Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Statistica

Metode si tehnici de gestiune a riscurilor bancare

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic




Metode si tehnici de gestiune a riscurilor bancare

Asa cum am precizat anterior, gestiunea riscurilor bancare consta in ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare, in vederea eliminarii, evitarii, divizarii si finantarii lor, precum si a diminuarii expunerii la risc a fiecarei banci.




v     Eliminarea sau evitarea riscurilor

Eliminarea sau evitarea riscului se realizeaza prin cunoasterea si indepartarea cauzei care il produce, adica prin reproiectarea activitatilor asociate si a fluxurilor de operatii, subliniindu-se din nou importanta primei etape de identificare si evaluare a riscurilor, fiind dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat si cuantificat corespunzator.

In acelasi sens, unele societati bancare au inceput sa recurga la o serie de solutii radicale cum ar fi renuntarea la unele produse si servicii bancare neprofitabile sau generatoare de risc sau suprimarea unor activitati mai putin cunoscute.

Necesitatea de eliminare sau evitare a riscului se impune tot mai mult ca urmare a situatiilor aparute care determina societatile bancare sa renunte la o serie de operatiuni specifice ce sunt preluate de alte institutii si firme (cum ar fi operatiunile cu carduri efectuate de marile magazine), bancile fiind astfel obligate sa-s orienteze activitatea spre alte domenii profitabile, dar in acelasi timp riscante, cum ar fi extinderea si diversificarea operatiunilor speculative pe piata internationala.

Importanta eliminarii si evitarii riscului rezulta din efectul pe care aceste operatiuni il au asupra reducerii costurilor totale ale bancilor, costuri asociate riscurilor, acest lucru producandu-se numai daca banca a apreciat corect cheltuielile asociate si veniturile ajustate in functie de risc pentru fiecare gama de produse sau activitati.

v     Finantarea riscurilor

Finantarea riscurilor ca obiectiv global al managementului riscurilor presupune atat acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cat si transferul riscurilor (prin asigurare sau operatii cu instrumente derivate), in general procedandu-se la acoperire in cazul riscurilor a caror frecventa si amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau cand nu exista alte asigurari pe piata, iar in cazul unei expuneri nu foarte previzibile apelandu-se la transferarea riscului, aceasta fiind insa conditionata de existenta unor piete de asigurari conventionale, polita de asigurare fiind considerata un mijloc de transferare a riscului.

Pentru acoperirea riscului se poate utiliza pe de o parte un program formal de finantare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate sau prin prelevari pentru fondul de rezerva constituite pentru pierderi de creditare, iar pe de alta parte bancile pot acoperi riscuri in afara unor programe formale de finantare, prin trecerea pierderilor pe cheltuieli sau prin acoperirea lor din capital, pe masura producerii lor.

In elaborarea unui program de asigurare pentru banca in ceea ce priveste asigurarea transferului riscurilor, banca are de ales intre mai multe posibilitati:

negocierea centralizata cu limitarea numarului de polite;

negocierea descentralizata, politele fiind incheiate separat;

programe de asigurare specifice pentru diferitele activitati bancare.

Desi ar trebui sa se apeleze la transferul riscurilor doar in final, dupa ce au fost parcurse toate celelalte etape, in practica transferarea riscurilor este prima si, cateodata, chiar singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

1. Metode si tehnici de gestiune a riscului de credit

1.1. Obiectivele gestiunii portofoliului de credite

Gestiunea riscului de credit are ca obiectiv limitarea sau reducerea pierderilor datorate deprecierii situatiei debitorilor prin adoptarea unui set de politici care exprima esenta managementului riscului de credit.

Politica de creditare trebuie sa cuprinda descrierea obiectului si utilizarii creditelor acordate de banca, precum si modalitatea de acordare si incasare a acestora, considerentele care alcatuiesc temeiul unei politici sanatoase de creditare fiind expuse in cele ce urmeaza:

limita asupra portofoliului de credite total, exprimata in raport cu depozitele, capitalul sau activele totale, care trebuie sa ia in considerare cererea pentru credite, volatilitatea depozitelor si riscurile de credit;

diversificarea geografica poate deveni o problema pentru banca in ceea ce priveste creditele neperformante, daca nu dispune de un management de calitate, in special in cazul regiunilor cu economii nedezvoltate;

concentrarile de credite se refera la expunerea maxima admisa pentru un client si/sau sector de activitate, aspect important mai ales pentru bancile mici, orientate regional sau specializate, politica de creditare necesitand prevederea ca toate concentrarile sa fie revizuite si raportate periodic;

necesitatea specificarii tipurilor de credite de care pot beneficia clientii in vederea evitarii acelor categorii de credite care au dat nastere unor mari pierderi;

scadenta maxima pentru fiecare tip de credit in vederea acordarii imprumuturilor dupa un grafic de rambursare, care trebuie determinat in raport cu sursa anticipata de rambursare, cu scopul creditului si cu durata de viata a garantiilor;

stabilirea ratei dobanzii la diversele categorii de credite astfel incat sa poata acoperi costurile depozitelor, administrarea creditului si pierderile probabile si sa aduca o marja de profit, cu necesitatea revizuirii si ajustarii periodice pentru reflectarea modificarii costurilor sau a factorilor concurentiali;

autoritatea de creditare este determinata in functie de marimea bancii, astfel ca la bancile mici avem de a face cu o competenta centralizata, iar bancile mai mari, pentru evita intarzierile in procesul de creditare, tind sa descentralizeze in functie de zona geografica, produsele de creditare, tipurile de clienti;

necesitatea prevederii de catre politica de creditare a cerintelor de marja pentru toate tipurile de titluri acceptate ca garantii si intocmirii unui grafic pentru evaluarea periodica a garantiilor;

identificarea si recunoasterea deprecierii unui credit sau a unui grup de credite evaluate impreuna de fiecare data cand apare probabilitatea incasarii de catre banca a sumelor datorate conform clauzelor contractante ale creditului, deprecierea putand fi recunoscuta prin reducerea valorii contabile a imprumutului pana la nivelul valorii realizabile, estimate printr-un provizion existent sau prin recunoasterea sa in contul de rezultate al perioadei in care are loc deprecierea;

asigurarea unor informatii pertinente pentru determinarea factorului de risc, a pierderii probabile si a unor proceduri de urmarire a creditelor restante;

definirea cerintelor privind situatiile financiare din care reiese bonitatea clientilor persoane fizice sau juridice la diverse nivele de creditare, proiectii financiare pe tot intervalul de timp pana la scadenta imprumutului in vederea asigurarii ca imprumutul poate fi rambursat din fluxuri de trezorerie.

1.2. Politici privind managementul riscului de credit

Gestiunea riscului de credit cuprinde un ansamblu de politici menite sa limiteze sau sa reduca riscul de credit cum sunt politicile asupra concentrarilor si expunerilor mari, creditarii partilor implicate sau supraexpunerilor la risc, politici referitoare la clasificarea activelor, care implica evaluarea periodica a capacitatii de rambursare a portofoliului de credite, inclusiv dobanzile neincasate care expun banca la riscul de credit, politici privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor pentru acoperirea pierderilor anticipate.

Competentele pentru aprobarea creditelor trebuie sa adopte decizii prudente de creditare, in cadrul parametrilor stabiliti, sa dispuna de proceduri de incasare a capitalului, dobanzii si comisioanelor conform conditiilor de rambursare stabilite, sa existe un sistem de abordare a creditelor neperformante, a expunerii la riscul de credit.

In vederea solutionarii creditelor problema trebuie adoptate la timp masuri de ameliorare sau de incasare a acestor active slabe calitativ pentru a se evita acumularea pierderilor care pot ameninta solvabilitatea bancii, strategiile de solutionare incluzand:

diminuarea expunerii la riscul de credit al unei banci prin obligarea clientului de a aduce capital sau garantii reale ori personale suplimentare;

extinderea colaborarii cu clientul in scopul imbunatatirii capacitatii de rambursarea a serviciului datoriei prin servicii de consultanta, elaborarea unui program de reducere a costurilor si majorare a veniturilor, de restructurare a datoriei sau vanzarea unor active;

incheierea unui parteneriat cu clientul pentru preluarea acestuia din urma de catre o parte cu bonitate mai buna;

lichidarea riscului printr-o actiune judiciara sau extrajudiciara referitoare la executarea garantiilor personale sau reale, executarea silita.

O importanta deosebita prezinta informatiile care sa permita organelor de supraveghere si tertilor interesati sa evalueze in mod corespunzator situatia financiara a bancilor, principiile de prezentare referitoare la un risc de credit „sanatos”, recomandate de Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancara cuprinzand informatii referitoare la gestionarea riscului si politicile de control, metodele folosite pentru inregistrarea in contabilitate a creditelor si provizioanelor pentru riscul de credit, creditele depreciate si restante, provizioane generale (rezerve pentru pierderi din credite) si specifice pe categorii mari de clienti si zone geografice, expunerile si concentrarile mari, informatii reale despre credite structurate.

Un obiectiv esential al organelor de reglementare bancara in ceea ce priveste gestiunea riscului de credit il constituie limitarea expunerilor bancii de a se baza excesiv pe un client sau grup de clienti; reglementarile prudentiale moderne prevad, de regula, ca o banca nu poate efectua investitii, acorda credite mari sau alte facilitati de creditare peste o anumita limita, care reprezinta un procent din capitalul si rezervele bancii, in acest context organele de supraveghere bancara aflandu-se in situatia de a monitoriza atat sectorul bancar, cat si expunerea la riscul de credit a unei banci individuale, pentru a proteja interesele deponentilor si a preveni situatiile de plasare sub risc a intregului sistem bancar.

Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancara a recomandat un nivel maxim al expunerii la un singur client de 25%, intentionand reducerea nivelului la 10% imediat ce acest lucru va deveni posibil, majoritatea tarilor impunand o limita de expunere variind intre 10 si 25% din capital, desi in anumite jurisdictii se poate situa la un nivel de 30-40%, organele de supraveghere fiind abilitate sa ceara bancilor adoptarea unor masuri de precautie inainte ca nivelul de concentrare sa devina foarte riscant. In Romania Legea privind activitatea bancara stabileste urmatoarele cerinte prudentiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:

imprumuturile acordate de o banca unui singur debitor[1], nu pot depasi, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acestora; de asemenea sunt restrictionate imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca: volumul creditelor care poate fi acordat de o banca actionarilor sai este de 20% din fondurile proprii, iar in cazul in care clientul este actionar semnificativ posibilitatea de acordare a creditelor se restrange la 20% pentru toti actionarii semnificativi la un loc;

suma totala a imprumuturilor acordate debitorilor (expunerea maxima agregata) nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii; se considera imprumut mare acela acordat unui debitor ale carui angajamente totale fata de banca ating sau depasesc 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; suma imprumuturilor mari trebuie comunicata BNR, la stabilirea acestora, ca si la expunerea maxima pentru un singur debitor nu se iau in calcul imprumuturile garantate de bugetul statului si cele acordate altei societati bancare sau garantate de alta banca.

Gestionarea expunerilor mari implica adecvarea politicilor si procedurilor bancii la identificarea unui drept de proprietate, comun sau afiliat, existenta unui control eficient, fiind necesara monitorizarea permanenta de catre ofiterii de credit ai bancii a marilor debitori, indiferent daca acestia isi indeplinesc sau nu obligatiile contractuale; in cazul existentei unor semnale de avertizare privind dificultatea indeplinirii obligatiilor de catre debitor, echipa responsabila de gestiunea riscului de credit trebuie sa elaboreze un plan pentru rezolvarea problemei.

O alta latura a concentrarii riscului o constituie supraexpunerea bancii fata de sectoare ale economiei sau zone geografice restranse, conducand la vulnerabilitatea bancii fata de slabiciunile unui singur sector sau regiune, in conditiile riscului de deteriorare a situatiei financiare a bancii ca urmare a esecului simultan a catorva clienti. Aceasta preocupare este relevanta pentru bancile specializate sau din tarile mici, un profil economic restrans, de multe ori dificila evaluarea expunerii bancii fata de anumite sectoare economice, din lipsa informatiilor din sistemele de raportare bancara.

Clasificarea activelor bancare

Un instrument cheie al managementului riscului il reprezinta clasificarea activelor, ca proces prin care se desemneaza fiecarui activ un anumit grad de risc de credit, stabilit in functie de probabilitatea executarii obligatiilor de plata conform clauzelor contractuale, in categoria activelor in care trebuie clasificate incluzandu-se creditele, creantele pe termen scurt, investitiile, participatiile de capital propriu. Clasificarea creditelor, si implicit a clientilor intr-o anumita categorie de risc are drept scop identificarea creditelor care necesita o atenta urmarire si diferentierea ratelor de dobanzi, avand in vedere doua criterii, si anume serviciul datoriei (capacitatea clientilor de a-si onora creditele la scadenta) si initierea de proceduri judiciare (masuri impotriva clientului pentru recuperarea creantelor).

Potrivit Normelor Bancii Comerciale Romane, serviciul datoriei este apreciat astfel:

bun, in cazul in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile;

slab, in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;

necorespunzator, cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

Serviciul datoriei unui agent economic este apreciat in functie de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzilor neplatite, este unic in cazul in care o societate comerciala beneficiaza de mai multe categorii de credite (lei, valuta, termen scurt, termen lung etc) si se stabileste in functie de modul de achitare a datoriilor debitorului (credite si dobanzi), indiferent de provenienta acestora( credite in lei sau in valuta).

Ca urmare a analizei serviciului datoriei si a initierii procedurilor judiciare, creditele acordate societatilor bancare se clasifica astfel:

standard – creditele acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune, care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute;

in observatie – imprumuturi acordate unor clienti cu performante financiare foarte bune, dar care in anumite perioade de timp intampina dificultati in rambursarea datelor scadente si a dobanzilor; banca estimeaza o scadere a profiturilor clientilor in viitor ca urmare a unor probleme de natura aprovizionarii, reducerii cererii de produse pe piata, probleme de natura organizatorica, de personal;

substandard – acele credite care prezinta deficiente si riscuri ce afecteaza rambursarea datoriei, neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs;

indoielnice – creditele care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte;

pierdere – imprumuturile care nu pot fi restituite bancii si care nu mai pot fi considerate plasamente.

Evaluarea performantelor financiare de catre fiecare banca permite incadrarea creditelor intruna din urmatoarele categorii:

- categoria A – performante financiare foarte bune care permit achitarea la scadenta a datoriei, cu mentinerea unui nivel ridicat al performantelor si in perspectiva;

- categoria B – performante financiare bune, fara perspectiva mentinerii lor;

- categoria C – performante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire;

- categoria D – performante financiare scazute si ciclice la intervale scurte de timp;

- categoria E – pierderi si incapacitatea rambursarii.

Serviciul datoriei, coroborat cu performantele financiare, in conditiile initierii procedurilor judiciare, permit clasificarea creditului astfel:

Tabelul nr. 1.10

A

B

C

D

E

0-15 zile

standard

in observatie

substandard

indoielnic



pierdere

16-30 zile

in observatie

substandard

indoielnic

pierdere

pierdere

31-60 zile

substandard

indoielnic

pierdere

pierdere

pierdere

61-90 zile

indoielnic

pierdere

pierdere

pierdere

pierdere

minimum 91 zile

pierdere

pierdere

pierdere

pierdere

pierdere

Activele clasificate trebuie revizuite si reclasificate cand este necesar, in functie de realizarea serviciului datoriei si situatia financiara a clientului, activele clasificate ca standard sau in observatie necesitand o revizuire semestriala, iar celelalte o revizuire trimestriala.

1.4. Modalitati de finantare a riscului de credit

Pentru acoperirea pierderilor din credite, bancile isi constituie provizioane, ca forma de asigurare impotriva riscului, care impreuna cu rezervele generale pentru pierderi constituie baza de determinare a capacitatii unei banci de a-si acoperi pierderile; in vederea determinarii unui nivel adecvat al rezervelor trebuie luati in considerare urmatorii factori: calitatea politicilor de creditare, experientele anterioare privind pierderile, majorarea volumului de credite, calitatea managementului in domeniul creditarii, modalitatile de incasare si recuperare a creditelor, schimbarile intervenite in mediul economic si de afaceri.

Politica de constituire a provizioanelor pentru pierderi variaza in functie de sistemul bancar al fiecarei tari, astfel, in Romania, cuantumul provizioanelor specifice de risc in functie de clasificarea creditelor pe baza calitatii lor este ilustrat in tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 1.11.

Categoria de clasificare

Nivelul provizionului de risc

„standard”

0%

„in observatie”

5%

„substandard”

20%

„indoielnic”

50%

„pierdere”

La determinarea efectiva a provizioanelor se porneste de la expunerea debitorului, micsorata cu garantii neconditionate acordate de Guvernul Romaniei, BNR sau alte banci abilitate, depozite gajate, acceptate de banca.

Evaluarea portofoliului de credite, precum si determinarea nivelului optim de provizionare reprezinta domenii de mare interes pentru managementul bancii, urmarirea operativa a calitatii creditelor din portofoliu putand fi realizata prin sisteme de evaluare pe baza de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a bazelor de date, precum si pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici permit, la nivel national, minimizarea influentei principalei cauzei a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor incredintate[3].

Utilizarea unui sistem performant de gestiune a bazelor de date, care sa permita supravegherea rapida a situatiei creditelor din portofoliul unei societati bancare, vine in intampinarea personalului bancii care gestioneaza creditele asigurand un control superior asupra datelor de baza si permitand lucrul in timp real cu debitorii, ori de cate ori este necesara o actualizare. Pentru a se proteja fata de pierderile din credite, bancile recurg la operatiunea de cedare a riscurilor prin asigurare, care consta in incheierea unor contracte de asigurare cu institutii de profil, pentru bunurile ce constituie garantie materiala a creditului acordat sau asigurari de viata si de accident pentru titularii privati ai unor contracte de credit pe termen lung. Protectia impotriva riscurilor prin asigurare este eficienta si putin costisitoare pentru banca, incheierea contractelor de asigurare putand fi impusa clientului; in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia esentiala a acordarii creditelor, imbracand diferite forme precum ipoteca, gajul, etc., pana in anul 1998 executarea garantiilor nu a avut caracter obligatoriu, urmand ca dupa intrarea in vigoare a Legii bancare nr.58/1998 sa fie reglementata executarea garantiilor in cazul in care prin valorificarea acestora se acopera pierderile suferite de banci.

2. Metode si tehnici de gestiune a riscului de rata a dobanzii

Gestiunea riscului ratei dobanzii are drept scop mentinerea expunerilor la riscul ratei dobanzii, imunizarea prin neutralizarea riscului , adica adaptarea continua a dobanzilor si scadentelor aferente activelor si pasivelor si pentru acoperirea riscurilor, ca metoda la care managementul bancii apeleaza datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Riscul ratei dobanzii trebuie astfel gestionat incat sa se obtina o marja a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp, iar profitabilitatea si valoarea capitalului unei banci sa nu se modifice in mod semnificativ ca urmare a variatiei neasteptate a ratelor dobanzii in functie de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele si pasivele bancii. Multe banci comerciale occidentale au avut probleme legate de fluxurile de numerar si au intrat in criza de fonduri, desi pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Nu a fost deloc surprinzator cand valoarea lor de piata a scazut pana cand multe dintre ele au devenit insolvabile din punct de vedere economic[4], obligand bancile sa-si stabileasca obiective financiare clare referitoare la venitul net din dobanzi, sa formuleze strategii, politici, proceduri si linii de competenta referitoare la gestionarea riscului.

Principalele obiective ale unui sistem adecvat de management al riscurilor vizeaza:

stabilirea de comun acord a tipurilor de risc care necesita elaborarea unei „harti” a riscurilor bancare;

evaluarea continua a surselor existente si potentiale de riscuri;

stabilirea pe scara ierarhica a responsabilitatilor in domeniul gestiunii riscurilor;

asigurarea unui sistem cuprinzator de supraveghere si raportare a riscurilor;

stabilirea preturilor produselor si serviciilor;

identificarea tolerantei in asumarea riscurilor si stabilirea riscurilor de expunere la riscul de rata a dobanzii;

stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de initierea si derularea activitatii;

asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor salariatilor in domeniul neutralizarii si controlului riscului de rata a dobanzii.

Responsabilitatea permanenta pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, reprezentate de Consiliul de Administratie al Bancii, gestionarea adecvata a riscului decurgand din modul in care este conceputa responsabilitatea riscului, astfel la numeroase banci se organizeaza comitete de organizare a activelor si pasivelor (comitete ALCO), care au sarcina urmaririi riscului de rata a dobanzii, precum si a riscului de lichiditate.

Pentru a determina modul in care intregul portofoliu al bancii contribuie la realizarea obiectivelor sale, bancile isi analizeaza portofoliile de active si pasive ca un tot integrat, managementul integrat al acestora constituind o arma de aparare a bancii impotriva presiunilor sezoniere, asupra depozitelor si creditelor sale si o arma de atac pentru constituirea unui portofoliu de active si pasive care sa conduca la atingerea obiectivelor.

v     Managementul activelor

In formularea strategiilor se porneste de la premisa ca tipul si cuantumul depozitelor pe care le detine o banca, precum si volumul altor imprumuturi pe care aceasta le poate atrage depind in cea mai mare masura de clientii sai, astfel ca deciziile adoptate de conducerea bancii se refera nu la depozite, ci la investitii, plasamente, in general la domeniul activelor, banca exercitandu-si controlul asupra alocarii depozitelor pe care le primeste si stabilind destinatarii creditelor.

Elementul esential al acestei strategii de management al activelor il constituie gestionarea atenta a creditelor, care se acorda in marea lor majoritatea pe termen scurt si finanteaza necesarul de capital circulant al clientilor in vederea acoperirii depozitelor existente, strategia de management al activelor bazandu-se pe ideea ca banca isi poate acoperi necesarul de lichiditati prin transformarea activelor in numerar, insa creditele, in calitatea lor de principal activ al unei banci nu se transforma intotdeauna cu usurinta in lichiditati, in special de recesiune economica.

v     Managementul pasivelor

Pe langa depozitele pe termen scurt, banca trebuie sa dispuna de noi resurse de finantare, pentru a satisface nevoile clientilor sai, care pot solicita si credite pe termen lung, necesitand acordarea unei mai mari atentii atragerii unor surse de finantare suplimentare, precum si monitorizarii costurilor depozitelor si a celorlalte posturi de pasiv. In acest sens, bancile trebuie sa se orienteze in atragerea de surse de finantare care sa minimizeze costul fondurilor (asigurand cresterea profitului si a capitalului) si in stabilirea unei structuri a depozitelor, imprumuturilor si capitalului care sa confere nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, banca avand posibilitatea plasarii lor in active cu randament inalt, ceea ce impune adesea investirea fondurilor pe o durata mai mare si cu un risc ridicat.

Strategia de management al pasivelor are ca principal obiectiv suprematia controlului asupra fondurilor comparativ cu controlul asupra activelor bancare, principala parghie de control fiind reprezentata de pret-rata dobanzii si celelalte conditii oferite de banca pentru depozitele atrase si imprumuturile acordate in vederea obtinerii volumului si costurilor dorite.

v     Managementul integrat

Managementul integrat al activelor si pasivelor bancare are la baza mai multe obiective, si anume:

exercitarea unui control cat mai eficient de catre conducerea bancii asupra veniturilor si costurilor activelor si pasivelor, pentru realizarea strategiilor pe care banca si le-a propus;

coordonarea controlului managementului asupra activelor cu controlul managementului asupra pasivelor, astfel incat sa se asigure compatibilitate intre gestionarea activelor si cea a pasivelor;

elaborarea strategiilor in scopul maximizarii veniturilor si minimizarii costurilor aferente serviciilor bancare, care sa genereze crearea de active sau pasive.

Metodele mai avansate de gestiune a riscului, de rata a dobanzii[5] includ masurarea GAP la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a GAP-ului, pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratei pentru activele bancii, apelul la aceste metode mai avansate se datoreaza faptului ca in cazul masurarii traditionale a riscului de rata a dobanzii (ca diferenta sau raport intre activele si pasivele sensibile la dobanda) apar o serie de probleme determinate de dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, precum si de faptul ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid sensibilitatea la dobanda.

Pe baza informatiilor oferite de metoda GAP are loc protejarea venitului net din dobanzi prin reducerea volatilitatii acestuia, atat prin ajustarea directa a activelor sau pasivelor sensibile la rata dobanzii cat si prin intermediul unor instrumente ale pietei de capital ca de exemplu: contracte forward, contracte futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii, ultima metoda fiind larg utilizata de bancile occidentale care au la dispozitie piete de capital bine dezvoltate, pe care exista toate aceste instrumente pentru managementul ratei dobanzii.

In vederea unei gestiuni corespunzatoare a riscului de rata a dobanzii este necesara identificarea factorilor care afecteaza venitul net din dobanzi, precum: variatia nivelului ratelor dobanzii, modificarea relatiei dintre dobanda activa si cea pasiva, modificarea volumului activelor si pasivelor.

Metoda GAP este utilizata pentru a proteja venitul net din dobanzi impotriva modificarilor ratelor dobanzii sau pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului in incercarea de majorare a venitului net din dobanzi si consta in determinarea discrepantei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila din portofoliul bancii.

G.A.P.=ASD – PSD

unde ASD – active sensibile la dobanda;

PSD – pasive sensibile la dobanda.

O banca se afla in situatia de pozitie scurta atunci cand GAP este negativ, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mica decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, situatie favorabila in cazul scaderii ratei dobanzii si nefavorabila in cazul cresterii ratei dobanzii.



In cazul in care GAP este pozitiv, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mare decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, banca are pozitie lunga de dobanda, iar majorarea sau diminuarea ratei dobanzii produce efecte inverse decat in cazul in care GAP este negativ.


Pozitie scurta Pozitie lunga

In cazul in care se urmareste determinarea discrepantei aferente intregului portofoliu de active si pasive bancare prin metoda GAP se utilizeaza un grafic al scadentelor in care activele sunt grupate in „buchete” pe orizonturi mici de timp in functie de scadente.

Graficul scadentelor permite determinarea discrepantei pentru fiecare clasa de scadenta, care evidentiaza riscul de dobanda aferent fiecarui orizont de timp, precum si a discrepantei aferente intregului orizont de timp (GAP cumulativ).

Pe baza graficului scadentelor se poate determina raportul de sensibilitate la dobanda, ce clasifica activele si pasivele in functie de sensibilitatea lor la dobanda, pe diferite intervale de timp pe parcursul unui an.

Raportul de sensibilitate calculat pentru Banca Comerciala Romana pe baza graficului scadentelor este:

RST = 0,93

RST<1: ne indica faptul ca banca prezinta o pozitie scurta, situatie defavorabila in cazul cresterii ratei dobanzii.

Gestiunea GAP-urilor grupate consta in gruparea activelor si pasivelor sensibile la dobanda in functie de scadenta lor, astfel incat decalajul sa fie 0, iar venitul net din dobanzi sa nu fie expus la riscul de variatie al ratei dobanzii, in cadrul metodei operandu-se cu ajustari ale marjelor, majorari sau diminuari ale dobanzilor active sau pasive pentru a preveni scaderea venitului net din dobanzi.

Gestiunea dinamica a GAP-urilor presupune prognoza pe termen scurt a dinamicii ratelor dobanzii si pentru fiecare ipoteza de evolutie se recalculeaza GAP-urile grupate pentru un orizont de prognoza cu cateva luni inainte[6].

Gestiunea riscului ratei dobanzii prin metoda DGAP consta in determinarea duratei de recuperare a fiecarui post de activ si pasiv, iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active si pasive al bancii. Din compararea duratelor medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului rezulta trei situatii posibile, expuse in tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1.12.

Majorarea dobanzilor

Diminuarea dobanzilor

Durata de recuperare activ

>

Durata de recuperare pasiv

Situatie nefavorabila

Situatie favorabila

Durata de recuperare activ

<

Durata de recuperare pasiv

Situatie favorabila

Situatie nefavorabila

Durata de recuperare activ

Durata de recuperare pasiv

Situatie neutra

Situatie neutra

Pe langa metodele de gestiune a GAP-urilor in practica bancara se mai utilizeaza si metoda simularilor, care implica elaborarea unui model cuprinzator al bilantului unei banci, obiectivul simularii fiind acela de masurare a sensibilitatii venitului net din dobanzi, castigurilor si capitalului, la modificarea unor variabile cheie. Simularea presupune modelarea parametrica a tuturor activelor si pasivelor bancii pentru determinarea unor scenarii de evolutie a acestora urmarindu-se abaterile de la modelul comportamental in interactiune cu proiectiile ratelor dobanzii. Metoda simularii presupune insa existenta unor cerinte mai mari in comparatie cu cele ale altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobanzii, care sa permita accesarea volumului mare de informatii in timp real.

De asemenea bancile trebuie sa isi evalueze vulnerabilitatea si in cazul unor conditii de piata problematice presupunand modele de rate ale dobanzii si sa ia in considerare rezultatul evaluarilor la stabilirea politicilor si limitelor privind riscul ratei dobanzii. „The stress test” (testul de stres) se efectueaza conform caracteristicilor de risc ale fiecarei banci si are ca obiectiv furnizarea informatiilor referitoare la situatiile de maxima vulnerabilitate pentru banca, necesitand luarea in considerare a unor modificari abrupte[7] ale nivelului general al ratelor dobanzii si a modificarilor potentiale ale volatilitatii si/sau lichiditatii de pe toate pietele pe care activeaza banca.

3. Metode de gestiune a riscului de lichiditate

Gestionarea riscului de lichiditate sta la baza increderii in sistemul bancar si consta in asigurarea ca nevoile de finantare sunt acoperite in permanenta, deci in primul rand in gestiunea activelor lichide, iar intr-o alta acceptie este vorba despre imunizare, ce consta in finantarea angajamentelor pe toata durata lor de viata, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente si viitoare. Managementul riscului de lichiditate prezinta importanta din doua puncte de vedere: in primul rand, un nivel corespunzator de lichiditate poate conduce in situatia unei reduceri neasteptate a numerarului la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare, cu costuri mai mari, reducand profitabilitatea bancii si determinand in ultima instanta insolvabilitatea, iar in al doilea rand o lichiditate excesiva poate determina scaderea rentabilitatii activelor si in consecinta performante financiare slabe.

Politicile de management ale lichiditatii de regula sunt alcatuite dintr-o structura de adoptare a deciziilor, un model de abordare a operatiunilor de finantare si lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, precum si din proceduri pentru planificarea lichiditatii. Structura de adoptare a deciziilor reflecta importanta acordata lichiditatii de catre conducere care institutionalizeaza structura pentru gestiunea riscului de lichiditate din ALCO si desemneaza responsabilitatea elaborarii de politici asupra lichiditatii celui mai inalt nivel de conducere din banca.

Managementul lichiditatii este strans legat de nevoile de finantare, banca putand majora nivelul sau de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului pasivelor, sau o imbinare a celor doua, in practica nevoile de lichiditate putand fi acoperite prin vanzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzactionare, vanzarea activelor mai putin lichide cum sunt activele imobilizate, iar in ceea ce priveste pasivul prin cresterea datoriei pe termen scurt si/sau a depozitelor pe termen scurt prin cresterea scadentei datoriilor si in ultima instanta prin majorarea de capital. Pentru a maximiza profitabilitatea, managementul bancii trebuie sa compare rentabilitatea activelor lichide cu cea a activelor mai putin lichide, in majoritatea cazurilor activele lichide fiind pastrate de regula ca „tampon” de lichiditate pe care bancile il pot utiliza in cazul unor probleme de finantare. Exista situatii in care factori sezonieri sau de alta natura pot cauza majorari ale cererii de credite peste resursele din depozite disponibile, iar ca alternativa bancile pot satisface nevoile de lichiditate prin intermediul surselor de datorii.

In ultimul deceniu cea mai semnificativa dezvoltare in ceea ce priveste reglementarea prudentiala o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cash-flow-ului asteptat pe baza structurii scadentei activelor si pasivelor bancii, astfel ca managementul lichiditatii, pe langa rolul sau de instrument de gestionare a activelor si datoriilor, influenteaza semnificativ stabilitatea sistemului bancar pe ansamblu. Se constata astfel: un declin relativ al importantei cerintelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, in favoarea modelului bazat pe cash-flow-ul sau profilul scadentei, accentul pe nevoia continua a unui stoc de active lichide stabile, ca metoda suplimentara de control al riscurilor, cresterea eforturilor organelor de supraveghere pentru imbunatatirea standardelor bancare pentru sistemele informatice utilizate in gestionarea lichiditatii.

Legislatia bancara prevede anumite cerinte de lichiditate pe care o banca trebuie sa le satisfaca, acestea suprapunandu-se peste cerintele privind rezervele minime obligatorii folosite ca instrument de politica monetara in functie de evolutiile conjuncturale. In Romania, in functie de nivelul depozitelor atrase, baza de calcul o constituie nivelul mediu al disponibilitatilor banesti in lei sau in valuta, atrase de banci de la persoanele fizice sau juridice sub forma depozitelor[8] sau instrumentelor negociabile sau nenegociabile platite la vedere sau la termen, precum si sumele aflate in tranzit intre sediile societatilor bancare. BNR bonifica dobanda la rezervele minime obligatorii (RMO), exceptand numerarul inclus in RMO, excedentul nefiind purtator de dobanda. Nerespectarea nivelului prevazut la rezervele obligatorii este sanctionat de catre banca centrala prin dobanzi penalizatoare foarte mari, ceea ce determina o gestionare atenta din partea bancilor.

Managementului riscului de lichiditate la cea mai importanta banca comerciala din Romania, Banca Comerciala Romana, presupune urmatoarele aspecte:

q       informarea operativa prin raportari succesive, a conducerii bancii asupra situatiei lichiditatii;

q       gestionarea lichiditatii, printr-un sistem computerizat de scadente in care sunt incluse incasarile si platile estimate pe baza prognozelor efectuate;

q       urmarirea permanenta a structurii incasarilor si platilor in lei si valuta la active si pasive prin prezentarea catre conducerea bancii a situatiilor care analizeaza evolutia activelor bancii in corelatie cu resursele atrase;

q       obtinerea de informatii in timp real de la reteaua de subunitati referitoare la operatiunile care influenteaza contul curent;

q       proiectarea pe calculator a evolutiei contului curent deschis la BNR in functie de o serie de scenarii care pot interveni pe piata financiar-bancara;

q       mentinerea unui stoc de active lichide in lei si valuta (in special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face fata situatiilor neprevazute;

q       urmarirea permanenta a dobanzilor de pe piata bancara si ajustarea dobanzilor active si pasive ale BCR in functie de marja de dobanda intre acestea si de evolutia resurselor si plasamentelor;

q       corectarea intrarilor/iesirilor mari in lei sau valuta prin intermediul pietei valutare interbancare sau vanzarea/cumpararea de valuta in limitele aprobate de BNR;

q       elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru mentinerea si atragerea de noi depozite interbancare necesare desfasurarii activitatii pe piata monetara autohtona si internationala, pentru a face fata unor situatii speciale.

Banca Comerciala Romana a impus de asemenea prin intermediul unor reglementari interne corelate cu reglementarile privind lichiditatea impuse de banca centrala anumite limite pentru a tine sub control riscul de lichiditate.

Modalitatile de finantare a riscului de lichiditate reprezinta un aspect cheie al managementului lichiditatii, fiind concretizate in special in depozite si imprumuturi pe piata. Bancile care detin in portofoliu depozite stabile de valoare mare intampina probleme de lichiditate mai putina decat bancile care nu dispun de astfel de depozite, evaluarea calitatii si stabilitatii depozitelor constituie astfel punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate si necesita informatii referitoare la:

gama de produse de tip depozit existente, numarul de conturi si soldul fiecaruia, natura deponentului (agenti economici sau persoane fizice), moneda, scadenta, rata dobanzii;

concentrarea depozitelor, inclusiv individualizarea clientilor cu depozite mai mari de o anumita valoare din totalul activelor, cu indicarea termenului si a ratei dobanzii pentru fiecare;

administrarea depozitelor, informatii referitoare la sistemele de inregistrare si control a operatiunilor cu deponentii si la accesul intern la conturile clientilor.

Conducerea fiecarei banci este interesata sa adopte si sa urmareasca un program de dezvoltare si atragere a tuturor tipurilor de depozite , atat in ceea ce priveste cresterea volumului acestora, cat si calitatea structurii depozitelor pentru a determina ponderea din structura depozitelor a celor stabile sau de baza, fluctuante sau sezoniere si volatile, si pentru a dispune de o informare corespunzatoare retragerilor anticipate si potentiale.

Un alt aspect al managementului lichiditatii il reprezinta capacitatea bancii de a atrage alte fonduri-datorii, o importanta majora in evaluarea surselor de lichiditatea avand-o costul fondurilor suplimentare atrase si factori precum: frecventa cu care banca trebuie sa refinanteze obligatiile scadente si capacitatea sa de a obtine fonduri pe piata respectiva. Estimarea capacitatii bancii de a se imprumuta depinde in mare masura de schimbarea conditiilor de pe piata monetara deoarece in conditii de incertitudine marii investitori si deponenti tind sa devina reticenti in a opera cu banci mici considerate riscante, acelasi lucru fiind valabil si pentru bancile mari a caror solvabilitate este pusa la indoiala.

Un alt aspect semnificativ al managementului riscului de lichiditate il constituie dependenta de o singura sursa de finantare denumita si riscul concentrarii, majoritatea bancilor recurg la monitorizarea concentrarii deponentilor pentru a preveni dependenta excesiva de o anumita sursa, retragerea fondurilor unuia sau mai multor deponenti mari determina probleme mari daca nu sunt gasite surse alternative de finantare; in asemenea conditii organele de reglementare isi indreapta din ce in ce mai mult atentia inspre necorelarea fluxurilor de lichiditate si capacitatea bancilor de a finanta astfel de necorelari si mai putin pe activele lichide cerute de reglementari si apelul traditional la banca centrala.

Gestiunea riscului de lichiditate este focalizata pe finantarea mixta de la marii creditori si micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenti si pe modul in care banca se bazeaza sau nu pe surse individuale de finantare.

O problema esentiala a gestiunii riscului de lichiditate este previzionarea unor evenimente viitoare posibile, fiind de preferat ca bancile sa estimeze cu regularitate cash-flow-urile acceptate decat sa se concentreze doar pe perioadele contractuale in cursul carora au loc intrari sau iesiri de numerar. Managementul riscului de lichiditate trebuie sa ia in considerare variante diferite pentru a determina daca o banca este sau nu suficient de lichida in functie de comportamentul fluxurilor de numerar in diferite conditii.

Varianta „continuitatii activitatii”[9] se aplica in cazul gestiunii destinatiei depozitelor, stabilind un etalon pentru fluxurile de numerar legate de bilant in cursul desfasurarii normale a activitatii. A doua varianta ilustreaza lichiditatea unei banci in situatie de criza, atunci cand o parte nesemnificativa a datoriilor sale nu poate fi refinantata necesitand masuri de supervizare a lichiditatii. O a treia varianta se refera la crizele de piata generale care afecteaza lichiditatea unei parti semnificative sau chiar a intregului sistem bancar.

Elaborarea unor scenarii referitoare la lichiditatea unei banci aflate in situatie de criza trebuie sa demareze riguros imediat ce banca anticipeaza deficite de lichiditate sau se confrunta cu dificultati de finantare a datoriilor, putand evita astfel o posibila criza prin modificarea comportamentului activelor sau datoriilor sale, de exemplu devenind mai agresiva pe piata, renuntand la profituri anticipate sau renuntand la colaborarea cu anumiti clienti.

Exista o serie de evenimente probabile care au impact asupra riscului de lichiditate cum ar fi: schimbarile politice interne sau externe (care pot determina retrageri masive), efectele sezoniere, probleme sectoriale si ciclurile economice si care influenteaza necesitatile de finantare ale bancilor, dar care pot fi contracarate de un management financiar sanatos si de o planificare eficienta, care identifica cerintele de lichiditate minima si maxime si stabilesc directiile alternative de actiune pentru satisfacerea nevoilor respective.

Spre deosebire de bancile mici, bancile de talie mare determina in mod deliberat partea de activ a bilantului si controleaza intr-o masura mai mare nivelul si structura datoriilor, dispunand de o varietate mai larga de optiuni din care sa selecteze metoda cea mai putin costisitoare de atragere a fondurilor, insa implementarea gresita sau necorespunzatoare a managementului pasivelor poate avea consecinte severe concretizate in riscuri asociate gestionarii lichiditatii:

v           lichiditatea bancii poate fi afectata de lipsa de incredere intr-o banca;

v           accentul prea mare pe datoriile pe termen scurt care sa sustina plasamentele cu scadente mai mari ar putea comprima veniturile unei banci si isca situatii caracterizate prin lipsa de lichiditate;

v           costurile ridicate in alegerea de fonduri determinate de concurenta privind rata dobanzii pe piata monetara pot determina bancile sa reduca standardele de creditare pentru a investi in active cu randament ridicat;

v           preocuparea bancilor pentru obtinerea de fonduri la costuri mici si cu atentie insuficienta fata de distributia scadentei poate intensifica expunerea la riscul fluctuatiilor ratei dobanzii.



4. Metode de gestiune a riscului de insolvabilitate

Este necesara prezentarea proiectului Noului Acord de la Basel ca metoda de gestiune a riscului de insolvabilitate intrucat acesta isi propune sa limiteze acest risc prin cresterea sigurantei sistemului monetar international, prin acordarea unei importante sporite controlului intern si managementului propriu al bancilor, procesului de supraveghere si disciplinei de piata.

In 1999, Comitetul Basel a demarat consultarile ce au condus la elaborarea unui Nou Acord pe probleme de capital, aparut ca urmare a faptului ca riscurile cu care se confrunta bancile ce activeaza pe plan international au devenit mai complexe, iar Acordul din 1988 nu oferea un mijloc eficient care sa asigure ca cerintele de capital corespund profilului de risc la bancii si aspectele referitoare la evaluarea riscului si la control necesitau imbunatatiri.

Principalul obiectiv al Noului Acord il constituie evaluarea si stabilirea capitalului minim al societatilor bancare in functie de elementele cheie ale riscului bancar si prevede acordarea de stimulente bancilor in vederea imbunatatirii tehnicilor de monitorizare si gestionare a riscurilor bancare. Prevederile Noului Acord se refera in principal la bancile cu activitate internationala, urmarind extinderea aplicarii principiilor si la celelalte banci.

Noul Acord ofera o structura flexibila, ce permite bancilor adoptarea abordarilor care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate si risc, de la metodele simple la cele avansate de cuantificare a riscului de credit si operational, in scopul determinarii nivelului adecvat de capital. Pe langa pilonul existent in primul acord, referitor la cerintele privind capitalul minim, s-a propus ca noul cadru sa includa doi piloni suplimentari, si anume un proces sporit de analiza si supraveghere prudentiala si o utilizare eficienta a disciplinei de piata.

Ø      Cerintele privind capitalul minim sunt mentinute in Noul Acord la nivelul de 8% din expunerea la risc, iar metodele de evaluare a riscului sunt imbunatatite

unde: APRC – active ponderate in functie de riscul de credit

APRP – active ponderate in functie de riscul de piata

PPRO – pierderi potentiale din riscul operational

Pentru evaluarea fiecarei categorii de risc, Noul Acord prevede mai multe variante:

pentru riscul de credit: abordarea standardizata si abordarea IRB (bazata pe sistemul intern de rating al bancii);

pentru riscul de piata: abordarea standardizata (pe baza unor standarde stabilite de autoritatea de supraveghere) si abordarea pe baza modelelor interne;

pentru riscul operational: abordarea de baza, standardizata si cea determinata pe baza estimarilor interne ale bancilor; Comitetul de la Basel propune trei abordari cu grad de complexitate crescator, care au la baza determinarea unei anumite cote de capital pentru acoperirea riscului operational, cota ce se calculeaza astfel:

in prima varianta se stabileste un indicator de baza la care se aplica un anumit procent reglementat de autoritatea de supraveghere;

in a doua varianta activitatea bancii se divizeaza pe domenii de afaceri, pentru care se stabileste cate un indicator de baza la care se aplica anumite procente reglementate de autoritatea de supraveghere;

in a treia varianta bancile pot utiliza sistemele interne de evaluare a riscurilor operationale, care necesita insa validarea din partea autoritatilor de supraveghere.

In ceea ce priveste riscul de credit calculul cerintei de adecvare a capitalului include o abordare standardizata si doua versiuni ale unui model bazat pe ratinguri interne (IRB): de baza sau fundamentala si avansata.

Abordarea standardizata presupune ponderarea activelor bancare in functie de riscul de credit pe baza evaluarilor agentiilor de rating externe, criteriile de acceptare a evaluarilor creditelor cuprinzand aspecte legate de credibilitate, independenta, transparenta si recunoastere internationala. Coeficientii de risc de credit individual depind de categoria imprumutatului (state suverane, banci, companii) si sunt redefiniti in functie de ratingul acordat de o agentie specializata.

Ratingul intern (IRB)

Abordarea fundamentala estimeaza probabilitatea de nerambursare a fiecarui debitor si calculeaza pierderea probabila totala ca o cheltuiala de capital pe baza unei ponderi de risc. Abordarea avansata pentru calcularea adecvarii capitalului considera ca o banca cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informatii necesare decat cele furnizate de autoritatea monetara pentru estimarea probabilitatii de nerambursare a debitorilor. Atat abordarea fundamentala cat si cea avansata au la baza coeficienti de risc mult mai avansati decat cei din abordarea standard.

Daca prin Acordul din 1988 se stabileau cerinte de capital doar prin prisma riscului de credit, desi capitalul era destinat sa acopere si celelalte riscuri, prin Noul Acord bancile aloca in medie riscului operational[10] 20% din capitalul lor intern, urmand ca pentru evaluarea interna bancile sa utilizeze propriile lor date privind pierderile din riscul operational pentru a prognoza cerintele de capital.

Ø      Procesul de analiza si supraveghere bancara prevede ca bancile sa dispuna de politici si de un proces intern de evaluare a adecvarii capitalului, care sa fie comensurate in functie de profilul de risc, strategia de afaceri a bancilor si de asemenea sa opereze la un nivel situat peste indicatorii minimi de adecvare a capitalului. Rolul supraveghetorilor este de a identifica si interveni in situatiile in care capitalul este in scadere, de a revizui evaluarile interne ale bancii cu privire la adecvarea capitalului si de a garanta ca pozitia bancii este consecventa cu profilul si strategia de risc.

Ø      Disciplina de piata intentioneaza sa ofere bancilor un stimulent destul de puternic pentru a-si conduce activitatile eficient prin informatii credibile si oportune, care sa permita participantilor pe piata sa realizeze evaluari ale riscurilor bine fundamentate, inclusiv evaluarea adecvarii capitalului detinut drept „tampon” impotriva pierderilor si a expunerilor la risc.

Siguranta si soliditatea sistemului bancar pot fi apreciate numai prin implementarea tuturor pilonilor mentionati, Noul Acord putand fi considerat pe deplin implementat daca toti cei trei piloni sunt aplicati; autoritatile de supraveghere trebuie sa asigure implementarea minima a pilonului 1.

Impactul Noului Acord de la Basel se concretizeaza in :

evaluarea riscurilor pe baza ratingului tarii de origine a debitorului[11] va penaliza economiile emergente;

abordarea riscurilor presupune doua laturi: o abordare standard si o abordare interna bazate pe modele de evaluare proprii fiecarei banci; doar marile trusturi financiare care se pot adapta noilor reglementari si pot fi autorizate de organismele nationale de supraveghere pot suporta costul modelelor interne de gestiune a riscurilor;

sistemele financiar-bancare pot obtine calificative bune si calificative slabe;

noul cadrul presupune costuri majorate prin prisma adaptarii sistemelor informatice si instruirii personalului bancar;

rolul pietelor financiare este in continua crestere;

debitorii se confrunta cu cresterea costurilor ca urmare a riscului dependentei de ratingurile externe, in cazul in care nu pot suporta aceste costuri fiind nevoiti sa accepte categoria de risc de 100%;

importanta sporita acordata notatiilor externe ale agentiilor de rating concomitent cu posibilitatea institutiilor financiare de a utiliza notatiile interne pentru evaluarea riscului de credit.

In ceea ce priveste influenta Noului Acord de la Basel (cunoscut si sub denumirea de Basel II) asupra sistemului bancar romanesc, autoritatea de supraveghere din Romania a prevazut implementarea prevederilor Noului Acord prin normele[12] sale, care isi propun cresterea exigentei in identificarea si administrarea riscurilor cu impact semnificativ din activitatea bancilor.

Acoperirea riscurilor bancare prin asigurare

Riscurile din ce in ce mai complexe, alaturi de perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, care presupune alinierea la standardele europene de gestiune a riscului, reprezinta factori ce determina cresterea rolului asigurarilor in activitatea societatilor bancare, in ultima perioada discutandu-se tot mai mult despre necesitatea ca bancile sa apeleze la societatile de asigurari pentru acoperirea potentialelor riscuri.

Asigurarea riscurilor financiare a aparut ca urmare a intensificarii raporturilor de creditare si din necesitatea protejarii creditorilor impotriva eventualelor pierderi suferite prin neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre debitori constituind una din cele mai convenabile modalitati de management al riscului prin prisma raportului efort-efect.

Aceasta forma de asigurare este extrem de complexa, cu sfera de manifestare pe plan intern si international, si cuprinde in general, asigurarea de credite interne, externe, asigurarea ratelor de credite si a creditelor de investitii si asigurarea de cautiune si de fidelitate. Un loc aparte in cadrul asigurarii riscurilor financiare il detine asigurarea creditelor, specifica economiei de piata, care presupune existenta unui sistem dezvoltat de credite si al carei obiectiv il reprezinta protejarea bancilor impotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea clientilor. In perioada tranzitiei la economia de piata asistam la extinderea sferei asigurarilor de credit, practicate in Romania si inainte de anul 1989.

Pot fi incheiate polite de asigurare a creditelor interne pe tranzactii individuale sau pe intreaga cifra de afaceri a bancii, cele mai uzuale fiind asigurarile pe intreaga cifra de afaceri, intrucat prezinta pentru banca avantajul verificarii solvabilitatii si bonitatii clientilor si de catre expertii societatilor de asigurari, iar avantajul acestora din urma il constituie gestionarea cu costuri reduse. Deoarece prin intermediul despagubirii nu este acoperita integral paguba, se practica sistemul despagubirii limitate cu fransiza la care asiguratul este obligat sa suporte 20-25% din paguba.

O alta forma a asigurarii riscurilor financiare o reprezinta asigurarea creditelor de export, specific acestora fiind faptul ca clientul asiguratului isi desfasoara activitatea intr-o alta tara decat cea in care se afla asiguratul, pe langa riscul de neplata existand si posibilitatea aparitiei riscului de tara. Tinand cont de riscurile mari pe care le implica asigurarea creditelor de export, aceasta beneficiaza in aproape statele lumii de interventia statului care fie completeaza, fie inlocuieste asigurarea clasica, institutiile care actioneaza din imputernicirea si pentru contul statului putand imbraca diverse forme juridice: in Marea Britanie, Japonia, Tarile Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupa departamente specializate din ministerele de resort; in SUA si Belgia autoritatea desemnata sa se ocupe cu acest tip de asigurare este o institutie publica[13].

In Romania, Banca de Import-Export a Romaniei – EXIMBANK este autorizata sa asigure creditele de export, dupa cum urmeaza:

creditele acordate exportatorilor si importatorilor de comert exterior;

creditele acordate persoanelor fizice si juridice straine, de catre banci si institutii financiare din Romania;

creditele acordate de bancile si societatile financiare straine pentru finantarea activitatii agentilor economici din Romania;

investitiile efectuate in strainatate de companii si banci cu sediul in Romania.

In cazul asigurarilor incheiate de EXIMBANK, aceasta se angajeaza sa asigure un anumit procent din valoarea creditelor de export, si anume 75-85% in functie de natura bunurilor care fac obiectul exportului. In cazul tuturor asigurarilor de credite externe, contractul de asigurare trebuie sa indeplineasca, pe langa conditiile impuse de asigurator si pe cele impuse de acordurile cu Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica(OCDE) si de recomandarile Asociatiei Internationale a Asigurarilor de Credite si Investitii de la Berna.

Asigurarile de fidelitate sunt incheiate in vederea protejarii bancii impotriva pagubelor cauzate de increderea acordata personalului angajat: fraude, furturi in timpul transportului, inselaciune si valute false, fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor.

In prezent, in Romania, asigurarile sunt practicate la scara restransa atat la nivelul societatilor bancare cat si la nivelul institutiilor financiare si populatiei, multe banci limitandu-se la cumpararea politelor de asigurare clasice, in timp ce la nivel international institutiile similare se asigura pentru o gama complexa de riscuri, de la raspunderea profesionala, a echipamentelor electronice si a bazelor de date, pana la asigurari pentru operatiuni electronice.



V. Dedu, opera citata: „se considera un singur debitor orice persoana sau un grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza, impreuna sau cu titlu individual, de imprumuturi si garantii acordate de aceeasi societate bancara si care sunt legate economic intre ele, in sensul ca una dintre persoane exercita asupra celorlalte direct sau indirect putere de control, iar nivelul cumulat al imprumuturilor acordate reprezinta un singur risc de credit pentru societatea bancara”

detine mai mult de5%din capitalul bancii

Ion Nitu, opera citata, p.28

Ion Nitu „Analiza standard de risc pentru bancile comerciale si cea utilizata de BCR” Revista bancii nr. 4/1999

C. Brendea, V. Daeanu, M. Zamfirescu, M. Ghita „riscul si performanta creditului bancar in Romania”, Ed. Coresi, Bucuresti 2001, p.32

Luminita Roxin „Gestiunea riscurilor bancare”, EDP, Bucuresti, 1997, p.181

The World Bank „Analyzing and Managing Banking Risk”, Institutul Irecson, Bucuresti, 2003, p.152

sunt exceptate depozitele guvernamentale si cele asimilate acestora

World Bank, opera citata, p.110

este definit de Comitetul de la Basel ca reprezentand riscul de a inregistra pierderi ca urmare a unor sisteme informatice sau de personal defectuoase, fraude, documentatie incompleta sau gresita

debitorul poate fi un stat, o banca centrala, o banca comerciala sau o companie

Norma BNR nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activitatii institutiilor de credit, administrarea riscurilor, precum si organizarea si desfasurarea activitatii de audit intern a institutiilor de credit

Marinica Dobrin „Asigurari si reasigurari”, Editura Fundatia de Maine, Bucuresti, 2000, p.172






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3394
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site