociala, larg dezbatuta in public, in grup. Functiile opiniei publice sunt de natura sociala.
Abordarea sociologica a opiniei publice presupune cateva lucruri. Mai intai, considerarea opiniei publice ca un fapt social, in sensul consacrat de mile Durkheim (1858 - 1917) in Les Rgles de la mthode sociologique (1895), adica fapte care constau "in moduri de a lucra, de a gandi si de a simti, exterioare individului si care sunt inzestrate cu o putere de constrangere in virtutea careia ele se impun" (Durkheim, 1895 1974, 59). Opinia publica are aceste caracteristici: este exterioara individului si exercita o constrangere sociala. In ce sens opinia publica este exterioara individului? Preluam analogia facuta de mile Durkheim: celula vie contine doar particule minerale, societatea doar indivizi. Din elemente minerale rezulta viata, din indivizi societatea. Cine ar putea sa sustina insa ca viata exista in particulele minerale si societatea se reduce la indivizi? mile Durkheim spune: "Totdeauna cand anumite elemente, combinandu-se, degaja, prin insusi faptul combinarii lor, fenomene noi, trebuie sa admitem ca aceste fenomene sunt situate, nu in elemente, ci in intregul format prin unirea lor" (Durkheim, 1895 1975, 45). Este si cazul opiniei publice ca unitate, ca o combinare sui generis a opiniilor indivizilor, fiind deci exterioara acestora. In acelasi timp, opinia publica exercita o constrangere sociala, in sensul ca indivizii sunt obligati sa tina seama de opinia publica existenta. In acest sens, opinia publica apare ca o institutie, ca un tribunal al poporului. Putem spune, impreuna cu fondatorul sociologiei franceze, ca opinia publica trebuie tratata ca un lucru cognoscibil, "trecand treptat de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai putin vizibile si mai adanci" (Durkheim, 1895/1975, 41). Ceea ce este direct observabil in opinia publica sunt raspunsurile la intrebarile dintr-un chestionar sau declaratiile spontane ale indivizilor, scrisorile adresate factorilor de putere etc. Opinia publica inseamna mai mult decat acestea si mai mult chiar decat aditionarea lor. Ea este o structura (judecati, emotii, aspiratii, credinte, reprezentari sociale, elemente mnezice si volitive, stereotipuri, evaluari subiective) ce apare pe baza unor legi proprii. In al doilea rand, a aborda sociologic opinia publica inseamna sa tratezi fenomenul ca un tot, ca un intreg; inseamna sa il analizezi sub toate aspectele:; psihologic, istoric, informational, lingvistic, politologic, statistic etc. Vocatia integratoare a sociologiei apare cu pregnanta in modalitatea de studiu a opiniei publice. Fiecare aspect in parte este urmarit nu pentru a fi cunoscut separat in profunzime - ceea ce constituie sarcina fiecarei discipline sociale particulare -, ci pentru a evidentia relatiile dintre factorii demografici, psihologici, economici, istorici, culturali, legislativi etc. si emergenta opiniei publice, ca urmare a combinarii acestor factori, cum cerea de altfel inca mile Durkheim (1895 ). In acest sens, sociologii raporteaza opiniile - asa cum rezulta din sondaje - la categoriile socio-demografice si profesionale: sunt comparate raspunsurile obtinute de la populatia din diferite clase de varsta si categorii socio-profesionale. Raportul individ/societate - problema centrala a sociologiei - este convertit in studiul relatiei dintre opinia elitelor si opinia publicului general. Rolul liderilor de opinie, al jurnalistilor a intrat in preocuparile cercetarilor de sociologie a opiniei publice, ca si relatia dintre comunicarea in masa, socializarea politica si opinia publica. Astfel de probleme sunt de domeniul sociologiei comunicarii in masa si al sociologiei politice. Din ratiuni didactice nu ne vom referi la ele decat tangential. Cei ce se specializeaza in relatii publice si in comunicarea sociala vor trebui sa mobilizeze cunostintele din domeniile amintite cand vor aborda sociologic opinia publica.
8.2. Opinia publica, sub aspect sociologic, impune nu numai studierea ei in spiritul deontologiei sociologice, dar si cu metodele si tehnicile sociologice, intre care sondajul de opinie reprezinta modalitatea cea mai des utilizata si cea mai cunoscuta, la care nevom referi si noi in continuare, fara a intreprinde o excegeza metodologica.
Acest tip de cercetare sociologica se fondeaza pe tehnicile interogative de culegere a informatiilor (chestionar, interviu) si pe teoria esantionarii. "Modelul stiintific al sondajelor se afla in omologie cu modelul democratic al alegerilor libere. In ambele, oamenii apar ca egali: fiecare are dreptul de a-si exprima liber votul (un om, un vot); fiecare subiect al unui esantion este egal cu celalalt si liber de a-si declara opinia in cursul sondajului" (Novak, 1998, 19). Pentru cunoasterea opiniei publice si pentru masurarea schimbarii opiniilor, sociologia ofera, in afara sondajului, o gama larga de metode si tehnici, incepand cu observarea si terminand cu experimentul. Revenind la sondaj, atragem atentia asupra principalei reguli careia trebuie sa i se conformeze: "nu se poate organiza un sondaj de opinie publica decat daca o asemenea opinie publica exista" (Stahl, 1974, 240). In caz contrar - spune profesorul nostru - "sondajul de opinie publica poate avea [.] valoarea unei propagande, adica a unei solicitari de luare de atitudine si deci sa fie folosit ca instrument de actiune sociala, iar nu ca simplu mijloc de informare" (Stahl, 1974, 240). Aceasta utilizare a metodelor si tehnicilor sociologice ar fi cea de-a treia caracteristica a abordarii sociologice a opiniei publice. O a patra caracteristica vizeaza functia aplicativa a sociologiei: studiem opinia publica pentru a informa puterea politica si cetatenii despre stadiul atingerii binelui general. Interventia sociologului in acest caz consta in informarea tuturor prin publicarea rezultatelor obtinute in cadrul sondajelor de opinie publica. In dezbaterile organizate de revista Sociologie romaneasca (3-4/1990 si 3/1992) s-a atras atentia asupra pericolului utilizarii sondajelor de opinie in scopul manipularii comportamentale a cetatenilor, in special in legatura cu comportamentul de vot. Am sustinut cu acest prilej, si sustin si in prezent, ca "rezultatele sondajelor de opinie, in special a celor preelectorale, sa fie prezentate in mass-media numai de specialisti, aratandu-se totdeauna gradul de incredere, reprezentativitatea esantionului, precum si structura chestionarului, formularea intrebarilor si succesiunea lor, categoriile de raspunsuri si frecventele inregistrate [.], cu o luna de zile inaintea votarii sa nu se mai publice rezultatele sondajelor de opinie publica" (Chelcea, 1990, 266). Aceste cerinte sunt in acord cu standardele americane cu privire la publicarea rezultatelor sondajelor de opinie publica. In 1968, Committee of the American Association for Public Opinion Research a recomandat la publicarea rezultatelor sa se specifice: 1) identitatea institutiei care a sponsorizat sondajul; 2) formularea cuvant cu cuvant a intrebarilor; 3) structura esantionului; 4) volumul esantionului si detaliile in cazul utilizatii chestionarelor postale; 5) erorile de esantionare; 6) reprezentivitatea subesantioanelor; 7) procedeul de investigatie; 8) durata fiecarui interviu.
In 1979, si cealalta mare
agentie
Personal, sunt sceptic in legatura cu afirmatia ca publicarea rezultatelor sondajelor de opinie nu risca sa altereze vointa alegatorilor (Novak, 1998, 20). Dincolo de manipularea partizana prin deformarea rezultatelor, selectarea in mass-media a informatiilor, alegerea datei efectuarii unui sondaj si a momentului publicarii rezultatelor, exista efectul bandwagon sau efectul regruparii in jurul invingatorului (rally-around-the-winner effect) constand din tendinta alegatorilor de a se asocia opiniei majoritare, de a sari pe platforma vagonului care prinde viteza. Cercetari recente (L. Bartels, 1988; B. Ginsberg, 1986; A. Mehrabian, 1998) au confirmat presupunerea ca alegatorii sunt inclinati sa ii prefere pe candidatii despre care stiu ca sunt in fruntea competitiei pentru investitura. Albert Mehrabian (1998, 2128), in baza studiilor sale experimentale, formuleaza concluzia: "Rezultatele obtinute in aceste studii sunt consistente in a arata superioritatea influentei efectului bandwagon sau a efectului regruparii in jurul invingatorului in comparatie cu efectul cainele invins (underdog effect)". In opozitie cu efectul bandwagon, efectul cainele invins exprima tendinta electoratului de a vota in favoarea candidatilor care au sanse mici de a castiga alegerile. Cercetarile lui P. J. Lavrakas, J. K. Holley si P. V. Miller (1991) au pus in evidenta atat efectul bandvagon, la unii alegatori, cat si efectul cainele invins la alti alegatori. Totodata, cei trei cercetatori, analizand reactia cetatenilor la comunicarea datelor din sondajele de opinie publica facute in SUA cu ocazia alegerilor prezidentiale din 1988, au constatat ca persoanele cu nivel de scolaritate ridicat sunt mai rezistente la efectele produse de publicarea rezultatelor din sondajele preelectorale. Pe ansamblu, insa, se apreciaza ca aproximativ sase la suta din varianta comportamentului de vot se datoreaza efectului bandvagon (Mehrabian, 1998, 2123). Suntem de acord cu acei care sustin ca sondajele de opinie publica pot juca si rolul profetiilor autorealizatoare (a se vedea studiul de caz depre profetia autorealizatoare implicita ca tehnica de manipulare).
Ramane o problema deschisa interdictia publicarii rezultatelor sondajelor de opinie publica inaintea alegerilor. In Franta, prin legea presei din 19 iulie 1977, cu o saptamana inaintea oricarui scrutin se interzice "publicare, difuzarea si comentarea sondajelor" (cf. Haegel, 11). In SUA si Marea Britanie ideea reglementarii sondajelor de opinie a fost respinsa in numele libertatii presei. Cand in 1990 am propus comunitatii sociologilor sa nu mai faca publice rezultatele sondajelor inainte cu o luna de desfasurarea alegerilor parlamentare, am avut in vedere starea de spirit postdecembrista si experienta de proiectare si realizare a sondajelor reprezentative national relativ redusa. Si cunostintele cetatenilor despre valoarea si limitele sondajelor de opinie erau la acea data sarace. In aceste conditii in presa s-au speculat rezultatele unor sondaje neprofesioniste. In prezent situatia fiind cu totul alta, adoptarea prevederilor Legii franceze din 1977 ar proteja populatia nu de opinia ei insesi, ci de orice tentativa de manipulare. Mai mult, investirea unei comisii parlamentare cu controlul stiintific si deontologic al sondajelor preelectorale ar fi o masura bine venita. In Franta functioneaza o astfel de comisie independenta, formata din noua membri, numiti pe o durata de trei ani de catre Consiliul de Ministri.
Cei interesati de tehnica sondajelor de opinie publica au la dispozitie o serie de lucrari recente, lamuritoare (Marginean, 2000; Novak, 1998; Rotariu si Ilut, 1997). In acest cadru, intentionam doar sa atragem atentia asupra unor probleme metodologice pentru intelegerea mai corecta a specificului sondajelor de opinie publica si pentru interpretarea mai exacta a rezultatelor acestui tip de cercetare sociologica.
8.3. Mai intai, vom discuta problemele legate de esantionare. Multe persoane, chiar cu studii superioare, nu accepta ca, punand intrebari unui numar de 1000 sau 2000 de oameni, putem cunoaste opinia politica a electoratului sau opinia intr-o anumita problema sociala a publicului general, care numara milioane sau sute de milioane de cetateni. S-a acreditat ideea ca, intervievandu-se cat mai multi oameni, se va afla adevarata stare a opiniei publice, fara a se mai pune problema selectiei acestora in esantioanele sondajelor de opinie publica. In Romania doar aproximativ o patrime din populatie stie ca intr-un sondaj reprezentativ national cu o eroare acceptata de +/- 3 la suta trebuie sa fie intervievate intre 1000 si 2000 de persoane; in Franta proportia lor este dubla (Perpelea, 1997, 34). La "prejudecata nmarului cat mai mare de persoane intervievate pentru a se asigura reprezentativitatea esantionului" au contribuit si institutele de sondare a opiniei publice care anunta efectuarea investigatiilor pe esantioane supradimensionate. De exemplu, primul sondaj la iesirera din sectiile de votare (20 mai 1990) a fost realizat de IRSOP pe un esantion de aproape 17 000 de persoane (Datculescu si Lipelt, 1991, 9).
Prin esantionare (sau selectie in anchetele sociologice) se intelege "setul de operatii cu ajutorul carora, din ansamblul populatiei vizate de cercetare, se alege o parte ce va fi supusa nemijlocit investigatiei. Alegerea trebuie facuta de asa maniera incat, prin intermediul acestui studiu redus, sa se obtina concluzii cu valabilitate generala, adica dand seama de caracteristicile intregului univers de indivizi constituenti ai polulatiei" (Rotariu si Ilut, 1997, 122). Foarte general spus, un esantion este o parte dintr-un intreg ce reproduce la scara redusa structura intregului. Nu discutam acum despre tipurile de esantioane, numeroase de altfel (simplu aleator, stratificat, multistadial, cluster, multifazic, fix) si nici despre procedeele de esantionare (aleatoare, semialeatoare, pe cote, mixte) - vezi Andrei Novak (1998, 85-102). Ne vom referi numai la volumul esantionului si la increderea pe care putem sa o avem in rezultatele sondajelor de opinie publica.
Este de la sine inteles ca in
nici o
Dar cum sa interpretam reprezentativitatea esantionului, adica acea caracteristica a lui de a reproduce structura intregului, a populatiei de recensamant, in cel mai fericit caz? In mod obisnuit, aceasta caraceristica este data de eroarea de esantionare acceptata. In functie de marimea esantionului si de corectitudinea listelor si a procedeului de selectie (pasul statistic) eroarea de esantionare poate fi mai mica sau mai mare. Prin conventie, se accepta o eroare de +/-3 la suta. S-a intocmit un tabel cu marimea esantioanelor la nivelul de incredere de 95 la suta (Tabelul 1.1).
Tabelul 1.1. Eroarea de esantionare la nivelul de incredere de 95 la suta, in functie de marimea esantionului utilizat in sondajele de opinie publica (dupa Patterson, 1990/1994, 213)
|
Numarul persoanelor din esantion |
Eroarea de esantionare (in procente) |
Pe baza acestui tabel putem sa sustinem ca, folosind un esantion aleator cu un volum de 1075 de persoane, proportia opiniilor exprimate corespunde opiniei publice, cu o abatere de +/-3 la suta. Reluad exemplul anterior, daca 48,7 la suta din numarul de 1075 de persoane incluse in esantion se declara de acord (sau contra) unui candidat, aceasta inseamna ca, probabil, intre 35,7 la suta si 51,7 la suta din electorat, nu precis 48,7 la suta, exprima o opinie favorabila (sau defavorabila). Este bine de stiut acest lucru pentru ca putem avea de-a face la fel de bine cu opinia majoritatii sau cu opinia minoritatii. Mutatis mutandis, daca intr-un sondaj preelectoral un partid este creditat cu 2 la suta, aceasta poate sa insemne si ca, probabil, nu a intrunit sau a intrunit suficiente optiuni pentru a accede in Parlament (pragul fiind de 5 la suta). Luand in calcul eroarea de esantionare, ne putem da seama de valoarea ierarhizarilor privind gradul de incredere a populatiei in diferitele institutii si personalitati politice, cand diferenta dintre rangurile statistic determinate (locul ocupat intr-o ierarhizare) este mai mica sau egala cu eroarea de esantionare prestabilita. Iata, intr-un sondaj de opinie reprezentativ national realizat in intervalul 7-10 august 2000 de Centrul de Sociologie Urbana si Regionala (CURS-SA), pe un esantion bistadial (stratificat in primul stadiu si aleator in cel de al doilea) de 1208 de persoane de 18 ani si peste 18 ani, eroarea de esantionare calculata a fost de +/-2,8 la suta. Raspunsurile la intrebarea "Cata incredere aveti in urmatoarele personalitati politice?" au condus la o ierarhizare dupa insumarea variantelor de raspuns incredere "Foarte multa/Multa" (Tabelul 1.2).
Tabelul 1.2. Frecventa raspunsurilor (in procente) la intrebarea Cata incredere aveti in urmatoarele personalitati politice? (CURS, august 2000)
|
Numele personalitatilor |
Foarte multa / Multa |
Putina / Foarte putina/ Deloc |
Nu stiu / Nu raspund |
|
Theodor Stolojan |
6 |
||
|
Mugur Isarescu |
6 |
||
|
Ion Iliescu |
4 |
||
|
Teodor Melescanu |
7 |
||
|
Traian Basescu |
5 |
||
|
Adrian Nastase |
6 |
||
|
Corneliu T. Vadim |
7 |
||
|
Petre Roman |
5 |
||
|
Valeriu Tabara | |||
|
Mircea I. Quintus | |||
|
Valeriu Stoica | |||
|
Emil Constantinescu |
4 |
||
|
Varujan Vosganian | |||
|
Radu Vasile |
7 |
||
|
Victor Ciorbea |
7 |
||
|
Alexandru Athanasiu |
9 | ||
|
Marko Bela |
8 | ||
|
Virgil Magureanu |
8 | ||
|
Ion Diaconescu |
5 |
9 |
|
|
Ioan Muresan |
4 | ||
|
Dan Voiculescu |
3 | ||
|
Ioan Sasu |
3 |
Sustinatorii candidaturii la presidintie a lui Theodor Stolojan ar fi fost nedumeriti daca li s-ar fi spus ca favoritul lor se afla, foarte probabil, pe acelasi loc cu Mugur Isarescu in ceea ce priveste increderea pe care, in momentul desfasurarii anchetei de teren, i-a acordat-o electoratul. Clasamentele bazate pe procentajul raspunsurilor la un chestionar se pot narui cand se face extrapolarea datelor de la esantion la electorat. Apoi, este tot atat de relevant un clasament al lipsei de incredere. In acest clasament, pe locul intai s-ar plasa Ion Diaconescu, pe locul al doilea Emil Constantinescu, Victor Ciorbea si Radu Vasile, iar pe locul al treilea in ceea ce priveste lipsa increderii electoratului s-ar situa Virgil Magureanu, Valeriu Stoica si Marko Bela. Mai lamuritor ar fi daca am combina datele, daca din numarul celor care declara ca au "multa" si "foarte multa" incredere s-ar scadea numarul celor care afirma ca au "putina", "foarte putina" sau nu au "deloc" incredere in personalitatile politice amintite. S-ar constata atunci ca doar Theodor Stolojan si Mugur Isarescu au un indice al increderii electoratului pozitiv.
Nivelul de incredere al unui esantion, general admis, este de 95 la suta. Aceasta inseamna ca, facandu-se o suta de sondaje de opinie publica, doar in cinci dintre ele este admis sa apara rezultate care nu se inscriu in limita erorii de esantionare. In mod concret, daca utilizandu-se aceeasi metodologie, se realizeaza 20 de sondaje de opinie publica folosindu-se de fiecare data esantioane de cate 600 de persoane, sansa este ca intr-un singur sondaj rezultatele sa se abata cu mai mult de +/- 4 la suta, in conditiile in care nivelul de incredere stabilit este de 95 la suta. Sublinierea pe care am facut-o mi se pare foarte importanta, mai ales cand se compara rezultatele mai multor sondaje de opinie publica pe aceeasi tema. Un jurnalist neavizat, comentand datele sondajelor de dinaintea primului tur al alegerilor pentru functia de primar al Capitalei (iunie 2000), luand act de diferentele de pana 6-7 procente intre rezultatele obtinute de trei dintre institutele de sondare a opiniei publice din Bucuresti si, in medie, de 8-9 la suta fata de numaratoarea voturilor, dadea, fara umbra de indoiala, verdictul: "Pentru prima data in ultimii zece ani, opinia publica si mai ales scena politica romaneasca au posibilitatea sa constate ca sondajele de opinie autohtone au devenit principalul mijloc de manipulare a electoratului" (Alexandrescu, 2000, 9). Trecand peste greseala de a fi personificat opinia publica - daca cineva a constatat ceva, acel cineva este publicul activ, nu opinia publica - , jurnalistul cu "Sondajul si etajul" gafeaza, confundand rezultatele sondajelor preelectorale cu estimarea votului. El nu stie ca ca "the poll that polls last polls best" si, ca atare, compara rezultatele unor sondaje de opinie realizate la date diferite, la distanta mai mare sau mai mica de data alegerilor. Despre masurarea intentiei de vot in sondajele de opinie cei interesati au la dispozitie studiul lui Bogdan Voicu (1999, 48-76). In sondajele incriminate, aparea intrebarera standard: "Daca duminica viitoare s-ar organiza alegeri .". Dar, alegerile pentru Primaria Capitalei au avut loc dupa o perioada de timp mai mare sau mai mica (sondajele nu au fost realizate in acelasi interval) si nici un institut dintre cele trei nu a pretins ca face o estimare a rezultatului urnelor. In plus, toate sondajele "in jocul de-a manipularea" - cum numeste un ziarist (Alexandrescu, 2000, 9) difuzarea periodica a barometrelor - au plasat pe primul loc in intentiile de vot pe unul si acelasi candidat, care a si primit cele mai multe voturi (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3. Datele sondajelor de dinaintea primului tur al alegerilor pentru functia de primar general al Capitalei si rezultatul votului - iunie 2000 (dupa Alexandrescu, 2000, 9)
|
Numele candidatului |
Rezultatul |
IMAS |
CURS |
INSOMAR |
|
Sorin Oprescu | ||||
|
Traian Basescu |
1o |
7,8 |
||
|
Catalin Chirita | ||||
|
George Padure |
7,3 | |||
|
Varujan Vosganian |
4,4 |
5 |
6 |
Nota. Datele sunt exprimate in procente si rezultatul obtinut a fost comunicat de Biroul Electoral Municipal.
Analiza sine ira et studio a rezultatelor acestor sondaje, in conexiune cu situatia concreta (intrarea tarzie in campania electorala a lui Traian Basescu), conduce mai degraba la concluzia ca in acest caz "Vocea poporului, putin ragusita" - ca sa preiau titlul foarte inspirat al jurnalistului Lucian Mandruta (2000, 9) - nu a fost prea clar auzita decat la denuntarea "sondajelor pentru tampiti" - cum apreciaza Horia Alexandrescu, cunoscut ca reporter sportiv, nu ca analist politic, pentru ca specialist in sondarea opiniei publice nu l-ar putea banui nimeni ca este. In acest context, sociologul Vasile Sebastian Dincu (2000, 8) are dreptate cand observa ca "Mai ales jurnalistii au tendinta de absolutizare a datelor unui sondaj de opinie", cand in realitate el nu arata decat directia (pro sau contra), nu si intensitatea si stabilitatea opiniilor. Unii lauda o persoana pentru ca are un ochi mai mare decat celalalt, altii o critica pentru ca are un ochi mai mic decat celalalt; prea putini vad ca, in realitate, este hada.
8.4. Variatia rezultatelor in sondajele de opinie publica poate proveni si din modul de culegere a datelor. Ce intrebam, cum intrebam si cum interpretam raspunsurile sunt probleme sensiblile in sondajele de opinie publica. In cercetarile comparative internationale se pune problema corectitudinii treducerii intrebarilor. Aceeasi problema se pune cand se incearca sondarea opiniei publice in statele multietnice. Cand in 1994 s-au organizat pentru prima data in Republica Arica de Sud alegeri multirasiale, sondajele preelectorale s-au facut in opt limbi, ceea ce a ridicat probleme serioase de comparare a intrebarilor si de interpretare a raspunsurilor (cf. Turner, 1995, 521). Nu trebuie sa ne mire ca rezultatele unui sondaj pe baza interviului telefonic difera de cele ale unui sondaj prin interviuri personale directe (face-to-face). Mai degraba naste semne de intrebare daca rezultatele sunt foarte asemanatoare! De asemenea, daca in sondaj se foloseste un chestionar cu intrebari inchise, cu raspunsuri preformulate (de tipul: "Cata incredere aveti in urmatoarele personalitati politice .?, se va junge, foarte probabil, la rezultate diferite fata de cele obtinute cu ajutorul unui chestionar cu intrebari dechise, la care persoana intervievata formuleaza singura raspunsul (de exemplu: "In care dintre personalitatile politice de azi aveti foarte multa incredere?"). In primul caz, vor aparea cu mai multa sau mai putina incredere doar persoanalitatile incluse pe lista prezentata celor care raspund, nici una in plus. In al doilea caz, facandu-se apel la alt proces al memoriei, la reproducere, nu la recunoastere, este firesc sa se ajunga la rezultate diferite: procesul mnezic de recunoastere este mai facil decat cel de reproducere. Sa exemplificam aceasta situatie: in perioada 27-29 iunie 2000, INSOMAR a realizat un sondaj reprezentativ la nivel national, pe un esantion de 1287 de persoane. Aproape in aceeasi perioada (22-29 iunie) a facut un sondaj reprezentativ national, cu o marja de eroare de +/- 2,9 la suta si CURS. Rezultatele sunt prezentate in tabelul 1.4.
Tabelul 1.4. Rezultatrele sondajelor INSOMAR si CURS (dupa datele publicate
in ziarele Adevarul, nr. 3136, si in National, nr. 941)
|
Numele personalitatilor politice |
CURS: "Daca duminica viitoare ar fi alegeri pentru functia de presedinte al Romaniei, dv. pe cine ati vota?" (intrebare libera) |
INSOMAR: "Cu cine veti vota pentru functia de presedinte al Romaniei?" (intrebare cu raspunsuri preformulate) |
|
Ion Iliescu | ||
|
Emil Constantinescu | ||
|
Teodor Melescanu |
9,4 |
|
|
Theodor Stolojan |
2,9 |
|
|
C. Vadim Tudor |
6 |
7,7 |
|
Mugur Isarescu |
5 |
. |
|
Numele personalitatilor politice |
CURS: "Daca duminica viitoare ar fi alegeri pentru functia de presedinte al Romaniei, dv. pe cine ati vota?" (intrebare libera) |
INSOMAR: "Cu cine veti vota pentru functia de presedinte al Romaniei?" (intrebare cu raspunsuri preformulate) |
|
Petre Roman |
4 |
. |
|
Adrian Nastase |
2 |
. |
|
Varujan Vosganian |
1 |
. |
|
Alta personalitate |
1 | |
|
Nehotarati / nu ar vota |
Nota. Rezultatele sunt exprimate in procente.
Au fost puse in evidenta si alte surse de variatie a raspunsurilor la anchetele sociologice, la intrebarile dintr-un chestionar: efectul de lista, formularea intrebarilor, efectul de operator, locul (la domiciliu, pe strada, la servici) si momentul (anotimpul, in zilele lucratoare sau in week-end, dimineata sau seara). Ilustram cele spuse cu cateva exemple preluate dintr-o lucrare a noastra in curs de aparitie (Chelcea, 2000).
Rezultatele unui sondaj de opinie sunt influentate de includerea alternativelor in formularea intrebarilor. Intr-un sondaj efectuat in 1941 privind angajarea SUA in cel de-al doilea razboi mondial a fost formulata explicit doar o singura alternativa, cealalta ramanand implicita.
"Credeti ca SUA ar trebui sa suspende toate ajutoarele date Angliei?"
- Da. . . . . . . 10%
- Nu. . . . . . . 87%
- Nedecisi . . . 3%
Cand in acelasi an, intr-un alt sondaj, au fost explicit redate ambele alternative, raspunsurile au suferit modificari.
"Credeti
ca SUA ar trebui sa suspende toate ajutoarele date Angliei sau
sa sprijine in continuare
- Suspendarea ajutorului . . . . . . 7%
- Continuarea ajutorului . . . . . . 89%
- Nedecisi . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4%
Practica barometrelor de opinie publica de la noi a consacrat utilizarea intrebarilor alternative (de exemplu: "Credeti ca in tara noastra lucrurile merg intr-o directie buna sau merg intr-o directie grersita?). Includerea in intrebare doar a unei singure alternative ar conduce, foarte probabil, la rezultate diferite (de exemplu: "Credeti ca in tara noastra lucrurile merg intr-o directie buna?).
Efectul de lista induce o puternica variatie a raspunsurilor. Intr-un experiment pe circa 600 de persoane s-a constatat ca ordinea de prezentare a unor fotografii influenteaza recunoasterea ulterioara a lor. S-au prezentat sase fotografii, numerotate in ordinea prezentarii de la 1 la 6. Acestea au fost amestecate intre alte fotografii. S-a indicat subiectilor: "Aici avem un sir de fotografii. Va rugam sa indicati numarul fotografiei pe care dv. deja ati mai vazut-o" (Tabelul 1.5).
Tabelul 1.5. Procentajul recunoasterii fotografiilor prezentate in ordine, de la 1 la 6
Recunoasterea fotografiei
Fotografia nr.
1 . . . . . . . . 31 A) Ordinea de prezentare directa
2 . . . . . . . . . . 5 N = 585
3 . . . . . . . . . 14 R = 97%
4 . . . . . . . . . 11
5 . . . . . . . . . 14
6 . . . . . . . . . 23
Si acest experiment, realizat de Fritz-Reinhard Stroschein (1965), probeaza faptul ca primele si ultimele elemente se retin mai frecvent decat celelalte. Acest lucru ramane valabil chiar in cazul prezentarii in ordine inversa (Tabelul 1.6).
Tabelul 1.6. Procentajul recunoasterii fotografiilor prezentate in ordine inversa
|
Recunoasterea fotografiei |
|
|
Fotografia nr. . . . . . . 27 |
B) Ordinea de prezentare inversa R N |
Nota. In cadrul experimentului, unii subiecti nu au dat nici un raspuns,
in timp ce altii au dat mai multe raspunsuri.
Datele de cercetare confirma faptul ca odinea de prezentare spre alegere a raspunsurilor influenteaza rezultatele sondajului. Redam, dupa acelasi autor, un exemplu foarte concludent:
A) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor creste, vor ramane aceleasi sau vor scadea?"
B) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor scadea, vor ramane aceleasi sau vor creste?" (Tabelul 1.7).
Tabelul 1.7. Distributia opiniilor la aceeasi intrebare in functie de ordinea variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965)
|
Raspunsuri |
Forma A |
Forma B |
|
Vor creste Vor ramane aceleasi Vor scadea Nedecisi |
2 9 |
1 7 |
|
N = 500 |
Paradoxal, dar aceasta influenta se mentine si in cazul intrebarilor privind trecutul, nu numai cand ne referim la viitor:
A) "Cum a fost in ultimele 12 luni: preturile au crescut, au ramas aceleasi sau au scazut?"
B) "Cum a fost in ultimele 12 luni: preturile au scazut, au ramas aceleasi sau au crescut?" (Tabelul 1.8).
Tabelul 1.8. Distributia opiniilor la aceeasi intrebare vizand o situatie trecuta, in functie de ordinea variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965)
|
Raspunsuri |
Forma A |
Forma B |
|
Au crescut Aceleasi Au scazut Nedecisi |
2 5 |
2 7 |
|
N = 500 |
De asemenea, daca, prezentandu-se o lista cu lucruri insirate intr-o ordine si apoi aceeasi lista in ordine inversa, si se cere subiectilor sa indice lucrurile despre care au vorbit in ultimul timp cu prietenii, vecinii, cunoscutii, raspusurile vor fi diferite (Tabelul 1.9).
Tabelul 1.9. Distributia raspunsurilor in functie de inversarea ordinii de
prezentare a variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965)
|
Raspunsuri |
Ordinea prezentata: |
|
|
directa |
inversata |
|
|
Automobil Televizor Cafea Alimente Mobila Radio Pantofi Sapun Mijloace de spalat Pasta de dinti Tigari |
9 9 13 8 13 4 8 3 8 |
7 9 9 4 4 9 |
|
Total raspunsuri |
N = 1363 |
N = 1235 |
In primul caz s-au obtinut cate 4,1 raspunsuri/persoana, in timp ce in al doilea caz cate 3,6 raspunsuri/persoana. Diferenta este statistic semnificativa.
Inconvenientul major al intrebarilor inchise se leaga de sugestibilitatea pe care o implica prezentarea precodificata a raspunsurilor. Inaintea intrarii SUA in razboiul antihitlerist, in lunile mai, iunie, septembrie 1941 un numar de cinci institute americane au realizat cercetari pe esantioane reprezentative la nivel national in legatura cu opinia populatiei privind interventia militara. Doua sondaje realizate aproape concomitent, unul folosind intrebari inchise si celalalt intrebari deschise (libere), au dat rezultate diferite (Rugg si Cantril, 1962).
Intr-un sondaj s-a utilizat intrebarea deschisa (libera): "Cat de curand credeti ca vom intra in razboi?" (Tabelul 1.10).
Tabelul 1.10. Distributia raspunsurilor la intrebarea deschisa (in procente)
2 luni 12 %
3 luni 8 %
4 - 6 luni 22 %
peste 6 luni 31 %
fara raspuns 27 %
Referitor la aceeasi problema, in celalalt sondaj s-a apelat la intrebarea inchisa (precodificata): "Credeti ca noi in 2 luni vom intra in razboi?" (Tabelul 1.11).
Tabelul 1.11. Distributia raspunsurilor la intrebarea inchisa (in procente)
Da 25 %
Nu 46 %
Nu stiu 29 %
Diferenta de la 12 la suta la 25 la suta poate fi pusa pe seama sugestibilitatii realizate de intrebarile inchise si in legatura cu "atractia raspunsurilor pozitive" (da, de acord etc.). Cercetarile experimentale au evidentiat tendinta populatiei de a raspunde pozitiv la intrebarile din chestionar. In literatura de specialitate se apreciaza valoarea atractiei raspunsurilor pozitive ca fiind de 8-12 la suta. Asa cum remarca sociologul francez Maurice Duverger, "Intrebarile deschise si inchise au avantaje si dezavantaje respectiv inverse" (Duverger, 1971, 201). In cazul unor opinii insuficient cristalizate, chestionarele cu intrebari deschise dau un procent mai ridicat de raspunsuri "nu stiu", care poate ajunge pana la 10 - 11 la suta.
Intr-un sondaj Metro-Media (22-30 august 2000) reprezentativ national (esantion stratificat, probabilist,tristadial, de 1286 de persoane de 18 ani si peste), cu o eroare tolerata de 2,7 la suta, procentul celor care au declarat "Nu m-am decis" (echivalent cu "Nu stiu") s-a dublat cand s-a trecut de la o intrebare inchisa(Tabelul 1.12) la o intrebare deschisa (Tabelul 1.13).
Tabelul 1.12. Raspunsurile la intrebarea inchisa si la intrebarea deschisa
(dupa Metro Media Transilvania, Barometru politic, august 2000, 11 si 13)
|
Daca duminia viitoare ar avea loc alegeri pentru presedinte, Dvs. pe cine ati vota dintre urmatorii candidati? (Procente calculate raportat la raspunsurile valide -86,6%) |
Daca duminia viitoare ar avea loc alegeri pentru presedinte, Dvs. pe cine ati vota? (Procente calculate raportat la raspunsuri valide - 79,9%) |
|
Petre Roman 7,3 |
Petre Roman 4,6 |
|
C. Vadim Tudor 9,3 |
C. Vadim Tudor 7,0 |
|
Theodor Stolojan 21,5 |
Theodor Stolojan 13,5 |
|
Teodor Melescanu 7,5 |
Teodor Melescanu 4,0 |
|
Ion Iliescu 44,4 |
Ion Iliescu 41,6 |
|
Daca duminia viitoare ar avea loc alegeri pentru presedinte, Dvs. pe cine ati vota dintre urmatorii candidati? (Procente calculate raportat la raspunsurile valide -86,6%) |
Daca duminia viitoare ar avea loc alegeri pentru presedinte, Dvs. pe cine ati vota? (Procente calculate raportat la raspunsuri valide - 79,9%) |
|
Mugur Isarescu 23,1 |
|
|
Emil Constantinescu 3,3 |
|
|
Altul 10,0 |
Altul 2,9 |
|
Nu m-am decis 7,4 |
Nu m-am decis 14,9 |
|
Nu raspund 1,0 |
Nu raspund 1,2 |
|
Nu as vota 5,0 |
Nu as vota 4,0 |
Sub raport metodologic datele din Tabelul 1.12 sunt extrem de interesante si din punct de vedere didactic pilduitoare. Dincolo de dublarea procentului celor care declara ca nu s-au decis pe cine sa voteze (cand intrebarea este deschisa), observam ca ponderea optiunilor se schimba substantial, ca apar nume nume noi, ale unor personalitati publice care nu si-au anuntat oficial candidatura (Mugur Isarescu) sau care au anuntat ca nu va mai candida pentru presedintie (Emlil Constantinescu). Acest din urma aspect ridica problema formularii opiniilor de catre oamenii slab informati sau chiar lipsiti de total de informatie. Hadley Cantril si Mildred Strunk (1951) au analizat aceasta problema in sondajele din perioada 1936-1946. Cei doi cercetatori au pus slaba informatie a cetatenilor americani pe seama faptului ca in SUA, comparativ cu Marea Britanie, Suedia sau Danemarca, adultii inceteaza a mai citi carti dupa absolvirea scolii. Asa se face ca intr-un sondaj comparativ international (AIPO, 11/1955) in care se cerea identificarea numelor Columb, Shakespeare, Napoleon, Beethoven, Karl Marx si Rubens americanii s-au dovedit mai putin informati decat britanicii (cu exceptia identificarii numelui Columb). Un alt sondaj (AIPO, 12/1955) a aratat, in acelasi sens, ca americanii sunt mai slab informati decat canadienii. Robert E. Lane si David O. Sears (1964, 51-71), analizand pe larg problema "opiniei fara informatie", ajung la concluzia ca in ceea ce priveste politica externa si interna, mai mult de jumatate din publicul american are opinii bazate pe o informatie minima despre actiunile guvernului. "Modesta" informatie pe care se fondeaza opiniile a fost pusa in evidenta si de rezultatele sondajelor de opinie din alte tari. Oamenii decid intai ce pozitie adopta intr-o problema controversata si apoi cauta informatii pentru a se justifica sau se informeaza si apoi formuleaza o opinie? Asa cum sugera Milton J. Rosenberg (1960), autorii anterior mentionati considera ca "de multe ori opinia publica are o natura fundamental irationala" (Lane si Sears, 1964, 71).
Diferenta dintre gradul de complexitate a proceselor de reproducere si recunoastere explica scaderea procentului de raspunsuri "nu stiu" la intrebarile "precodificate multiplu", ca si sporirea numarului de raspunsuri corecte la intrebarile care testeaza cunostintele. Elisabeth Noelle da un exemplu edificator in acest sens (Noelle, 1963, 87). Pe un esantion reprezentativ de 2 024 de persoane (in RFG) s-au obtinut rezultatele de mai jos, dupa cum intrebarile faceau apel la reproducere sau la recunoastere (Tabelul 1.13).
Tabelul 1.13. Distributia raspunsurilor la intrebarile antrenand procesul mnezic de reproducere (A) si de recunoastere (B)
|
Raspunsuri |
Forma A |
Forma B |
|
Raspunsuri corecte sau aproape corecte Raspunsuri vagi (combinatie de mai multe limbi, limba ajutatoare, limba straina) Raspunsuri incorecte (aparat, dans, cuvant prescurtat) Fara raspuns, nu stiu |
2 |
1 2 |
|
N = 2024 |
100% |
100% |
Nota. Frecventa raspunsurilor este exprimata in procente.
A) Intrebare care implica reproducerea: La televiziune si in ziare se folosesc in zilele noastre multe cuvinte straine. Adesea nici nu se cunoaste semnificatia lor. Stiti dv., de exemplu, ce inseamna Esperanto?
1) Da, si anume __________ ______ ____ _ 2) Nu stiu
B) Intrebare care implica recunoasterea: La televiziune si in ziare se folosesc in zilele noastre multe cuvinte straine. Adesea nici nu se cunoaste semnificatia lor. Stiti dv., de exemplu, ce inseamna Esperanto?
1) Limba unitara mondiala
2) Altceva __________ ______ ____ ______ 3) Nu stiu
Revenim la Sondajul Metro Media (august 2000). In contextul discutiei despre oportunitatea candidaturii unui tehnocrat la functia suprema in stat, s-a pus intrebarea: Care este semnificatia cuvantului TEHNOCRAT? Raspunsurile la aceasta intrebare deschisa, care antreneaza un proces de recunoastere sunt prezentate in Tabelul 1.14.
Tabelul 1.14. Raspunsurile la intrebarea deschisa:
Care este semnificatia cuvantului TEHNOCRAT? (N = 1286)
(dupa Barometru politic, august 2000, 31)
|
Specialist, profesionist 18 |
|
Specialist apolitic 3 |
|
Apolitic 2 |
|
Independent 1 |
|
Specialist independent 1 |
|
Nu face parte dintr-un partid 2 |
|
Alte raspunsuri 3 |
|
Nu stiu 47 |
|
Nu raspund 23 |
Nota. Raspunsurile sunt exprimate in procente.
Obervam din distributia raspunsurilor ca doar o cincime din totalul celor intervievati cunosteau semnificatia unui cuvant foarte frecvent utilizat in mass-media in preajma alegerilor din 16 noiembrie 2000. O astfel de situatie nu este deloc singulara si nu se intalneste numai in Romania.
Sa analizam alt exemplu, preluat dupa Donald Rugg si Hadley Cantril (1962). La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, intr-un sondaj de opinie publica, in SUA, a fost pusa intrebarea: "Pe care din conducatorii politici in viata ii apreciati cel mai mult?". Dupa aceasta intrebare libera, s-a prezentat o lista cu toti conducatorii politici. La intrebarea libera nu raspunsesera 36 la suta din cei anchetati, in timp ce la intrebarea inchisa (precodificata multiplu), pe baza listei, doar 15 la suta nu au raspuns. Interesant ni se pare si faptul ca in ambele cazuri cel mai popular a fost indicat premierul englez Neville Chamberlain, cel care in 1939 a declarat razboi Germaniei (la intrebarea inchisa: 51 la suta; la intrebarea libera, 24 la suta. Intr-un sondaj de opinie publica absolutizarea valorilor numerice nu are sens: importanta este stabilirea tendintei pro sau contra, adica directia opiniilor. Apreciem ca "inchiderea intrebarilor" duce la sporirea numarului raspunsurilor (pana la dublarea numarului lor) si la reducerea nonraspunsurilor.
Pentru exemplificare, reproducem un fragment din repartitia raspunsurilor obtinute prin aplicarea asupra aceluiasi esantion mai intai a unei intrebari deschise si apoi a unei intrebari inchise (Stroschein, 1965).
A) Intrebare deschisa (libera), implicand reproducerea: "Ati putea sa ne spuneti ce anume nu va place la automobilul dv.?"
B) Intrebare inchisa (precodificata multiplu), implicand recunoasterea:"Pe aceasta lista sunt diferite plangeri pe care noi le-am avut de la alti posesori de automobile. Va rugam sa ne spuneti daca si pe dumneavoastra va deranjeaza (Tabelul 1.15).
De fiecare data persoanele anchetate puteau indica mai mult decat un singur raspuns, totusi informatia obtinuta prin intrebari inchise (precodificate multiplu), facand apel la recunoastere, este mult mai bogata. Principalul neajuns este indicat pe primul loc in ambele forme: Automobilul este prea ingust, ceea ce ne conduce la concluzia ca opiniile cristalizate ies in evidenta indiferent de forma intrebarilor (inchise/deschise), intensitatea opiniilor fiind cea care variaza in astfel de cazuri.
Tabelul 1.15. Distributia raspunsurilor la intrebarea inchisa (A) si la intrebarea deschisa (B) (dupa Stroschein, 1965)
|
Raspunsuri |
Forma A |
Forma B |
|
8. Motorul face zgomot 11. Automobilul este prea ingust 14. Lipseste indicatorul de benzina 18. Are numai doua usi 21. Forma caroseriei nu e frumoasa 25. Exista prea putine piese de schimb |
4 0 0 1 3 1 |
9 |
|
Total |
Nota. Fiecare persoana chestionata putea semnala mai multe nemultumiri,
astfel ca total depaseste 100%.
Intr-o cercetare demoscopica asupra patrunderii detergentilor pe piata R. F. Germania, utilizarea unei intrebari deschise: "Ce mijloace de spalat folositi?" (A) si, simultan, a unei intrebari inchise: "Pe care din mijloacele de spalat, inscrise in aceasta lista, le folositi?" (B) a pus in evidenta faptul ca evantaiul raspunsurilor este mai intins in forma B, dar ca intensitatea, frecventa, obisnuinta se surprind mai bine prin intrebari deschise (Tabelul 1.16).
Tabelul 1.16. Diferenta distributiei raspunsurilor la intrebarile deschise (A)
si la intrebarile inchise (B)
|
Raspunsuri |
Forma A |
Forma B |
|
Sunil Persil Perwoll Dixan Fewa |
4 |
4 |
|
Total |
125% |
170 % |
Nota. Fiecare persoana a putut face mai multe alegeri, astfel ca totalul
raspunsurilor a depasit 100 %.
Se observa ca forma intrebarii influenteaza stabilirea valorilor medii, extremele evidentiindu-se cu mici diferente, indiferent de forma sau formularea intrebarii. Se recunoaste astazi ca forma si formularea intrebarilor actioneaza in special asupra persoanelor care au, intr-o problema sau alta, o opinie inca slab structurata.
Daca este adevarat ca intrebarile inchise ofera un cadru de referinta util pentru reflectia persoanelor intervievate, tot atat de adevarat este si faptul ca intrebarile deschise dau posibilitatea exprimarii adevaratelor probleme care ii ingrijoreaza pe respondenti, permit relevarea justificarilor subiective de profunzime. Cand americanii au fost intrebati la, inceputul anilor '80, care este, dupa opinia lor,, cea mai importanta problema a SUA, aproximativ 22 la suta au spus: penuria de energie, ceea ce corespundea situatiei reale. Aplicandu-se, insa, experimental un chestionar cu intrebari inchise, 99 la suta au ales una din cele cinci variante de raspuns prestabilite: somajul, criminalitatea, inflatia, calitatea conducerii, criza morala si religioasa, "uitand" de penuria de energie (H. Schuman si S. Presser, 1981). Acest experiment ar trebui sa-l avem in minte cand interpretam raspunsurile la intrebarile de tipul Care sunt lucrurile de care va temeti cel mai mult in prezent?, incluse in barometrele de opinie publica de la noi. N. Bradburn si S. Sudman (1979), comparand raspunsurile la intrebarile deschise si inchise referitoare la viata intima a persoanelor, au constatat ca cei carora li s-au adresat intrebari deschise au raportat o frecventa mai ridicata a comportamentelor indezirabile (consum exagerat de alcool, masturbare etc.) decat in cazul intrebarilor inchise.
Modul de aplicare a chestionarelor conduce la variatia raspunsurilor. Chestionarele autoadministrate presupun inregistrarea raspunsurilor de catre insesi persoanele incluse in esantionul investigat. Subiectii formuleaza si consemneaza in acelasi timp raspunsurile, eliminand filtrarea informatiei de catre o alta persoana - operatorul de ancheta. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai complet: prin ceea ce raspund la intrebare, dar si prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimina unul din factorii care influenteaza raspunsul: personalitatea celui care aplica formularul. In absenta unei persoane straine - a operatorului - este probabil ca subiectii sa fie mai dispusi sa raspunda la intrebari "foarte personale", pot sa elaboreze raspunsuri mai "chibzuite", sa consulte documentele personale pentru a verifica afirmatiile facute, sa se consulte cu alti membri ai familiei pentru raspunsuri precise.
Leon Festinger (1950) a pus in evidenta, prin experimente riguroase pe grupuri de studente, ca preferintele in alegerea liderului sunt mai puternic influentate de apartenenta etnica si religioasa in conditiile anonimatului decat in situtia de vot deschis. Fara indoiala ca efectul asigurarii anonimatului depinde de tema de studiu si de cultura populatiei anchetate.
S-a constatat, de asemenea, ca apartenenta la gen (masculin/femenin) a operatorilor de ancheta da nastere unor distorsiuni ale raspunsurilor. Intr-un experiment de conditionare verbala subiectii au emis un numar mai mare de cuvinte ostile cand experimentatorul era de sex feminin, cu fizic placut, decat atunci cand experimentatorul era de sex masculin. O sarcina simpla de sortare, experimental, a fost bine rezolvata cand subiectii si experimentatorii erau de sex opus. Este demonstrat faptul ca la interpretarea rezultatelor trebuie avuta in vedere corespondenta, din punct de vedere al apartenentei la gen (masculin / feminin), dintre operatorii de ancheta si subiecti. Herbert H. Hyman, intr-o lucrare "clasica" aparuta in 1954 si retiparita in 1975, a analizat sursele de variatie a rezultatelor in cercetarile bazate pe interviu si chestionar. Astfel, s-a pus in evidenta influenta sexului operatorilor de ancheta asupra raspunsurilor subiectilor. Pe un numar de 819 subiecti, barbati si femei, s-au obtinut urmatoarele raspunsuri la intrebarea: "Inchisorile sunt prea bune pentru cei ce atenteaza la pudoare: ei ar trebui pedepsiti public" cand au fost intervievati barbatii de catre barbati, barbatii de catre operatorii de ancheta femei s.a.m.d. (Tabelul 1.17).
Tabelul 1.17. Distributia raspunsurilor in functie de apartenenta la gen (masculin/feminin) a operatorilor de ancheta si a persoanelor intervievate (dupa Hyman, 1954)
|
De acord |
Impotriva |
Indecisi |
|
|
Barbati intervievati de barbati Barbati intervievati de femei Femei intervievate de femei Femei intervievate de barbati |
Nota. Frecventa raspunsurilor estre exprimata in procente
Acest experiment a relevat "solidaritatea" masculina si "indignarea" feminina. Atrage atentia si sporirea procentului femeilor "fara opinie" cand sunt intervievate de barbati in legatura cu pedepsirea unui delict aproape exclusiv masculin. In aceeasi lucrare, Herbert H. Hyman (1975, 165) prezinta si rezultatele unei anchete efectuate de National Opinion Research Center (NORC) in 1947 asupra unui numar de o mie de persoane din Baltimore, care erau solicitate sa se pronunte "de acord" sau "impotriva" in legatura cu urmatorul enunt: "Nici un om decent nu trebuie sa respecte o femeie care a avut relatii sexuale inainte de casatorie". De aceasta data, au iesit in evidenta "solidaritatea" si "indignarea" feminina (Tabelul 1.18).
Tabelul 1.18. Distributia raspunsurilor (dupa Hyman, 1954)
|
De acord |
Impotriva |
Nu stiu |
Nr. |
|
|
Barbati intervievati de barbati Barbati intervievati de femei Femei intervievate de femei Femei intervievate de barbati |
87 234 357 |
Nota. Frecventa raspunsurilor este exprimata in procente.
Ca si subiectii cuprinsi in ancheta, operatorii de interviu au un status social propriu, fac parte dintr-o anumita categorie socio-profesionala. Voluntar, dar cel mai adesea involuntar, ei exprima pozitia lor sociala prin felul cum vorbesc, prin imbracaminte, comportament. Persoana intervievata percepe statusul social al operatorului de ancheta si isi ajusteaza comportamentul verbal (raspunsurile) in raport de ceea ce crede ca asteapta sau ar trebui sa afle operatorul de ancheta, ca reprezentant al grupului sau social, de la el.
O serie de autori ca Herbert H. Hyman, Stephen A. Richardson, Barbara S. Dobrenwend si David Klein (1965) subliniaza faptul ca perceperea de catre cel care raspunde a unei "distante sociale" fata de operatorul de ancheta influenteaza puternic raspunsurile. D. Robinson si S. Rhode (1946) gasesc o diferenta de 19 la suta in repartizarea raspunsurilor cand, intr-o problema etnica, operatorii de ancheta fac parte din populatia majoritara sau minoritara. Numeroase cercetari experimentale au aratat ca apartenenta la un grup etnic influenteaza raspunsurile, dupa cum operatorul de interviu apartine sau nu aceleiasi etnii. Intr-o ancheta efectuata de NORC in 1943, persoanele cu prejudecati antisemite exprimau aceste prejudecati mai puternic in fata unor operatori de interviu neevrei, decat atunci cand interviurile erau facute de evrei. Citam din lucrarea lui Herbert H. Hyman (1975, 162).
Tabelul 1.19. Distributia raspunsurilor Credeti ca evreii din SUA au prea mare influenta in
lumea afacerilor? (dupa Hyman, 1954)
Neevrei intervievati de neevrei... 50% 139
Neevrei intervievati de evrei 20% 88
In
1946, D. Robinson si
Tabelul 1. 20. Distributia raspunsurilor la aceeasi intrebare, in functie de caracteristicile etnice (dupa Hyman, 1954)
Da
Infatisare si nume tipic evreiesti... 5,8
Infatisare tipic evreiasca 15,6
Infatisare de neevreu.. 24,3
Infatisare si nume neevreiesti 21,4
Nota. Frecventa raspunsurilor este exprimata in procente.
Fara indoiala, mentalitatile s-au schimbat si in SUA, si in intreaga lume, problema relatiei dintre intervievator si intervievat din punctul de vedere a apartenentei etnice ramane actuala. Ea are semnificatie nu numai in cercetarea antisemitismului, dar si a xenofobiei si a prejudcatilor etnice, in general.
Dar nu numai elementele usor observabile: sexul, varsta sau statusul social al operatorului de ancheta influenteaza reactiile subiectului. Alura generala, maniera de a fi si de a se misca a operatorului de ancheta, gestul, privirea actioneaza asupra celui ce raspunde. Este foarte probabil, asa cum remarca Donald A. Gordon (1967), ca un sentiment antagonist fata de operatorul de ancheta va spori numarul raspunsurilor "nu stiu". Dimpotriva, un sentiment de inferioritate, in orice privinta, va diminua frecventa raspunsurilor "nu stiu", intervievatul fiind tentat sa faca presupuneri acolo unde informatia ii este lacunara (Joan Macferlane Smith). Unele experimente au demonstrat aparitia raspunsurilor conform asteptarilor experimentatorului datorita influentei neintentionate a factorilor paralingvistici si chinestezici ai experimentatorului.
In afara factorilor nonverbali, o serie de factori paralingvistici asociati cuvantului sunt de mare importanta in comunicarea dintre operatorul de ancheta si cel intervievat. Efectele verbo-motorii (ritm, debit verbal, articulatie), efectele vocii (timbru, intensitate, modulatii), ca si efectele cuvintelor si ale frazelor (jocurile de sens etc.), asa cum remarca J. Guilhot (1962), fac sa se vorbeasca in cadrul comunicarii interumane despre o "semnificatie subiectiva" (ceea ce se intentioneaza a se transmite) si despre "o semnificatie obiectiva" (ceea ce se transmite de fapt). Simpla intarire a raspunsurilor printr-un "mm-hmm" a dus la cresterea performantelor subiectului (J. Greenspoon si W. S. Verplank). Referitor la aceasta "intonatie magica", la universul "hm" al operatorilor de ancheta, scriitorul si sociologul francez Georges Perec (1967, 39) remarca plurivalenta: "puncteaza cuvantarea celui intervievat, ii castiga increderea, il intelege, il imbarbateaza si-l intreaba, ba uneori chiar il si ameninta".
Cadrul fizic in care se administreaza chestionarul, ca si momentul (ora din zi, ziua din saptamana) exercita o influenta asupra raspunsurilor. Sunt de evitat incaperile "oficiale"; cel mai indicat este sa se desfasoare interviul ca o discutie cat mai obisnuita intr-un cadru obisnuit: la locul de munca sau la domiciliul subiectului. Dar in spatiul de lucru, ca si la domiciliul subiectului intervievat, imposibilitatea izolarii fata de ceilalti perturba comunicarea. Prezenta unei a treia persoane in momentul intervievarii modifica raspunsurile. De exemplu, tinerii apreciaza pozitiv cunostintele scolare cand administrarea chestionarului se face in prezenta unei a treia persoane (adult). Intr-o cercetare a Universitatii din Berlinul de Vest (1958), era formulata aceasta intrebare: "Credeti ca, mai tarziu, cunostintele scolare in viata, va vor folosi: toate, multe, unele sau nici unele?" (Tabelul 1.21).
Tabelul 1.21. Distributia raspunsurilor in functie de prezenta unei a treia persoane
|
Raspunsuri |
In prezenta celei de-a treia persoane |
In absenta unei a treia persoane |
|
Toate Multe Unele Nici unele |
0 |
0 |
Nota. Frecventa raspunsurilor este exprimata in procente.
Cercetand aceeasi problema (influenta prezentei celei de-a treia persoane in momentul administrarii chestionarului), M. R. Sheppard (1961) a stabilit experimental ca exactitatea raspunsurilor la intrebarile factuale sporeste, dar distorsioneaza puternic raspunsurile la intrebarile de opinie.
Alegerea momentului cel mai adecvat pentru administrarea chestionarului nu este intamplatoare. Orele prea matinale sau prea tarzii sunt nepotrivite. Se considera ca anchetele pot fi facute in tot cursul zilei, cu exceptia orelor de masa si de odihna, cu incepere de la ora noua dimineata pana la ora noua seara. Intreruperea din munca a subiectilor platiti in acord, ca si retinerea dupa orele de program nu sunt indicate. Ziua din saptamana in care se desfasoara ancheta influenteaza raspunsurile. Pe un esantion de 1 079 de berlinezi s-a facut o cercetare demoscopica (Tabelul 1.22).
Tabelul 1.22. Distributia raspunsurilor la intrebarea Credeti ca preturile in 1959 vor ramane aceleasi, vor creste sau vor scadea?, in functie de ziua efectuarii anchetei
|
Raspunsuri |
Luni pana vineri |
Sambata |
Duminica |
Total |
|
Vor creste Vor ramane aceleasi Vor scadea |
3 |
2 |
2 |
2 |
|
Total |
N = 556 |
N = 221 |
N = 302 |
N = 1079 |
Marcand avantajele si dezavantajele chestionarelor autoadministrate si administrate, distorsiunile produse de efectele de operator, de lista, de tipurile, forma si formularea intrebarilor, nu am intentionat sa se ajunga la "condamnarea" vreunei tehnici in favoarea alteia, ci am dorit sa atrag atentia asupra dificultatilor metodologice proprii sondajelor de opinie publica. Nu m-am referit la erori si nici la fraude, posibile si ele in sondaj, ci la sursele de variatie a raspunsurilor. Cand se prabusese un avion, se scufunda un vapor sau un submarin ramane in adancuri, nici o persoana rationala nu condamna in bloc navigatia aeriana sau marina. Cand rezultatele unui sondaj de opinie nu sunt conforme asteptarilor liderilor politici sau formatorilor de opinie, reactia fata de sondaje este emotionala, nu rationala, blamand institutia sondajelor si, prin extensie, sociologia. Se uita ca la alegerile din noiembrie 1996 sondaje de opinie ale principalelor institutii specializate au evaluat corect rezultatul final (Tabelul 1.23).
Tabelul 1.23. Rezultatele sondajului preelectoral CURS si ale sondajelor la iesirea din sectiile de votatre IRSOP si IMAS, comparativ cu rezultatele finale comunicate de Biroul Electoral Central (BEC) pentru turul al doilea al alegerilor prezidentiale din 17 noiembrie 1996
|
Candidati |
CURS 6-7 nov. |
IRSOP Exit Poll 17 nov. |
IMAS Exit Poll 17 nov. |
BEC |
|
Ion Iliescu | ||||
|
Emil Constantinescu |
8.5. Fara indoiala ca sondajele de opinie publica sunt criticabile. Johan Galtung (1967), spre exemplu, denunta sondajele de opinie publica pentru faptul ca ele dau cetatenilor falsa convingere ca pot influenta cu adevarat politica, socotindu-se egali cu politicienii. Alti critici ai sondajelor de opinie publica (Irving Crespi, 1989; J. Lukes, 1974) aduc in discutie faptul ca, departe de a influenta agenda politicienilor, prin sondajele de opinie se creeaza artificial prioritati pentru problemele cetatenilor si se controleaza formarea opiniei publice (cf. Henn, 1998, 17). In esenta, sondajele de opinie publica au fost criticate pentru ca pretind ca masoara ceea ce in realitate este intangibil, opinia publica. Inca in 1945, Leo P. Crespi isi manifesta neincrederea in sondajele de opinie, aratand ca daca fraudele sunt rare, distorsiunile sunt frecvente, ca urmare a dezinteresului cetatenilor fata de problema pusa in discutie, a oboselii ce survine in cazul chestionarelor prea lungi, a dorintei de a aparea ca persoane foarte informate si, nu in ultimul rand, ca urmare a celor intervievati de a-i ajuta pe operatorii de interviu formuland raspunsuri care, cred ei, sunt asteptate, dorite de acestia. Bernard Hennessy (1965 , 78) mentioneaza atacul impotriva sondajelor de opinie publica reprezentat de lucrarea The Pollsters (1949) a lui Lindsay Rogers ca fiind cel mai virulent. Ceea ce se obtine intr-un sondaj de opinie - considera Lindsay Rogers - nu reprezinta altceva decat suma raspunsurilor pe care oamenii le dau la intrebarile puse de niste persoane straine. Dar acestea reprezinta doar un comportament deschis, nu neaparat adevarata lor opinie. Efectul de strain, ce intervine in sondajele de opinie, este dificil de evaluat. In diferite contexte socio-culturale influenta acestui efect este diferita. In societatile democratice si in conditiile dobandirii de catre cetateni a unei experiente de subiect in investigatiile sociologice, efectul de strain, foarte probabil, diminueaza, dar el ramane o problema de cercetare stiintifica. Robert Nisbet (1975, 175) aprecia ca opiniile relevate in sondaje sunt reactii nereflexive, fanteziste ale publicului fata de evenimentele curente. Guvernarea nu ar trebui sa ia in considerare astfel de "opinii populare" si ar fi periculos ca "opinia publica" sa guverneze (apud Patterson, 1990/1994, 209).
In ciuda acestor critici, care
contin si un sambure de adevar, sondajele raman cea mai
buna metoda pentru estimarea opiniei publice. Este relativ usor
sa formulezi cateva intrebari si sa totalizezi
raspunsurile, dar este infinit mai greu sa masori opinia
publica. Merita totusi sa incercam, pentru ca,
parafrazand aforismul lui Jahann Wolfgang Goethe, facut cunoscut in
Romania de catre Mihai Eminescu, "Daca cifrele nu guverneaza
lumea, cel putin arata cum este ea guvernata", vom spune si
noi cu privire la problema pusa in discutie: "Daca sondajele de
opinie nu guverneaza
9. Rolul opiniei publice in societatile democratice
Am vazut ca de-a lungul timpului opinia publica a fost atat elogiata, cat si defaimata. In societatile democratice opinia publica este valorizata pozitiv, considerandu-se ca ea exprima vointa poporului. In mod legitim cetatenii comunica liderilor politici punctul lor de vedere in legatura cu problemele sociale ce apar. Daca democratia inseamna guvernarea poporului si pentru popor, atunci este de inteles de ce - asa cum remarca Thomas E. Patterson (1990/1994, 209) - opiniile politice ale oamenilor trebuie cunoscute si respectate.
9.1. Inainte de a analiza rolul opiniei publice intr-o societate democratica sa reamintim principiile democratiei. Cvasiunanim se accepta ca democratia are ca principiu de baza suveranitatea poporului. Conform acestui principiu, poporul reprezinta sursa puterii guvernarii legitime. Guvernul trebuie sa fie cu poporul si pentru popor, iar politicienii trebuie sa articuleze astfel deciziile incat sa satisfaca preferintele celor ce i-au ales prin vot. In principiul suveranitatii poporului regasim ideile lui Jean-Jaques Rousseau din secolul al XVIII-lea. Egalitatea politica a tuturor cetatenilor reprezinta un alt principiu al democratiei. Intr-o societate democratica toti cetatenii trebuie sa aibe oportunitati egale de a participa la deciziile politice, la activitatea politica, in general. In fine, intr-o societate democrata regula majoritatii este aplicata pentru depasirea situatiilor de criza, de confruntare de interese. La aceste principii mentionate de Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 14) trebuie adaugat ca intr-o democratie (gr. demos - popor; kratos - putere) puterile in stat sunt separat, ca legislativul se desemneaza periodic prin alegeri libere si se asigura domnia legii, prezumtia de nevinovatie, libertatea de expresie si a opiniilor, libertatea de asociere, precum si protectia fata de interventia arbitrara a autoritatilor in viata particulara a indivizilor (cf. Elliot, 1957/1974, 124).
Daca acestea sunt principiile guvernarii democratice, sa examinam, impreuna cu autorii citati, cele doua modele ale relatiilor dintre opinia publica si politica. Modelul democratic clasic se fondeaza pe doua idei: preferintele publicului ar trebui sa controleze politica si normele democratice fac posibil acest control. Acest model este asociat cu notiunea de "democratie reprezentativa". Pentru ca oamenii, in general, nu au nici timp si nici abilitati speciale pentru politica, ei aleg prin acest vot anumite persoane care sa ii reprezinte cand se iau decizii politice. In cadrul modelului democratic clasic, opiniei publice ii revine rolul de a comunica liderilor politici preferintele populatiei. Modelul democratic antreprenorial a fost analizat de Joseph A. Schumpeter in lucrarea Capitalism, Socialism and Democracy (1943). Politologul american critica modelul clasic pentru ca in cadrul lui se acorda o prea mare importanta cetatenilor in deciziile politice. "Masa electorala este incapabila sa actioneze altfel decat prin aplicarea stampilei" [pe buletinul de vot - n.n.] - apreciaza Joseph A. Schumpeter (citat de Yeric si Todd, 1989, 15). Un control continuu al cetatenilor asupra luarii deciziilor politice nu este nici posibil, nici benefic, intrucat cetatenii sunt ignoranti in materie de politica, sunt apatici si, in mod fatal, manipulati. Dupa Joseph A. Schumpeter, chiar notiunea de "suveranitate a poporului" nu este suficient de clara si ar trebui reexaminata, ca si modelul democratic clasic, pentru ca cetatenii nu au capacitati politice si intelectuale, fapt pentru care implicarea lor politica este minima, reducandu-se la legitimarea celor alesi prin vot. Ar trebui sa se faca o diviziune a muncii transanta intre alegatori si alesi. Cetatenii nu ar trebui sa incerce sa influenteze in deciziile lor pe politicieni, respectand diviziunea muncii intre ei si acestia (Schumpeter, 1950, 295). Modelul democratic antreprenorial este inspirat din managementul economic al leadership-ului competitiv, in care cetatenii au puterea de a decide intre cei care se lupta pentru obtinerea voturilor populatiei. Politica reala, deciziile politice apartin elitelor, cetatenii nu sunt decat "oameni de paie", simple marionete. In cadrul acestui model - care a fost pe drept criticat -, opinia publica nu joaca decat un rol minor, opiniile cetatenilor fiind lipsite de informatie autentica si intr-o perpetua schimbare. Desi unii specialisti considera ca modelul antreprenorial descrie corect realitatea, cei mai multi cetateni subscriu, probabil, modelului democratic clasic - conchid Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 15).
9.2. In societatile democratice rolul opiniei publice este determinat de locul ei in sistemul politic. Privind politica prin prisma teoriei sistemelor - asa cum a propus pentru prima data David Easton (1965) -, constatam ca opinia publica este in acelasi timp un element al input-urilor si feedbak al sistemului (Figura 1.3). Ca feedback, ea are un rol important in evaluarea performantelor guvernarii. Ca input, opinia publica in societatile democratice ii influenteaza pe politicieni si, in cele din urma, influenteaza politica. Fireste ca input-urile sistemului politic nu se reduc la semnalele date de opinia publica. Partidele politice, organizatiile nonguvernamentale, grupurile de interese, sindicatele exercita un control puternic asupra politicienilor. Ar merita sa se studieze influenta organizatiilor formale (de tipul partidelor politice) versus influenta opiniei publice in luarea deciziilor politice. De asemenea, ar fi interesant de urmarit cu ce forta actioneaza alegerile locale si parlamentare - ca input al sistemului politic din Romania - asupra politicienilor. Astfel de studii tin de domeniul sociologiei opiniei publice. Fireste ca o "guvernare bazata pe sondaje de opinie publica" este o guvernare proasta - cum remarca Frederick C. Turner (1995, 516) -, dar o "guvernare care ignora sondajele de opinie publica este foarte proasta". Arta politicii consta, dupa autorul anterior citat, in anticiparea trebuintelor oamenilor si in convingerea publicurilor recalcitrante despre beneficiul pe termen lung pentru majoritatea populatiei a sacrificiilor momentane.
Fig. 1.3. Componentele
sistemului politic
(dupa Yeric si Todd, 1989, 17)
In studiul relatiei dintre opinia publica si
politica s-au cristalizat trei modele: modelul regulii
majoritatii, modelul consistentei si modelul satisfacerii
(Yeric si Todd, 1989, 124). Modelul
regulii majoritatii deriva din principiile democratiei
si presupune ca politicienii reflecta in politica
dorinta majoritatii cetatenilor, conform modelului
democratic clasic. Politica guvernamentala "corecta" este cea care
corespunde deplin preferintelor majoritatii (Figura 1.4).
Fig. 1.4. Modelul regulii majoritatii: un caz ipotetic
(dupa Yeric si Todd, 1989, 124-129)
Modelul regulii majoritatii ridica mai multe probleme: cum poate fi stabilita pozitia majoritatii, stiut fiind faptul ca opiniile au multiple dimensiuni si ca opinia majoritara este constituita din multiplele opinii ale minoritatilor? Au politicienii acces la informatiile privind preferintele publicului? Trebuie sa fie luata in consideratie opinia majoritatii, chiar daca minoritatile simt mai intens in legatura cu pozitiile lor decat majoritatea? In toate problemele ar trebui sa se tina seama de opinia majoritatii (de exemplu, si in protectia drepturilor individului)?! Modelul consistentei sau al congruentei vizeaza relatia dintre opinia publica si politica de-a lungul unei perioade de timp. Modelul nu este centrat pe procentul celor care se declara pro sau contra modului de rezolvare a unei probleme sociale, ci asupra consistentei in timp a politicii guvernamentale cu dinamica opiniei publice. Ideea subiacenta a modelului este aceea ca "politica si opinia publica trebuie sa mearga impreuna".
Imprumutam din lucrarea lui Jerry L. Yeric si John R. Todd (1989, 126) un exemplu (opinia in favoarea pedepsei cu moartea) pentru a intelege mai bine superioritatea acestui model, comparativ cu modelul regulii majoritatii. Sa presupunem ca la un moment dat, in 1982, sondajele de opinie publica au indicat faptul ca 30 din populatia SUA se declara de acord cu pedeapsa capitala. In 1983 procentajul creste la 40 , iar doi ani mai tarziu scade la 20 la suta. Politicienii vor cere si ei pedeapsa capitala pentru infractiunile deosebit de grave cu mai multa intensitate in 1983 decat in 1985. Politica se aliniaza, conform acestui model, nu dorintei majoritatii, ci militantismului unor minoritati (Figura 1.5).
Fig. 1.5. Modelul consistentei: un caz ipotetic
(dupa Yeric si Todd, 1989, 127)
In legatura cu influenta sociala a minoritatilor a se vedea lucrarea psihosociologului francez, nascut in Romania, Serge Moscovici, Psychologie des minorit s actives (1979). Modelul satisfacerii a fost descris de Robert Weinberg in lucrarea Public Opinion and Popular Government (New Jersey: Prentice-Hall, 1976). Acest model vizeaza situatiile in care opinia publica si politica au tendinte opuse. Nu mai este vorba de un paralelism intre opinia publica si deciziile politice, ci de impactul negativ al acestora cu preferintele exprimate ale populatiei.
Fig. 1.6. Modelul satisfacerii: un caz ipotetic
(dupa Yeric si Todd, 1989, 128)
Intr-o astfel de situatie - precum cea ilustrata in Figura 1.6., cand guvernul preconizeaza o reforma fiscala ducand la sporirea taxelor - se cauta o apropiere a politicii de cerintele cetatenilor, astfel ca anumite segmente ale populatiei sa fie satisfacute (de exemplu, clasa de mijloc).
Chiar daca cele trei modele ale relatiei dintre opinia publica si politica nu epuizeaza problematica - asa cum apreciau Jerry L. Yeric si John R. Todd (1981, 129) -, ele ne ajuta sa intelegem rolul opiniei publice in societatile democratice, legatura dintre opinia publica si politica guvernamentala. Asa cum sustinea si Alfred Sauvy (1964, 122), este necesara sa fie cunoscuta opinia publica, adica opinia ansamblului cetatenilor; conducatorii care ar actiona fara sa cunoasca parerea celor condusi ar risca sa comita acte care nu ar fi aprobate, sa promulge legi sau sa dea decrete pe care nu ar putea sa le aplice. Aplicarea oricaror legi sau decrete presupune un minimum de consimtamant din partea celor guvernati.
9.3. Strans legata de rolul opiniei publice in societatile democratice se pune problema importantei sondajelor de opinie publica. Opinia publica, prin caracteristicile ei relevate in sondaje, arata natura democratica a sistemului politic (Pierce, Beatty si Hagner, 1982, 5). Pe baza literaturii de specialitate, dar si a experientei CURS-ului, Dorel Abraham (1995, 299-300) enumera virtutile sondajelor de opinie publica: 1) furnizeaza tuturor cetatenilor informatii valide si reprezentative privind opinia publica; 2) constituie un mijloc de informare rapid, sistematic si cu un grad mare de precizie; 3) cunoscand opinia alegatorilor, ofera o posibilitate reprezentantilor alesi de a-si elabora deciziile si de a testa reactia populatiei fata de deciziile luate; 4) faciliteaza conducerilor democratice cunoasterea problemelor comunitatilor si a gradului de informare publica; 5) arata ca opinia anonima, asa-numita "opinie silentioasa", este la fel de apta ca si opinia elitelor de a sesiza interesele profunde ale colectivitatii; 6) ofera posibilitatea acumularii rezultatelor obtinute si identificarii, pe aceasta baza, a morfologiei realitatii sociale; 7) faciliteaza cunoasterea unor domenii variate, asupra carora nu se pot realiza recensaminte; asigura costuri reduse, comparativ cu recensamintele, si viteza mai mare de realizare, comparativ cu anchetele sociologice propriu-zise.
In ceea ce ne priveste, ne-am pronuntat, considerand sondajul de opinie exercitiu al democratiei si avertizand impotriva manipularii prin intermediul sondajelor (Chelcea, 1990, 266). Pentru a avea un rol pozitiv in societatile democratice sondajele de opinie publica trebuie sa fie facute cu profesionalism de catre institute independente si sa dea coerenta opiniilor si atitudinilor ce apar amorfe, atomizate, neinteligibile in raspunsurile celor chestionati. Pe de alta parte - asa cum preciza Matt Henn (1998, 16) -, politicienii ar trebui sa utilizeze intre alegerile parlamentare rezultatele sondajelor de opinie ca pe un feedback, sa priveasca sondajele de opinie publica drept o veriga de legatura intre societatea civila si institutiile statului.
De altfel, cand George Gallup a initiat sondajele de opinie publica riguros stiintifice a declarat ca prin aceasta intentioneaza sa intareasca si sa extinda democratia in SUA, dand posibilitatea cetatenilor sa participe la activitatea politica (cf. Henn, 1998, 9). Si noi credem cu convingerea ca sondajele de opinie publica sporesc eficacitatea guvernarii in societatile cu democratie reprezentativa, oferind politicienilor informatii despre dorintele cetatenilor si sensibilizandu-i la problemele lor. Asa cum spunea George Gallup (1965), sondajele de opinie publica ajuta guvernul sa fie mai eficient, contribuie la instaurarea unei adevarate democratii, in care opiniile electoratului dicteaza agenda politicienilor, iar acestia - politicienii - dau seama continuu in fata populatiei de activitatile lor nu numai cu prilejul alegerilor parlamentare (cf. Henn, 1998, 13). In lucrarea The Pulse of Democracy (1940), George Gallup si J. Rae sustineau ca sondajele de opinie publica au in societatile democratice un triplu rol: reechilibreaza raportul dintre puterea elitelor si masele populare, descentralizeaza puterea politica a elitelor si contrabalanseaza influenta grupurilor dominante din societate. In Cuvant introductiv la lucrarea In Your Opinion (1960) de John M. Fenton, fondatorul AIPO, George Gallup, apreciaza ca sondajele de opinie publica ajuta sa se afle ce stiu oamenii despre problemele cu care se confrunta guvernul si, in acelasi timp, ajuta guvernul sa ia decizii mai bune, sa isi indeplineasca mandatul dat de popor in cadrul alegerilor libere. Nu putem decat sa subscriem asertiunilor "parintelui" sondajelor de opinie publica, chiar daca s-au formulat si critici la adresa sondajelor, considerandu-le inselatoare.
Distributia este data de numarul celor care se pronunta pro sau contra intr-o problema de interes general. Distributia opiniilor aproximeaza patru tipuri de curbe (Figura 1.7). Distributia normala (curba lui Gauss, in clopot) arata ca cea mai mare parte a populatiei are o pozitie moderata, iar cei care exprima opinii favorabile si nefavorabile sunt putin numerosi. Distributia in J (curba j) apare cand cea mai mare parte a cetatenilor se declara fie pentru, fie impotriva unei decizii politice. Conform modelului regulii majoritatii politicienii ar trebui sa ia in considerare opinia publica a carei distributii aproximeaza o curba j. Distributia bimodala se intalneste cand problemele sunt controversate, cand preferintele cetatenilor sunt polarizate.
Distributia polimodala si distributia in W arata ca opinia publica este divizata in mai mult decat doua parti. Decizia politica, in astfel de cazuri, raspunde favorabil grupului care manifesta cu cea mai mare intensitate opinia sa (Figura 1.7).
Intensitatea opiniilor exprimate influenteaza deciziile politice, asa cum s-a aratat. V. O. Key Jr. (1961) propune sa se faca distinctie intre consensul de sustinere (supportive consensus), in care opinia publica sprijina politica guvernului, si consensul permisiv (permissive consensus), situatie in care opinia publica nu sprijina activ guvernul, dar nici nu se opune deciziilor puterii. Pentru guvernanti nu este suficient sa se cunoasca distributia opiniilor cetatenilor, trebuie sa se stie si gradul de adeziune la opinia exprimata. Opinia majoritara poate sa nu corespunda intensitatii maxime. Cand oamenii politici au de ales ca reper pentru deciziile politice intre o opinie majoritara apatica si o opinie intensa a unei minoritati, de cele mai multe ori tin seama de preferintele manifestate cu mare intensitate de catre grupurile minoritare. Serge Moscovici (1979), analizand minoritatile active, considera ca principalul factor de reusita in influentarea sociala il constituie stilul de comportament. "Influenta sociala implica negocieri tacite, confruntarea punctelor de vedere si cautarea unei eventuale solutii acceptabile pentru toti" (Moscovici, 1979, 121). Stilul de comportament, in conceptia lui Serge Moscovici (1979, 122), se refera la "organizarea comportamentelor si opiniilor, la derularea si la intensitatea exprimarii lor, pe scurt, la retorica comportamentului si opiniei". Toate comportamentele, deci si cele verbale, au doua aspecte: unul instrumental si altul simbolic, adica vizeaza un obiect, dar da si informatii despre starea actorului social. Repetarea continua a acelorasi opinii din partea unui individ sau a unui grup, in consecinta, poate reflecta incapatanare, rigiditate, dar si certitudine, iar certitudinea este un indicator al consistentei comportamentale si reflecta taria angajamentului fata de o pozitie sau fata de o alegere. Prin consistenta, stilul de comportament al unei minoritati poate exercita influenta sociala. Sa ne amintim ca in Senatul Romei antice Cato cel Batran isi incheia toate discursurile cu vorbele: Delenda est Carthago.
Fig. 1.7. Modelele distributiei opiniilor privind o anumita decizie politica
Stabilitatea opiniei publice reprezinta cea de-a treia caracteristica a acestui fenomen psihosocial. Opiniile oamenilor se schimba mai rapid decat atitudinile. Opinii stabile se intalnesc destul de rar, daca raman neschimbate ele sunt mai degraba credinte si, asa cum remarca Gustave Le Bon inca la inceputul secolului nostru, "A sti si a crede sunt lucruri diferite" (Le Bon, 1911/1995, 7). Gustave Le Bon aprecia ca "Pe cand dobandirea celui mai neinsemnat adevar stiintific cere o enorma truda, a poseda o certitudine care nu se bazeaza decat pe credinta nu cere nici un efort. Toti oamenii au credinte, foarte putini fiind cei care se ridica pana la cunoastere" (Le Bon, 1911
Hadley Cantril (1947, 220-230) a formulat mai multe asa-zise "legi ale opiniei publice", de fapt generalizari empirice, pe care le prezentam in incheierea acestui capitol.
Opinia publica este foarte sensiblila la evenimentele importante.
Evenimentele de intensitate neobisnuita pot bascula temporar opinia publica de la o extrema la alta. Opinia nu se stabilizeaza cat timp implicatiile evenimentelor sunt percepute din perspective diferite.
Opinia publica este, in general, determinata mai puternic de fapte decat de vorbe - daca nu cumva respectivele vorbe sunt ele insele interpretate ca "evenimente".
Enunturile verbale si planurile de actiune au importanta maxima daca opinia este nestructurata, daca oamenii sunt sugestibili si daca ei cauta anumite interpretari din partea unei surse demne de incredere.
In general, opinia publica nu influenteaza aparitia evenimentelor; ea doar reactioneaza cand evenimentele apar.
Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinata de interesul propriu. Evenimentele, cuvintele si alti stimuli afecteaza opinia numai daca este perceputa relatia cu propriul interes.
Opinia nu ramane neschimbata timp indelungat decat daca oamenii simt ca interesul lor este implicat sau daca opinia - exprimata in cuvinte - este sustinuta de evenimente.
Daca interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt usor de schimbat.
Cand interesul propriu este implicit, opinia publica in democratie este, probabil, inaintea politicii oficiale.
Daca o opinie este insusita de o majoritate fragila sau nu este structurata solid, un fapt relevant tinde sa schimbe opinia in directia acceptata.
In situatii critice, oamenii devin mai atenti la modul de conducere - daca au incredere in lideri, ii sustin mai mult decat de obicei; daca nu au incredere, devin mai putin ingaduitori fata de conducere decat de obicei.
Oamenii sunt mai putin sovaelnici in deciziile critice referitoare la lideri, daca ei simt ca si altii au opinii asemanatoare.
Oamenii au opinii diferite si sunt capabili sa-si formeze mai usor opinii despre scopuri, decat despre modalitatea de atingere a scopurilor.
Opinia publica, asemenea opiniilor individuale, este influentata de dorinte. Si daca opinia se bazeaza in principal pe afecte, nu pe informatie, atunci ea se schimba, probabil, o data cu evenimentele.
In general, daca in democratie oamenii au oportunitati educative si acces la informatii, opinia publica reveleaza cunoasterea puternica a simtului comun. Cu cat oamenii informati sunt mai puternic implicati in evenimente si isi sustin interesele lor, cu atat mai probabil opinia lor va fi mai asemanatoare cu opinia obiectiva a expertilor.
Chiar daca "legile opiniei publice" formulate de Hadley Cantril si reproduse de noi dupa Scott M. Cutlip si Allen H. Center (1952/1982, 133) se bazeaza pe sondajele de opinie realizate in urma cu o jumatate de secol si exprima nivelul cunoasterii la acea data, ele au nu numai o valoare istorica, ci si una explicativa actuala, aproximand destul de corect procesele de formare si de schimbare a opiniei publice.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Bondrea, Aurelian. (1997). Sociologia opiniei publice si mass-media. Bucuresti: Editura Fundatia "Romania de maine".
Buzarnescu, Stefan. (1997). Sociologia opiniei publice. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.
Hennessy, Bernard. [1965](1981). Public Opinion (editia a V-a). Monterey: Brooks/Cole.
Le Bon, Gustave. [1911](1995). Opiniile si credintele. Bucuresti: Editura Stiintifica.
Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980](1984). The Spiral of Silence. Public Opinion - Our Social Skin. Chicago: The University of Chicago Press.
Price, Vincent. (1992). Public Opinion. Newbury Park: SAGE Publications, Inc.
Rotariu, Traian si Ilut, Petru. (1997). Ancheta sociologica si sondajul de opinie publica. Iasi: Editura Polirom.
Stoetzel, Jean si Girard, Alain. [1970](1975). Sondajele de opinie publica. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.
Stoetzel, Jean. (1943). Thorie des opinions. Paris: P.U.F.
Yeric, Jerry L. si Todd, John R. (1989). Public Opinion. The Visible Politics (editia a II-a). Itasca: F. E. Peabcock Publishers, Inc.
TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOSTINTELOR
|
Incercuiti pentru fiecare problema pusa in discutie (enunt sau intrebare) varianta de rezolvare pe care o considerati corecta si justificati alegerea facuta. La unele probleme sunt mai multe rezolvari. Incercuiti-le pe cele adecvate. Pentru a va verifica raspunsurile, in finalul testului sunt prezentate rezolvarile corecte, iar intre paranteze se indica subcapitolul sau paragraful in care se analizeaza respectiva problema. Scces! |
a. Seneca
b. Aristotel
c. Hesiod
d. Platon
Cui ii apartie aforismul "Glasul poporului este Divin"?
a. Niccolo Machiavelli
b. Lucius Annaeus Seneca
c. Thomas Hobbes
d. Michel de Montaigne
Termenul de "opinie publica" a fost utilizat in sens modern pentru prima data de:
a. John Locke
b. Blaise Pascal
c. David Hume
d. Jean-Jacques Rousseau
Cui ii apartiene dictonul "Vocea poporului, vocea prostilor"?
a. Pierre Charon
b. Jean-Paul Marat
c. Georg W. F. Hegel
d. Alexis de Tocqueville
Confuzia jurnalistica, descrisa de Floyd H. Allport (1937), consta in faptul ca:
a. jurnalistii sunt confuzi.
b. opinia exprimata de ei este neclara.
c. se echivaleaza opinia jurnalistilor cu opinia publica.
d. publicul nu este capabil sa recepteze mesajele jurnalistilor.
Opiniile permanente se disting de curentele de opinie, in principal, prin:
a. modul lor de formare.
b. durata.
c. modul lor de exprimare.
d. functiile lor sociale.
Climatul opiniei exprima:
a. opiniile publicurilor.
b. opiniile celor intervievati despre opiniile celorlalti.
c. opiniile celorlati, dar neinclusi in esantionul sondajului.
d. opiniile latente ale populatiei.
Exista diferente intre opinia populara si opinia publica?
a. Da, si anume .
b. Nu, pentru ca .
Fondatorul primului institut de sondare a opiniei publice din lume este:
a. Jean Stoetzel
b. Henry Durant
c. Louis Harris
d. George Gallup
Dupa cati ani de la fondarea primului institut de sondare a opiniei publice din lume (AIPO) a fost infiintat si in Romania un institut privat de sondare a opiniei publice?
a. Dupa 30 de ani.
b. Dupa 40 de ani.
c. Dupa 50 de ani.
d. Dupa mai mult de 5o de ani.
Teoria disonantei cognitive, elaborata de Leon Festinger (1957), explica:
a. schimbarea atitudinilor si comportamentelor.
b. schimbarea perceptiei de sine si a altora.
c. schimbarea sentimentelor si emotiilor.
d. schimbarea cognitiei sociale.
Teoriile atribuirii, initiate de Fritz Heider (1958), explica:
a. propriile comportamente si ale altora, pe baza relatiilor cauzale pe care indivizii le stabilesc.
b. propriile comportamente si ale altora, pe baza cunoasterii valorilor sociale.
c. propriile comportamente si ale altora, pe baza cunoasterii starii de spirit.
d. propriile comportamente si ale altora, pe baza relatiilor interpersonale.
Modelul covariantei, propus de Harold H. Kelly (1967), este validat de:
a. specificitate.
b. sociabilitate.
c. consistenta.
d. consens.
Eroarea fundamentala in atribuire consta in:
a. explicarea tuturor comportamentelor prin caracteristicile persoanelor.
b. explicarea tuturor comportamentelor prin factorii de context.
c. explicarea tuturor comportamentelor prin factorii de grup.
d. explicarea tuturor comportamentelor prin factorii socio-culturali.
Teoria lenesul cognitiv se fondeaza pe asumptia ca oamenii:
a. au tendinta de a reduce efortul de cunoastere folosind euristici.
b. au tendinta de a desfasura rationamentele intr-un ritm lent.
Daca un lider politic tine un discurs liber extrem de lung, sa spunem, de zece ore, acesta este:
a. un stimul salient, penru ca .
b. un stimul vivid, pentru ca .
Opinia publica reprezinta "complexul de preferinte exprimate de un numar semnificativ de persoane cu privire la o problema de interes general". Cine a dat aceasta definitiie general acceptata?
a. George Gallup
b. Bernard Hennessy
c. Jean Stoetzel
d. Gaston Berger
Totalitatea
persoanelor dintr-o
a. electoratul.
b. publicul general.
c. publicul activ.
d. publicul interesat.
Dupa Vilfredo Pareto (1916), termenul de "elite", in sens larg, ii designeaza pe:
a. cei ce exceleaza in domeniul lor de activitate.
b. cei ce au functii de conducere in administratie.
c. cei ce au functii de conducere in partidele politice.
d. cei ce exceleaza in activitatile extraprofesionale.
Sunt zvonurile o forma de exprimare a opiniei publice?
a. Da, pentru ca .
b. Nu, pentru ca .
Modelul palnia cauzalitatii se fondeaza pe asumptia ca opinia publica:
a. se formeaza instantaneu.
b. se formeaza printr-un proces de durata.
Modelul Foote-Hart se refera la:
a. relatia dintre opinii si atitudini.
b. relatia dintre opinii si cunostinte,
c. formarea in etape a opiniei publice.
d. formarea instantanee a opiniei publice.
Considerarea opiniei ca fapt social, in acceptiunea termenului data de mile Durkheim (1895), presupune ca acest fenomen:
a. este exterior individului.
b. exercita o constrangere sociala.
c. se manifesta in societate.
d. are functii sociale.
Sondajele de opinie publica si alegerile democratice se aseamana prin aceea ca:
a. toti cetatenii au sanse egale de a-si exprima optiunile politice.
b. toti cetatenii isi exprima optiunile politice.
Efectul band wagon exprima:
a. tendinta de regrupare in jurul "invingatorului" din sondajele preelectorale.
b. tendinta de asociere cu elitele politice.
Eroarea de +/- 3 la suta acceptata in sondajele de opinie publica presupune intervievarea unui esantion probabilist cu un volum de:
a. pana la 1000 de persoane.
b. 1000 - 1500 de persoane.
c. 2000 de persoane.
d. peste 2000 de persoane.
In sondajele de opinie publica intrebarile inchise conduc la aceleasi rezultate ca si intrebarile deschise?
a. Da, pentru ca .
b. Nu, pentru ca .
Credeti ca in
a. deschisa.
b. inchisa.
c. factuala.
d. de opinie.
Efectul de operator influenteaza rezultatele sondajelor de opinie?
a. Da, pentru ca .
b. Nu, pentru ca .
Principiul fundamental al democratiei este:
a. pluiripartidismul.
b. alegerile parlamentare.
c. suveranitatea poporului.
d. libertatea de opinie.
Rezolvari corecte
|
d (1.1) |
a (5.1) |
21. b (7.6) |
|
b (1.1) |
a (5.1) |
22. c (7.7) |
|
d (1.4) |
a,c,d (5.1) |
23. b,c (8.1) |
|
a (1.5) |
a (5.1) |
24. a (8.2) |
|
c (2) |
a (5.1) |
25. a (8.2) |
|
b (2) |
a (5.1) |
26. b (8.3) |
|
b (2) |
b (7) |
27. a (8.3) |
|
a (2) |
b (7.2) |
28. b,d (8.4) |
|
d (4.1) |
a (7.2) |
29. a (8.2) |
|
10. c (4.5) |
a (7.3) |
30. c (9.1) |
Interpretarea scorurilor
Pentru fiecare rezolvare corecta acordati-va cate un punct. Daca ati obtinut peste 25 de puncte, felicitari! Probabil ca veti trece cu brio examenul. Cu 20 - 24 de puncte este bine. Este multunitor daca totalizati 15-20 de puncte. Un scorul mai mic de 15 puncte este nesatisfacator. Recititi cu atentie capitolul!
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 4388
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
