Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


NOI INSTRUCTIUNI ORGANIZATORICE, COOPERAREA CU STRUCTURILE SPECIALIZATE ALE ALIATILOR SI APORTUL INFORMATIV AL MISCARII DE REZISTENTA (1917 – 1919)

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
JOCUL PE MAI MULTE TABLOURI
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
Organizarea limes-ului moesic in secolele I-III p.Chr.
Viata sociala in Dacia romana
Razboiul din anii 101-102
PERSONALITATEA LUI EUGEN CRISTESCU
Populatia Daciei romane
Regele Decebal
De la romanizare la etnogeneza Romanilor
Daco-romani si barbari in Dacia

NOI INSTRUCTIUNI ORGANIZATORICE, COOPERAREA CU STRUCTURILE      SPECIALIZATE ALE ALIATILOR SI APORTUL INFORMATIV AL MISCARII DE REZISTENTA (1917 – 1919)

Dupa retragerea in Moldova a armatei romane, a unei parti din populatie, a Parlamentului si a majoritatii clasei politice, inclusiv a Casei Regale, in paralel cu masurile de reorganizare a armatei, s-au intreprins si actiuni de consolidare in scopul eficientizarii randamentului in domeniul informatiilor si contrainformatiilor. Documentul prin care s-a purces la o astfel de actiune purta titlul de „Instructiuni asupra organizarii si functionarii serviciului de informatii“, intrat in vigoare la 20 februarie/4 martie 1917, o data cu semnarea lui de catre generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General. La elaborarea acestui document, o contributie importanta a avut-o generalul Nicolae Condeescu. Ca noutati, „Instructiunile“ schitau doctrina activitatii de informatii militare, precizau rolul si locul misiunilor informative, stabileau organizarea Biroului de informatii de la Marele Cartier General. Alte precizari ale instructiunilor se refereau la: modul de desfasurare a activitatii informative si a manipularii informatiilor; atributiile personalului indrituit cu misiuni informative; stabilirea cu mai multa exactitate a misiunilor aviatiei de recunoastere si a modului de executare a cercetarii aeriene; coordonarea activitatii agentilor secreti.




Un rol important in reorganizarea si reorientarea Serviciului de informatii militare l-a avut si misiunea franceza. Pe langa seful Biroului 2 informatii din Marele Cartier General a fost numit un consilier in persoana locotenent-colonelului Odone.

De asemenea, dupa retragerea in Moldova, Directia Politiei si Sigurantei Generale a trecut la infiintarea unor brigazi speciale in orasele Roman, Barlad, Tecuci, Piatra-Neamt, Vaslui. In birourile de siguranta centrale din Iasi lucrau 73 de agenti care se ocupau cu munca informativa. Aceasta activitate era dificila intrucat se banuia, ulterior s-a confirmat, ca numarul suspectilor ajunsese deja foarte mare.

Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus. O data cu reorganizarea armatei romane retrase din Moldova, s-a procedat si la reorientarea activitatii de cercetare si informare militara, in adancime, asupra inamicului. In acest scop s-au constituit observatoare de infanterie si artilerie pe linia frontului cu misiunea de a tine sub o severa si permanenta supraveghere trupele inamicului.

Cu sprijinul unor ofiteri francezi de informatii, s-a organizat, in vara anului 1917, spionajul aerian in teritoriul ocupat „pentru culegerea de informatii secrete privind dispozitivul trupelor Puterilor Centrale si agentura serviciilor de spionaj”.

Prin dotarea armatei romane cu avioane si aerostate moderne, cercetarea aeriana si recunoasterile aviatiei romane asupra trupelor inamice, precum si observarea din baloane a pozitiilor inamicului in timpul desfasurarii unor batalii, s-au procurat continuu Comandamentului militar roman informatii de valoare privind miscarile inamicului, pentru corectarea tirului artileriei. S-a acordat, de asemenea, mai multa atentie asigurarii transmiterii informatiilor prin radio si telefon, introducandu-se noi cifruri si coduri.

Agentii romani lansati in spatele frontului inamic cu ajutorul aviatiei „se bucurau de un sprijin activ din partea populatiei din teritoriul ocupat, mai ales din partea persoanelor care in trecut avusesera legaturi cu organele de politie si siguranta romanesti”.

La 22 aprilie/5 mai-29 aprilie/12 mai 1917, ca urmare a schimbarii regimului politic din Rusia (prin revolutia democratica din februarie), premierul roman I.I.C. Bratianu, insotit de generalul Constantin Prezan au efectuat o calatorie la Petrograd, unde au purtat convorbiri cu noile autoritati in privinta continuarii colaborarii militare intre cele doua state. S-au pus de acord si o serie de detalii privind conturarea cooperarii in domeniul informativ pentru asigurarea ordinii interne pe front si in spatele frontului armatelor romano-ruse. In acest scop a fost desemnat un delegat al Sigurantei Generale romane pe langa Marele Cartier General al armatei ruse din Moldova, in persoana inspectorului general de politie Romulus Voinescu, iar numerosi comisari de politie au fost atasati pe langa marile unitati militare ruse.

Pentru prevenirea patrunderii serviciilor secrete ale inamicului in jurul unitatilor militare romanesti si rusesti s-a constituit Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus care, pe langa realizarea cooperarii pe linie informativa cu trupele ruse, a desfasurat o vasta activitate contrainformativa si de politie militara in zona frontului din Moldova. Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus a avut la inceput sediul in orasul Roman, iar seful sau, Romulus Voinescu, a fost ajutat de subinspectorul de politie I. Vamesu si de comisarii de politie I. I. Georgescu si Theodor Culitza. Acesta din urma a intocmit o interesanta lucrare, intitulata Politia de informatii si contrainformatii, care a cunoscut lumina tiparului in 1938 si prin intermediul careia cunoastem astazi principalele realizari ale activitatii acestei structuri informative. In cadrul serviciului de contrainformatii romano-rus functiona Biroul de contrainformatii rus, care dispunea de o suta de cadre si era condus de generalul de jandarmi Leontovici, ajutat de locotenent-colonelul Bondarenco.

La baza activitatii Serviciului de informatii si contrainformatii romano-rus a stat „Regulamentul Serviciului de Contrainformatiuni Roman, in colaborare cu Serviciul de Contrainformatiuni Rus”, emis de Marele Cartier General al armatei romane. In articolul 1, acest regulament prevedea necesitatea colaborarii dintre organele de contrainfirmatii romane si cele ruse, atat in vederea contracararii actiunilor de spionaj ale inamicului, cat si pentru descoperirea oricaror infractiuni savarsite impotriva celor doua armate. Evident era vorba despre acele infractiuni prevazute in legislatia internationala privind regulile de purtare a razboiului.

Cadrele Serviciului romano-rus au fost dotate cu instructiuni privind restrictiile de circulatie ce trebuiau respectate de catre persoanele care se deplasau pe sosele, cai ferate, ape sau in zona operatiunilor militare. Ordinele primite se refereau la modul de supraveghere a strainilor aflati in Moldova, in special pe cei eliberati din lagarele de internare. Serviciul a fost incadrat cu ofiteri, comisari si agenti de siguranta ce aveau asupra lor legitimatii speciale, scrise in limbile romana si rusa, semnate de Romulus Voinescu si pe care erau aplicate fotografiile titularilor.

Articolul 3 din Regulament stabilea ca functionarii administratiei si politiei romanesti sa dea tot concursul cadrelor acestui birou, dupa ce ei se legitimau, pentru indeplinirea atributiilor profesionale. Desi in articolul 3 se prevedea ca daca in termen de 24 de ore persoanei retinute nu i se stabilea vinovatia, ea trebuia eliberata imediat, potrivit articolului 5 al Regula­mentului, o persoana putea fi retinuta provizoriu si la expirarea termenului prevazut in caz ca Biroul de contrainformatii rus cerea o asemenea masura, in vederea aducerii de noi dovezi. Prelungirea retinerii se facea insa numai cu aprobarea Marelui Cartier General Roman, ce o dadea doar cand solicitarea era bine motivata. Datele despre suspecti erau comunicate de Marele Cartier General roman si Ministerului de Interne in vederea supravegherii lor pe mai departe sau luarii altor masuri.

Prin articolul 6, Regulamentul stabilea ca supusii romani, care traiau continuu intr-o anumita localitate si erau banuiti ca desfasoara actiuni de spionaj sau alte fapte contra intereselor armatei, urmau sa fie stramutati intr-o alta localitate desemnata de Ministerul de Interne, insa nu altfel, ci „numai dupa verificarea informatiilor date asupra lor de catre agentii politiei romane”.

Articolul 9, ultimul al Regulamentului, prevedea ca pentru realizarea unei observari cat mai intinse asupra populatiei, din cauza numarului mic de agenti speciali de politie, era necesara stabilirea unor posturi speciale fixe la punctele de legatura ale drumurilor; aceste posturi primeau insemn ca verificarea trecerii dintr-un punct populat intr-altul trebuie sa se faca numai cu permise speciale.

Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus a initiat si realizat cateva actiuni care in arta informatiilor sunt trecute in categoria metodelor speciale de dezinformare. Au fost folositi, cu precadere, tinerii din teritoriul ocupat, recrutati si instruiti de serviciile speciale germane pentru a culege informatii din Moldova despre pregatirile militare ale trupelor romane. In majoritate, acestia, o data trecuti peste linia frontului, se predau organelor de politie militare romane. Dupa o minora ancheta informativa, acesti tineri erau reinstruiti de Serviciul de contrainformatii romano-rus si retrimisi in teritoriul ocupat de inamic cu date si informatii false despre dispozitivele romanesti. Referindu-se la aceste operatii de dezinformare a inamicului, Theodor Culitza facea urmatoarea apreciere: „Acest sistem nou de spionaj a dat de multe ori rezultate satisfacatoare pentru noi… prin faptul ca inamicul era indus in eroare de informatiile trimise in mod eronat, in carnetele acestor tineri, asupra situatiei trupelor noastre”.

Serviciile de informatii ale Puterilor Centrale au fost dirijate spre acti­uni cu caracter destabilizator si diversionist. Acestea incep sa raspan­deasca stiri false pe front si in spatele frontului romano-rus ca provenind de la romani si a crea deruta in randurile populatiei civile. Printr-o cercetare atenta, Serviciul de contrainformatii romano-rus, in colaborare cu coman­damentele militare ale armatei romane si organele de siguranta, a contracarat actiunea de propaganda si dezinformare a Puterilor Centrale. S-a stabilit ca manifestele adresate ostasilor romani, de a lasa armele jos si de a nu mai trage in „fratii lor”, proveneau de la birourile de spionaj ale inamicului.

Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus a reusit sa dejoace si o serie de actiuni cu caracter diversionist initiate de serviciile de spionaj ale Puterilor Centrale, cum ar fi raspandirea de manifeste prin care ostasii romani erau indrumati sa dezerteze, sau pentru a produce inflatie, au fost parasutate in Moldova pachete cu bani romanesti falsi. Prin eforturile cadrelor acestui serviciu au fost urmarite peste 2 500 de persoane suspecte de activitate de spionaj in favoarea inamicului si au fost arestati unii dintre cei mai activi agenti ai acestuia.

In paralel cu masurile organizatorice s-au intreprins si actiuni concrete de catre forurile de conducere politica si militara romanesti pentru sustinerea intereselor nationale in afara granitelor. Intrucat la 13/26 martie 1917 Cancelarul Germaniei, Th. von Bethmann-Hollweg si ministrul de externe al monarhiei habsburgice, Ottokar Czernin, semnasera la Viena o intelegere care prevedea incorporarea de catre Austro-Ungaria a teritoriului Romaniei in cazul victoriei Puterilor Centrale, autoritatile romanesti au reactionat prompt. La 5/18 aprilie 1917, Marele Cartier General al armatei romane a trimis in misiune speciala la Washington, pe Vasile Stoica, ofiter de rezerva. Obiectivul misiunii era de a face cunoscuta opiniei publice americane si guvernului SUA pozitia politica si militara a Romaniei si pentru a demonstra legitimitatea revendicarilor statului roman asupra Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Lui V. Stoica i s-a alaturat, cu aceeasi misiune, Vasile Lucaciu — presedintele Ligii Culturale — si Ion Mota, preot din Orastie refugiat in 1915 la Bucuresti, editor al ziarului „Libertatea”.

Rezultate notabile au fost obtinute si in domeniul contraspionajului. In primavara anului 1917 structurile contrainformative militare in cooperare cu organele de siguranta si jandarmerie rurala au reusit sa identifice o serie de persoane din Moldova suspecte ca desfasoara activitate informativa in beneficiul Puterilor Centrale. Asupra acestora s-au intocmit tabele care cuprindeau o serie de date de identitate si despre activitatea suspecta. Printre persoanele retinute si trimise in fata Curtii Martiale din Iasi — ca urmare a aplicarii acestei metodologii —, s-a numarat si faimosul agent al spionajului german din perioada neutralitatii, Hennenvogel Iosef.

Aportul informativ al miscarii de rezistenta in teritoriul vremelnic ocupat. Demna de retinut este si activitatea informativa si de rezistenta desfasurata in teritoriul ocupat de armatele germane si austro-ungare. Activitatea in acest spatiu viza si anihilarea actiunii represive a politiei militare germane.

Cu riscul vietii, numerosi cetateni, indeosebi tineri si copii, au refuzat sa furnizeze informatii inamicului, sa-i calauzeasca trupele sau sa-i serveasca ca interpreti. Documentele atesta ca in comuna Valari de langa Targu Jiu au fost executati de catre politia militara germana patru tarani, pe motiv ca refuzasera sa le serveasca drept calauze. La fel, in orasul Corabia, cinci baieti din comuna Dabuleni au fost executati de catre trupele germane pentru ca „furnizasera informatii rezistentei romanesti”.



Fata de amploarea miscarii de rezistenta a populatiei din teritoriul ocupat si de sprijinul acordat de aceasta structurilor informative romanesti din Moldova, in culegerea de informatii secrete, politia militara germana a fost nevoita sa recunoasca faptul ca „existau legaturi intre teritoriul din afara frontului inamic“ [romanesc — n.n.] si isi exprimau ingrijorarea fata de „indrazneala spionilor romani ramasi in teritoriul ocupat”.

Pregatirea contraofensivei armatei romane, in vara anului 1917, pentru respingerea atacurilor trupelor germano-austro-ungare, care vizau cucerirea Moldovei si desfiintarea statului roman, a necesitat informatii sigure si precise despre fortele militare ale inamicului. Pentru procurarea unor astfel de informatii, identificarea pozitiilor ocupate de unitatile militare inamice, urmarirea miscarilor si descifrarea planurilor de lupta, cunoasterea starii de spirit a populatiei civile din teritoriul cotropit si sustinerea miscarii de rezistenta a acesteia, s-au organizat de catre structurile informative romanesti centre si puncte informative in spatele frontului trupelor germane si austro-ungare.

Pe frontul din sud al armatelor I si a II-a romane, s-au cules, trans­mis si primit regulat informatii cu valoare operativa asupra dispozitivului trupelor germane si despre Comandamentul General al Puterilor Centrale de la Focsani, prin agenti trimisi in frontul inamic prin punctul Doaga, de catre seful Serviciului de siguranta din Focsani, Guta Iacob, care ramasese in teritoriul ocupat. Informatiile erau culese cu sprijinul unor patrioti din teritoriul ocupat si transmise in Moldova printr-un loc secret — folosit drept casuta postala —, greu accesibil. Alte documente de arhiva atesta ca s-au folosit si porumbei calatori pentru transmiterea de informatii codificate din teritoriul ocupat spre comandamentele armatei romane din Moldova. Agentii centrului informativ din Focsani au inregistrat aproape zilnic miscarile armatei germane, comandate de Mackensen, in vederea ofensivei din vara anului 1917. Aceste informatii au servit Marelui Cartier General al armatei romane in organizarea contraofensivei de la Marasesti.

La Braila, comisarul de politie Alexandru Popovici, seful politiei postului, ramas in teritoriul ocupat, a antrenat tineretul scolar in actiunea de culegere a informatiilor despre inamic si in urmarirea miscarilor si pregatirilor de lupta ce se faceau de catre trupele Puterilor Centrale in zona Baraganului, pentru identificarea sistemului de aparare si locul de amplasare a depozitelor militare. Transmiterea zilnica a informatiilor secrete in Moldova se facea prin sticle aruncate pe Dunare. Informatiile, notate codificat pe o bucata de hartie, erau introduse impreuna cu altele in sticle inchise ermetic, care erau apoi culese de cadre ale unitatilor militare la Galati. Descoperiti de catre inamic, 10 locuitori, impreuna cu comisarul Popovici, au fost impuscati pe motiv de „spionaj“ in favoarea serviciilor informative romanesti.

Printre eroii miscarii de rezistenta s-a numarat si taranul Vasile Chi­lian, care, din proprie initiativa a organizat un grup cu sarcini informative, in regiunea Vrancea. Inteligent si abil, Vasile Chilian a reusit sa penetreze cercurile ofiterilor germani, facandu-le diferite servicii pentru a le capata increderea si a putea astfel sa culeaga informatii ce interesau coman­damentele armatei romane. Ingenioasa a fost initiativa sa de a-si acoperi si conspira activitatea. Cu aprobarea Comandamentului german, el a construit o moara pe malul raului Putna, chiar in marginea frontului roman. „Moara lui Chilian“ avea pentru miscarea de rezistenta functii multiple: servea drept ascunzis pentru prizonierii romani evadati din lagarele germane, organiza trecerea acestora in Moldova si transmitea informatiile despre dispozitivul si dotarea trupelor inamice comandamentelor romanesti. Grupul de rezistenta condus de Vasile Chilian numara 28 de cetateni romani din satul Tichiris, plugari, invatatori, preoti, proprietari si personalul medical de la spitalul din Vidra. Altii au sprijinit grupul lui Chilian „fie ca gazde pentru prizonierii romani, fie ca iscoade trimise pentru a spiona miscarile trupelor inamice sau a servi drept calauze pentru romanii care doreau sa treaca linia frontului in Moldova“. Interesant pentru activitatea informativa desfasurata de grupul lui Chilian este ca „fara sa fi fost inzestrat cu mijloace tehnice sau instructiuni perfectionate, fara sa se fi cunoscut, in majoritate unul pe altul, fara sa fi cunoscut conducatorii lor, a contribuit fiecare in masura posibilitatilor lor pentru atingerea unicului scop — a servi patria oricand si oricum”.

Grupul de rezistenta condus de Vasile Chilian a procurat si transmis comandamentelor trupelor romane din Moldova informatii de o deosebita valoare despre dispozitivul trupelor Puterilor Centrale concentrate in zona Vrancei si a ajutat sute de prizonieri romani sa treaca in sudul Moldovei.

Pentru a nu trezi suspiciuni din partea serviciilor de contrainformatii ori ale organelor de politie militara a trupelor inamice, Vasile Chilian — desi nu fusese instruit si nu urmase nici o scoala de profil — a recurs la cateva initiative pentru culegerea de informatii secrete, deosebit de ingenioase dar bine acoperite, ceea ce starneste si astazi admiratia chiar si in randul profesionistilor. Intrand in birourile ofiterilor germani, care lucrau cu documente secrete, a evitat tentatia de a le sustrage sau sa-si manifeste curiozitatea fata de ele. A capatat astfel increderea germanilor. Vasile Chilian s-a multumit doar cu ceea ce vedea si auzea. S-a straduit sa memoreze cat mai mult, iar cand ajungea acasa, intr-un loc sigur, reproducea in scris sub forma de note si rapoarte informative sau schite si harti. In ascuns, a reusit, la un moment dat, sa patrunda la Comandamentul german, unde a copiat hartile germane expuse pe pereti, cu situatia la zi a pozitiilor germane, planurile de operatii germane in vederea ofensivei ce se pregatea pentru vara anului 1917, precum si obiectivele pe care inamicii le descoperisera la romani. Informatiile si schita cu dislocarea trupelor germane au fost duse in Moldova de un prizonier roman — sublocotenentul N. Melosu —, fiind predate Diviziei a 14-a romane. Aceste informatii au fost deosebit de valoroase, ele contribuind intr-o masura importanta la intocmirea planului de operatii al armatei romane pentru memorabilele batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz.

Mai sunt si alte aspecte ale activitatii grupului de rezistenta condus de Vasile Chilian, sau a celor care se aflau in legatura acestui grup. Asa de exemplu, s-a reusit interceptarea convorbirilor telefonice ale ofiterilor germani de catre Alexandru Macovei din Volos, care pentru acest fapt a fost deportat in Ungaria si condamnat la moarte, dar a scapat, evadand din lagar. De asemenea, stramutarea (transferarea) personalului medical romanesc din Vidra la spitalul militar de campanie german a oferit posibilitatea celor care erau in legatura grupului de rezistenta sa cunoasca starea de spirit a trupelor germane ori sa procure unele produse farmaceutice pentru prizonierii romani.

Grupul de rezistenta condus de Vasile Chilian a fost descoperit in urma esuarii unor prizonieri romani de a trece raul Putna si de a duce in Moldova informatii secrete. In momentul arestarii lui Vasile Chilian, sotia sa, Clementina, care ii stia toate planurile, in fata patrulei care il perchezitiona, a scos din haina sotului ei documentele secrete compromitatoare si le-a aruncat in foc, pentru a nu cadea in mainile inamicului. Cei arestati au fost trimisi imediat la politia militara germana din Focsani, unde, infruntand umilintele si tortura, s-au comportat cu demnitate si curaj, nefacand destainuiri importante. Intre 18-24 august 1917, patriotii romani au fost adusi in fata organelor politiei militare de razboi a germanilor, care i-au condamnat la pedepse dintre cele mai grele. Cinci membri ai grupului, in frunte cu Vasile Chilian, au fost condamnati la moarte, iar restul au primit inchisoare de la doi la 20 de ani. Mentinandu-si darzenia si curajul, in inchisoare, Vasile Chilian s-a confesat in fata camarazilor sai ca „nu-i pare rau, ca moare… ca se simte mandru dupa ce a auzit din gura nemtilor, ca din cauza lui [armatele germane — n.n. au pierdut la Marasesti — n.n.] o multime de oameni”. In zorii zilei de 30 august 1917, pe poligonul din Focsani, cei cinci patrioti romani — Vasile Chilian, serg. V. Galateanu, Dumitrache Pantazica, Toma Ion Cotea, Stefanache Secalus — au fost executati de trupele germane. Vasile Chilian a refuzat sa fie legat la ochi si a cerut plutonului de executie „sa fie impuscat in fata, sub cuvant ca moare pentru patrie”. In testamentul facut in graba, pe coperta Bibliei preotului care l-a spovedit, Vasile Chilian a scris: „Mor pentru tara mea”.

Aceste jertfe nu au fost zadarnice, intreaga activitate informativa si de rezistenta desfasurata in teritoriul ocupat de trupele inamice s-a dovedit benefica. Germanii au afirmat ca pierderile mari suferite de ei in lupta de la Marasesti s-au datorat „in mare parte spionajului romanesc”.

De la armistitiu la operatiile de aparare a Marii Uniri. Ultimele trei luni ale anului 1918 marcheaza o etapa distincta in evolutia razboiului de intregire nationala a Romaniei. Dupa impresionantele izbanzi militare de la Marasesti, Marasti si Oituz asupra armatelor Quadruplei Aliante — cu repercusiuni benefice asupra situatiei operative de ansamblu a Antantei —, tara, guvernul Bratianu si armata au fost confruntate cu o noua si deosebit de grava criza ce a pus sub semnul intrebarii nu numai continuarea rezistentei, dar insusi viitorul statului roman independent. Factorul determinant al acesteia nu era insa presiunea exercitata aproape concentric de fortele inamice, ci „defectiunea totala” a puternicului aliat din Rasarit, consecinta directa a preluarii puterii in Rusia, la 26 octombrie/7 noiembrie 1917, de catre Partidul bolsevic. Intentia declarata a noilor autoritati de la Petrograd de a incheia grabnic pacea cu Puterile Centrale primea curand o confirmare: semnarea armistitiului de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/ 3 decembrie 1917).

In atari imprejurari, in care intregi unitati militare ale rusilor isi paraseau pozitiile, lasand spatii largi de pe frontul roman neaparate, la discretia adversarilor, cand dezordinile provocate de aceste trupe, transformate pe alocuri in adevarate bande jefuitoare, amenintau stabilitatea politica si administrativa, viata si avutul greu incercatilor locuitori ai Moldovei, iar legaturile cu aliatii occidentali si cu sursele de aprovizionare din lungul stepei ruse erau practic desfiintate, Romania a fost nevoita sa-si reformuleze strategia, sa aleaga propria cale de urmat, si inca intr-un termen scurt.

Situatia complexa si periculoasa creata ca urmare a iesirii din lupta a Rusiei, amenintand cu izolarea completa a Romaniei si implicit cu eliminarea de catre inamic a singurului, inca, element de rezistenta sigura de pe intregul front rasaritean — dupa aprecierea generalului francez Ferdinand Foch —, adica armata romana a condus la adoptarea unei pozitii mult mai energice de catre aliatii occidentali. Atat Parisul, cat si Londra s-au grabit sa transmita incurajari guvernului Bratianu, insotite de asigurari la cel mai inalt nivel privind continuarea „sustinerii materiale si financiare a efortului militar din Moldova”.

Promisiuni, desi departe de cele asteptate, veneau si de peste Ocean, din partea SUA, noua putere asociata Antantei: „Doresc sa asigur pe Majestatea Voastra ca Statele Unite — arata in mesajul sau presedintele Woodrow Wilson — vom sprijini Romania si dupa razboi, cat ne va sta in putinta si ca, in orice negocieri finale de pace, vom depune eforturi sustinute pentru ca integritatea Romaniei, ca natiune libera si independenta, sa fie in mod adecvat salvgardata”.

Toate aceste declaratii si incurajari au ramas insa simple cuvinte, datorita absentei suportului efectiv material-financiar si mai ales militar, in conditiile izolarii complete a Romaniei. Inaltul Comandament si guvernul roman aveau sa realizeze exact criza acelui moment istoric, analizele efectuate in perioada respectiva — cu maxima responsabilitate si luand in calcul toate elementele ecuatiei ce se cerea rezolvata — conducand, in final, la adoptarea unicei solutii rationale: suspendarea ostilitatilor militare cu Puterile Centrale si incercarea de prelungire a acesteia cat mai mult posibil, in speranta intervenirii unor noi factori, mai favorabili. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 Romania a semnat la Focsani alaturi de reprezentantii Puterilor Centrale armistitiul de incetare a focului.



Dupa ce la Brest-Litovsk s-au incheiat pacile separate dintre Republica Ucraina si Austro-Ungaria (27 ianuarie/9 februarie1918) si respectiv dintre Rusia sovietica si Imperiul german (18 februarie/3 martie 1918), cu toate eforturile sale de a-si prelungi rezistenta, amenintata acum si de fortele bolsevice in Basarabia, Romania — complet izolata politic si militar —, avand in continuare doar promisiuni din partea Antantei, a fost nevoita sa cedeze. Preliminariile pacii au fost semnate le Buftea, in 5 martie 1918, negocierile purtate, sub amenintarea cuceririi militare a Quadruplei, de catre noul guvern condus de liderul conservator Alexandru Marghiloman, aveau sa conduca la primirea Tratatului de pace de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918), apreciat ca o ultima solutie care sa garanteze totusi existenta statului roman si a dinastiei sale. Pe langa aservirea economica si financiara a tarii si reducerea drastica a efectivelor fortelor armate, Romania era constransa sa accepte rectificarea frontierei muntoase cu Austro-Ungaria, o importanta fasie din teritoriul sau de la Varciorava (pe Dunare) pana in Bucovina — circa 5 600 km patrati, cu aproape 130 000 locuitori, fiind anexata de dubla monarhie; Dobrogea, pana la bratul Sfantul Gheorghe era divizata: partea de nord de linia ferata, Cernavoda (inclusiv aceasta), era rezervata unui condominium al Puterilor Centrale, in timp ce partea de sud, inclusiv Cadrilaterul, era cedata Bulgariei. In total, i se rapeau Romaniei peste 26 000 km patrati si 800 000 de locuitori, iar Dunarea era trecuta practic sub controlul strict economic si militar al Puterilor Centrale. O conventie secreta obliga guvernul Marghilaman sa ia toate masurile necesare impotriva oricarei miscari nationale de eliberare, urmand sa dea in judecata pe toti oamenii politici care jucasera un rol hotarator in realizarea aliantei Romaniei cu Antanta si cu intrarea in razboi impotriva Puterilor Centrale. In numele guvernelor lor, ministrii Frantei, Marii Britanii, Italiei si Statelor Unite au tinut sa comunice la Bucuresti, la 1/14 mai 1918, ca „inca de acum ei considera ca nule si neavenite toate clauzele acelei paci, care sunt contrare principiilor a caror violare a constrans Antanta de a lua armele”.

Votata — o luna mai tarziu —, de un Parlament „ales” sub regimul ocupatiei straine, dar nesanctionata de regele Ferdinand I, pacea separata impusa va crea numeroase obstacole in afirmarea obiectivelor nationale, in momentul in care Romania va relua armele alaturandu-se, pentru a doua oara, Antantei, in toamna aceluiasi an.

Pentru Romania, razboiul nu avea sa se incheie o data cu armistitiul intre Antanta si Puterile Centrale, semnat pe Frontul de Vest, la Rethondes, in ziua de 11 noiembrie 1918. Lupta de eliberare si intregire a statului roman, de consolidare a edificiului incununat la 1 Decembrie 1918 prin vointa politica si sacrificiile intregii natiuni a continuat mai bine de un an in imprejurari externe extrem      de complexe, dominate de conflicte de interese dintre Marile Puteri in opera de reconstructie a noii ordini geopolitice si teritoriale mondiale.

La 18 ianuarie 1919, atunci cand in capitala Frantei, la Paris, s-au deschis lucrarile Conferintei de Pace menite a statua noua arhitectura a relatiilor internationale, Romania se infatisa omenirii ca un stat, de fapt si de drept, national si unitar, independent si suveran. Dar frontierele sale nu erau definitivate si recunoscute prin documente oficiale cu valabilitate juridica internationala. O parte din teritoriul national se afla inca sub diverse ocupatii straine, iar agresiuni ale puterilor inamice — Ungaria si Rusia sovietica — erau in curs de pregatire, atat la frontiera de nord-vest, cat si la cea de nord-est. In noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, Republica Ungara a Sfaturilor a declarat razboiul impotriva Romaniei, conflictul armat prelungindu-se, cu o scurta perioada de armistitiu, pana in august acelasi an, cand, dupa un nou atac al fortelor bolsevice ungare (20 iulie) armata romana a ingenunchiat adversarul, ocupandu-i Capitala. Referindu-se la aceste evenimente, Nicolae Titulescu, intr-o epistola transmisa la 31 ianuarie 1926 cunoscutului profesor universitar G. de Lapradelle, tinea sa-i reaminteasca: „In faimoasa sedinta a Consiliului Suprem din 11 iulie 1919, Puterile Aliate si Asociate au cerut natiunilor vecine cu Ungaria o interventie militara pentru a extirpa bolsevismul care domnea atunci la Budapesta. Ele s-au declarat toate, in principiu, de acord cu masurile cerute de Consiliul Suprem, pe care maresalul Foch le-a precizat […]. Dar daca toata lumea a fost de acord asupra principiului, unii au cerut, pentru a interveni, ca sa li se garanteze frontierele, altii au considerat ca momentul nu era propice. Ceea ce l-a facut pe domnul Clemenceau sa spuna ca Romania isi ofera diviziile, dar nu ne cere nimic“.

Mobilul real al actiunii militare romanesti a fost astfel sintetizat de Constantin Diamandy, inaltul comisar al guvernului roman in timpul ocupatiei Budapestei: „Armata romana nu a trecut Tisa in scopul de a ocupa sau cuceri teritorii, ci constransa si in legitima aparare in urma atacului trupelor ungare ale lui Bella Kun”.

Considerata drept „una din cele mai stralucite pagini din istoria neamului romanesc“, lupta pentru apararea Romaniei Mari, in cadrul careia campania armatei romane din 1919 a reprezentat un moment hotarator, avea sa insemne si incheierea razboiului de intregire nationala. Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 au consemnat o realitate istorica evidenta: existenta noilor frontiere nationale ale Romaniei. La acea data statul roman se infatisa ca un important factor politic si militar in sud-estul si centrul Europei, jucand un rol activ in echilibrul de forte stabilit pe continent.

Serviciul de informatii si siguranta al Deltei. O alta experienta importanta in domeniul informatiilor cu caracter militar o constituie organizarea unui asa-numit „Serviciu de informatii al Deltei“, despre care aminteste Mihail Moruzov intr-un raport inaintat M. St. M. in 1934 si se confirma prin cateva documente publicate. In realitate nu putea fi vorba de un serviciu de informatii aparte, ci de o „structura informativa secreta“ care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al armatei romane. Singura deosebire consta in aceea ca era mai bine acoperit, deci cu posibilitati de risc mai mici, fata de retelele de rezistenta care in marea lor majoritate se organizeaza spontan, din dorinta sincera de a contribui la sprijinirea cauzei nationale. Ne intemeiem aceasta afirmatie pe faptul ca Mihail Moruzov refuzase practic sa-si asume raspunderea reorganizarii si conducerii Serviciului de informatii al armatei pe motiv ca „un asemenea aparat nu se poate improviza“. In schimb a acceptat „sa injghebeze“ un aparat tehnic pe frontul dobrogean si tarmul Marii Negre, cu sediul la Ismail-Sulina. Din punctul de vedere al efectivului era putin numeros, cativa agenti experimentati — pe care Moruzov nu i-a destainuit niciodata —, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Delta, si alti locuitori ce cunosteau retelele de traficanti sau aveau posibilitati mai simple de infiltrare. Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra in retelele inamicilor in scop de contracarare a actiunilor de spionaj desfasurate impotriva armatei romane. A actionat in zona Deltei Dunarii, intrucat aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informatii si trecerea clandestina a agentilor secreti dintr-o parte si alta a frontului.

Printre actiunile mai deosebite, raportul lui Moruzov enumera organizarea mai multor incursiuni peste liniile de aparare ale frontului inamic, in urma carora au fost distruse punctele intarite de la Murighiol si Bestepe. Dar cea mai spectaculoasa realizare o constituie capturarea colonelului german Friederich von Mayer ce conducea „aparatul informativ german pe frontul dobrogean si tarmul Marii Negre”. Ofiterul german a fost adus „nevatamat” in liniile romanesti, fiind exploatat informativ. Actiunea i-a adus lui Moruzov — care a conceput-o — si agentilor sai, care au realizat-o, nu numai medalia „Virtutea Militara“, ci si o anume celebritate. Asa se explica, in 1939, cand colonelul Ionescu-Micandru a luat legatura cu un ofiter al Abwher-ului, i s-a precizat ca Serviciul de informatii al armatei germane are in arhiva documente ce atesta actiunile intreprinse de Moruzov care se bucura de aprecieri in opinia specialistilor germani pentru inteligenta si curajul sau, dar mai ales pentru faptul ca s-a purtat cavalereste cu Friederich von Mayer, caruia practic „ii salvase viata“. E greu de spus daca, nu cumva, afirmatia purta si o nuanta ironica, intrucat se stie ca in situatia unor astfel de caderi, un ofiter de talia lui Friederich von Mayer trebuia sa se sinucida pentru a nu fi exploatat ca baza de date. Nu exista alta alternativa, pentru ca armata din care provine il declara tradator si ca urmare il condamna la moarte. Oricum, retinem ca Mihail Moruzov a intrat inca de acum in vizorul serviciilor de spionaj germane.

Tot din raportul intocmit in 1934, aflam si cifre de bilant al activitatii contrainformative a „Serviciului de informatii al Deltei”. Pana la sfarsitul razboiului, s-a reusit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 cati fusesera trimisi in liniile de aparare ale armatei romane de Serviciul de informatii al armatei germane. Acelasi document mai mentioneaza ca „inamicul n-a reusit sa distruga nici un depozit de munitii, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile in zona celorlalte fronturi“, tocmai datorita vigilentei agentilor lui Moruzov.

Dar activitatea structurii informative din Delta si-a facut simtita prezenta in beneficiul intereselor romanesti si dupa armistitiu (5/18 martie 1918) si incheierea pacii de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918) intre Romania si Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia). Prin tratatul de pace, oficial trebuia sa se puna capat oricarei activitati informative impotriva fostilor inamici. Prin Ordinul ministrului de Razboi din 31 martie/12 aprilie 1918, fusesera desfiintate atasaturile militare pe langa comandamentele Puterilor Antantei, ceea ce dadea o serioasa lovitura activitatii informative. Fiind o structura informativa bine conspirata, ramasa in activitate, Serviciul de informatii al Deltei, merita de data aceasta sa fie considerat ca un serviciu secret de sine statator (structura de rezistenta).

Executand un ordin al Marelui Cartier General al armatei romane, Serviciul de informatii al Deltei a putut impiedica un acord intre Armata Rosie si armatele Puterilor Centrale de pe frontul dobrogean. Actiunea a fost riscanta, dar de exceptionala valoare strategica, intrucat realizarea acordului ar fi ingreunat si mai mult situatia Romaniei. Despre modalitatile concrete in care s-au petrecut faptele, raportul intocmit de Mihail Moruzov aduce amanunte interesante. Impreuna cu cativa agenti experimentati, profitand si de imprejurarile confuze din randurile armatei ruse, s-a reusit infiltrarea in compunerea delegatiei Armatei Rosii. „Prin aceasta — se spune in raport — s-a adus un real serviciu Armatelor Aliate de pe frontul Salonicului, la care se referea acordul ce urma sa se incheie, deoarece Comandamentul Statelor Centrale stabilise intelegerea cu delegatia Armatei Rosii, ca aceasta din urma sa trimita delegati pe frontul Salonicului, unde se aflau doua divizii rusesti, care se invoisera deja cu Comandamentul Statelor Centrale sa se predea in intregime, dar asteptau numai sosirea delegatiilor Armatei Rosii”. Prin tot felul de tergiversari inscenate de Moruzov si agentii sai, inainte de sosirea delegatilor de la Moscova „s-a putut telegrafia Marelui Cartier General Roman prin amiralul Coanda […] anuntand la randul sau Marele Cartier Aliat, cele doua divizii au fost retrase la timp si lovitura pusa la cale de Comandamentul Armatelor Centrale, prin defectiunea ce se organizase, a putut fi dejucata in timp util”.

Alte fapte din activitatea Serviciului de informatii al Deltei, ce merita atentie, sunt cele desfasurate in perioada reluarii Basarabiei si unirii ei la teritoriul romanesc. Dupa cum atesta documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport insemnat actiunii armatei noastre prin aceea ca s-au putut salva ofiteri, trupe si demnitari cazuti in mainile bolsevicilor”, si ca „s-au putut dejuca toate actiunile armatei bolsevice si acapara toate depozitele rusesti”. Moruzov personal — din ordinul Marelui Cartier General al armatei romane —, prin diverse combinatii, a reusit sa devina comandantul unor contingente ale Armatei Rosii, care ulterior au fost dizolvate. Prin alte combinatii, facute din proprie initiativa, seful Serviciului de informatii al Deltei a izbutit sa aranjeze cumpararea cu doua milioane lei „a catorva contratorpiloare, canoniere, un atelier naval, o serie de vedete, slepuri cu munitii si alte vase, care formau flota rusa de pe Dunare si Marea Neagra, in punctele Chilia, Valcov si Sulina”. Dar, dezlantuirea neprevazuta a luptelor a zadarnicit acest aranjament, care desigur ar fi adus beneficii importante in domeniul inzestrarii armatei romane. De aici rezulta cu claritate necesitatea coordonarii perfecte a planurilor de comandament cu actiunile informative in adancime, prin tinerea legaturii permanente in ambele sensuri. Probabil ca lipsa unor mijloace tehnice de comunicare rapida, pentru a asigura transmiterea ordinelor si primirea rapoartelor in timp operativ, dar care sa garanteze si perfecta conspirativitate sau acoperire a actiunilor, a zadarnicit intreprinderea lui Moruzov, de altfel, destul de temerara in conceptia ei.



Prin actiunile diversioniste concepute si realizate contra armatelor bolsevice, Moruzov a intrat si in vizorul temutei CEKA, organul de securitate al revolutiei sovietice, condusa de Felix Dzerjinski.

Noi reorganizari Oricum, se poate constata ca Serviciul de informatii al armatei romane, pe ansamblul sau, atat prin structurile oficiale, cat si prin cele secrete, a urmat o evolutie determinata de mersul evenimentelor politico-militare interne si internationale si, implicit de situatia armatei romane, in functie de necesitatile planurilor de campanie sau ordinelor operative. Cele doua structuri informative (oficiale si secrete) s-au completat reciproc. Asa ne explicam faptul ca s-au obtinut rezultate importante prin structurile secrete, atat in timpul armistitiului si pacii, cat si in campania contra Ungariei comuniste, intr-o perioada cand Serviciul de informatii oficial suferea modificari si reorganizari la intervale scurte incat este greu sa credem ca-si putea intra rapid in atributii. De exemplu, la 12 iunie 1918, prin Ordinul de zi nr.191, semnat de generalul Constantin Cristescu — seful Marelui Stat Major —, se reorganiza Sectia a IV-a informatii, care adapta activitatea in domeniu pentru situatia de pace.

La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, intervenind a doua mobilizare a armatei romane s-a trecut la organizarea pentru campanie. Cu aceasta ocazie s-a creat Sectia a II-a (cu un birou de informatii si altul de contrainformatii) pentru „Armata de operatiuni” — subordonat Marelui Cartier General, Sectia a IV-a informatii — la „Partea sedentara”, subordonat Marelui Stat Major. In sfarsit, la 18 aprilie 1918 prin Inaltul Decret regal cu nr. 1979, prin care se aprobau modificarile si completarile la Legea de organizare a Ministerului de Razboi, s-a procedat la o noua reorganizare a Serviciilor de informatii, cu o structura mult mai complexa. A fost creata Sectia a V-a informatii si contrainformatii, pusa sub comanda colonelului Constantin Balcescu. Ea a fost inclusa in Diviziunea a II-a a Marelui Stat Major si era organizata pe doua birouri.

Biroul 1 informatii care dispunea de 4 sub-birouri: Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din Vest; Studiul armatelor din Est plus Germania si Austria; Redactarea si tiparirea buletinelor de informatii periodice, brosuri cu studii facute asupra armatelor straine si lunara pregatitoare, privind cursurile de informatii;

Biroul 2 contrainformatii era structurat doar pe doua sub-birouri: Culegerea si adunarea prin agenti a informatiilor secrete din tarile straine si Serviciul columbofil; Serviciul de contrainformatii, contraspionaj, propa­ganda si cenzura.

Au fost numiti din nou atasati militari in capitalele Puterilor Aliate (Roma, Paris, Londra, Washington, Praga, Varsovia si Belgrad), numai ca de asta data se subordonau Biroului 1 din Sectia a 5-a. Aceasta structura organizatorica oficiala a jucat mai degraba rolul tehnic, adica primirea, stocarea, prelucrarea si valorificarea informatiilor ce veneau in flux continuu la Marele Stat Major de la structurile informative secrete.

Pentru a face fata situatiei deosebit de complexe cu care s-a confruntat guvernul roman, dar mai ales armata, Marele Stat Major a fost reorganizat, la 18 aprilie 1919, conform Decretului Lege nr. 1579/1919, care aducea modificari Regulamentului de organizare a Ministerului de Razboi si Marelui Stat Major. In scopul unei mai bune cooperari a activitatii, compartimentele din structura Statului Major au fost grupate in doua diviziuni, subordonate subsefilor Statului Major General. Sectia a 5-a Informatii si Contrainformatii (fusese renumerotata) se subordona Diviziunii a II-a si se confrunta cu o diversitate de probleme generate de necesitatea supravegherii informative a teritoriilor revenite la patria mama, de situatia militara de la frontiera de est (Basarabia si Bucovina), de revenirea in tara a fostilor prizonieri atat din est cat si din vest, radicalizati de ideile bolsevismului, de mentinerea sub arme a unor contingente o perioada mult prea indelungata.

Organizarea pe doua birouri nu putea sa acopere toate problemele specifice acelei perioade, astfel ca au fost infiintate doua noi birouri: Biroul 3 Propaganda si Biroul 4 Cifru.

Sectia Militara Secreta din Transilvania. Documentele atesta existenta unei alte structuri informative, numita Sectia Militara Secreta (S.M.S.) care si-a desfasurat activitatea in Transilvania in perioada noiembrie 1918-noiembrie 1919. Acest serviciu de informatii, unic in felul lui si foarte apropiat de cerintele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni si 46 externi, fiind organizat pe patru sectii: o sectie de spionaj si informatii politice (condusa de medicul Carol I.Sotel), o sectie militara (condusa de colonelul Emilian Savu), o sectie de propaganda (al carei sef era inginerul Gheorghe Chelemen) si o sectie muncitoreasca (condusa de preotul militar dr. Iuliu Florian).

Realizarile concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, intr-o lucrare intitulata Romania si revizionismul maghiar, aparuta in 1934, in care a publicat si 13 documente (rapoarte). Prin continutul lor rapoartele atesta din plin veridicitatea urmatoarelor afirmatii: „Membrii acestei organizatii [S.M.S. — n.n.] au dat dovada de un curaj si o disciplina extraordinara, si de numele lor sunt legate multe acte de eroism romanesc, inainte si dupa intrarea armatei romane [in Ardeal — n.n.]. Amintim cateva: au demontat 16 tunuri unguresti din Cetatuia Clujului cu care secuii vroiau sa iasa in intampinarea armatelor romane; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat transeele secuiesti facand rapoarte si spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reusit sa puna mana pe arhivele profesorului Apathi; au scapat pe multi romani condamnati la moarte in Ungaria; pentru Conferinta de pace au furnizat acte de mare pret pentru interesele romanesti; au prins spioni unguri; au confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au infiintat garzi nationale la sate si consilii; au construit linii telegrafice secrete, prinzand ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor si garzilor unguresti din Ardeal etc. La rugamintea Comandamentului trupelor romane din Transilvania, aceasta organizatie [S.M.S. — n.n.] a functionat pana la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelasi eroism cauza romaneasca.

Nu am intalnit, in faza actuala a cercetarilor, si alte documente care sa faca referiri la Serviciul Militar Secret din Transilvania, dar ramane cert ca pe timpul campaniei din Ungaria [1919 — n.n.] in domeniul informatiilor si contrainformatiilor s-a lucrat bine si cu rezultate benefice. Acest aspect a fost subliniat si de ofiterii care au intocmit studiul din 1 aprilie 1921: „S-a obtinut mult prin schimb de informatii si mai ales printr-un intreg serviciu de spionaj care fusese asezat in spatele inamicului. Serviciul de informatii a semnalat pe langa Planul de campanie ungar si orele exacte ale atacului si inceperii bombardamentelor de artilerie, semnalari intru totul verificate de desfasurarea evenimentelor”.

Alte detalii interesante legate de activitatea Serviciului de informatii al armatei, in campania contra Ungariei din vara anului 1919, ni le destainuie generalul G.D. Mardarescu. Mai intai de toate ne retine atentia felul de actiune al structurilor informative ale armatei ungare prin care isi procurau date si informatii despre armata romana. „Informatiile cele mai bune — spune G.D. Mardarescu — le capatau ungurii prin Comitetul Central Comu­nist din Viena, apoi de la diferiti negustori care calatoreau din Romania in Ungaria, prin aeroplane si in fine, de la prizonieri. Prin aceste mijloace, ungurii erau informati ca in intreaga Transilvanie sunt 5 divizii.“ Acelasi autor, ne mai spune ca pentru mentinerea moralului trupei, comandantii unguri ascundeau adevarata realitate despre potentialul armatei romane, „ei spuneau oamenilor, ca celelalte divizii romanesti sunt in Vechiul Regat si in Dobrogea, unde e gata sa izbucneasca revolutia, precum si in Basarabia, unde se asteapta intrarea rusilor”. Pentru incurajarea secuilor, li se spunea ca „in secuime [teritoriile Trei-Scaune, Ciuc, Odorhei — n.n.] sunt lupte intre romani si secui”.

Propaganda comunista in realitate dezinforma propriile lor trupe, mergea pana acolo incat „prizonierii romani erau fortati a da declaratii false, in sensul ca numai siliti de preoti si invatatori vin la mobilizare“. Aceste declaratii false erau apoi „tiparite in culoare rosie vizibila si sfasiate, pentru a fi citite de trupa“. Generalul G.D. Mardarescu preciza ca masurile luate de comandantul armatei rosii ungare in vederea actiunilor ofensive contra armatei romane „au fost aflate la timp, prin diferite mijloace ale Serviciului de Informatii“. Ca metode si mijloace s-au folosit interceptarea radio­gramelor armatei ungare, „interogarea prizonierilor si diferitilor particulari“, precum si studiul documentelor gasite asupra dezertorilor si prizonierilor. Din coroborarea acestor date si informatii, structurile informative ale armatei romane au reusit sa stabileasca efectivul total al armatei rosii maghiare, in ajunul ofensivei, care se ridica la aproximativ „160-175 batalioane, cu un efectiv de 80 000-90 000 arme si 127 companii mitraliere cu 964 piese”, precum si faptul ca „atacul contra armatei romane urma sa se produca in noaptea de 19-20 iulie 1919”. Ce a urmat se stie. Armata romana a ajuns pana in capitala Ungariei (4 august 1919).

Se cuvine mentionata in acest cadru si activitatea desfasurata in anii 1918-1919 individual de ofiteri ai Sectiei a 2-a, in calitate de ofiteri de legatura pe langa cartierele armatelor aliate din Balcani si Ungaria, care, prin relatii personale, solida instructie si desavarsit patriotism au reusit sa furnizeze in timp util informatii valoroase despre soarta tarii, conducerii militare si politice, sa clarifice perceptia eronata de catre aliati a unor decizii militare si politice luate de autoritatile romane.

Toate acestea constituie dovezi indubitabile asupra rolului important pe care structurile informative ale armatei romane l-au avut in fundamentarea ordinelor operative si planurilor de campanie. Se poate conchide, asadar, ca asemenea celorlalte tari, la inceputul secolului al XX-lea, in Romania, gandirea militara a constientizat rolul important al Serviciului de informatii in cunoasterea inamicului si in buna desfasurare a operatiilor militare. Dar lipsa fondurilor banesti sau deturnarea lor spre alte intrebuintari au facut imposibila organizarea unui serviciu eficient de informatii al armatei, astfel ca declansarea razboiului in luna august 1914 si, ulterior, intrarea armatei romane in campanie au gasit organismul militar si societatea civila nepregatite in acest domeniu. Gratie unei gandiri flexibile, total ancorata la cerintele frontului si la interesele nationale, ofiterii romani stat-majoristi au facut eforturi pentru crearea unor structuri informative adecvate si au apelat la mijloace si metode imperioase pentru culegerea informatiilor necesare comandamentelor. Succesele si insuccesele, de altfel inerente unui asemenea domeniu, s-au inscris pe orbita fireasca a evolutiei unor astfel de institutii, ceea ce s-a dovedit benefic in timpul celei mai importante campanii militare, aceea din anul 1919, pentru apararea Romaniei Mari.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 911
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site