Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Rusia dupa incheierea Razboiului Rece - Rusia si strainatatea apropiata

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Rusia dupa incheierea Razboiului Rece

1. Rusia si strainatatea apropiata





Dupa incheierea razboiului rece, fiecare tara europeana a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dificile si dureroase ale tranzitiei. Intr-o tara obisnuita tranzitia a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata. In cazul Rusiei, tranzitia a insemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Daca in planul dificultatilor reale trecerea de la economia centralizata la cea de piata se dovedeste foarte complicata, mai ales in cazul Rusiei unde amploarea transformarii adauga elemente de dificultate suplimentare procesului, in planul perceptiei, cea mai delicata problema este totusi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicata pentru ca de 300 de ani rusii traiesc in minte cu ideea imperiala, care le oferea un gen de compensatie la greutatile si lipsurile vietii cotidiene. De data aceasta, prabusirea imperiului a fost insotita de o prabusire a nivelului de trai, chiar a securitatii personale. A disparut si “aroma ideologica” pe care o raspandea, totusi, existenta imperiului: suferim, dar cel putin suntem mari si chiar temuti. De aceea, populatia este tentata sa priveasca disparitia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern si o natiune (D. Yergin si T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).

Exista o realitate psihologica a momentului pe care il traverseaza Rusia, realitate de care trebuie sa tinem seama. Consideram ca intr-un curs de geopolitica este bine sa semnalam existenta acestei realitati, pentru ca poate deveni “materie prima” pentru noi intrupari ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin si Gustafson, traieste convingerea ca “a fost amagita parasind locul pe care il merita in lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperiala poate fi reaprinsa, fie printr-o politica de “resentiment si umilire” din partea Occidentului, fie prin esecul tranzitiei care ar readuce in minti vremurile de altadata (sau o combinatie a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este conditionat in primul rand de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa.

Vorbind despre imperiu si ideea imperiala la rusi, nu putem sa nu amintim ca imperiul sovietic din perioada socialista a acestei uniuni avea o existenta structurata in mai multe cercuri concentrice. Primul, dupa cum preciza si Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de rusi dominau aproximativ 145 milioane de oameni apartinand unor numeroase natiuni ne-ruse, incluzand 50 milioane de musulmani asiatici si 50 milioane de ucrainieni.

Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul sau, Moscova controla state satelit in care traiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud si Coreea de Nord, dependente de Moscova din ratiuni ce tineau de sprijin militar si economic, ghidare politica, etc. Aceste state din urma au o populatie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de rusi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni raspanditi in intreaga Eurasie si in teritorii dependente de peste mari. Cu alte cuvinte, misiunea internationalista a leninismului, considera autorul american, nu a reprezentat decat un alt invelis pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.

Pentru a putea urmari unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astazi sa infatisam, in datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei si “strainatatii sale apropiate” (near abroad).

Fosta URSS continea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” in J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration).

  • Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra in aceasta grupa (din nou, am spune, mentalitatile imperiale, care nu observa “amanuntul” ca 65% din populatia acestui stat este formata din moldoveni, deci romani).
  • Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaijan. In ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strans conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu.
  • Statele baltice: Estonia, Letonia si Lituania care s-au dezvoltat si se afla si astazi sub influenta Germaniei, Poloniei si tarilor scandinave.
  • Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai tarziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa.

O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie.

Cum vor evolua aceste state in raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, in care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica impreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare in care populatia ruseasca detine o pondere importanta.

Ar fi, fara indoiala, riscant sa se faca judecati sigure in privinta evolutiei fiecarui stat. In 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa intemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede in mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. In acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un indemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare in atitudinea acestor tari si numai timpul va hotari care va fi invingatoare. In tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat intre Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului.

2. Ucraina - interfata europeana a Rusiei

Ilustrativa in acest sens este pozitia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spatiu al URSS (52 milioane de locuitori) si-a proclamat printre primele independenta. Din punct de vedere politic, Ucraina isi doreste independenta, dar, in acelasi timp, ea are o acuta dependenta energetica fata de Rusia. Ucraina se zbate in acest paradox, iar ultimele sale evolutii se pare ca o apropie de Rusia.

Vom insista putin asupra Ucrainei, intrucat are o pozitie geopolitica foarte importanta: ea reprezinta interfata europeana a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat indeajuns faptul ca, fara Ucraina, Rusia inceteaza sa fie un imperiu, dar, impreuna cu Ucraina mai intai amagita si, apoi, subordonata, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, in “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 290). O tara de dimensiunile Ucrainei cu pozitia sa geopolitica nu se poate desprinde de vechea legatura economica decat cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu si-l poate in nici un fel permite. Pe fondul unei tranzitii complicate, in care reforma nu a fost condusa, potrivit specialistilor, foarte bine, Ucraina a ajuns sa aiba o datorie de zeci de miliarde de dolari fata de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozarev, in fata unor comentarii de tot felul si, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertatoare: “In CSI, totusi, chiar si un stat mare si dezvoltat economic precum Ucraina nu poate sa se descurce in afara unor legaturi stranse cu Rusia. Exista o alternativa? Este Occidentul pregatit, de pilda, sa plateasca pentru petrolul si gazele livrate de catre Rusia Ucrainiei, Georgiei si statelor din CSI sau sa preia plata catre Rusia a miliardelor de dolari, cat reprezinta datoria Ucrainei? Iata de ce rolul si responsabilitatile speciale ale Rusiei in cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute in minte de catre partenerii occidentali si sprijinite” (Andrei Kozarev, “The Lagging Partnership”, citat in Introducerea la “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”).

Ecuatia geopolitica a Ucrainei este, poate, cea mai complexa dintre toate republicile unionale. Pledeaza pentru acest lucru existenta celor aproape zece milioane de rusi care traiesc in aceasta tara. Faptul ca Ucraina detine Crimeea, tinut rusesc, locuit in majoritate de rusi, facut cadou de catre Hrusciov in 1954 cu ocazia implinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine detine Crimeea, detine o pozitie cheie la Marea Neagra. Mai presus de toate, aceste tari au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi sters in cativa ani. Cum spuneam, foarte importanta din punct de vedere geopolitic este pozitia Ucrainei care “ocupa” iesirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeana a Rusiei intr-o bariera a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de catre Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, in volumul “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”).

Dintre celelalte republici unionale o situatie ceva mai clara au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc sa restabileasca legaturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte tari scandinave, Lituania cu Germania si Polonia. Ca suprafata ele sunt, fiecare, de marimea Austriei sau Ungariei, dar populatia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).

Exista doua tipuri de probleme delicate in cazul acestor tari: ele exportau catre celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face sa mentina legaturile comerciale cu fostul spatiu sovietic. In acelasi timp, obiectivul politic declarat este sa diminueze aceste legaturi si sa intre in spatiul de influenta occidental. Din punct de vedere strategic, aceste tari sunt semnificative pentru Rusia, intrucat pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. In plus, porturile rusesti de la Baltica sunt inghetate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentueaza situatia Rusiei de “infundatura continentala”. Ne explicam astfel de ce Rusia se impotriveste tentativelor de integrare a acestor state in structurile occidentale. Ne explicam si de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenta in incurajarea tendintelor de desprindere.

Toate cele trei tari baltice au fost invitate sa inceapa negocierile privind integrarea in Uniunea Europeana (Estonia din 1998, Lituania si Letonia din decembrie 1999, in urma summit-ului de la Helsinki). Si Rusia ca atare doreste o apropiere de Uniunea Europeana. In ceea ce priveste integrarea in structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Si nu credem ca in perioada imediat urmatoare ar fi sanse pentru integrarea acestor state in NATO. Dupa Ucraina, statele baltice reprezinta al doilea punct de conflict intre Rusia si NATO.

3. Butoiul cu pulbere al Caucazului

O sa insistam putin si asupra pozitiei statelor din Caucaz (harta15), pentru ca fiecare dintre ele prezinta serioase dificultati in tentativa de a obtine independenta. Este semnificativa in acest sens situatia Georgiei. Georgia se invecineaza cu Marea Neagra unde are doua porturi: Suhumi si Batumi. Pe de alta parte, valoarea pozitiei geopolitice a Georgiei a crescut datorita descoperirilor de resurse petrolifere in Marea Caspica, aceasta tara situandu-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagra si de aici spre Europa.

Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XIX-lea integrata Rusiei.

Pana in 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS si avea un export masiv intrucat fostul imperiu nu avea o productie proprie cat de cat indestulatoare. In plus, gruzinii erau buni comercianti si ei erau particularii care aprovizionau piata Moscovei cu zarzavaturi (erau considerati un fel de “milionari socialisti”). De la acest nivel, in 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apa calda decat de doua ori pe saptamana cate doua ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obisnuiti premisele tranzitiei si cum se poate explica aparitia unor orientari nostalgice.

Georgia s-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit – la timp, am spune – miscari de independenta a unor provincii.

Prima a fost cea initiata de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc in doua provincii: Osetia de Nord integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud isi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea hotararii. Izbucneste un conflict militar care ia sfarsit doar in 1993, cand Georgia adera la CSI, prilej cu care dobandeste sprijinul Moscovei in solutionarea conflictelor interne. In mai 1996, se semneaza Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securitatii si increderii intre parti.

Cumva dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia - republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi) avand capitala la Suhumi. Abhazia isi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotararea, izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de incetare a focului in zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. In 1996, Georgia si Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.

Deci, republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Si ele nu au de ales. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile unionale. Fiecare republica are “pungi de populatie” de alta etnie care pot repede deveni masa de manevra. De aceea, problema independentei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si, am spune, cu intelegere.

Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei dintre cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaijan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversat numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire.

Cea mai mare tara caucaziana - Azerbaijanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult in urma conflictului din Nagorno Karabah pentru ca a fost intranta de o tara mai mica (Armenia) si pentru ca a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclava in cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai sai erau in proportie de 80% armeni si 20% azeri. In 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La interventia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am mentionat acest lucru pentru ca era o practica imperiala - pe care nu au practicat-o numai rusii, dar in care Stalin a inregistrat adevarate performante - de a face asemenea impartiri si reimpartiri care sa creeze potentiale surse de conflict. Deci, in cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul si sudul tarii si le-a dat Ucrainei, creand mari complicatii ulterioare. Intr-un mod asemanator a procedat in cazul Osetiei, a tinutului Nagorno etc.



La sfarsitul deceniului al IX-lea au loc demonstratii ale armenilor din enclava in favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. In primavara lui 1993 se declanseaza ofensiva etnicilor armeni in urma careia sunt deschise doua coridoare de legatura cu Armenia si este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai tarziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de partile implicate la Moscova.

Azerbaijanul este o tara vecina cu Iranul (de altfel pe teritoriul sau traiesc multi iranieini). Pe de alta parte, importanta acestui stat a crescut odata cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeana, precum si de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei in timpul conflictului, Azerbaijanul dezvolta legaturi vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, si tarile occidentale au tot interesul sa amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei tari va fi, fara indoiala, ascendenta.

Plina de necunoscute este si evolutia tarilor din Asia Centrala. Au inalte rate de crestere a populatiei si, in acelasi timp, sunt printre cele mai sarace republici ale fostului spatiu sovietic. Rolul lor clasic in vechea diviziune socialista a fost acela de a produce materii prime. Foarte important intre aceste state este Uzbekistan. Cu o populatie de 24 de milioane si o suprafata mai mare decat a Germaniei si mai mica decat a Frantei, beneficiind de o conducere realista si hotarata, Uzbekistanul a consemnat in ultimii ani ritmuri de crestere economica. El se detaseaza intre cele patru tari. Dar aceste tari sufera doua tipuri de influente cu semnificatii geopolitice de netagaduit: influenta tarilor musulmane situate la sud - si influenta Chinei situata la vest.

4. Integrarea sau dezintegrarea spatiului exsovietic?

Pe masura ce procesul tranzitiei inainteaza si rigorile economiei de piata sunt asimilate, are loc o directionare a comertului, mai ales a comertului tarilor de la granita cu statele din zonele de proximitate. Cu alte cuvinte, are loc o asezare a activitatii comerciale pe baze strict economice. Din aceasta perspectiva, Dmitri Subbotin, cercetator la Institutul pentru Studiul Pietei din Moscova, apreciaza ca in urmatorii ani comertul tarilor baltice se va redirectiona catre Europa Occidentala (D. Subbotin, “Trade Patterns After Integration into the World Economy”, in “Economic Consequences of Soviet Disintegration”). Intrebarea este daca aceeasi cale va urma si comertul tarilor din Asia Centrala. In tot cazul, dezvoltarea impetuoasa a Chinei poate alimenta o tendinta centrifuga, asa cum acelasi lucru il poate genera si ascensiunea lumii islamice in ansamblu.

Cum vor evolua statele in fostul spatiu sovietic este o problema la care numai timpul poate raspunde. Dar tendintele, pentru a se implini, au nevoie sa fie incurajate, sprijinite. Daca avem in vedere tendinta desprinderii politice si consolidarii acestor tari, ca entitati statale de sine statatoare, atunci acest proces nu se poate implini fara un anumit sprijin exterior. Orice fenomen de dezintegrare imperiala a fost urmat de o prabusire a activitatii economice (si implicit a nivelului de trai), ca urmare a desfacerii legaturilor anterioare, a reorientarii fiecarei parti componente desprinse in urma dezagregarii. Asa s-au intamplat lucrurile si dupa prabusirea Imperiului Austro-Ungar cand, de asemenea, multe voci considerau ca statele nou formate nu vor supravietui.

In actualul context, fiind vorba despre dezagregarea unui imperiu construit timp de trei sute de ani, despre reasezari masive, despre refacerea unor sfere de influenta, mai ales la marginea imperiului, atunci aceasta independenta fragila se cere, totusi, sprijinita. Referindu-se la acest context extrem de complex, Z. Brzezinski avertiza factorii de decizie din occident sa nu mai subestimeze problemele de ordin geopolitic, indemnandu-i sa faca din valorile pluralismului geopolitic o prioritate egala in insemnatate cu promovarea reformei propriu-zise: “Pluralismul geopolitic este la fel de important ca transformarea structurala” (Z. Brzezinski, “Marea transformare”, in “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”).

Autorul american porneste de la constatarea unor organisme internationale potrivit carora restructurarea ar solicita in Rusia un sprijin financiar de circa 23 miliarde dolari, iar in celelalte republici sovietice luate la un loc o suma aproximativ egala. Majoritatea sprijinului financiar, constata autorul, a mers spre Rusia, iar spre celelalte republici foarte putin; prilej pentru Brzezinski de a acuza centrele de decizie politica occidentale ca nu au o viziune strategica in regiune, ca nu incurajeaza desprinderea fostelor republici unionale, ca nu sustin efortul lor de consolidare a independentei.

O alta tendinta majora in regiune este formarea unui spatiu economic comun, intensificarea schimburilor dintre republici, proces incurajat si de catre occident. Proces care ar avea premise solide in realitatea economica a fostei URSS. Exista si in aceasta privinta mai multe interpretari pe care vom incerca sa le rezumam.

Tim Snyder, de pilda, considera ca “economia sovietica a fost proiectata ca un intreg interdependent format din intreprinderi specializate care aprovizionau intreaga tara” (T. Snyder, “Soviet Monopoly”, in “Economic Consequences of Soviet Disintegration”, pag.175).

De pilda, in Belarus exista singura fabrica producatoare de potasiu pentru nevoile de fertilizare pe intreaga suprafata a uniunii; in Armenia singura fabrica ce producea tigarile cu filtru. “Diviziunea intre republici” a facut ca si comertul intre acestea sa fie mare. De pilda, in 1998 comertul cu alte republici a reprezentat mai mult de 25% din Produsul Intern Brut in toate republicile unionale (cu exceptia Rusiei), iar in cazul a sase republici isi depasea chiar 40% (Tim Snyder, op.cit.). Multe intreprinderi au fost amplasate in republicile non-slave pentru a realiza o anumita egalitate a nivelului de dezvoltare. Ratiunea politica a edificarii acestui complex economic era aceea de a reduce dependenta fata de exterior. Numai ca, in timp, schimbul intens de produse a creat un gen de frustrare in randul locuitorilor republicii, fiecare fiind convinsa ca ea a fost cea exploatata.

Tim Snyder considera ca, acum, dupa dezintegrare, mai fiecare republica este confruntata cu un paradox, pentru ca detine fabrici si capacitati care pot produce mult mai mult decat necesarul respectivului stat. Ceea ce este considerat de catre autor un argument foarte important in favoarea edificarii unui spatiu economic comun.

Dmitri Subotin considera ca economia sovietica nu a fost niciodata construita ca un tot constand in mai multe unitati specializate. “Mai degraba, ea a fost edificata ca o unica fortareata militara, partile ei esentiale fiind in masura sa supravietuiasca atunci cand alte parti sunt capturate sau distruse” (D. Subotin,“Comment in Economic Consequences of Soviet Disintegration”, op.cit., pag. 245). Deci am avea de a face cu o strategie tip duplicat: “un scop al strategiei sovietice, trebuie reamintit, a fost acela de a avea o a doua baza industriala sovietica la est de Urali. In fapt, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand trupele germane au ocupat intreaga Ucraina si Bielorusia, precum si Moldova, Balticele si o parte din Rusia insasi, industria sovietica era capabila sa produca intreaga gama de arme si echipament militar. Autoritatile sovietice nu au uitat lectia razboiului, iar politica de a construi duplicate pentru toate intreprinderile importante a continuat si sub Gorbaciov” (D. Subotin, op.cit., pag 246).

Este foarte dificil sa stabilim care a fost principiul director al constructiei economiei sovietice. Nu este nici o indoiala ca argumentul strategic - acela de a construi duplicate pentru anumite unitati de importanta deosebita - a fost imbinat cu cel economic si social. Deci amplasarea de obiective economice s-a bazat pe combinarea acestor criterii.

Este important de urmarit punctele de vedere exprimate cu privire la impactul pe care aceasta realitate il are asupra procesului de consolidare a independentei. De pilda, John Williamson considera ca dezintegrarea ridica mai multe probleme critice, cum ar fi nevoia de noi modele de comert, diferite de cele practicate in CAER unde prioritatea era nivelul cat mai scazut de export catre lumea exterioara. Dupa parerea sa, vom asista la o schimbare dramatica a directiei de la un comert interrepublici la unul al republicilor cu restul lumii. Astfel, considera Williamson, Rusia va trimite, la inceputul mileniului, numai 13% din exporturile sale catre alte republici ex-sovietice comparativ cu 57% in 1987 (J. Williamson, “Trade and Payments after Soviet Disintegration”, in “Economic Consequences of Soviet Disintegration”, pag. 562).

Aici el se intalneste cu “modelul gravitational” in care fluxurile comerciale sunt invers proportionale cu distanta. “Aceasta abordare, subliniaza Daniel Gros, porneste de la ipoteza ca printre economiile de piata intensitatea legaturilor comerciale este determinata in principal de doua variante: venitul national si distanta” (D. Gros, “Comment Economic Consequences of Soviet Disintegration”, op.cit. pag.79). Daca cineva aplica acest model situatiei pe care o traverseaza fiecare dintre cele 15 foste republici va ajunge la concluzia, releva autorul, ca pe termen lung comertul fiecarei republici cu exteriorul va fi mult mai important decat cel cu celelalte republici foste unionale.

Mai exista, dupa opinia lui D. Gros, un alt element care, pe termen lung, nu va conduce la formarea unui spatiu economic comun, anume ca tara principala din regiune - Rusia - nu beneficiaza de un record in domeniul preturilor. In fiecare dintre regiunile economice ale lumii a existat o asemenea tara, o adevarata locomotiva care sa reuneasca, sa sudeze nu prin forta, ci prin propria performanta, prin modernitatea comportamentului. Prima cerinta de ordin geopolitic a influentei Rusiei in zona este modernitatea si performanta sa interna.

De aceea, apar cu atat mai nepotrivite tendintele si preocuparile care pun accentul pe suprafata, pe mentinerea unor teritorii, etc, etc. Pentru o tara care se intinde deja pe 11 fuse orare nu sporirea suprafetei constituie obiectivul strategic; mai curand credem ca emanciparea de obsesia imperiala a cuprinderii teritoriale, cuplata cu o intoarcere severa catre ea insasi, cu o examinare temeinica a dezvoltarii sale ar putea fi adevarata prioritate a Rusiei, directia care ar feri-o de multe capcane, i-ar oferi o perspectiva veritabila.

5. Rusia - o Uniune mai mica

Uniunea Sovietica includea, pe langa 15 republici unionale si 20 republici autonome care reprezinta districte politice numite in functie de nationalitatile care traiau in republicile autonome. In unele dintre asemenea republici autonome traiesc nationalitati mai numeroase decat altele care sunt organizate in republici. De pilda, in fostul spatiu sovietic traiesc mai multi tatari (6-7 milioane) decat estonieni, lituanieni, letoni, georgieni, moldoveni, tadjici. Cea mai mare parte din republicile autonome se afla in Rusia: Baskiria, Buryat, Daghestan, Kabardino - Balkar, Kalmuk, Karelia, Kaomi, Mari, Mordivinian, Osetia de Nord, Tatar, Tuva, Udmurt, Cecenia - Ingusetia, Chuvashzi, si Jakutia, deci tot 16.

Din punct de vedere etnic Rusia este la randul ei eterogena, populatia non-ruseasca fiind de aproape 30 milioane.

Cu alte cuvinte, Rusia este o Uniune mai mica. Ea se deosebeste de Uniunea Sovietica prin criterii cantitative. In cadrul populatiei fostei URSS rusii detineau ceva mai mult de 50% din populatie, iar in cadrul Federatiei Ruse ponderea lor este de peste 75%. Pe de alta parte, 20% din etnicii rusi traiesc in afara granitei Rusiei propriu zise, fiind de multe ori priviti cu suspiciune, ca straini. Un lucru este cert: Rusia nu poate in nici un fel miza pe cartea nationalista. Ea este constransa sa adopte o politica supranationala. Sergey Rogov avea dreptate sa semnaleze si in acest domeniu o situatie paradoxala, care ne obliga sa nu privim Rusia ca pe o tara “normala”. De ce, de pilda, se intreaba autorul, estonienii au drept la autodeterminare iar cecenii nu? De ce Groznii este considerat un oras rusesc, pe cand Sevastopolul nu, iar Konisberg da? Asemenea intrebari nu pot fi dezlegate cum se cuvine daca se adopta drept punct de pornire si drept perspectiva de rezolvare nationalismul. “Solutia pentru Rusia este de a dezvolta o identitate supranationala, mai presus si dincolo de etnicitate” (S. Rogov, “Five challanges for Russia”, in “Foreign Policy Research Institute WIRE. A Catalyst for Ideas”).

Rusia nu este o tara “normala” nici daca examinam mai atent economia ei. Economia de comanda exista in aceasta tara de trei generatii, iar rusii au stiut mult mai putin decat alte popoare aflate sub comunism cum functioneaza economia de piata. Mai mult, traind dublu decat fostele tari socialiste sub semnul atotputerniciei economiei de comanda, ei au abordat si trecerea la economia de piata, reformele economice tot intr-o maniera ideologica, numai ca in sens invers: obiectivul a fost descentralizarea, definita ca sfarsitul controlului guvernamental. Astazi, cum remarca acelasi autor, “70% din economie nu mai este sub control guvernamental. Numai ca cei care o conduc nu o imbunatatesc in nici un fel” (S. Rogov, idem).

Industria a inregistrat un colaps rasunator. URSS producea 400 000 de tractoare; astazi, Rusia produce doar 20 000. Industria constructoare de masini s-a diminuat cu 80% din 1992. Economia ruseasca se sprijina in buna masura pe materii prime. De pilda, in 1992 energia detinea 16% din PIB rusesc, astazi ea detine cel putin 35 la suta. Dar comparatia care ilustreaza cel mai semnificativ aceasta prabusire este urmatoarea: in 1987, PIB rusesc era aproximativ la jumatatea celui american; astazi, el nu mai detine decat 10 procente din cel american. In acelasi an, 1987, PIB-ul URSS se situa cam la 10 procente din cel mondial; in 1992 ponderea CSI era de 3,5%, iar astazi mai putin de 2% din PIB-ul mondial (S. Rogov, idem). Este semnificativ pentru aceasta prabusire si pentru influenta ei asupra statutului Rusiei pe arena internationala tabelul de mai jos, care surprinde dinamica economica a principalelor tari ale lumii.

Marile puteri economice ale lumii in anii 1993-2020

Tara

PIB in 1993 in mlrd dolari potrivit puterii de cumparare

Tara

PIB in 2020 mlrd dolari potrivit puterii de cumparare

SUA

China



Japonia

SUA

China

Japonia

Germania

India

Franta

Indonezia

India

Coreea de Sud

Italia

Germania

Marea Britanie

Thailanda

Rusia

Franta

Brazilia

Brazilia

Observatie: In anul 1995, PIB al Rusiei potrivit puterii de cumparare s-a redus pana la 626 mlrd dolari, iar in primul semestru al anului 1996 a mai scazut cu 6 la suta.

Datele privind anul 2020 sunt continute in evaluarea facuta de Banca Mondiala (“Timpul”, Anul VII, nr. 40, 8-14 octombrie 1996).

Am vorbit mai sus ca puterea militara si cheltuielile pe care le presupune mentinerea acesteia reprezinta un factor ambivalent, povara cheltuielilor militare putand afecta resursele dezvoltarii propriu zise. Consideram ca situatia actuala a Rusiei este tipica in aceasta privinta, ea ilustrand paradigma propusa de Paul Kennedy potrivit careia cresterea si descresterea marilor puteri se afla in stransa legatura cu raportul optim sau, dimpotriva, cu un dezechilibru accentuat intre cheltuielile militare si resursele alocate dezvoltarii propriu zise. Este un fapt pozitiv, chiar din perspectiva Rusiei, ca volumul cheltuielilor militare a fost redus la jumatate, dar tinand cont ca declinul economic a fost mult mai drastic, povara cheltuielilor militare, in cifre comparative, a crescut. Ceea ce nu poate sa nu afecteze posibilitatile de redresare a Rusiei. Nu este exclus ca Rusia sa cada chiar intr-o capcana, impartasind iluzia, periculoasa am spune, ca daca are o armata puternica este automat si o mare putere (P. Kennedy, “The Rise and Fall of the Great Powers”).

O tendinta puternic negativa, cu consecinte greu de evaluat pe termen lung, este si scaderea populatiei rusesti. Fapt cu atat mai ingrijorator cu cat este insotita de o crestere exploziva a populatiei din unele state vecine. Sergey Rogov, in articolul citat, anticipeaza o situatie absolut nelinistitoare pentru Rusia: “populatia ruseasca va scadea in urmatorii 10 ani la aproximativ 120 milioane persoane. La inceputul secolului viitor, populatia Turciei ar putea fi mai mare decat cea a Rusiei” ( Sergey Rogov, op.cit.). Sa mai adaugam ca toate statele musulmane de la sudul Rusiei inregistreaza rate inalte de crestere a populatiei. Daca ar fi sa ne referim numai la populatia musulmana de pe teritoriul fostei URSS, cei 50 milioane de musulmani au un numar de copii egal cu cei 145 milioane de rusi. Ceea ce inseamna ca pe parcursul a doua generatii populatia celor doua comunitati va fi cvasiegala, urmand sa se inaugureze o serie de procese dramatice, daca actualele tendinte se mentin (P. Dobrescu, “Introducerela Z. Brzezinski, “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”).

6. Inversarea vectorului geopolitic in Eurasia

Ca rezultat al proceselor mentionate, Rusia se confrunta cu o situatie pe care nu a mai intalnit-o de 300 de ani sau cel putin din zorii erei moderne a acestui stat inaugurate de domnia lui Petru cel Mare. Dupa dezintegrarea pactului de la Varsovia si apoi a URSS-ului, vectorul proceselor geopolitice in Eurasia s-a schimbat cu 180 de grade. Expansiunea primul cnezat moscovit, care a inceput in secolul al XV-lea in mai multe directii, a fost inlocuita cu un atac frontal al periferiei asupra centrului tarii. Rusia este confruntata cu expansiunea vestului catre est, cu sporirea infuentei musulmane in sud si cu ridicarea Chinei in est, tara care este pe cale de a deveni o putere globala in viitorul nu foarte indepartat. “O strategie care sa urmareasca simpla contracarare a acestor procese si mai ales inversarea lor este condamnata la esec, daca, asa cum se procedeaza astazi, jocul este purtat cu precadere in camp geopolitic” (D. Trenin, “Transformation of Russia’s Foreign Policy

De ce considera autorul citat ca orientarile si masurile initiate in spiritul geopoliticii clasice sunt condamnate esecului? Pentru ca ele sunt concepute intr-o paradigma clasica, in care accentul cade pe probleme cum ar fi echilibrul de forte, conservarea intinderii spatiale, puterea armata, etc. S-ar realiza o contracarare strict formala in fata unor procese vii, purtatoare de putere economica si de tendinte geopolitice. Iata cateva dintre modalitatile prin care actiunile bazate pe paradigma geopolitica clasica se pot dovedi contraproductive. Spre exemplu, din dorinta de a contracara extinderea NATO catre Est, Rusia este tentata sa se apropie de China si sa exercite, astfel, presiuni psihologice asupra Occidentului. Dar aceasta strategie, afirma D. Trenin, poate sa duca la intarirea Chinei, ceea ce ar putea constitui o provocare pentru Rusia chiar mai mare decat extinderea NATO, cel putin pe termen lung. La fel, impulsul de a contracara inaintarea NATO catre Est prin stimularea integrarii politice si militare a statelor-membre in CSI are rezultate ambivalente, uneori negative, considera autorul. Statele din CSI care au in vedere strangerea legaturilor cu Occidentul folosesc situatia ca atare pentru a-si reafirma opozitia fata de orice incercare de refacere a fostelor legaturi de ordin militar cu Moscova. Al treilea exemplu este oferit de efortul depus de Rusia de a mentine un anumit echilibru cu NATO, in virtutea paradigmei clasice privitoare la existenta unei balante a puterii in Europa. Rusia stie bine ca vechiul echilibru de forte nu mai poate fi restabilit si ca orice efort de a intra in competitie cu Alianta Nord-Atlantica are drept rezultat inghetarea reformelor de care are atata nevoie acest stat.

Opinia potrivit careia Rusia nu trebuie sa-si mai propuna drept obiectiv strategic competitia cu Statele Unite este impartasita si de N.A. Narocinitkaia, in articolul “Rusia si viitoarea constructie europeana”: “e nevoie sa declaram clar ca era in care statul nostru a concurat cu Statele Unite pentru sferele de influenta in intreaga lume, mizand pe regimuri dubioase care adesea scapau de sub control, e de domeniul trecutului ireversibil. Sarcinile Rusiei constau in asigurarea fireasca a frontierelor si a intereselor sale”.



Acest lucru nu absolva in nici un fel Rusia de raspunderea de a-si fixa un alt obiectiv geopolitic, adecvat noii situatii. In opinia autoarei, aceasta noua misiune ar trebui sa contina urmatoarele prioritati:

conservarea controlului geopolitic al Rusiei pe intregul spatiu ocupat de fosta URSS, spatiu considerat un areal istoriceste dobandit de Rusia, o adevarata placa turnanta intre Orient si Occident;

prevenirea si impiedicarea reorientarii strategice a partilor desprinse din URSS spre alti parteneri;

descurajarea unor terte tari, oriunde s-ar afla acestea, de a se lupta pentru “mostenirea ruseasca”, atitudine cu care Rusia s-a mai confruntat in perioada imediat urmatoare revolutiei si razboiului civil din 1917;

contracararea tendintelor venite din partea unor puteri ale vremii de a institui sfere de influenta pe teritoriul fostei URSS.

Am insistat asupra acestei viziuni pentru ca ni se pare de asemenea edificatoare pentru un anume mod clasic de abordare, care nu mai tine cont de evolutia inregistrata intre timp, de noile raporturi de forta instituite dupa incheierea razboiului rece. Este semnificativ in aceasta privinta ca autoarea continua sa se raporteze la o realitate apusa - cea de dupa al doilea razboi mondial - depasita de realitatea noua, consfintita de incheierea razboiului rece: “In politica Occidentului, considera Narocinitkaia, se manifesta evident tendinta de a inlocui rezultatele razboiului mondial, pe care URSS l-a castigat, prin rezultatele razboiului rece castigat de el. Dar primul rezultat a fost confirmat dupa 35 de ani in Actul Final de la Helsinki, semnat de 35 de sefi de state din Europa, SUA si Canada. Rusia trebuie sa pastreze cu grija acest rezultat, altfel, asa cum se intampla adesea in istorie, se vor insamanta semintele unui nou razboi”.

Intr-un mod asemanator prezinta lucrurile autoarea si cand este vorba despre situatia din Pacific sau despre adevaratul asalt de populatie si de influenta politica venite dinspre lumea musulmana. In Pacific ar trebui sa se mentina tot starea instituita dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar tarile din Asia Centrala ar trebui sa ramana in sfera de influenta a Rusiei. Este uimitor sa constati ca pana si un autor de o cuprindere intelectuala evidenta nu aminteste mai nimic despre rolul fundamental pe care relansarea economica a Rusiei si performantele inregistrate in acest domeniu le joaca in mentinerea pozitiei geopolitice a acestui stat. Invocarea doar a rezultatelor celui de-al doilea razboi mondial nu face decat sa puna mai pregnant in evidenta o anumita incapacitate de adaptare la un nou context istoric. Aprecierile despre spatiul militar strategic al Rusiei, despre rolul statului rus de a asigura echilibrul mondial nu numai intre state, ci si intre civilizatii pot evoca doar categorii geopolitice care au putut opera candva, atunci cand forta economica a Rusiei le putea impune. Astazi recursul la ele are un aer nostalgic si trist…

Studiul la care ne referim atrage, insa, atentia prin demersul de a lamuri partenerii continentali ai Rusiei sa alcatuiasca un gen de alianta cu un scop vadit impotriva puterilor oceanice. Citind studiul ai sentimentul ca ideile lui Haushofer in aceasta privinta au primit un gen de confirmare tarzie din directia partenerului celui mai “naravas”, Rusia. Este cu totul surprinzatoare pentru un autor care se raporteaza la cel de-al doilea razboi mondial si la rezultatele sale invitatia adresata Germaniei de a intelege noul context, de a-si plati cumva datoria in schimbul sprijinului decisiv pe care Rusia l-a acordat reunificarii germane. Considerand ca Germania este prima tara interesata ca Rusia sa redevina puternica, Narocinitkaia indeamna partenerul continental sa nu se lase influentat de jocurile fortelor anglo-saxone si atlantice (“Germania si Rusia s-au ciocnit in razboi nu fara influenta vicleana a acestor forte”), de a nu repeta erori istorice. “Desi in Germania exista forte care vrand nevrand faciliteaza noua ordine mondiala, nemtii mai clarvazatori trebuie totusi convinsi ca aceasta ordine nu corespunde intereselor Germaniei secolului XXI. Ii va placea Germaniei rolul de instrument intr-o lume unipolara? Germania poate deveni o superputere regionala doar exercitandu-si intangibilul sau americanism in sensul propriului Ostpolitik, istoriceste prestabilit”.

Germania trebuie sa vada intr-o Rusie puternica o constructie importanta, purtatoare a viitorului euroasiatic, care sa-i asigure posibilitatea de a fi o superputere regionala. Cu alte cuvinte, in conturarea relatiilor dintre Rusia si Germania trebuie sa primeze interesele euroasiatice. Existenta intereselor euroasiatice este constientizata, apreciaza autoarea, de catre Statele Unite, care isi manifesta vigilenta atat fata de tendintele politicii germane, cat si fata de renasterea in Rusia a gandirii statale si a politicii de mentinere a echilibrului mondial de forte.

Rusia are nevoie, in acelasi timp, de o noua politica est-asiatica si pacifica. Pivotul acestei politici trebuie sa devina relatiile cu China ca principal partener nu numai in regiune, ci si in sens mai larg, global. In ceea ce priveste aceasta politica pacifica, actuala etapa a relatiilor Rusiei cu Japonia impune, de asemenea, loialitatea germana in numele unui condominiu euroasiatic.      

Federatia Rusa se afla, intr-adevar, in fata unei alegeri strategice. Sa ne imaginam cat timp ar fi irosit Franta, cate pierderi ar fi inregistrat, daca nu s-ar fi emancipat la vreme de nostalgia imperiala si ar fi prelungit conflictul cu Algeria. Rusia este chemata de catre istorie sa faca nu numai ce a facut Franta, ci, in acelasi timp, sa isi scruteze propria dezvoltare sa isi centreze, sa isi remodeleze evolutia interna pe o directie de mare viitor. Ea are nevoie de un De Gaulle si de un Petru cel Mare intruchipati in aceeasi persoana.

Bibliografie

Brzezinski, Z., „Europa centrala si de est in ciclonul tranzitiei”, editura Diogene, Bucuresti, 1985.

Brzezinski, Z., „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.

Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996.

Kennedy, P., „The Rise and Fall of the Great Powers”, Random House, New York, 1987.

Narocinitkaia, N.A., „Rusia si viitoarea constructie europeana,” Editura “Stiinta”, Academia Rusa de Stiinte, Moscova, 1993.

Rogov, S., „Five Challanges for Russia, in Foreign Policy Research Institute WIRE. A Catalyst for Ideas”, Volume 5, Number 7, April 1997.

Trenin, D., „Transformation of Russia’s Foreign Policy” Nezavisimaya Gazeta, 5 Februarie 1997.

Yergin, D. si T Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, Random, House New York, 1993.

Williamson, J. (editor), “Economic Consequences of Soviet Disintegration, Institute for International Economics, Washington DC 1993.

“Timpul”, Anul VII, nr. 40, 8-14 octombrie 1996.

Intrebari

Care erau cercurile concentrice ale Imperiului sovietic? Ce populatie dominau cei aproxmativ 145 de milioane de rusi in aceasta perioada?

Enumerati cele 15 republici unionale ale fostei URSS si precizati o modalitate de grupare geografica a lor.

De ce Ucraina este interfata europeana a Rusiei?

Care este miza politica a mentinerii statelor baltice in sfera de influenta a Rusiei?

De ce a sporit semnificatia geopolitica a tarilor caucaziene

a)      pentru ca a crescut importanta Turciei si a celorlalte tari islamice, si, implicit, presiunea exercitata de ele;

b)      pentru ca in Marea Caspica s-au descoperit mari bogatii naturale;

c)      pentru ca a crescut vertiginos populatia lor?

Enumerati tarile din Asia Centrala si capitalele lor.

Ce intelege Z. Brzezinski prin pluralism politic in spatiul ex-sovietc?

Cum a fost construita economia sovietica, dupa modelul unui tot interdependent format din intreprinderi speciializate sau dupa modelul unei fortarete militare in care partile trebuie sa supravietuiasca cand alte parti sunt distruse?

De ce Rusia este o Uniune Sovietica mai mica?

Mai este Rusia o superputere? Argumentati pro si contra.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 951
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site