Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Echilibrul european si razboaiele europene in secolele XVII- XVIII

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Patrick Hamilton
Organizarea administrativa a Daciei romane
Societatea daca pe timpul lui Decebal
Marsul asupra Romei
FRONTUL SECRET SUB PRESIUNEA POLITICII
Cauzele razboaielor dintre daci si romani
JOCUL PE MAI MULTE TABLOURI
REORGANIZAREA SSI SI ADAPTAREA ACTIVITATII INFORMATIVE LA CONDITIILE DE CAMPANIE
Viata religioasa in Dacia romana
INSTITUTIONALIZAREA SERVICIILOR SECRETE SI IMPLICATIILE DE ORDIN POLITIC

REFERAT ISTORIE



„ Echilibrul european si razboaiele europene in secolele XVII- XVIII „

Drumul catre modernitate este sinuos iar parcurgerea lui se face in ritmuri diferite. Europa nu este o entitate omogena la nivelul civilizatiei materiale, dupa cum nu este nici la nivel la nivel politic. Aceste fapte sunt ilustrate de studiul dinamicii demografice, al modului de viata si al raporturilor dintre lumea rurala si cea urbana.

Dupa crizele demografice din secolul al XVII-lea (razboaie, epidemii, foamete), secolul al XVIII-lea inseamna dublarea populatiei europene. Aceasta crestere este insa inegala. Din perspectiva evolutiilor demografice se contureaza doua Europe: una arhaica, cu ritmuri de crestere dezordonate, la Est (Polonia, Rusia) si Sud (Italia) si o alta dinamica (nordul Italiei, Anglia, spatiul german, Olanda, Franta, Spania) cu crestere lenta dar regulata. Dinamica demografica este legata de cresterea economica si de alimentatie.

Modificarile in civilizatia materila continua sa fie lente. |arile europene, chiar si cele mai dezvoltate, ram@n dominant agrare. In consecinta, agricultura continua sa produca 80% din bunuri. Noile tehnici (asolamentul trienal) si culturi (cartoful, porumbul, gulia, napul) nu duc la schimbarea caracterului extensiv al agriculturii dar vor contribui la ameliorarea alimentatiei si reducerea riscului de infometare. Locuintele din caramida arsa si piatra, acoperite cu tigla, le inlocuiesc treptat pe cele din lemn si pam@nt, elimin@nd riscul incendiilor si sporind confortul si igiena.

In 1661, Imperiul german era alcatuit din circa 356 de state confederate, de fapt un „mozaic” de tari independente. In teorie, imparatul era stap@nul intregului teritoriu. In realitate insa, dupa cum va spune Voltaire, el nu era „nici mai puternic si nici mai bogat ca un doge al Venetiei”, al Venetiei veacului al XVII-lea. Slabiciunea imparatului, si implicit a imperiului, consta in sistemul transmiterii croanei care era rezultatul desemnarii de catre cei sapte princioi electori a urmasului la tron din familia dominatoare. Cei sapte principi electori, purtatorii de cuvint ai feudalitatii germane, au avut grija de fiecare data sa aduca pe scaunul imperial persoane fara personalitate pentru marea nobilime – ai caror reprezentanti erau – sa poata juca rol de prima marire in imperiu. Iata de ce mai toti imparatii au fost lipsiti de personalitate, iata pentru ce suverani in adevaratul inteles al cuvintului au constituit rare exceptii.

Austria , parte componenta a imperiului, cuprinzind sapte principate si doua regate: Boemia si Ungaria, si avind in frunte ramura cadeta a familiei de Habsburg, nu era nici ea o forta de prima marime pe continentul nostru. In ciuda acestui fapt, in ciuda armatei slabe pe care o avea, Austria, tot asa de catolica precum spania, s-a aventurat intr-un sir nesfirsit de razboaie cu state protestante ca Suedia, Anglia, Olanda, cu unele principate germane, razboaie din care a iesit invinsa si cu prestigiul zdruncinat.

Ca si Germania, Austria a avut putini mari imparati. Leopold I a devenit suveran in 1657, la 17 ani. Laconic, mare iubitor de muzica, autorul unor compozitii chiar, maladiv, debil, speriat mereu de ideea ca trebuie sa calatoreasca, putin aspectuos la infatisare (nas enorm, barbie mare, obraz lung, fata batrina), foarte molau in toate, atit de molau incit contemporanii au spus despre el ca e un „orgoliu care trebuie mereu intors”, Leopold I, prin datele sale personale, suger, cum nu se poate mai bine, situatia imperiului sau.

Spania, cu teritorii in Italia (Neapole, sardinia, Lombardia etc.), la nord de Franta, peste mari, era cel mai intins imperiu din lume. Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea nu conta ca o mare putere pentru ca „toate piesele care compuneau acest colos se aflau in ruina”. In acest veac populatia a decrescut mereu din cauza razboaielor si a emigratiei in America, |arile de Jos, Italia. Spaniolul, de sute de ani, de cind lupta in Peninsula Iberica contra arabilor, sau aiurea impotriva Frantei, Italiei, |arilor de Jos, in Lumea Noua, a uitat sa mai munceasca. Cu o mentalitate pur feudala fata de munca (pentru nobili munca era o rusine), ducind o politica externa belicoasa, finantele au fost diminuate ingrijorator. La moartea lui Filip al II-lea, cel care a vrut sa cucereasca Anglia in 1588, datoria tarii s-a ridicat la 4 miliarde franci, cursul de la inceputul vaecului nostru. Neavind fonduri, statul traia din imprumuturi fortate, chete etc. Lipsa de bani a facut ca numarul soldatilor sa scada mereu, de la 150000 in timpul lui Filip al II-lea, la 50000 peste un veac, cifra ultima cuprinzind cam 3/4 ostasi mercenari straini si numai 1/4 spanioli get-beget. Tot strainii au fost in secolul al XVII-lea si cei citiva generali mai deosebiti ai Spaniei, Spinola si Piccolimini. Situatia marinei de razboi nu era nici ea mai stralucita. Invinsa de englezi in 1588, redusa treptat, treptat de corsarii Angliei, flota spsniola era, in momentul urcarii pe tron a lui Ludovic al XIV- lea, neinsemnata ca numar si forta.

Aceasta situatie ar fi fost si mai proasta daca Spania n-ar fi adus din colonii mari cantitati de produse, in special aur si argint. Dar neavind o economie prospera, care sa poata satisface cerintele coloniilor, sau marfurilor aduse de peste Ocean si desfacute la Cadix sau in alta parte erau cumparate nu de negustorii ei, ci de cei straini.

La rindul lor coloniile, negasind in Spania marfurile cautate, achizitionau aceste marfuri de la negutatorii englezi, olandezi sau francezi, in ale caror tari va fugi tot aurulsi argintul adus de peste mari. Proasta situatie economica a tarii era determinata si de faptul ca biserica stapsnea, in unele provincii, un sfert din paminturile cultivate, restul suprafetei fiind acaparat de granzi in special, taranimea neposedind in aceasta vreme un lot funciar propriu. O alta cauza a decaderii Spaniei era excesiva centralizare a administratiei, statul fiind realmente „sufocat” de cele 11 mari consilii si de ministere, organisme care voiau sa rezolve totul, care luau hotariri tardive, si care se suprapuneau, datorita necolaborarii consiliilor cu ministerele.

In 1661 Anglia era in cel de-al doilea an al reatauratiei. Cu o economie in plin avint, cu o marina comerciala si militara ce rivaliza cu cea a Olandei, cu un imperiu colonial in permanenta crestere, regatul englez, stat puternic, constituia o primejdie pentru oricine.

Olanda, tara cu un teritoriu mic, cu o populatie de numai citeva milioane, prin economia sa dezvoltatase numara printre cele mai puternice state din Europa. Forta economica a Olandei se baza pe manufacturi si pe marea sa flota. In 1610 marina olandeza dispunea de peste 10000 de nave. Dintre acestea aproximativ 3000 navigau in Merea Baltica, 2000 faceau comert cu Spania, vreo 600 cu Italia, restul flotei transportind pentru sine sau pentru alte state marfuri pe mai toate marile si oceanele globului. Catre sfirsitul veacului al XVII-lea, pe vremea lui Colbert , flota olandeza cuprindea circa 16000 de nave, cifra de patru ori mai mare decit flotele tuturor tarilor europene la un loc.

In 1602, armatorii si negutatorii olandezi au infiintat cea mai mare societate peactiuni de pina atunci, compania generala a Indiilor Orientale, societate care, in numai 18 ani, si-a triplat capitalul initial platind actionarilor sai, vreme de doua secole, un dividend mediu de 18%.

Danemarca, slabita de razboaie ii de crize interne, pentru a se putea reface, in speranta ca va deveni o forta politica, avea nevoie de liniste launtrica ii de pace cu vecinii.

Suedia, stapina a malurilor baltice, cu toate ca avea nenumarati inamici, era cotata pe plan eupropean a doua putere dupa Franta.

Italia, formata din mai multe state, ocupata, in parte, de Spania, ducind o politica externa extrem de diversa, traia mamente dificile.

Din aceasta enumerare rezulta ca doar trei tari–Anglia, Olanda si Suedia- reprezentau pentru Franta puteri de importanta pe plan international. Cu Suedia intretinea relatii bune.

Satul ramine baza societatii, iar civilizatia rurala o lume statica si conservatoare. El domona harta europeana in special in europa postbizantina (Imperiul otoman) si continentala (Franta, Imperiul habsburgic, unele regiuni germane), fiind totodata sectorul cel mai vulnerabil al societatii, atit din punct de vedere natural(accidnte meteorologice) cit si social(capacitate scazuta de aotoaparare, risc crescut de pauperizare ). Cel mai important fenomen este patrundereaeconomiei monetare in lumea agricola, generalizarea arendasiei si aparitia lucratorilor salariti(zilieri).



Relansarea economica din secolul al XVIII-lea permite si dezvoltarearetelei urbane, dar in acelaii ritm inegal, in functie de epoca si regiune. Europa maritima, atlantica (Anglia, Olanda) si mediteraneeana (Spania, Italia) detin locul de frunte. Pe cind in Anglia concentrarea urbana este un fenomen cu efecte economice constructive, in Italia si Spania(populatia Madridului creste de 5 ori in secolul al XVIII-lea) este motivata de saracirea populatiei ruraleii emigrarea ei la oras.

Din cei 10 milioane de oraseni citi erau in europa la 1750, majoritatea locuiesc in tirguri si orasele ce nu se diferentiaza decisiv de sat. Chiar marile orase isi pastreaza caracterul medieval(sistematizare defectuoasa, lipsita de igiena, populatie pestrita), semn al unei dezvoltari dezordonate. Exceptiile sunt orasele refacute( Londra dupa incendiul din 1666, Lisabona dupa cutremurul din 1755) sau cele construite pe teren gol.

Ostirea franceza numara 72000 de luptatori. Cinci ani mai tirziu, 1672, efectivul ei s-a dublat aprope: 120000. Comparata cu alte armate europene, ostirea franceza, numericeste vorbind, parea o mare forta. Ea ar fi fost intr-adevar puternica daca n-ar fi fost macinata de anumite „vicii”. Primul si poate cel mai important era asa-numitul voluntariat. Datorita acestui sistem armata era formata din mercenari, din ostasi care se bateau mai ales pentru interesele lor si mai putin pentru ale tarii. In toata Franta nu exista nici o scoala militara, instructia armatei facindu-se exclusiv prin razboaie. Ostirea era pestrit imbracata, fiecare regiment avindu-si uniforma sa, situatie care va dura pina in 1670. De asemenea nu existau cazarmi. Din acest motiv soldatiierau cantonati pe spatii imense, fapt ce facea ca adunarea lor sa se faca cu foarte mare intirziere.

Franta a semnat la 27 aprilie 1662 cu Statele Generale un tratat de alianta. El a cuprins garantarea mutuala a posesiunilor celor doua state si libertatea pescuitului. Tratatul a fost prost primit de Anglia datorita clauzei inscrise in el si care prevedea dreptul navelor olandezede a pescui atit in larg, cit si in apropierea coastelor. In septembrie acelasi an Carol al II-lea, suveranul Angliei, nevrind sa torpileze convorbirile dintre tara sa si Franta accepta tratatul semnat de Ludovic in aprilie.

La 27 octombrie 1662 convorbirile de care aminteam mai sus s-au incheiat printr-o tranzactie care cuprindea cumpararea de catre francezi a portului Dunkerque de la englezi pentru suma de cinci milioane franci.

In august 1663 Franta a semnat un acord economic si militar cu Danemarca. Patru ani mai tirziu Ludovic a sanctionat tratatul franco-portughez.

La capatul acestor stradanii ale diplomatiei, Franta se putea felicita pentru faptul de afi reusit sa inconjoare Spania, eterna rivala, cu dusmani. Madridul, alarmat de centura de foc din jurul sau, a cerut ajutorul imparatului Leopold I, cerere ce areclamat o interventie militara diversionista in |arile de Jos. Imparatul neobisnuit sa ia decizii fara a se consulta a cerut sfaturi in stinga si in dreapta. Astfel Wilhelm de F rstenberg, principalul sfetnic al electorului Coloniei, a propus imparatului sa atace, impreuna cu armata lui Lodovic al XIV-lea, Spania, pentru a o cuceri si a o imparti cu cu suveranul francez, propunere care a fost considerata de ministrul Lobkowitz ca nerealista.

Concomitent cu tatonarile intreprinse de Leopold I, fegele Frantei, mai dinamic, mai intreprinzator, a incheiat o serie de aliante secrete cu citiva principi germani- ducele de Neuburg, electorul de Colonia, electorul de Mayenza, episcopul de Münster- si prin care, practic, alianta Ligii de la Rhin a incetat sa mai existe.

La 8 mai 1667, Ludovic al XIV-lea, considerindu-se stapin pe situatie, a expediat reginei regente a Spaniei o scrisoare prin care i-a cerut sa-i remita de urgenta posesiunile care ii reveneau ca sot. Madridul, iritat, a raspuns printr-un act intitulat „Tractatus de jure devolutionis” si care respingea cererile suveranului francez. La rindul sau Ludovic a declarat razboi, conflict armat ce a intrat in istorie sub numele de „razboiul de devolutie”.

Pentru Ludovic razboiul era nu numai un prilej de a se acoperi de glorie, ci si unul de a-si petrece timpul, dupa parerea lui, foarte agreabil, punct de vedere tipic feudal.

La 21 mai 1667, o armata franceza ce numara 50000 de oameni, in frunte cu Turenne, a invadat |arile de Jos. Victoriile purtate de Ludovic al XIV-lea au nelinistit, Olanda. Olandezii ar fi vrut sa faca ceva pentru a indeparta pericolul francez, dar erau insa in plin razboi cu Anglia. Pentru a nu fi nevoita sa lupte intr-un viitor foarte propiat impotriva a doi adversari, Olanda trebuia sa incheie in timpul cel mai scurt conflictul sau naval cu statul englez. O escadra olandeza comandata de amiralul De Ruyter si-a facut aparitia la gura Tamisei blocind estuarul si incendiind mai multe nave militare ale Angliei. Invinsa la ea acasa, Londra a semnat la Breda, la 31 iulie 1667, pecea cu Olanda,veste prost primita de englezi.

La rindul ei Franta, mizind ca va obtine suprematia politica pe continent a ajuns la o intelegere cu Anglia, care ceda Frantei Noua Scotie in schimbul insulelor Antigua si Saint-Cristophe.

Intre timp francezii si-au continuat marsul lor triumfator cucerind fara prea mari eforturi Douai – 6 iulie – Cambrai – 18 iulie, - Audernade – 31iulie, - Lille – 17 august. Ludovic al XIV-lea teatrul de operatiuni pentru a se intoarce in tara. Dupa plecarea regelui, Turenne, ramas ief suprem al armatei, a continuat seria cuceririlor facile luind cu asalt localitatea Alost.

Noua serie de succese fanceze a provocat o adevarata panica in rindul negustorilor francezi. In acelasi timp s-au inasprit raporturile si asa incordate dintre republicani si partizanii familiei de Orania. Si cum Olanda avea absoluta nevoie de unitate in asemenea momente dificile i-a trebuit multa rabdare si nespusa abilitate pentru a pricinui dezmembrarea Provinciilor Unite.

Situatia Spaniei era, la rindul ei, cel putin tot asa de critica. Invinsa si fara nici un fel de sanse de a intoarce soarta razboiului in favoarea sa, Madridul a cerut ajutor militar Olandei. Statul olandez n-a respins cererea de ajutor, conditionind-o insa de alipirea oraselor Ostende si Bruges. Si cum Spania nu avea de ales, a acceptat pretentia formulata de olandezi.

In plina campanie victorioasa Ludovic al XIV-lea, spre surprinderea tuturor, a acceptat incetarea ostilitatilor cu conditia ca el sa primeasca unele teritorii fara prea mare valoare strategica sau economica. Gestul suveranului francez, de neinteles la prima vedere, a avut urmatoarea explicatie. In noaptea de 19 spre 20 ianuarie 1668, Ludovic al XIV-lea si Leopold I au semnat o alianta secreta. Cei doi suverani au hotarit ca, in cazul in care Spania ar ramine fara urmasi directi, Franta sa anexeze |arile de Jos, Franche-Comté, regatul Navariei, regatele Neapolului si Siciliei, posesiunile Spaniei din Maroc si Filipine, iar Leopold I restul posesiunilor spaniole.

Dupa incheierea tratatului secret cu Leopold I, Ludovic al XIV-lea a trait o stare de intensa bucurie din care s-a desmeticit cind a aflat ca Anglia, Olanda si Suedia au pus bazele Triplei Aliante indreptata, fara nici o indoiala, impotriva Frantei. Datorita acestei aliante Ludovic s-a grabit sa semneze pacea de la Aix-la-Chapelle, din 2 mai 1668, prin care si-a pastrat teritoriile din |arile de Jos, renuntind la Franche-Comté.

Pacea de la Aix-la-Chapelle a fost prost privita de francezi care au afirmat, pe nedrept, ca ministrii Frantei, gelosi pe succesul comandantilor militari, au pus capat brusc razboiului.

In plina campanie de pregatiri militare leibnitz i-a inminat lui Ludovic al XIV-lea, in 1672, un lung memoriu in care l-a indemnat pe suveranul Frantei sa abandoneze politica certurilor marunte pentru teritoriile lipsite de semnificatie, spre a-si concentra toate eforturile in vederea edificarii unui mare imperiu colonial din america si pina in Asia. Ludovic se va angaja intr-o suita de conflicte pentru asa-numitele granite naturale, conflicte pe care le-ar fi putut evita, daca ar fi fost mai putin impulsiv si daca ar fi renuntat la textul inscris pe tunurile sale: „ ultimul argument al regelui”.

In 1667 Franta a marit taxele de import. Olanda, afectata de aceasta masura, i-a cerut lui Ludovic, prin ambasadorul sau acreditat la Paris, sa nu stinghereasca traficul de marfuri, adevaratul „suflet al societatii umane”. Fanta, mindra, a respins pretentia Olandei. Conflictul vamal dintre cele doua state nu se putea solda, logic, decit printr-un razboi. Franta a incercat sa rupa Anglia de Olanda, in timp ce statul olandez s-a grabit sa intareasca bunele relatii cu Spania. Tratativele franco-engleze au durat doi ani, din 1668 pina la 1670, cind cele doua state, la 1 iunie, au semnat acordul de la Dover, prin care Ludovic al XIV-lea si Carol al II-lea s-au angajat sa lupte impotriva Olandei. De asemenea, Spania si Olanda au semnat acordurile de la 17 decembrie 1671 si 22 februarie 1672: primul prevedea colaborare militara antifranceza, cel de-al doilea era un angajament luat de regele Spaniei, „in caz de ruptura formala cu Franta”, de a nu intreprinde nimic care sa permita armatelor franceze sa foloseasca |arile de Jos ca pasaj de trecere.




In preajma razboiului armata de uscat a Olandei, din motive de economie, cuprindea o infanterie de 25000 de oameni si 2700 de calareti. Flota Olandei, punctul forte al ei, insuma circa 130 de nave de lupta. La aceeasi data Ludovic conta pe o armata cifrata la 160000 de oameni. Marea sa ostire dispunea de o artilerie de cimp si de asediu bine utilata. Comanda armatei se afla in mina a patru mari generali: Condé, Turenne, Luxembourg si Vauban. Marina franceza, cifric puternica, dispunea 110 nave de linie, 6000 de ofiteri, 21000 de marinari, 13000 de soldati. Anglia se baza pe flota sa de razboi ce cuprindea 132 de nave de linie si pe cei 29000 de de soldati ambarcati ce aveau drept comandant pe ducele de York.

In 5 zile francezii au cucerit largi spatii reusind sa patrunda in inima Olandei. Insa pe mare flota Olandei, sub comanda amiralului De Ruyter, a obtinut la Sole Bay o splendida victorie impotriva escadrelor franco-engleze. La 30 august 1673, s-a semnat la Haga un tratat de alianta ofensiv si defensiv intre imparat, regele Spaniei, ducele de Lorena si Olanda, prin care primii trei s-au angajat sa arunce in lupta in sprijinul Provinciilor Unite peste 50000 de soldati. Prin semnarea acestui tratat Franta s-a vazut dintr-o data inconjurata aproape din toate partile de dusmani. In 1673, ca urmare a starii de spirit generale Camera Comunelor a inceput o ofensiva impotriva regelui Carol al II-lea somindu-l sa declare nul textul prin care afirmase ca prerogativele regale pot suspenda legile. Imbarbatata de succes, Camera Comunelor a votat in martie 1673 o lege prin care urmau sa fie exclusi din guvern, administratie si armata toti catolicii.

Si astfel sicanat de propriul Parlament, Crol al II-lea a fost nevoit sa abandoneze Franta semnind la 19 februarie 1974 pacea de la Westminster. Iesirea Angliei din razboi a fost urmata de o suita de evenimente diplomatice nefavorabile Frantei. Aliatii Frantei, Colonia si Münster, fortati de evenimentele externe au parasit tabara franceza pentru a trata cu Olanda si pentru a semna un acord cu imparatul. In mai 1674 Dieta germana, la „sugestia” lui Leopold I, a declarat razboi lui Ludovic al XIV-lea. La 1 iulie 1674 electorul de Brandenburg a semnat un tratat militar, gest prin care Franta mai conta doar pe ducele de Hanovra si pe electorul Bavariei din toti principii germani. Si pentru ca necazurile Frantei sa fie complete, la 10 iulie, Danemarca s-a angajat sa puna la dispozitia Olandei o mare suma de bani si 16000 de soldati.

Obositi de lungile lupte ce nu dadusera nici un rezultat, combatantii s-au gindit serios la terminarea razboiului. Tratativele pentru semnarea pacii au avut loc la Nimègue. Cele mai zorite sa semneze pacea s-au dovedit a fi Frnta si Olanda, ambele ruinate de razboi.

Pacea , atit de rivnita de beligranti, a fost in realitate un simplu armistitiu, o scurta pauza - a durat pina in septembrie 1681 – necesara doar pentru refacerea fortei militare. In acest timp, in Africa, maurii au luat cu asalt Spania. In America populatia bastinasa, nemultumita de ocupatia spaniola, a atacat la drumul mare pe cuceritori. Olanda, cu teritoriul in parte ocupat, pustiita de razboi, cu tara impartita in doua partide inamice, cu un comert si cu o industrie ce se redresau foarte lent, izolata datorita politicii iscusite a lui Ludovic al XIV-lea, hulita chiar de unele state europene pentru graba cu care a semnat pacea cu Franta, era la aceasta data foarte departe de a fi o mare putere.

Germania, mozaic de state, cu principi care se dusmaneau reciproc, avea, din motive foarte diverse, admiratie si respect pentru Ludovic al XIV-lea, pe care il considera „cel mai mare rege al lumii”. Sfisiate mult timp de lupte intre ele, Danemarca si Suedia, sfatuite de Ludovic, au facut in anii 1679 – 1680 pasi destul de fermi in directia concilierii.

Bune relatii a avut in aceasta vreme Franta catolica cu Turcia musulmana spre disperarea, in special, a Austriei.

Singurul stat care crea griji diplomatiei franceze era Anglia si asta atit din cauza telurilor politice ale Londrei, care viza suprematia maritima dar si datorita opiniei publice engleze care nu se impaca cu doua lucruri: cu catolicismul francez si cu faptul ca suveranul Angliei se dovedise a fi stipendiat de Regele Soare.

In ianuarie 1681 electorul de Brandenbourg, ros de dorinta de a-si lua revansa impotriva Suediei, a semnat cu Ludovic al XIV-lea un acord secret prin care cei doi s-au angajat sa se sprijine reciproc in caz de razboi. Incurajat de tratatul semnat, Ludovic a cerut in august 1681 anexarea definitiva a localitatilor le Vieux-Bourg de Gand, Alost, Grammont, Renaix, Ninove pe motiv ca el le-a cucerit si ca tratatul de la Nimegue n-a stipulat cedarea lor.

In timp ce se purtau asemenea discutii Louvois, in taina, a pregatit invazia franceza. Pentru reusita ei Franta a mobilizat o mare armata. Data invaziei: 28 septembrie 1681, ora doua noaptea. Locul atacului: orasul Strasbourg. La aceasta data 2000 de dragoni francezi au luat cu asalt fortificatiile insiruite pe Rhin.

Atacul Frantei a surprins intreaga Europa. La Amsterdam, actiunile la bursa au scazut dintr-odata cu 10%. |arile de Jos au solicitat imediat ajutor militar Olandei. Suedia, fosta aliata na Frantei, a incheiat in octombrie 1681 o alianta cu Provinciile Unite. Anglia, solicitata de Olanda sa se opuna cu armele actiunilor franceze, s-a multumit sa formuleze unele obiectii generale, obiectii retrase imediat dupa ce Ludovic al XIV-lea a acordat un supliment de subventie regelui englez Carol al II-lea, vesnic de jena financiara. Invadarea |arilor de Jos, a Cataloniei si a Genoviei, alaita Spaniei, a indepartat si mai mult Madridul de fostele sale partenere. Spania ramasa practic singura, avea de ales intre continuarea operatiunilor militare si capitulare. Austria, angajata intr-un razboi ce incepuse sa evolueze favorabil pentru ea, a indrumat totusi Spania la intelepciune, adica la capitulare.

Tratativele de pace incepute la 8 august 1684 la Ratisbonna, in cladirea unei manastiri dominicane, au luat sfirsit o saptamina mai tirziu, la 15 august. Prin tratatul semnat aici si care a instaurat o pace de 20 de ani, Franta a incorporat orasele Strasbourg si Luxembourg. Puternica la aceasta data, Franta avea toate conditiile pentru a deveni, ceea ce a dorit Colbert, o mare putere economica. Pentru aceasta Ludovic ar fi trebuit sa dea dovada de moderatie pe plan extern si sa ia masuri eficiente si intelepte pe plan intern. Dar din pacate…

Bisericile protestante la inceput intretineau intre ele legaturi foarte slabe. Pe acest fond al credintei a survenit in Anglia, in 1688, un fapt aproape incredibil. Rege al Angliei din 1685 era Iacob al II-lea. In momentul urcarii sale pe tron totul in tara parea in ordine: economia prosrera, liniste, parlament supus. Cu o oarecare suplete catolicul Iacob al II-lea ar fi putut domni fara griji. O asemenea calitate n-a avut-o insa suveranul. La 10 octombrie 1688 Wilhelm, ginerele lui Iacob al II-lea a semnat o declaratie catre scotieni si englezi in care a anuntat ca intentioneaza sa vina pe paminturile Angliei pentru a pune capat abuzurilor, pentru a apara religia protestanta si pentru a reda parlamentului libertatea pierduta.

In martie 1689 Iacob al II-lea, in fruntea unui detasament de 1200 de oamani, subventionat de Ludovic al XIV-lea, a debarcat in Irlanda. La 3 aprilie fostul rege a patruns in Dublin. La 170 mai 1689, William al III-lea, dupa cum este cunoscut Wilhelm de Orania in istoria Angliei, a declarat razboi Frantei. In august suveranul englez a semnat o alianta militara cu Olanda, iar la 20 decembrie 1689 a aderat la tratatul de la Viena.

In plina campanie diplomatica s-a imbolnavit grav regele Spaniei Carol al II-lea (1696), boala care a lasat impresia ca tronul va ramine curind vacant, suveranul spaniol neavind descendenti in linie masculina. Ludovic al XIV-lea , interesat in problemele spaniole, a accelerat tratativele. Ele ao fost incheiate in 1697, la Nieuwburg, in castelul printilor de Orania, in apropiere de Ryswijk. In timp ce Europa se agita pentru a desemna pe noul suveran al Spaniei, muribundul rege Carol al II-lea a facut la 2 octombrie 1700 un testament prin care si-a exprimat dorinta ca tronul sa revina lui Filip, duce de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea. La 17 octombrie 1700, regele Frantei, a declarat ca este gata sa ofere Spaniei – de fapt nepotului sau Filip al V-lea – tot sprijinul armat de care avea nevoie pentru a alunga din |arile de Jos trupele olandeze. Citeva luni mai tirziu a murit William al III-lea. Prin moartea lui razboiul nu mai parea o actualitate. El a izbucnit totusi, la 4 mai 1702, cind Anglia, Olanda si Germania au declarat Frantei ca sunt cu ea in stare de beligeranta.

Anul 1707 s-a incheiat pe celelalte teatre de razboi fara ruperi de echilibru. La atacul francez asupra Vienei, aliatii au raspuns in iulie cu asaltarea portului Toulon. La dezastrele militare de pe front s-a adaugat acum si foametea care a secerat mii de oamani. Ajuns la capatul resurselor financiare, dar crezind inca in victorie, Ludovic al XIV-lea, in ianuarie 1709, a scos la vinzare pentru 400000 de franci o parte din vesela sa de aur.



Cu banii acestia si cu alte sume realizate din expediente el a izbutit un singur lucru, a lungit agonia razboiului in care a aruncat Franta. Cind si-a dat seama ca nu mai are nici o speranta s-a gindit la incheierea pacii, dar conditiile impuse de Olanda au condus la reluarea luptelor.

Franta biruitoare arata ca un om obosit. Anglia, la r@ndul ei, dorea sa puna armele in cui, macar pentru un timp. Din acest motiv cele doua state s-au hotarit sa inceapa tratative de pace. Lente ca desfasurare pina la moartea imparatului, ele s-au accelerat dupa acest eveniment – 17 aprilie 1710 – luind sfirsit la 8 octombrie 1711 odata cu semnarea preliminariilor de la Londra. Banuind ca Franta si Anglia duc tratative secrete, aliatii Londrei au trenat operatiile militare. Apoi Anglia, amintindu-si ca are niste aliati, le-a adus la cunostinta o parte din textul preliminariilor. Aliatii s-au aratat dispusi sa inceapa convorbiri cu Franta la Utrecht, in Olanda.

Lucrarile congresului de la Utrecht au inceput la 29 ianuarie 1712. La 11 aprilie 1713, dupa un an si ceva de tratative, Franta a semnat tratate de pace separate cu Anglia, Olanda, Portugalia, ducatul de Savoia, cu regele Prusiei; singurul care a refuzat sa ia loc la masa si sa semneze fiind imparatul Carol al VI-lea. Tratatul n-a semnat totusi pace in europa, razboiul continuind un timp intre Ludovic al XIV-lea si imparatul Carol al VI-lea. Invins in doua lupte, cam fara importanta de altfel, neavind, pe deasupra, nici bani pentru a dinamiza razboiul, imparatul a acceptat sa semneze cu Franta un tratat de pace. El a fost semnat la 6 martie 1714, la Rastatt neschimbind prea mult pacea de la Utrecht.

Invins, umilit, cu povara anilor in spate, stapinind o tara ruinata, nemultumita, Ludovic al XIV-lea nu mai putea astepta nimic de la viata. Traise, isi dadea probabil bine seama, prea mult. Din pacate pentru el nu disparuse la timp. Sosise, deci, clipa in care se trage linie la toate. Constient, pe 2 august 1714 si-a facut testamantul. In ziua de 31 august Ludovic al XIV-lea a intrat in coma. La 1 septembrie 1715, si-a pierdut complet constiinta stingindu-se incet, ca o candela.

Incontestabil, in epoca medie, dar mai ales in cea moderna, Europa domina lumea. Astfel, statele inaintate isi formeaza mari imperii coloniale in afara Europei. Afara de colonii pe coastele Africii si Asiei, Portugalia se instaleaza in Brazilia, spaniolii in America de Nord(Mexic), Centrala si de Sud, avind bine organizate 4 viceregate in secolul al XVIII-lea, iar britanicii 13 colonii in America de Nord , pe coasta Atlanticului, pe teritoriul Indiei, in Australia si in mai multe locuri ale globului. Am putea compara Far Westul, statelor apusene europene, in special peste Atlantic, iar dupa independenta USA, de la vest de muntii Alegani, spre Pacific, iar Rusia tarista, practica Far Eastul, prin Siberia la Pacific, plantind Vladivostocul. Ceea ce spaniolii, englezii, etc fac cu sclavii cu sclavii lor negri, Rusia face cu iobagii ei, ori cu detinutii rusi, sau captivii suedezi(in urma razboiului dintre 1700-1721), germani(razboiul de 7 ani din perioada 1756-1763), polonezi in urma celor 3 impartiri ale Poloniei(1772; 1793;1795).

Bering, marinar si navigator danez aflat in serviciul Rusiei, ajunge in 1741 in Alaska, iar Selekhov, construieste acolo primul fort si arboreaza astfel in America in 1791, drapelul rus. Tot in acel an, 1791, rusii in urma unui razboi victorios cu otomanii, ajung pentru prima oara la Nistru si au granita de abia acum nemijlocita cu Principatul Moldovei.

Dupa expresia lui Michel Devéze, Europa poate pretinde in secolul XVIII, ca este „Maitrese du monde” si tine globul, cum tine paianjenul in plasa sa insectele. Porturile Europei, dar mai ales cele occidentale, sunt plaminii continentului nostru, care aspira si dau acestuia un mare avans. Daca doleantele europenilor nu sunt indeplinite, intervin flotele militare. Pe locul intii se situeaza Marea Britanie avind, 174 vase de linie, plus 104 cu tonaj mai mic, dar totusi echipate cu multe tunuri. Pe locul doi, este Franta, avind in 1781, 81 vase de linie ale flotei militare. Statisticile situeaza Spania pe locul trei cu 72 vase militare. Un fapt interesant, Olanda si Portugalia, sunt depasite de Rusia, care se situeaza pe locul patru, posedind in 1791, 22 vase militare in Marea Neagra si 37 in Marea Baltica, tarismul ajungind sa aiba acces la aceste mari deabia in secolul al XVIII-lea. |arii Petru cel Mare (1689-1725) si Ecaterina a II-a (1762-1796), au avut buna inspiratie de-a apela la specialisti olandezi, englezi si germani. Pe cale terestra rusii se intaresc in Siberia, inainteaza in Asia Centrala si in zona Caucazului si a Marii Caspice

Vechile imperii coloniale incep sa se clatine spre sfirsitul secolului al XVIII-lea. In urma razboiului de 7 ani, Franta pierde Canada si majoritatea posesiunilor din India. Dar peste citiva ani,si britanicii primesc o puternica lovitura, prin independenta celor 13 colonii din America de Nord(1783). Imperiul olandez insular este amenintat, iar cele 4 viceregate spaniole din America Latina si Brazilia, dau semne de emancipare.

Este nevoie sa amintim, ca Anglia isi schimba pozitia in mod radical dupa ce pierde cele 13 colonii din America de Nord. Negrii nu-i mai interesau ca mina de lucru rentabila, ci fostele colonii sau coloniile sa poata cumpara produsele englezesti, confectii din bumbac si stofa si unelte. Se stie ca Anglia si-a sacrificat agricultura in folosul industriei, comertul mondial era mai imperativ pentru dinsa, inclusiv cel al Africii.

Burghezia isi c@stiga treptat locul in societate, identificindu-se cu comertul si acumularea baneasca, averea sa este obtinuta prin munca si nu data de providenta.

BIBLIOGRAFIE:

RADU VALENTIN „O PAGINA DIN ISTORIA FRANTEI”

NICOLAE CIACHIR „ISTORIA POLITICa A EUROPEI









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 950
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site