Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


VIATA CUPLULUI MARITAL - DRAGOSTE SEXUALA: GENURI DE DRAGOSTE SI FORME ALE IUBIRII

Sociologie


VIATA CUPLULUI MARITAL

DRAGOSTE – IUBIRE – DRAGOSTE SEXUALA: GENURI DE DRAGOSTE SI FORME ALE IUBIRII

Relatiile umane acopera o sfera larga a raporturilor dintre oameni in care sunt incorporate: relatiile sociale (Szczepanski, 1972), create in cadrul actiunii umane si care reprezinta sfera bogata a relatiilor dintre om-om, om-grup, grup-grup, grup-societate si care au ca dimensiune fundamentala relatii de productie: relatiile de munca, de repartitie, forma de insusire a valorilor, dar si relatiile dintre structurile societatii si structurile sociale; relatiile interumane (L.v.Wiesse), ca orice tip de relatii dintre oameni, realizate direct sau indirect si care acopera intreaga existenta umana, microexistentiala si macroexistentiala; relatiile interpersonale, ca gen specific al relatiilor umane (E.Bujor, 2000) si care exprima orice raport, orice legatura intre indivizi umani, intre persoane capabile sa se perceapa reciproc, sa se inteleaga si sa se evalueze, aprecieze reciproc. Ele se particularizeaza de alte forme ale relatiilor interumane prin aceea ca se stabilesc intre oameni vii, concreti si constienti; intre oameni integrati in grupuri si Colectivitati; pot fi de reciprocitate, dar si cu valoare de unidimensionalitate;surprind omul in act,in conduite si comportamente specifice-domenii prin care omul se autopercepe,percepe partenerul, comunica, apreciaza (autoapreciaza), se pretuieste pe sine si pretuieste sau nu semenul,dandu-i acestuia ca si relatiei create,statornicite,sens si valoare axiologica. Relatiile interpersonale – sustine A. Tucicov Bogdan (1973) – au o sfera extrem de cuprinzatoare si sunt de prima importanta psihologica pentru om si structura sa de personalitate, iar efectele lor se resfrang in mod semnificativ asupra intregului sistem existential al omului.

Dintre toate formele raporturilor interumane cea mai puternica relatie interpersonala ramane prietenia care nu face abatere de la legile naturale,de la legile naturii umane,dupa cum nu trebuie sa omita interesele si dorintele individuale ale oamenilor.Ea,prietenia este considerata principala forma a dragostei,a iubirii dintre oameni,cea mai calda,cea mai complexa si cea mai profunda relatie interpersonala,care se defineste in forme ca:,,L-am iubit ca pe mine insumi” (Iliada, Homer), prin care se evoca marea prietenie dintre Ahile si Patrocle, cand primul deplange pierderea celui de-al doilea); prietenia este ,,un suflet cu doua trupuri” (Aristotel, 1924); ,,in prietenie sufletele se amesteca si se contopesc atat de complet incat se sterge cu desavarsire si nu se mai regaseste cusutura care le-a unit” (), ,, de ce o asemenea iubire? Pentru ca era el(ea), pentru ca eram eu” (Montaigne, 1925), prilej de construire a unei noi relatii umane, cu noi semnificatii si conotatii, superioare individului uman luat ca structura, ca entitate singulara.

Am sesizat ce spunea Homer prin versul ,,L-am iubit ca pe mine insumi”, respectiv,ca iubirea interumana,ca forma a relatiei interpersonale este fara termen de comparatie,ca ea este raportata doar la cel care o manifesta,la sine,care nu are nici un motiv de a nu se iubi,dar orientata spre ceva,spre cineva.Credem ca acest vers poate constitui un punct de plecare in abordarea dragostei si iubirii,ca forme particulare ale relatiilor interpersonale,in care se succed cautari, asteptari, perceperi, evaluari, care culmineaza, asa cum spunea si Aristotel, cu identificari de personalitate in realizarea ,,unui singur suflet cu doua trupuri”.

Realitati si relatii umane, concepte greu de definit, fenomene psihosociale controversate, contrariate, dar cu efecte imprevizibile, pozitive si negative, dragostea si iubirea au un continut polisemantic, o determinare psihologica puternica, in particular psihoafectiva, a caror izvoare le regasim in natura naturala a omului (E. Fromm, 1977), cu esenta sa sociala (K. Marx, 1968), in conditia sa umana (I. Panzaru, 1985). Atat dragostea cat si iubirea, in sens general, sunt sentimente, sunt stari subiective ale omului, traite, manifestate in conditii specifice, in situatii date. Originea sentimentelor – spune P. Janet, (1928) o regasim in primele reactii globale la o reactie psihica partiala; sentimentul fiind rezonanta intregului psihism la o modificare a unei tendinte – sustine Vasile Pavelcu (1982) – este intreaga viata interna a omului, ceva de importanta primordiala pentru existenta individului uman (ibidem); este starea afectiva complexa in continutul careia intra elemente emotive, imaginative, creative, sufletesti si care poate persista in timp, in lipsa stimulului (ibidem).

Dragostea – in sens larg (Mic Dictionar Enciclopedic, 1978) – se defineste ca un sentiment de afectiune pentru cineva, sau pentru ceva, intelegand afectiunea ca stare de simpatie, de prietenie sau de atasament fata de cineva (V. Pavelcu, 1982). Acceptand aceasta orientare, dragostea ca sentiment, ca stare subiectiva, determinata bio-psiho-social, este o relatie psihosociologica cu o puternica incarcatura afectiva, de simpatie si caldura sufleteasca fata de ceva sau cineva drag,ales si pretuit. Este vorba,asadar,de un sentiment uman, dobandit in plan relational, fara sa implice sau sa cuprinda sistemul relatiilor sexuale, dintre barbat si femeie in scopuri erotice. Este o forma de exteriorizare a starii de bucurie, de satisfactie si placere, de apreciere constructiva in raport cu o valoare, cu un obiect, cu o relatie, traite de individul uman in cadrul relatiilor sale cu lumea externa. Este un sentiment general uman, care se defineste prin iubire, intr-un anume sens se identifica cu iubirea: ,,cu toata dragostea”, ,,din toata inima”, “cu toata afectiunea”; “cu sentimente de iubire” etc.

Totodata, dragostea este un sentiment deosebit,de puternica afectiune si placere a individului uman in raport cu o persoana de sex opus (sau de acelasi sex, in conditiile homosexualitatii), relatie interpersonala cu valente si conotatii erotice, situatie cunoscuta si sub denumirea de amor – inversul denumirii ROMA – sediul papalitatii, orasul fiind considerat sediul, leaganul perversiunilor sexuale, denaturarii sensului dragostei reale, naturale (D. Rongement,1983).

Ce se poate intelege prin expresiile: ,,mor dupa ea/el”, ,ma topesc dupa el/ea”, ,,nu pot trai fara ea/el” etc. decat o relatie amoroasa, sexuala? Ce se poate intelege prin: ,,am facut dragoste cu?”. Nici intr-un caz, altceva, alta semnificatie in afara realizarii relatiilor sexuale.

Continutul polisemantic al dragostei este pus in evidenta si de Iulius Fritze prin lucrarea ,,Scoala dragostei sau Esenta casatoriei”(1995) si care surprinde tipurile de dragoste, ca sentiment de afectiune trait de individul uman in sistemul relatiilor sale cu lumea sa: 1)dragostea familiala, in care se intalnesc: dragostea maritala – intre partenerii cuplului familial; dragostea parintilor fata de copil – sentiment de satisfactie pentru venirea lui in lume si ca el apartine familiei; dragostea frateasca – bazata pe respect reciproc; dragostea materna – stare empatica etc.; 2) dragostea de sine si de altul – care se formeaza stadial-oral, anal, genital – de la starea egocentrica, la cea productiva si apoi la cea de sex-ultima debutand cu descoperirea propriului corp, a zonei genitale si continuand cu atitudinile si conduitele fata de acelasi sex si fata de sexul opus, care sunt orientate si fundamentate prin modele culturale practicate in familie. Avem de-a face cu dragostea ca sentiment de cautare si afectiune a sexului opus, ca daruire catre celalalt dar si ca implinire, bucurie, fericire, echilibru si liniste sufleteasca pentru sine. 3) dragostea fata de Dumnezeu – care exprima confesiunea religioasa practicata, in forma: ,,Sa nu ai alt Dumnezeu in afara de mine”, ,,Eu sunt Dumnezeul tau” etc. 4) alte tipuri de dragoste: dragostea de neam, de tara, de poporul din care provii; dragostea de locurile natale; dragostea de obiectele ce-ti apartin etc.

Interesante sunt si opiniile lui Ed. Wheat (1991 ) prin care autorul lucrarii ,,Fascinanta aventura a dragostei” surprinde genurile dragostei:

Epithumia presupune atat dorinta nestapanita de a fi impreuna, cat si daruirea sexuala totala,identificarea erotica dintre el si ea;

Eros reflecta dorinta de a poseda, starea de extaz, de placere reala, aleasa sau imaginata, de traire multipla care premerge casatoria;

Storge, gen de dragoste tipica relatiei dintre mama-fiu,tata-fiica,ca nevoie de a apartine cuiva sau de cineva;este intalnita si la grupul marital si devine generatoare de noi nevoi, de trebuinte, de noi impliniri, satisfactii si placeri, asigura protectie, siguranta, statornicie cuplului marital;

Phileo – cu izvoare in gandirea filosofica greca-philos-dragoste, iubire; fileo, dragostea ca totala afectiune, atasament, tandrete si gingasie; ca bucurie si placere a unuia de altul, de a fi impreuna, cadru intim, cald de impartasire a gandurilor, sentimentelor, trairilor, proiectiilor de viata comuna;

Agape, dragoste divina, dragostea fata de Dumnezeu, dar si dragostea lui Dumnezeu fata de noi oamenii; ,,Dumnezeu este iubirea”, ,,sa iubesti pe Dumnezeul tau, cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Laroche,1995). Acest gen de dragoste isi are izvorul in instituirea casatoriei, prilej in care Dumnezeu a folosit notiunea ,,agape” pe care a definit-o prin indemnul: ,,Barbatilor, iubiti-va sotiile voastre, dupa cum Iisus a iubit Biserica” (ibidem).


Dragostea ramane relatia umana, interpersonala, generoasa, ampla dar necesara, indispensabila omului si convietuirii lui sociale, care desi cuprinde stari emotionale, in maniera sa dezorganizeze o constructie,o realitate bio-psiho-sociala a individului uman,ea este si rezultatul actelor rationale, in sensul stapanirii starilor nou create la individ odata cu declansarea acestora. In dragoste participa si el si ea, pe acest teren se fac transferuri de trairi, sentimente si planuri de viata, in ea se reflecta dar se si constuiesc imagini ale propriei existente, dupa cum in dragoste avem de-a face cu un fenomen nou, iubirea de altul, care inainte de toate inseamna iubirea de sine; iubindu-ma,pot sa-mi iubesc semenul, iubindu-ma ma ofer altuia. Nu intamplator se vorbeste ca dragostea este un fenomen relational real, dupa cum este o declansare de moment, o reactie la prima vedere. Iulius Fritze (1995) descifrand acest fenomen al dragostei il structureaza in: a) dragostea adevarata sau reala care se caracterizeaza prin: se realizeaza in timp, se construieste; ia in calcul calitatile/defectele partenerului; creaza cadrul intim al trairii unul pentru altul, de daruire si impartasire a sentimentelor; da sigaranta, incredere, protectie; se viseaza cu ochii deschisi privind relatia creata si viitorul fiecaruia ca si al cuplului; este o relatie constanta, stabila, responsabila si de durata, in cadrul ei atractia fizica cuprinde un loc minor in raport cu amploarea problemelor de fond; afectiunea si daruirea reciproca apar ceva mai tarziu si poate conduce la casatorie, spre care subiectii nu se grabesc. b) dragostea nebuna, la prima vedere care se particularizeaza de cea reala prin: declansarea sa este brusca si pe baza unor insusiri minore, celelalte fiind putin cunoscute; are drept dominanta egoismul si satisfacerea nevoilor de sine, facilitand legaturi concomitente cu alti parteneri; traire oarba, ireala (in lumea visurilor) si satisfaceri de moment; trecerea pe planul doi a problemelor fundamentale si aducerea in prim plan a celor de importanta efemera (atractia fizica); relatia erotica este un scop in sine, placut chiar daca este fara alte conotatii; este o relatie in care afectiunea apare timpuriu avand astfel si un caracter dinamic, brusc, schimbator si imprevizibil, ceea ce inseamna ca poate inceta timpuriu; relatia se vrea finalizata prin casatorie imediata, amanarea acesteia fiind considerata o privatiune.

Dragostea, ca fenomen psihosocial, se invata in procesele fundamentale ale integrarii si socializarii omului pe toate treptele devenirii sale; este un fapt fundamental pentru omenire, pentru om si linistea lui indiferent de sensul dat acesteia: de sentiment afectiv fata de ceva sau cineva,sau ca sentiment erotic fata de o persoana de sex opus (amor). Dragostea si sfera ei este acoperita de lumea indragostitilor, a subiectilor angajati in acest fenomen, lume ce se structureaza in urmatoarele categorii de indragostiti (J. A. Lee, 1989, I. Mitrofan si C. Ciuperca, 2000):

eroticul – este romantic,partenerul ideal,se identifica cu partenerul; implica relatii sexuale timpurii; capacitatea de a fi proaspat in dragoste; posibile relatii extraconjugale/extraparteneriale;

ludicul – este tipul infidel, cu libido nestatornic; prefera relatiile paralele; cere dependenta partenerului, ontinuitate; buna imagine de sine; nu se implica in relatii; se autodezvaluie usor; superficial, dar si dependent      afectiv, emotional; dispune de arta seductiei, fantezist, surprinzator; dragoste placuta, imaginativa;

stargicul – partener afectiv ce se descopera prin altul, prin dragoste; este un partener/prieten de neinlocuit; se securizeaza reciproc; incredere mutuala si fidelitate neimpusa; relatiile sexuale incep tarziu, dar bine;

maniacul – dependent emotional,extrem de gelos;fire obsedata de persoana iubita; practica dragostea intensa si dezvolta nelinistea; imaginea de sine redusa, saraca, minima apreciere; putin atragator pentru altii; respins,abandonat;

agapicul – putin posesiv, iertator, abdator, tolerant; placut, acceptat si pastrat in relatie; nu se indragosteste, isi ofera dragostea altcuiva; se considera masochist (placere prin durere); suportiv pentru partener;

pragmaticul – dragostea este privita ca o valoare materiala; preia bunurile partenerului pe care le gestioneaza; persoanele sarace, cele fara valori materiale nu prezinta pentru el interes, deci nici valoare, si nici dragoste; dragostea pentru el e pentru valorile materiale, nu pentru persoana; iubirea reprezinta un instrument de obtinere a unui efect pentru satisfacerea unei nevoi materiale.

Viata confirma faptul ca orice tipologizare, de orice natura, nu are pretentia de a proceda la obtinerea de structuri pure, dimpotriva, de a evidentia caracterul complex, mixt, amplu al fenomenului, inclusiv al celui de dragoste care presupune o puternica dimensiune afectiva, subiectiva, sentimentala in cadrul carora emotionalitatea (primilor pasi in dragoste) dezorganizeaza sistemul, il reorienteaza spre ceva sau cineva. Acest aspect confirma faptul ca relatiile de dragoste, de dragoste erotica au in continutul lor ansamblul factorilor mentali, afectivi, intelectuali, social-morali care au drept finalitate stabilirea unor legaturi puternice intre parteneri sau in acuplarea persoanelor de sex opus (J. Evola 1994).

Iubirea, este tot un fenomen psihosocial, care exprima starea, dispozitia favorabila afectivitatii, a vointei subiectului pentru ceea ce a simtit si recunoscut ca bun, in raport cu obiectul acestei stari; sentimentul erotic manifestat fata de o persoana de sex opus (Mic Dictionar Enciclopedic, 1978). Sentimentul iubirii – se manifesta ca o formatiune complexa, integrativa care se organizeaza in jurul unui obiect, el sau ea, sot sau sotie, si care se cultiva in toate etapele si ciclurile vietii si ale familiei prin modele culturale, de comportament, ce sunt promovate (S. L. Rubinstein).

Ca stare de sentiment afectiv, iubirea modeleaza, regleaza atitudinile subiective si valorice, conduitele subiectilor care se afla in relatii de cuplu, de parteneriat. Ea are un continut preponderent erotic; iubitul este indragostitul, cel caruia partenerul i se daruieste, persoana care intretine relatii sexuale cu partenerul, este amantul. Iubirea exprima in cel mai inalt grad complexitatea relatieiinterpersonale, a relatiei de cuplu, in care se concretizeaza placerile, bucuriile, satisfactiile, visurile, expectantele, proiectiile si constructiile de perspectiva, corelate cu manifestari, conduite si comportamente de expresie si intensitati diferite, specifice naturii subiectiilor (P. Petroman,1999). Ea, iubirea, mai mult decat dragostea, reflecta, prin continutul ei, dorinta de a avea pe cineva-pe el sau pe ea-in preajma ta. Starea de indragostit este doar situatia subiectiva a persoanei, este forta de cautare, de trimitere interna catre persoana indragita,este pornirea spre celalalt, in timp ce iubirea reprezinta actiunea, conduita, comportamentul sexual realizat cu persoana indragita;este modul manifest de identificare in actul erotic cu partenerul, este unirea, acuplarea subiectilor relatiei erotice, construita adecvat si fundamentata afectiv si emitional.

Fiind un fapt ce rezida in relatiile dintre subiectii actiunii erotice, iubirea, ca de altfel si dragostea,parcurge o etapa de conturare, de cristalizare, cand partenerii considera ca s-au identificat, s-au descoperit si ca sunt apti din punct de vedere calitativ pentru construirea relatiei date, ca sentimentele lor pot fi finalizate prin trairea reala a contactului dintre ei (el si ea). Situatia realizata este cu totul alta, totul este altfel, totul pare sau nu in roz, perfect sau perfectibil, defectele sunt trecute pe planul doi,calitatile evidente sunt acum prioritare. In aceasta situatie avem de-a face – spune V. Pavelcu, 1983 – cu o cuplare, cu o iubire, cu o unitate a celor doi parteneri in care sunt vazute doar cristalele, perlele afective. Apoi urmeaza faza de maturizare, rezultat al adaptarii, obisnuirii celor doi de a fi impreuna, caracterizata prin stabilitate, iar afectivitatea isi urmeaza propria devenire, cu tensiuni constructive in masura sa consolideze dragostea maritala, de cuplu conjugal.

Profesorul P. Petroman (1999) analizand fenomenul iubirii, sustine ca poate fi structurat in urmatoarele categorii:

iubirea reala, fireasca, rezultat al intercunoasterii, intercomunicarii si promovarii unor relatii intrepersonale, constructive, pozitive; conduitele partenerilor sunt forme de manifestari ,,comune”, ale unuia prin celalalt, autentice;

iubirea aparenta, in care partenerii in exterior simuleaza relatii calde, laudative, tandre, de admiratie si de totala atentie, in locul celor reale, respectiv: contradictorii, tensionale si conflictuale, de ostilitate etc. Continutul acestui tip de iubire este dat de relatii distorsionate, transformate, inautentice;     

iubirea tranzitorie, caracterizata prin hiperafectivitate, instabilitate, curiozitate erotica; se iubeste actul sexual si nu femeia, ea ramanand moment al pornirii si implinirii sexuale;

iubirea egoista cand ambii parteneri, ambii subiecti ai relatiei de iubire nu-si pot explica sensul raporturilor dintre ei; sunt egoisti, fiecare pentru sine, au tendinta de dominare, chiar de tiranie unul fata de celalalt;

iubirea compromis, specifica situatiei post act; iubirea apare dupa consumarea actului sexual, ca un dat si care se finalizeaza in cele mai multe cazuri, acceptand casatoria;

iubirea incompleta, relatie in care asistam la o diminuare a sentimentului sau la opusul acesteia, accentuarea comunicarii interactive intre parteneri pe seama unei involutii a afectivitatii.

Asadar, iubirea ramane o relatie ampla, complexa, stadiala, cu debuturi lente sau rapide, brusce, cu trairi contradictorii la subiectii iubirii; ca orice relatie, si in iubire se produc transferuri mau intai de sentimente, nsotite de vorbe pline de caldura cu valoare de persuadare si de castigare a daruirii unuia catre celalalt, de actiuni reciproce finalizate prin contacte sexuale. Este o traire ce pleaca de la atractia fizica si psihica, atractie ce se metamorfozeaza in tensiuni bio-psihologice si de transformare, de adaptare a conduitelor spre dobandirea comportamentelor erotice. Investitia afectiva facuta in iubire trebuie recompensata in actul sexual.

2. CONSTITUIREA CUPLULUI

Partenerul si alegerea lui

Orice alegere este importanta pentru individul uman, pentru ca ea exprima un act de vointa, de decizie si risc pentru optiunea facuta dintr-un numar de posibilitati existente. Cu atat mai mult alegerea partenerului de viata reprezinta momentul fundamental de devenire a omului, a personalitatii sale, saltul produs in dinamica rol-statusului individului uman, poate chiar mai important, daca nu tot atat de important – sustine A. Girard (1971) – ca cel al alegerii profesiei. Este actul decizional ce are la baza o multitudine de factori psihologici, morali, sociali, economici, religiosi, culturali etc. – dar care trebuie sa asigure functionalitate sporita relatiilor de cuplu si constructie proiectiva pozitiva. Alegerea partenerului – arata H. H. Stahl (1962) – se pierde in memoria timpului, in istoria societatii si a familiei, o regasirm ,,institutionalizata” prin norme de cultura in tipurile familiilor, indeosebi in familiile comunitare, de trecere, si moderne, nucleare, dupa cum in structurile nou aparute odata cu ,,familia fracturata” (A. Toffler, 1973,1983). Este oare casatoria o alegere de tipul loteriei? A. Girard (1971) raspunde ca poate fi, numai ca in aceasta loterie biletele nu sunt distribuite la intreaga populatie, ci doar in interiorul unor grupuri, mai mult sau mai putin restranse/extinse, formate din baieti si fete care deja sunt imperecheati din punct de vedere social. Apoi, timpul scurs intre prima intalnire si realizarea menajului, a cuplului familial, este plin de evenimente pozitive sau negative; uneori acesta isi au debutul in copilarie, in etapele vietii fiecarui subiect, dupa cum se poate sa fie marcat de o aparitie brusca, la prima vedere, ca rezultat al unei impulsiuni neasteptate din partea ambilor subiecti. Incat alegerea partenerului poate fi, asadar, rezultatul unei decizii gandite in timp, dupa imprejurari dar si dupa calitatile indivizilor umani aflati in relatia de iubire, dupa cum si consecinta unei maturizari lente a celor in cauza. Graba deciziei de casatorie, de cele mai multe ori, este motivata de conveniente sociale, ca reactie la obstacolele sociale, de frecventa conceptiilor prenuptiale si descoperire, pe aceasta baza, a unei sarcini etc.

Cea mai mare perioada de timp din istoria familiei este dominata, insa de relatiile traditionale, specifice tipului comunitar de existenta (A. Comte, 1908, Fr. Tonnies, 1920), familiei de trecere ca si celei sociale (E. Durkheim, 1893), cu mari rezonante in familia nucleara (H. H. Stahl, 1962) si aproape inexistente in familia fracturata (A. Toffler, 1983). In primele situatii dreptul de alegere a partenerului in casatorie revine patriarhului familiei (Fr. Le Play, 1871), pentru ca in acest tip de comunitate,individul este absorbit de familie;in alegere au prioritate criteriile economice, in principal averea,la care se aduga statusul social,etnia,religia etc., in timp ce pentru familia fracturata primeaza emanciparea familiei, a partenerilor, cariera acestora, starea de bine creata in cuplu. Asadar, alegerea partenerului isi are devenirea sa in baza unor criterii specifice etapelor de dezvoltare a familiei si societatii globale, criterii ample in care primeaza, in raport cu etapa de dezvoltare, fie valorile material-economice, de pastrare sau crestere a acestora,cu sensuri integrative,fie dimensiunea psihologica, psihosociologica, in care locul prioritar este ocupat de atractia interpersonala, de perceperea, intelegerea si evaluarea reciproca, de satisfacerea nevoilor si functiilor naturale, psihologice si sociale ale partenerilor si cuplului realizat, fie ambele dominante, in cazurile cele mai fericite. Afectivitatea, sentimentul dragostei, al comunicarii, autorealizarii si intimitatii ramanand dimensiunile fundamentale in alegerea partenerului de viata.

Dragostea, iubirea actioneaza ca nevoie si descopera la parteneri o bogatie de calitati, de atitudini si comportamente pline de duiosie,de caldura si tandrete, pe care le transferi celuilalt. In acelasi timp partenerul relatiei se simte bine in aceasta situatie, reciprocitatea in dragoste si iubire nu se lasa asteptata, focul aprins trebuie mentinut, flacara lui nu trebuie lasata sa se stinga, lucru posibil numai prin participarea, prin ,,arderea” pentru aceeasi cauza a ambilor parteneri. La dragoste si iubire trebuie sa se raspunda prin dragoste si iubire, pentru ca nu exista om care sa nu aiba nevoie de dragoste, de iubire, iar viata este traita cu adevarat doar cand este hranita cu iubire, cand el si ea s-au identificat prin dragoste si iubire (Aristotel, 1924).


Viata aduce in planul alegerii partenerului, in afara criteriilor prezentate si alte oportunitati: apropierea zonala (aceeasi zona geografica) numita Homogamie geografica si apropierea sociala si culturala, respectiv a statusurilor sociale si nivelurilor de instructie, numita homogamie sociala si culturala (A.Girard, 1971); complementarietatea, priveste completarea reciproca a partenerilor in realizarea cuplului si a unitatii lui, pentru depasirea unor disfunctionalitati posibile sau efective in plan economic, sociocultural, psihosocial etc.: „am preferat sa ma casatoresc de dragul copiilor”; „ea vede, eu nu vad”; „eu sarac, ea bogata” etc. (P.Petroman,1999); alegerea partenerului de viata este alegerea pentru sine, iar asteptarile, expectantele in alegere sunt reciproce, pentru ca aceasta alegere se face o data (in cele mai fericite cazuri, E.Bujor) in viata si o faci pentru tine, pentru ei si in folosul ambilor si a fiecaruia in parte (I. si N.Mitrofan, 1994); similitudinea structurilor somatice, fizice – tendinta de a se alege cei cu aceeasi structura corporala ca inaltime, sau marime(gras/slab), culoarea ochilor, a parului etc. – „cine se aseamana se aduna”, etc.; continutul relatiilor interpersonale dinamica acestuia, priveste posibila aparitie a unor raporturi tensionate ori conflictuale, care pot fi gestionate pozitiv numai cunoscandu-se unul pe celalalt: unul este tolerant, calm, intelegator fata de celalalt care este mai dinamic, nestapanit; concesiile fiind absolut necesare in conditiile unor relatii tensionate ocazionale si neconcomitente (P. Petroman,1999).

Nu sunt de neglijat, in alegerea partenerului expansivitatea, empatia, dialogul nonverbal, modelul bioenergetic, atractia fizica, conduita psihica etc. a acestora, care fac parte – spune P. Petroman, 1999 – alaturi de criteriile prezentate, din ecuatia alegerii formata din mai multe necunoscute.

Deducem din cele expuse,ca nici etapa contemporana noua, cea a familiei fracturate nu a renuntat la unele aspecte specifice traditionalismului, in sensul ca se face apel la cantitatea valorilor economice ale partenerilor, la asteptari existentiale superioare, la unele tranzactii, sau jocuri ale ofertelor si cererilor, in cadrul carora se ofera status superior si se cere iubire, intelegere, loialitate si de ce nu supunere, incercandu-se sa se gaseasca partenerul convenabil (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998). Devine stringenta astazi, nu problema alegerii, ca la existentialisti, ci de a se gasi alesul, de a invata sa se gaseasca partenerul si pe aceasta baza sa se cunoasca, sa se descopere si sa decida daca se potrivesc sau nu pentru o viata in cuplu.

2.2 Cuplul conjugal – cuplul erotic

Cuplul, sustineam in capitolele anterioare, se prezinta ca o structura socio-umana contradictorie, bidimensionala, in care partenerii – el si ea, sau el / el, ea / ea in conditiile homosexualitatii – se satisfac, se completeaza si sustin reciproc, se stimuleaza in devenirea individuala si comuna, atat in plan biologic, psihologic, cat si social unul prin intermediul celuilalt. Privit astfel, cuplul poate intruni cel putin doua tendinte: una, de stabilitate si consonanta, existentiala, de echilibru, armonie si placere, in forma cuplului conjugal, iar a doua tendinta este cea disonanta, de instabilitate, dezarmonie, de obtinere a unor „placeri” de scurta durata, doar ca defulare sexuala, in forma cuplului erotic.

In primul caz, cuplul conjugal este rezultatul alegerii partenerului si se contureaza dupa faza de indragostit prin manifestarea dragostei, a dragostei sexuale, ca unire afectiva a doua persoane de sex opus determinata de factori mentali, afectivi, morali, intelectuali ce depasesc structura naturala, biologica, a individului uman (J. Evola, 1994). El, cuplul, se realizeaza ca scop al unirii celor doi, el si ea, si credem ca niciodata ca mijloc. Diversitatea actelor, actiunilor, conduitelor partenerilor devin convergente si sunt orientate spre cuplu, spre realizarea unitatii prin casatorie. Ambii actori fiind animati de afectivitate, iubire, de dorinta de a fi si de a trai impreuna, de a avea urmasi si de a-si crea o proprie prosperitate si confort material, psihologic si social. Construirea cuplului conjugal este un act de vointa, in care intra, vrem nu vrem, si afectivitate atat cat este nevoie pentru ca alaturi de alte procese psihice si intelectuale sa determine actiunile necesare infaptuirii cuplului, a scopului raportului dintre el si ea. Ca o forma a relatiilor interpersonale, cu o conotatie aparte, fata de orice raport individual, cuplul conjugal presupune verificarea, examinarea propriilor caracteristici si trasaturi prin altul, prin celalalt, dupa cum se bazeaza pe complementaritate, respectiv, satisfacerea complementara a trairilor, a legaturilor statornicite intre parteneri, complementaritate care are la baza compatibilitatea partilor atat din punct de vedere atitudinal, cat si comportamental, actional. In cuplul marital, persoanele parteneriale isi sincronizeaza conduitele, manifesta genuri comune de conduite, el si ea, ei, reusesc sa obtina o identitate calitativa a raspunsurilor la stimulii interni sau externi, la presiunea factorilor asupra unitatii create. Aceasta si pentru ca partenerii pornesc in cuplu pe baza cooperarii si colaborarii interdimensionale in distributia ca si in realizarea rol-statusurilor familiale; pleaca de la acceptarea si promovarea competitiei interpersonale in infaptuirea drepturilor si obligatiilor care decurg atat din status, cat si din rolul familial asumat.

O asemenea tactica, uzitata in relatiile cuplului marital, cu determinari in societatea contemporana, are efect benefic in plan socioprofesional, in cariera fiecarui partener, dar si pentru stabilitatea si autoritatea cuplului. Este vorba, mai intai, de intelegerea manifestata de parteneri privind complexitatea relatiilor interpersonale din cuplul marital, cand alaturi de cooperare exista posibilitatea aparitiei relatiilor tensionale, chiar conflictuale, ale caror izvoare le gasim intr-o multitudine de factori – psihologici, materiali si psihosociologici, relationali – pe care nu-i analizam acum – si care doar prin tact si intelegere pot fi depasite; dupa cum este vorba, in al doilea rand, de capacitatea manifestata de parteneri pentru intreprinderea unor actiuni concrete, bazate pe analize si decizii comune in gestionarea constructiva, pozitiva a tuturor situatiilor dorite sau nedorite, dar existente in cadrul cuplului, a caror nesolutionare subrezesc cuplul, orientandu-l spre disolutie.

Asadar, cuplul marital reprezinta unitatea data de relatia dintre el si ea prin casatorie, deci cu recunoastere sociala legala, este implinirea starii de cautare interumana, de dragoste si iubire care se dobandeste in situatii si conditii sociale, etnice, religioase si traditionale specifice. El reprezinta o noua viata, viata in doi, ca rezultat al deciziei de schimbare a vietii singure, de construire a existentei alaturi de el / ea, de fiinta cautata si gasita, dorita si acceptata ca partenera, in masura sa-ti aduca ceva, ceva dorit de tine si pe care singur nu-l poti obtine: afectivitate, intelegere, atentie, tandrete, toleranta, proiectii noi, dragoste si iubire, decizie in doi, procreatie (obiectivare in urmasi), adaptabilitate, idealuri si sanse de noi constructii familiale, rabdare si pretuire, comunicare totala, convingeri si sperante de mai bine.

Cuplul conjugal, cel marital, nu se poate construi in lipsa dimensiunii erotice, dar el se realizeaza ca o microexistenta, ca o microstructura existentiala, deci bio-psiho-sociala, prin unirea partenerilor heterosexuali, ca individualitati, ca entitati bio-psiho-sociale. El este rezultatul unor ample si contrariate procese interactionale motivate bio-psiho-social, natural-afectiv si social; de structurare interna a rolurilor-sex, a comunicarii verbale si nonverbale, si pe aceasta baza a actiunilor si conduitelor in perspectiva dezvoltarii cuplului. Astfel, cuplul marital devine un nou mod de viata, de existenta, unde partenerii se dezvolta, se modeleaza la traiul in doi, isi comunica si devin fiinte complete unul prin celalalt, cu un obiectiv constructiv, dat de obtinerea copiilor, a urmasilor.

In al doilea caz, cel al cuplului erotic, relatia interpersonala devine mijloc, avand drept sens, dobandirea doar a dragostei sexuale in vederea acuplarii. Prioritar, asadar, apar senzualitatea, instinctul, nevoia de sex, nevoia de altul (de partener sexual), in afara cuplului conjugal, in care primeaza atractia fizica, comunicarea intersexuala, satisfacerea unei nevoi naturale si psihologice, lasandu-se pe planul secund intercunoasterea, descoperirea valorilor individuale, rol-statusurile ca si proiectia in viitor a relatiei. Etapa contemporana aduce cu sine, in cadrul „familiei fracturatenoi forme de cuplu erotic, blamate candva, „neobservate” tolerate sau legalizate astazi. Ele au facut subiectul analizei noastre intr-un capitol distinct.



Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1161
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site