Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Uniunea Europeana - Europa ca putere mondiala (Regiunile economice)

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Uniunea Europeana

1. Europa ca putere mondiala





In intreaga perioada moderna, Europa a fost adevaratul centru al lumii. Ea a reprezentat continentul care s-a aflat permanent la carma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat modelul democratic de conducere, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achizitiilor importante ale ultimelor secole.

Politiceste vorbind, veacul al douazecilea a fost martorul unui proces de decadere a Europei de la pozitia de lider mondial, de continent pe care se aflau principalele puteri ale lumii, de adevarat centru al unor imperii coloniale ce depaseau cu mult intinderea si granitele sale. Si pana in acest secol puterile europene se infruntasera intre ele. Numai ca niciodata pana acum pe alte continente nu fiintau puteri in stare sa se apropie de puterile Europei, fara a mai vorbi de posibilitatea de a le concura. In secolul XX s-a schimbat tocmai acest context: Europa nu mai detinea pozitia de adevaratul si singurul centru al politicii mondiale. Din aceasta perspectiva, Zbigniew Brzezinski avea dreptate sa remarce ca “primul razboi <mondial>, de fapt, ultimul razboi european, purtat de puteri europene de insemnatate mondiala” a slabit considerabil forta continentului, in timp ce a doua conflagratie mondiala a “desavarsit sinuciderea istorica a Europei. In timpul acestui razboi, Europa a incetat sa mai fie centrul real al politicii mondiale devenind, in schimb, locul efectiv de desfasurare a unei competitii globale, purtate de doua puternice state extraeuropene. Amandoua au inteles ca obtinerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala, in cele din urma, cu controlul asupra Eurasiei, iar acesta din urma, odata realizat, ar asigura suprematia mondiala. Prin urmare, in perioada razboiului rece care a urmat, Europa a constituit pentru fiecare dintre ele miza centrala Din subiect al intrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia” (Z. Brzezinski, “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 157).

Privit din acest punct de vedere, razboiul rece a reprezentat o confruntare intre cele doua superputeri pentru dominarea Europei. In noul context, teza lui Mackinder ar fi putut cunoaste o alta reformulare: cine domina Europa, domina Eurasia si cine domina Eurasia domina lumea intreaga. Divizarea Europei a fost simbolizata de divizarea uneia dintre cele mai puternice tari ale continentului – Germania. Aceasta tara simboliza oarecum sfasierea continentului. In partea de vest a tarii stationau trupe americane, in timp ce in zona estica – trupe sovietice. Pornind de la aceasta realitate, care avea si o puternica incarcatura simbolica, Brzezinski considera ca sfarsitul divizarii Germaniei reprezinta “cea mai insemnata schimbare geopolitica produsa de sfarsitul razboiului rece”(Z. Brzezinski, “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 165). Din punctul nostru de vedere, prabusirea fostei Uniuni Sovietice, a unui imperiu construit cu metoda timp de 300 de ani, a reprezentat un eveniment geopolitic mult mai bogat in semnificatii. Daca avem in vedere faptul ca sfarsitul divizarii Germaniei reprezenta, in acelasi timp, si sfarsitul divizarii Europei, deci daca retinem si incarcatura simbolica a evenimentului, putem fi de acord cu aprecierea autorului american.

Incheierea razboiului rece este pentru continentul european un eveniment mult mai semnificativ decat pentru orice alta regiune a lumii. Pentru orice regiune este vorba despre un eveniment important. Pentru Europa este vorba despre sfarsitul unei ere de divizare, despre inaugurarea unei noi perioade geopolitice, a unui proces de autodefinire si autoafirmare, de cautare febrila a unei noi identitati, a unei noi cai de dezvoltare. Este relevant acest moment si pentru ca el ne poate arata daca Europa a invatat ceva din perioada care s-a incheiat, daca este pregatita sa intampine noua varsta a societatii moderne.

2. Regiunile economice - noii actori mondiali

Din ultimii ani ai razboiului rece, un fenomen silentios, dar din ce in ce mai evident, domina scena politica a lumii. In spatele cursei inarmarilor avea loc si o alta cursa, cea economica. Aparea din ce in ce mai limpede nu numai ca prima cursa va fi decisa de cea de-a doua, dar si ca prima, cursa inarmarilor, este din ce in ce mai mult o fatada pentru cea decisiva, cursa economica. Asa se face ca odata cu incheierea razboiului rece “fara pauza, intrecerea s-a transformat din cursa militara in cursa politica” (L. Thurow, “Head to Head”, pag. 14). In perioada dupa incheierea acestui razboi exista o singura superputere militara si trei superputeri economice: SUA, Japonia, Europa, toate luptand pentru suprematie economica.

Aparitia unor regiuni economice reprezinta un fenomen cu totul nou de care trebuie neaparat sa tinem seama intr-un curs de geopolitica. Mai intai, pentru ca aceste regiuni includ cele mai importante tari din punct de vedere economic ale lumii. Apoi pentru ca ele inaugureaza un alt tip de evolutie, care porneste de la premiza ca nici un stat, oricat de puternic, nu mai poate face fata, singur, problemelor dezvoltarii contemporane. Nici chiar SUA, care impreuna cu Canada si Mexicul au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). Prima asemenea regiune a aparut pe continentul european si a fost reprezentata de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeana, actuala Uniune Europeana. Este, dupa parerea noastra, mai putin important ca, potrivit unor declaratii oficiale, NAFTA a aparut ca o reactie la Comunitatea Europeana. Semnificativ este faptul ca aceasta forma de evolutie, sub forma unor regiuni economice, constituie o modalitate din ce in ce mai imbratisata in diferite zone ale lumii. Astfel, pe langa cele trei mari regiuni - Europa, Asia Pacific, NAFTA - au mai aparut si alte regiuni de integrare, cum ar fi Mercosur (un gen de acord comercial al Americii de Sud), Pactul Andin, Regiunea Marii Negre etc.

Fiecare dintre cele trei mari regiuni de integrare dispune de un lider, de o “locomotiva”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeana de Germania. Cand vorbim de competitia dintre aceste zone trebuie sa luam in calcul si capacitatea “locomotivei” de a asigura puterea de inaintare a regiunii in ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiza comparativa a regiunilor ca atare, dar si a “locomotivelor” sale, in care sa intre nu numai atuurile fiecarei asemenea tari fanion, ci si relatiile tarii respective cu ansamblul regiunii, gradul sau de acceptare.

Deopotriva de important ni se pare modelul propriu-zis de integrare imbratisat de o regiune sau alta. Este un model supranational sau unul intre tari de sine statatoare? Europa promoveaza un model supranational, cu organisme supranationale. Asia-Pacific, dimpotriva, conserva in intregime suveranitatea statelor, pornind si de la experientele dureroase petrecute aici in timpul celui de-al doilea razboi mondial, care ar fi facut sa esueze orice tentativa de infiintare a unor organisme cu prerogative supranationale.

Aparitia regiunilor economice pune in termeni noi problema evolutiei comertului international, precum si cea a raporturilor dintre puterea economica a regiunilor respective si cea a structurilor de securitate de care dispun acestea. Stimuleaza regiunile economice comertul mondial sau ele prefigureaza un gen de autarhie economica intraregionala? Din acest punct de vedere este de semnalat ca 70 la suta din comertul tarilor din Uniunea Europeana se desfasoara intre tarile acestei regiuni sau intre ele si CEFTA, pe cand Japonia are o activitate comerciala in zona Asia Pacific care detine circa 35% din comertul sau global.

Deosebiri semnificative au loc si in ceea ce priveste structurile de securitate ale regiunilor respective. De pilda, Europa dispune de o structura proprie in acest sens (Uniunea Europei Occidentale - UEO), chiar daca ea este susceptibila de dezvoltari ulterioare. In Asia-Pacific nu exista o asemenea structura, ceea ce poate spori riscurile unor conflicte in zona. Absenta unei astfel de structuri a fost trecuta cu vederea atata timp cat conflictul mondial coincidea in cea mai mare masura cu cel americano- sovietic. Dupa incheierea razboiului rece, situatia in regiunea Asia-Pacific se prezinta din acest punct de vedere deosebit. In regiune apar doi mari actori economici, doua superputeri: Japonia si China. Daca Europa are de integrat o singura tara – Germania – Asia urmeaza sa faca fata la ridicarea a doua puteri.

Pe de alta parte, nu putem omite faptul ca in Asia de nord-est exista o sursa de conflict latent in peninsula coreeana, iar in Asia de sud-est avem de-a face cu doua zone de tensiune, reprezentate de catre Cambodgia si Indonezia. In sfarsit, in sudul Asiei, tensiunea dintre India si Pakistan reizbucneste periodic. “In orice caz, remarca Brzezinski, “lista posibilelor conflicte interstatale si interne din Asia o depaseste cu mult pe aceea din Europa” (Z. Brzezinski, “Europa centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 177). De aceea, edificarea unui sistem de securitate in aceasta regiune se va impune. Apare limpede ca el va trebui sa se sprijine pe cateva realitati: includerea in acest sistem a SUA; definirea si precizarea pe termen mediu a relatiei dintre SUA si Japonia in aceasta privinta; includerea Chinei in noua structura - proces ce trebuie precedat de asemenea de o clarificare a raporturilor pe termen mediu si lung dintre China si Japonia, ca si dintre China si America; in sfarsit, antrenarea Rusiei la noul sistem de securitate nu numai in virtutea fortei militare a acestei tari, ci si a faptului ca ea este deopotriva a Pacificului; in orice caz, orice aranjament de securitate in zona va trebui sa evite trairea de catre Rusia a unui sentiment de “putere asediata”.

Odata cu infiintarea acestor regiuni ia nastere “un nou continentalism” care pretinde o reformulare a strategiilor corporatiilor, o redesenare a hartilor mentale ale cetatenilor din fiecare tara si, treptat, o noua identitate economica, bazata pe o competitie globala. Cu timpul, tara nu mai apare pe prim plan, ci regiunea, care reprezinta actorul economic principal. Hartile mentale ale oamenilor se vor forma in jurul acestor noi marimi economice si vor opera cu masurile recomandate de ele.

3. Accelerarea unificarii europene

Un argument esential ca Europa a invatat ceva din experienta sa asa de larga pe care a trait-o in prima parte a secolului al XX-lea este si faptul ca ea a inaugurat acest nou model de dezvoltare; ca a facut-o scrutand viitorul si cerintele sale de dezvoltare, sau dorind doar sa evite tragediile pe care tocmai le traise are acum mai putina importanta. Cert este ca la toate contributiile pe care le-a inscris de-a lungul istoriei, Europa a mai adaugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potentialul unei tari, ci a unei intregi regiuni geografice.

Europa a fost continentul care a construit prima regiune economica a lumii. Un edificiu economic ridicat treptat, in spirit pragmatic, astfel incat atractivitatea sa a sporit in timp. Consideram ca o scurta istorie a acestui organism de integrare ar fi edificatoare si pentru scopurile permanente si pentru o anumita diversificare a preocuparilor si prioritatilor sale.

Prima forma de cooperare europeana este legata de numele lui Jean Monnet, ca “inspirator”, si de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman. Ea poarta numele de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), infiintata in 1950.

Planul Schuman avea in vedere plasarea carbunelui si otelului din Franta si Germania sub autoritate comuna. Cele doua produse urmau sa beneficieze de libera circulatie intre cele doua tari, reglandu-se astfel, implicit, nivelul productiei din Ruhr. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ia fiinta la 18 aprilie 1950 la Paris in urma acceptarii fara rezerve a Planului Schuman de catre Germania, Italia si Tarile Benelux.

Demn de relevat ca printre scopurile fundamentale ale noului organism se numara “mentinerea pacii” intre Germania si Franta. Rationamentul este urmatorul: crearea unui asemenea organism va stimula atat de mult schimburile intre cele doua state si investitiile reciproce, incat atacarea unuia de catre celalalt pur si simplu ar deveni un nonsens. De aceea, in plan istoric, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a jucat un rol esential in declansarea procesului de reconciliere si cooperare franco-germana (P. Fontaine, “Constructia europeana de la 1945 pana in zilele noastre”, pag. 12). Crearea Comunitatii a fost perceputa ca o problema mai mult de natura tehnica, deci nu una care sa constituie o amenintare pentru politicieni, ceea ce ii poate explica intr-o oarecare masura succesul. Exista temeiuri sa credem ca daca, de la bun inceput, proiectul de integrare ar fi fost formulat in termeni politici sau militari expliciti, ideea europeana nu si-ar fi aflat o intrupare asa de rapida si nu ar fi declansat un proces de o asemenea importanta.

Noul organism reprezinta prima organizatie europeana care se bucura de prerogative supranationale. Este adevarat ca aceste prerogative se refera la domeniul “limitat dar decisiv” al gestionarii carbunelui si otelului. CECO inaugureaza insa modelul european al integrarii care, spre deosebire de alte modele, este supranational si pune astfel bazele Europei comunitare.

La 25 martie 1957, la Roma, reprezentantii acelorasi tari care aderasera la CECO semneaza tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene (CEE), cunoscut si sub numele de Tratatul de la Roma, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul are drept obiectiv “eliminarea barierelor ce divizeaza Europa”. Se stabileste cu aceasta ocazie o noua serie de politici concrete pe diferite domenii:

- o uniune vamala industriala prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si desfiintarea contigentelor cantitative; odata cu realizarea unei mari zone de liber schimb, Comunitatea asigura un sistem de protectie exterioara uniforma (tarif vamal comun);

- o politica agricola comuna;

- o politica comerciala comuna;

- o politica concurentiala.

Concomitent, prin Tratatul de la Roma, ia nastere si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), care beneficiaza si ea de acelasi sistem institutional ca si celelalte doua comunitati: un parlament, un consiliu, o comisie, o curte.

In mai multe etape succesive, “cei sase” au redus barierele vamale din interiorul comunitatii astfel incat, in iunie 1968, tarifele intracomunitare sunt in intregime eliminate in paralel cu asigurarea liberei circulatii a persoanelor.

Efectele economice petrecute in acelasi interval de timp au fost considerate spectaculoase: comertul intracomunitar creste de 6 ori, in timp ce schimburile CEE cu terte tari sporesc de 3 ori. Are loc un proces de specializare, cu deosebire in domeniul bunurilor de consum, ceea ce sporeste performanta economica si competitivitatea la export a produselor din cadrul comunitatii.

Daca in domeniul economic si comercial evolutia este constant pozitiva si incurajatoare, in cel politic apar dificultati reale. Generalul de Gaulle, venit la putere in 1958, contesta dreptul comunitatii de a reprezenta statele, singurele care se bucura de legitimitate, au istorie si dispun de autoritatea de a actiona. Seful statului francez obisnuia sa vorbeasca de confederatie (o uniune, dupa cum se stie, mult mai slaba) spre deosebire de fondatorii Comunitatii care au avut in vedere o federatie. Adeseori, generalul de Gaulle utiliza formula “Europa europeana” si nu “Europa atlantica”, denumire care sugera prezenta si influenta in cadrul Comunitatii a puterii de peste Ocean. De altfel, el s-a opus de doua ori admiterii Marii Britanii in cadrul Comunitatii, considerand ca tara vecina ar putea sa joace rolul unui “cal troian” al americanilor.

4. De la cei 6 la cei 15

Mai multe conditii favorabile se intalnesc in a stimula procesul de extindere a Comunitatii Europene. In primul rand, performantele economice ale organizatiei i-au sporit indicele de atractivitate. De aceea o serie de tari, printre care si Marea Britanie, au solicitat admiterea in aceasta organizatie. In acelasi timp, Comunitatea ca atare dobandise o experienta semnificativa, inregistrase suficiente progrese pentru a simti nevoia extinderii; extindere care, in termeni comerciali vorbind, sporea piata interna. De data aceasta, procesul de largire a Comunitatii este sustinut si de catre Franta care, dupa venirea la putere a lui Georges Pompidou (15 iunie 1969), manifesta o evidenta preocupare de a diversifica relatiile cu partenerii europeni.

In anii urmatori are loc ceea ce s-a numit “extinderea spre nord”. In 1972 adera la CEE Irlanda si Danemarca, iar in 1975 Marea Britanie. Astfel, “mica Europa”, cum era denumita CEE pe vremea cand avea doar 6 membri, devine Europa celor 9. In deceniul urmator are loc “extinderea spre sud”, in urma careia adera urmatoarele tari: Grecia (1981), Spania (1986) si Portugalia (1987).

Anii 90 consemneaza alte prefaceri ale Comunitatii. Procesul de extindere continua, dar el capata o conotatie mai pregnant politica. Faza specifica pe care o cunostea la inceputul anilor 90 procesul de integrare este reflectata si de noua denumire de Uniunea Europeana. Instituita la 1 noiembrie 1993, aceasta denumire marca ziua in care a inceput sa fie infaptuit Tratatul de la Maastricht, care a propus integrarea monetara, promovarea unei politici externe si de aparare comune, coordonarea politicilor sociale si largirea conceptului de cetatenie europeana (de acum locuitorii tarilor membre ale Uniunii puteau sa circule fie cu pasaport national, fie cu pasaport european).

Accelerarea constructiei europene are loc si sub impactul reunificarii Germaniei care a grabit procesul de integrare nu numai economica, ci si politica si chiar militara. Europa, in frunte cu Franta, este vadit preocupata de a asimila Germania in structurile Uniunii si, concomitent, de a preveni o intelegere germano-rusa care ar fi reaprins vechi cosmaruri europene si ar fi declansat frisoane chiar si la Washington. Cu totul remarcabil apare insusi efortul Germaniei de a contribui la accelerarea acestui proces, pozitia ei la Maastricht si cu alte prilejuri devansand chiar pozitia altor tari de pe continent.

Dupa incheierea razboiului rece si prabusirea sistemului socialist a aparut o situatie politica noua fata de care Uniunea nu putea sa nu adopte o pozitie. Are loc un proces de accelerare a extinderii, care cunoaste doua faze. In prima adera la Comunitate tari dezvoltate cu democratii mature, cum ar fi Austria (in iunie 1994), Finlanda (octombrie 1994), Suedia (noiembrie 1994), in timp ce referendumul organizat in Norvegia se soldeaza cu un rezultat negativ (52% de voturi impotriva). Europa devine Europa celor 15. Practic cu doua exceptii - Norvegia si Elvetia - ea cuprinde toate statele continentului care nu apartinusera defunctului sistem socialist.

De mentionat ca tarile care au intrat in anii ‘90 au fost membre ale AELS (Asociatia Europeana a Liberului Schimb), o alta forma de cooperare care a functionat cu bune rezultate. Numai ca aceste state nu puteau sa beneficieze de avantajele extinderii pietii unice e CEE si nici sa faca parte din organele de decizie ale acesteia. In orice caz, prin integrarea celor trei, Uniunea isi mareste considerabil zona geografica, ponderea economica si influenta politica. Numarul cetatenilor care traiesc in cadrul Uniunii se ridica la 380 de milioane, ceea ce recomanda acest spatiu drept una dintre cele mai puternice piete ale lumii. Si una dintre cele mai prospere zone ale lumii, cum reiese si din tabelul de mai jos

Caracteristici ale tarilor membre in Uniunea Europeana

Tara

PNB (USD)

PNB pe cap de locuitor (USD)

Populatia

Calitatea vietii



Germania

(zeci de miliarde)

23 360 (mii)

81,7 (milioane)

Franta

Italia

Marea Britanie

Spania

561 (miliarde)

Olanda

Suedia

Belgia

Austria

Danemarca

Finlanda

Grecia

Portugalia

Irlanda

Luxemburg



Sursa: C. W. Henderson, „International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century”, pag. 290.

Pe parcursul ultimei extinderi au aparut si critici intemeiate privind riscul unei “paralizii a deciziei” in cadrul Uniunii, intrucat largirea nu a fost acompaniata de o restructurare institutionala. Se relanseaza astfel dezbaterea privitoare la relatia dintre procesul de extindere largire si cel de consolidare adancire a integrarii. Tema din ce in ce mai actuala odata cu solicitarile de aderare provenite din partea fostelor tari socialiste. Care este numarul optim de membri ai Uniunii? Dar structura institutionala cea mai potrivita? Care sunt adevaratele prioritati, cele tinand de largire, sau cele tinand de adancirea integrarii?

A doua faza se refera la procesul mult mai complex si mai indelungat in timp al integrarii fostelor tari socialiste. In aceasta faza lucrurile se complica, intrucat nivelul de dezvoltare al acestor tari este mai modest; in acelasi timp, aceste state detin un spatiu geografic care prin intindere, bogatii si pozitie este extrem de important pentru Europa ca intreg. Discutia se muta pe teren geopolitic sau, mai precis, imbraca un mai pregnant caracter geopolitic decat pana acum. Pana atunci, procesul fusese preponderent economic; acum el a devenit preponderent geopolitic. Prin urmare, el solicita raspunsuri si dezlegari in aceasta perspectiva.

In primul rand, spatiul fostelor tari socialiste nu este deloc neglijabil pentru o Europa care se doreste suficient de puternica pentru a discuta de la egal la egal cu celelalte doua mari regiuni economice reprezentate de continentul nord-american si de zona Asia-Pacific. Deci modul de raportare a Uniunii Europene la fostele tari comuniste nu trebuie inteles doar prin prisma modului cum sunt percepute aceste state, ci si din perspectiva presiunii pe care o cunoaste Uniunea Europeana in competitia economica cu alte centre de putere. In acest context, fostele tari socialiste reprezinta o mare tentatie, mai ales daca lucrurile sunt judecate pe termen lung. Aceste tari sunt situate pe continentul european si multe dintre ele chiar in apropierea Uniunii Europene. Prin urmare, ele detin o pozitie geografica si uneori geopolitica de care nu se poate face abstractie. In al doilea rand, aceste tari reprezinta o mare piata: populatia lor se ridica la peste 100 milioane de locuitori, daca avem in vedere statele din afara spatiului sovietic, si la peste 350 milioane daca avem in vedere ansamblul acestor state. O asemenea piata nu poate fi neglijata de nici un fel de putere aflata in expansiune. Totodata, aceasta populatie este calificata si, in cele mai multe din cazuri, bine instruita.

In nici un fel nu poate fi subestimat faptul ca multe dintre aceste tari, mai ales cele din fostul spatiu sovietic, sunt detinatoare ale unor importante resurse naturale, care adesea se conjuga cu pozitii geopolitice importante. Exista, deci, un interes clar din partea Uniunii pentru aceasta zona.

Nu putem omite faptul ca, la randul ei, Uniunea este prinsa intr-o competitie globala. Din aceasta perspectiva, primirea de noi membri se poate transforma intr-un mare dezavantaj. Mai ales daca avem in vedere faptul ca aceste tari sunt mai putin pregatite pentru aderare, intrunesc indici de competitivitate mai modesti. Un exemplu: Germania Federala a investit circa 1000 de miliarde marci pentru a ridica economia fostei RDG la un nivel european. Deci o populatie de 18 milioane de locuitori a beneficiat de un asemenea sprijin. Daca am porni de la acest exemplu, sa ne gandim de ce sprijin financiar ar avea nevoie cele peste 350 milioane locuitori ai fostelor tari socialiste (I. Ramonet, “Geopolitica haosului”).

Am mentionat situatia paradoxala in care se afla Uniunea Europeana pentru a arata constrangerile diferite cu care se confrunta si pentru a intelege mai bine ce importanta capata criteriul economic, al propriei pregatiri si performante in procesul admiterii in Uniune. Politiceste, Uniunea este tentata sa deschida mai larg portile pentru noii solicitanti. Economiceste, ea nu poate face acest lucru pentru ca, absorbind tari mai putin pregatite, risca sa diminueze din propria viteza de inaintare, sa piarda timp si pozitii deja castigate in aspra cursa geopolitica a lumii de azi. Jacques Santere, fostul presedinte al Comisiei Europene, surprindea cu acuitate aceasta situatie paradoxala a Uniunii Europene, fortata sa dea sperante tarilor care solicita aderarea si, in acelasi timp, sa amane cine stie pentru cata vreme integrarea lor efectiva. Apelul la un limbaj diplomatic nu poate acoperi o situatie in fondul ei dureroasa: “Nu vor exista tari in interiorul Uniunii si in afara ei, ci state membre si altele care asteapta sa devina membre” (J. T. Rourke, “International Politics on the World Stage” , pag. 229).

Cum ar putea proceda Uniunea in fata acestei noi situatii istorice?

Totul depinde de factorii si perspectivele carora le va da intaietate. Daca va da prioritate termenului scurt, este limpede ca procesul de integrare nu va cunoaste ritmuri sustinute. In acest caz, Europa se va concentra pe cursa mondiala in care este angajata. Daca va da prioritate termenului mediu si lung, atunci va conferi atentie extinderii propriu zise. Urmand deci sa sprijine financiar noile candidate, ea risca sa cunoasca anumite dezavantaje in competitia de care aminteam mai sus. Apare clar ca Europa nu-si poate permite sa se axeze in mod unilateral pe una sau alta dintre aceste directii. Performanta pozitiei sale este determinata de ingeniozitatea si intelepciunea cu care va sti sa imbine cele doua prioritati. Vom intelege astfel de ce si temele privind prioritatile Uniunii, arhitectura optima a viitoarei constructii europene revin cu o anumita ciclicitate. De aceea, ni se pare potrivit sa insistam putin asupra lor.

5. Meniu fix pentru toti si mai multa Europa sau Europa a la carte?

In ceea ce priveste viitorul Europei se confrunta doua perspective majore. Prima dintre acestea a fost fundamentata de catre parintii fondatori ai constructiei europene, Jean Monnet si Robert Schuman. Filozofia care inspira integrarea europeana este aceea definita de catre Jean Monnet: cooperarea intre natiuni, oricat ar fi de importanta, nu rezolva mare lucru; ceea ce trebuie cautat este fuziunea de interese dintre popoarele europene si nu doar mentinerea pur si simplu a echilibrului acestor interese (J. Monnet, “Memorii”, pag. 371). Aceasta filozofie duce, fara echivoc, la un tip de integrare supranationala, la ceea ce Monnet numea Statele Unite ale Europei.

O asemenea viziune a fost limpede si transant definita de catre Jacques Delors, presedintele Comisiei Uniunii Europene intre 1985 si 1995. In discursul tinut in martie 1991 la Institutul International pentru Studii Strategice, el subliniaza cu pregnanta ideea ca Europa ar trebui sa constituie “o comunitate bazata pe uniunea dintre popoare si pe asocierea dintre statele - natiuni care urmaresc obiective comune si dezvolta o identitate europeana”. In acest context, Europa va trebui sa-si dezvolte si o politica de aparare proprie, un sistem de securitate care sa reprezinte “un al doilea pilon al aliantei atlantice”.

Iata cum infatisa Jean-Francois Poncet, fost ministru de externe al Frantei, aceasta dilema: “Spatiu economic sau putere mondiala - aceasta este intrebarea centrala; de raspunsul care i se va da depind toate celelalte. Daca Europa se va multumi sa fie doar o zona a liberului schimb, atunci nu este nevoie sa-si intareasca institutiile , atunci Europa nu are nevoie de o moneda comuna, de o diplomatie comuna si nici de o aparare comuna. Daca insa Europa doreste sa devina un actor cu puteri depline in arena internationala, trebuie ca pentru aceasta sa-si construiasca mijloacele necesare: cele politice, institutionale si monetare” (Z. Brzezinski, “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag.191).

Punctul de vedere opus, fundamentat pentru prima data de Charles de Gaulle, care a vorbit de “Europa patriilor”, a fost reluat cu o forta asemanatoare de catre Margaret Thatcher in discursul rostit la 8 martie 1991 la Heritage Foundation din Washington. “Daca ar urma sa se constituie un superstat european, acesta ar genera aproape sigur interese si atitudini in dezacord cu cele ale Americii. Prin aceasta, am trece de la o ordine internationala stabila, cu Statele Unite in frunte, la o lume mai periculoasa, a unor blocuri de putere aflate in competitie. Asa ceva nu ar fi in interesul nimanui si cel mai putin al Americii” (Z. Brzezinski, op.cit., pag. 166). Fostul premier al Marii Britanii pleda pentru “o Europa a statelor - natiuni, o Europa deschisa cat mai curand posibil participarii acelor state care sunt in prezent in afara Comunitatii Europene, respectiv statele in curs de democratizare din Europa rasariteana postcomunista”.

O asemenea viziune este bine sintetizata in formula sugestiva “Europa cu geometrie variabila” sau Europa a la carte in care statele componente ar putea alege politicile in functie de avantajul lor imediat, in cadrul unei structuri cu institutii mai mult simbolice, cu o putere minima, necesara doar spre a mentine uniunea in viata.

In fapt, Comunitatea Europeana a evoluat preponderent intr-o directie supranationala. Chiar daca fiecare pas facut in aceasta directie a suscitat dezbateri aprinse, evolutia a avut loc in lumina integrarii supranationale. Este poate semnificativ sa semnalam ca dupa o perioada in care Franta, prin Charles De Gaulle, reprezenta aceasta orientare, tot aceasta tara, dupa o perioada de timp, devine portdrapelul integrarii supranationaliste. Venirea fostului ministru de finante al Frantei, Jacques Delors, la Presedintia Comisiei Europene a impulsionat procesul de integrare in acest sens. Astfel, Jacques Delors a convins statele membre sa accepte Actul Unic European, aprobat in 1986 si ratificat in anul urmator. Acest act a stabilit o data limita pentru crearea unei piete comune autentice in Europa, sfarsitul anului 1992. Principalul obiectiv al Actului era realizarea liberei circulatii a bunurilor, persoanelor, serviciilor, fortei de munca si a capitalului in interiorul Comunitatii. Masurile adoptate in acest sens au determinat o crestere economica, sporirea volumului de investitii, concomitent cu scaderea somajului, ceea ce i-a permis Europei sa devina un competitor mai puternic in raport cu SUA si Japonia. Accelerarea procesului de integrare interna nu a fost insotita si de o permeabilizare a granitelor exterioare ale comunitatii, ceea ce a creat temeri peste ocean referitoare la posibila transformare a Europei intr-o fortareata comerciala, suficienta siesi, mai putin dispusa sa participe la comertul mondial. S-au auzit, de asemenea, voci pe continentul american potrivit carora accelerarea integrarii supranationale nu ar reprezenta decat o versiune regionala a “nationalismului economic” (J. Goldstein, “International Relations”, pag. 437). Semnificativ pentru reforma institutionala infaptuita cu acest prilej este si modificarea sistemului de vot in cadrul Consiliului European: dreptul de veto este inlocuit de regula majoritatii. Si mai important este ca prin acest document s-a formulat pentru prima data cerinta infiintarii Bancii Centrale Europene, cu sediul la Frankfurt, si a crearii monedei unice si a sistemului monetar european.

In felul acesta, Actul Unic European pregateste ceea ce s-a numit mai tarziu Tratatul de la Maastricht. Semnat in 1991, acesta marcheaza un nou stadiu in integrarea Europei. Tratatul de la Maastricht stabileste trei paliere foarte importante de integrare viitoare. Primul palier este semnificat de realizarea uniunii monetare, ceea ce implica inlocuirea monedelor nationale cu o singura moneda europeana. Se stabilea cu acest prilej ca moneda unica sa fie lansata la 1 ianuarie 1999 - ceea ce s-a si intamplat - iar pana in 2002 cele mai multe dintre monezile nationale sa fie inlocuite de moneda unica. Tot ca urmare a celor convenite la Maastricht a fost infiintata Banca Centrala Europeana, care urma sa preia functiile bancilor centrale din cadrul statelor membre.

Al doilea palier este reprezentat de cerinta integrarii politice si militare. Ceea ce propunea acest pilon al integrarii era elaborarea unei politici externe si de securitate comune. Daca si la primul palier au existat discutii si controverse, cand a fost vorba despre elaborarea unui sistem de securitate comun, punctele de vedere complet diferite, ca si temerea ca, in felul acesta, statul national era atins intr-unul din centrii sai nervosi, reprezentat de capacitatea de aparare proprie si dreptul de a lua decizii de sine statatoare, au blocat practic procesul.

Al treilea palier este reprezentat de elaborarea unei politici interne si de securitate sociala comune. Carta sociala a Uniunii Europene prevedea acordarea mai multor drepturi claselor salariale, imbunatatirea standardelor de siguranta si sanatate, protectia copiilor etc. De asemenea, Carta prevedea politici mai liberale cu privire la mobilitatea fortei de munca in cadrul Uniunii.

In ceea ce priveste ultimele doua paliere ale integrarii s-au facut progrese modeste, una dintre explicatiile posibile fiind aceea pe care o ofera George Soros, anume ca problemele circumscrise acestor doua zone au fost lasate pe mana unor lideri cu vederi interguvenamentaliste. Si intotdeauna guvernele sunt tentate sa dea prioritate propriului interes, in defavoarea unui interes comun. Acolo unde tarile membre si-au delegat suveranitatea in vederea crearii unei piete comune, rezultatele nu au intarziat sa apara. Exemplul cel mai elocvent in aceasta privinta il constituie integrarea monetara care nu suscita mai putine probleme (G. Soros, “Can Europe Work?”).

Modul cum a fost votat Tratatul de la Maastricht in tarile care au solicitat o aprobare plebiscitara arata ca problemele integrarii sunt departe de a fi clarificate si asumate de catre lideri politici si cetateni din diferite state membre. De pilda, in Danemarca a trebuit sa se repete referendumul pentru a obtine aprobarea, chiar daca a existat sprijinul principalelor partide politice, concerne industriale si centrale sindicale iar in Franta acesta a fost aprobat cu o majoritate extrem de subtire.

In afara de cei trei piloni, statele membre ale Uniunii Europene au cazut de acord ca pentru a-si indeplini misiunea Uniunea trebuie sa se deschida catre est, mai ales ca tinerele democratii isi anuntasera deja intentia de a adera la Uniune. Daca Europa in ansamblu a fost surprinsa de rapiditatea cu care au evoluat evenimentele la sfarsitul anului 1989 si nu a dispus de o strategie, am putea spune nici macar de un raspuns atent elaborat fata de noua situatie, la Maastricht s-a anuntat intentia de a admite tarile din centrul si estul Europei in Uniune. Este dupa cunostinta noastra primul semnal coerent privind pozitia Uniunii Europene fata de un spatiu care nu avea nici protectie economica, nici securitate. Realizand ca nu este suficient pregatita pentru a adopta masuri si strategii fundamentate fata de o regiune cu certe valente geopolitice, Uniunea Europeana decide la Maastricht infiintarea Conferintei interguvernamentale, cu atributii in ceea ce priveste definitivarea unei strategii de perspectiva fata de spatiul central si est european.

Extinderea Uniunii Europene catre est a adus din nou in actualitate problema raportului dintre largirea si adancirea integrarii. Mai ales ca, de data aceasta era vorba despre tari cu un nivel de dezvoltare economica mai modest. Ceea ce solicita Uniunea mult mai mult din punct de vedere financiar. Disputa largire/adancirea integrarii capata de data aceasta semnificatii geopolitice mai evidente. Cui va da prioritate Uniunea?

6. Institutiile Uniunii Europene

Institutiile Uniunii Europene reflecta cel mai bine tensiunea intre adeptii supranationalismului si cei ai interguvernamentalismului. Exista institutii la nivel comunitar cu orientare supranationala, cum ar fi Comisia, Parlamentul european si Curtea de Justitie, asa cum exista institutii cu orientare interguvernamentala: Consiliul de ministri si Consiliul European. O vedere mai aplicata in aceasta privinta vom dobandi prezentand aceste institutii si prerogativele lor.

Comisia este alcatuita din reprezentanti numiti de statele membre pentru o perioada de 4 ani. Numai ca odata numiti, acestia nu mai reprezinta interesele propriilor guverne, ci intruchipeaza ideea de unitate europeana. De altfel, ei si depun un juramant de credinta Uniunii Europene. Comisia simbolizeaza si asigura functionarea ideii de integrare supranationala mai mult decat orice organism. Comisarii nu mai au dupa numire nici un fel de legatura cu interesele guvernelor care i-au propus. Avand sediul la Bruxelles, Comisia, practic, identifica agenda de probleme, propune solutii pe care le inainteaza Consiliului de Ministri. Mai ales sub conducerea lui Jacques Delors, Comisia si-a sporit personalul, ajungand la circa 13 000 de functionari care asigura din punct de vedere administrativ functionarea Uniunii Europene (C. W. Henderson, “International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st century”, pag. 288).

Parlamentul European, care functioneaza la Strasbourg, este, cum spunea C. W. Henderson,primul si singurul experiment in democratia transnationala' (idem., pag. 289). Infiintat in 1952 ca parte a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, Parlamentul European nu poate adopta legi, dar are prerogative in ceea ce priveste supravegherea bugetului Uniunii, asa cum este in masura sa blocheze o serie de propuneri executive. Parlamentul are chiar dreptul de a dizolva Comisia, daca o asemenea hotarare intruneste doua treimi din voturi. Din 1979 membrii Parlamentului European sunt alesi direct de catre cetatenii statelor din care provin. In momentul cand Uniunea avea 12 membri, numarul parlamentarilor se ridica la 518, dar dupa marirea la 15 membri, numarul parlamentarilor a crescut la 626. Demn de mentionat este si faptul ca, desi membrii Parlamentului sunt alesi in fiecare tara a Uniunii Europene - proportional cu numarul populatiei - in forul european ei nu sunt grupati pe blocuri nationale, ci mai ales pe grupuri ideologice. In felul acesta, Parlamentul European ofera o imagine a spectrului ideologic al Uniunii Europene. Desi functiunile Parlamentului sunt supranationale, dezbaterile nu sunt emancipate integral de aceasta dimensiune. Joshua Goldstein remarca, in mod indreptatit, ca uneori dezbaterile cele mai aprinse au loc in cadrul grupurilor parlamentare de aceeasi culoare politica (social-democrati, crestin democrati etc) intre parlamentarii proveniti din diferite tari (J. Goldstein, ”International Relations”, pag. 436).

Creata in 1952, Curtea de Justitie a constituit in toti acesti ani un factor important pentru integrarea europeana. Curtea este alcatuita din 13 judecatori numiti de catre statele membre pentru un mandat de 6 ani. Pentru Uniunea Eropeana tratatele pe care le adopta Curtea reprezinta legea suprema. Curtea este chemata sa reglementeze si sa medieze diferite conflicte pornind de la aceste tratate. Cu alte cuvinte, reglementarile europene au intaietate in fata celor nationale. Intrucat Curtea este chemata sa asigure aplicarea acestor reglementari, se poate spune ca acest for a mers cel mai departe in limitarea autonomiei nationale. Semnificativ, numarul cazurilor solutionate de catre Curte a crescut de la 50, in anii 60, la 400 cazuri pe ani in deceniul al 9-lea.

Consiliul de Ministri este principala institutie decizionala a Uniunii Europene, fiind cu deosebire un for interguvernamental. Echipele guvernamentale din fiecare stat membru isi trimit reprezentantii in acest Consiliu, unde ei reprezinta in special interesul statului respectiv. Consiliul de Ministri nu are un caracter permanent, ci intalnirile dintre membri se desfasoara in vederea discutarii unui subiect anume; de aceea, de cele mai multe ori, problemele de natura tehnica au prioritate fata de cele politice. Intalnirile sunt in principal axate pe teme cum ar fi agricultura, finantele si politica externa. Pentru adoptarea diferitelor masuri este nevoie de votul majoritatii, cu exceptia problemei admiterii de noi membri si a schimbarilor radicale de orientare politica, unde este necesara unanimitatea. Sunt situatii cand membrii Consiliului de Ministri voteaza in moduri diferite fata de cum ar vota, sub influenta grupurilor de presiune, in cadrul cabinetului pe care il reprezinta. Consiliul de Ministri trebuie sa aprobe masurile adoptate de catre Comisia Europeana si sa-i furnizeze acesteia directiile principale de actiune.

In 1975 ia nastere, in afara Comunitatii/Uniunii Europene, Consiliul European, format din premierii sau presedintii tarilor membre ale UE. Infiintarea Consiliului European a fost o expresie a rezistentei pe care liderii respectivelor tari au manifestat-o vizavi de ideea de a fi condusi de un for supranational. Acest organism devine in mod legal parte integranta a Uniunii Europene numai incepand cu anul 1986. Prin intalniri la cel mai inalt nivel, Consiliul European incearca sa ajunga la intelegeri prin care sa se armonizeze orientarile politice mari ale statelor membre. Rolul sau este crucial pentru procesul de integrare europeana, deoarece membrii Consiliului sunt cei care au puterea de a realiza in tarile lor orice hotarare luata la nivel european. Fiind un organism care reprezinta prin excelenta punctul de vedere interguvernamental, Consiliul poate fie sa promoveze, fie sa blocheze ideea supranationala.



Luand nastere in 1949, Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, reuneste toate statele Uniunii Europene. Dupa 1989, Consiliul Europei devine prima structura de integrare a noilor democratii. Cum s-a spus, el contribuie la “securitatea democratica” a continentului (P. Fontaine, “Constuctia europeana din 1945 pana in zilele noastre”, 1998, pag.7). Admiterea tinerelor democratii in cadrul Consiliului a reprezentat un gen de certificat de atestare a respectarii principiilor democratice. Dupa 1990, majoritatea statelor din aceasta regiune, intre care si Romania, au fost admise in Consiliu. Consiliul Europei are doua dimensiuni: una federalista, reprezentata de Adunarea Consultativa, alcatuita din parlamentari proveniti din parlamentele nationale, si cealalta, interguvernamentala, intruchipata de catre Comitetul de Ministri, alcatuit din ministrii de externe ai statelor membre.

7. Euroland

Unul dintre “stalpii” integrari europene il reprezinta, dupa cum am amintit, si crearea Uniunii Monetare Europene, stipulata prin Tratatul de la Maastricht. Uniunea Monetara Europeana a fost conceputa de la inceput drept un adevarat “motor” pentru continuarea integrarii politice a Europei Occidentale si mai ales pentru asigurarea unei cresteri economice accentuate. Istoria ei este mai lunga, Maastricht reprezentand momentul care marcheaza trecerea de la declaratii de principiu la initiative concrete. Iata cateva repere ale acestei istorii.

In 1989, Consiliul Europei, la initiativa cancelarului german, Helmut Kohl, si a presedintelui francez, Giscard d’Estaing, a hotarat crearea Sistemului Monetar European, cu scopul de a limita fluctuatiile cursurilor de schimb ale monedelor europene. Drept referinta comuna pentru cursurile de schimb a fost stabilita moneda de cont ECU (“European Currency Unit”). Valoarea sa a fost fixata prin comparatie cu dolarul. Raportul dintre ECU si dolar a luat nastere pe baza unui cos de valute reprezentand 12 tari europene dintre cele 15 membre ale UE (Finlanda, Austria si Suedia nu au putut participa la alcatuirea ECU deoarece au intrat in UE in 1995 si 1996, in conditiile in care exista prevederea ca ponderea diferitelor monezi sa nu fie modificata dupa 1994). Demn de retinut este ca ponderea fiecarei monede in cadrul cosului reflecta puterea economica a tarii respective; prin urmare, ECU reprezenta un gen de “medie” a puterii celor 12 monede europene.

In 1991, tarile Comunitatii Europene semneaza Tratatul de la Maastricht. In Tratat exista prevederea ca in 1996 sa se hotarasca daca sunt necesare noi modificari ale Tratatului. Acestea au fost concretizate, dupa 15 luni de consultari, in Tratatul de la Amsterdam, semnat in iunie 1997, care completeaza si extinde Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam intra in vigoare in cursul semestrului I al anului 1999. Denumirea monedei unice, EURO, a fost stabilita la reuniunea la varf de la Madrid din decembrie 1995. Moneda a fost introdusa in 11 dintre cele 15 tari ale UE incepand cu 1 ianuarie 1999. Cele 11 tari care au aderat la moneda unica europeana sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania (in urma summit-ului de la Bruxelles, din mai 1998). Marea Britanie, Suedia si Danemarca au refuzat aderarea la EURO din motive interne, iar Grecia nu a indeplinit criteriile de convergenta stipulate in Tratatul de la Maastricht. Aceste criterii de convergenta au in vedere: rata inflatiei (un grad ridicat de stabilitate a nivelurilor preturilor), nivelul dobanzilor nominale pe termen lung, evolutia cursurilor de schimb, deficitul bugetar si nivelul datoriei publice (R. Dornbusch, “Euro Fantasies”).

Tot prin Tratatul de la Maastricht s-a hotarat infiintarea Institutului Monetar European, care nu reprezenta altceva decat o etapa preliminara in vederea crearii Bancii Centrale Europene, a carei structura o urmeaza pe cea a Bundesbank. Pana la 1 ianuarie 1997, bancile nationale centrale au beneficiat de independenta fata de IME.

Diferenta de fond dintre ECU si EURO este ca aceasta din urma nu mai este o moneda stabilita pe baza unui cos de valute, ci o moneda de sine statatoare, cum este dolarul sau yenul japonez. Modul in care a fost stabilit cursul EURO este deosebit de instructiv mai ales in conditiile in care moneda europeana devine subiect de interes si pentru Romania. La 1 ianuarie 1999, Consiliul de Ministri, care reunea titularii portofoliilor de Finante si ai Economiei din tarile membre ale UE, la propunerea Comisiei Europene si dupa consultarea Bancii Centrale Europene, au stabilit cursurile de schimb fixe dintre monedele tarilor membre si dintre acestea si EURO. Tot la 1 ianuarie, a avut loc si transferarea responsabilitatilor politicii monetare de la bancile centrale nationale la Banca Centrala Europeana. La 31 decembrie 1998, toate bancile centrale ale tarilor UE au comunicat cursurile de schimb ale monedelor lor fata de dolarul american. Pe baza acestor informatii, Comisia Europeana a stabilit valoarea ECU in raport cu dolarul, cursurile de calculare a ECU fiind cele stabilite in luna mai a aceluiasi an. S-a mai stabilit ca 1 ECU sa echivaleze cu 1 EURO si in acest fel ECU a incetat sa mai existe. Cursul de schimb intre dolar si ECU a fost inmultit cu diferenta intre cursul de schimb al monedelor nationale si dolar, rezultand astfel cursurile celor 11 monede nationale fata de EURO. De asemenea, s-a stabilit ca acest curs fixat la 31 decembrie 1998 sa ramana nemodificat pe perioada cat moneda nationala coexista cu EURO; o reevaluare a acestor raporturi urmeaza sa aiba loc cel mai tarziu la 30 iunie 2002. Cursul de schimb intre EURO si dolar a fost la data nasterii monedei europene de 1/1,7 (Z. D. Penea, “Moneda Euro”).

Introducerea monedei unice a impartit specialistii si pe cei direct influentati de acest proces in doua tabere: euro-entuziastii (“euroforicii”) si euro-scepticii. Primii evidentiaza avantajele monedei unice: creste transparenta pietei si a preturilor; productia si investitiile nu mai sunt influentate de evolutia cursurilor de schimb; scade costul tranzactiilor, intrucat nu mai include cheltuielile legate de riscul valutar; moneda unica duce la dezvoltarea relatiilor comerciale si financiare intre membrii UE si intre parteneri, intrucat membrii nu mai sunt afectati de riscul valutar in aceeasi masura in care erau expusi inainte. Alte argumente ale euroforicilor au in vedere faptul ca Euroland-ul, cu cele 292 de milioane de consumatori, reprezinta cea mai mare piata de desfacere din lume, urmata de SUA, cu 270 de milioane de consumatori si de Japonia, cu 127 de milioane de consumatori. Puterea de cumparare in acest spatiu este ridicata, depasita doar de SUA; 15% din valoarea tuturor bunurilor si serviciilor realizate la nivel mondial provin din Euroland, 20% din SUA si 7,7% din Japonia; 15,7% din exporturile mondiale provin din Euroland, in timp ce numai 12,6% din SUA si 7,7% din Japonia (Z. D. Penea, “Moneda Euro”, pag. 37-39).

Tinand cont de aceste date, Fred Bergsten, consilierul presedintelui Clinton, expert in politica comerciala si directorul “Institute for International Economics” din Washington apreciaza ca EURO este comparabil cu dolarul in ceea ce priveste productia, comertul si rezervele. Principalul argument al monedei europene ar fi acela ca Europa este creditor mondial, in timp ce SUA are datorii nete in valoare de 2 000 miliarde de dolari. Lansarea EURO, considera Bergsten, creeaza conditiile pentru aparitia unei “noi ordini economice bipolare care sa inlocuiasca hegemonia Americii ce dateaza de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial” si reprezinta “cea mai mare schimbare in finantele mondiale, comparabila doar cu momentul in care dolarul a depasit lira sterlina in perioada interbelica” (F. Bergsten, “The Coming Dollar-Euro Clash”). Existenta unui competitor real pentru dolarul american are ca rezultat schimbarea intregii configuratii a mediului financiar mondial, iar lipsa corelarii intre cele mai puternice monede ale lumii are efecte globale. In acest sens, autorul ofera exemplul dezechilibrului creat intre 1995 si 1997 intre dolar si yen, fapt considerat una dintre cauzele crizei asiatice, mai ales ca cele mai multe dintre monedele asiatice erau strans legate de dolar. O relatie necontrolata intre EURO si dolar influenteaza stabilitatea si functionarea sistemului financiar global si, dupa cum se apreciaza in editorialul din 11 noiembrie 1999 al ziarului “Business and Technology” (“Europe’s New Challenge to the Almighty Dollar”), “daca relatia dintre cele doua monede se va dovedi la fel de volatila precum cea dintre dolar si yen, sistemul financiar mondial va fi in aer”.

Revenind la disputa dintre euroforici si eurosceptici, acestia din urma isi fundamenteaza pozitia pe urmatoarele criterii, considerate esentiale pentru succesul, respectiv insuccesul unei monede internationale: ponderea in tranzactiile comerciale internationale, importanta ca moneda de rezerva si ca moneda de investitii. Euro nu ar avea sanse sa constituie o alternativa reala la hegemonia dolarului deoarece 48% din tranzactiile comerciale internationale sunt derulate in dolari (monedele UE sunt prezente numai in 31% din tranzactii); ca moneda de rezerva, dolarul ocupa 65% din rezervele valutare mondiale, in timp ce monedele UE doar 21%; ca moneda de investitii, piata obligatiunilor europene este cu peste 1/3 mai mica decat cea americana, deci monedele UE nu sunt monede de investitii. (Z. D. Penea, “Moneda Euro”, pag. 46)

Disputa nu are loc numai in cadrul specialistilor, ci si al oamenilor obisnuiti, unde dificultatile sunt de cele mai multe ori in planul perceptiei, iar argumentele pro si contra nu sunt formulate in termeni foarte exacti. Moneda europeana intampina indeobste rezistenta din cauza ca, asa cum explica R. Dornbusch, uniunea monetara reprezinta o situatie diferita fata de procesul, spre exemplu, de eliminare a tarifelor vamale. In acest al doilea caz, a fost posibil sa fie oferite stimulente imediate de natura economica, stimulente care sa infranga scepticismul si reticenta vizavi de crearea pietei unice. In ceea ce priveste avantajele uniunii monetare, acestea sunt vizibile pe termen lung si nici atunci in termeni foarte concreti (R. Dornbusch, “Euro Fantasies”).

Reprezentativ pentru aceasta problema este cazul Germaniei. Inca de la declansarea integrarii europene, germanii au fost un fel de lideri ai acestui proces. Dupa lansarea EURO, germanii sunt din ce in ce mai ingrijorati ca integrarea monetara la va destabiliza moneda. Chiar unul dintre promotorii cei mai inversunati ai ideii europene, fostul cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, a dat expresie acestor ingrijorari: “neincrederea cetatenilor in integrarea monetara s-ar putea repede preschimba in neincrederea in ideea europeana” (citat in J. T. Rourke, “International Politics on the World Stage”, pag. 235). Preocuparile germanilor nu sunt in totalitate gratuite. Spre exemplu, in 1995, rata inflatiei in Germania era de 1,8%, in comparatie cu 3,1% in restul Uniunii Europene. Chiar daca diferenta nu este imensa, germanii sunt hipersensibili la fenomene inflationiste, deoarece exista precedentul anului 1920, cand un proces asemanator a insemnat practic ruinarea economiei germane. Un sondaj de opinie citat in aceeasi carte semnaleaza aparitia unui clivaj destul de puternic intre perceptiile germanilor cu privire la integrarea politica si cele referitoare la integrarea monetara. Astfel, majoritatea germanilor se declara in favoarea Tratatului de la Maastricht, dar tot majoritatea se pronunta impotriva introducerii monedei europene si a retragerii de pe piata valutara a marcii germane. Este o situatie care poate anunta tensiuni, un adevarat decalaj nu numai in planul vietii reale, ci si al perceptiei si simtamintelor publice.

Bibliografie

Bergsten C. F., “America and Europe: Clash of the Titans?”, in “Foreign Affairs”, March/April 1999, Vol. 78, No. 2.

Brzezinski, B., “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, Editura Diogene, Bucuresti, 1995.

Defarges P. M., “Organizatiile internationale contemporane”, Institutul European, Iasi, 1998.

Dornbusch R., “Euro Fantasies”, in “Foreign Affairs”, September / October 1996, Vol. 75, No. 5.

Fontaine P., “Constuctia europeana din 1945 pana in zilele noastre”, Institutul European, Iasi, 1998.

Goldstein J. S., “International Relations”, Longman, New York, 1999.

Henderson, C. W., “International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century”, McGraw-Hill, Boston, 1998.

Kennedy P., “Preparing for the 21st Century”.

Monnet, J., “Memoires”, Fayard, Paris, 1976.

Ramonet, I., “Geopolitica haosului”, 1998.

Rourke, J. T., “International Politics on the World Stage”, Dushkin McGraw-Hill, 1999.

Soros, G., “Can Europe Work?”, in “Foreign Affairs”, March/April 1999, Vol. 78, No. 2.

Thurow, L., “Head to Head: The Coming Economic Battle Among Japan, Europe and America”, William Morrow, New York, 1992.

Intrebari

Interpretati afirmatia lui Z. Brzezinski: „Din subiect al intrecerii globale, Europa a devenit obiect al acesteia”.

De ce incheierea razboiului rece este mult mai seminificativa pentru Europa decat pentru orice alta regiune a lumii?

Caracterizati cele trei mari regiunii economice ale lumii contemporane: componenta, modelul de integrare oferit, trasurile liderului, legatura dintre fiecare regiune si structurile de securitate existente.

Care sunt etapele unificarii europene? Cum explicati succesul procesului de unificare europeana?

Discutati tensiunea dintre orientarea suprantionala si cea interguvernamentala: lideri care intruchipeaza fiecare dintre orientari, momente ale unificarii, institutii.

Disputa extindere (largire)/consolidare (adancire) si impactul ei asupra procesului de integrare a Romaniei in strcuturile europene. Avantajele si dezavantajele fiecareia dintre orientari.

Explicati termenul de „nationalism economic”.

In ce consta diferenta dintre ECU si EURO?

Care sunt avantajele monedei unice europene?

Cum explicati rezistenta germanilor la integrarea monetara?







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1396
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site