Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


STRUCTURA SI ACTIVITATEA SERVICIILOR DE INFORMATII ROMANESTI (1914 – 1916)

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




STRUCTURA SI ACTIVITATEA SERVICIILOR DE INFORMATII ROMANESTI (1914 – 1916)





Cercetarea documentelor de arhiva dar si a lucrarilor deja publicate ne dezvaluie ca au existat totusi cateva structuri informative si contrainformative, ceea ce ne indreptateste sa vorbim despre o comunitate informativa romaneasca in formare. In perioada adoptarii politicii de neutralitate a statului roman, 1914-1916, comunitatea informativa, asa cum rezulta din stadiul actual al cercetarilor, era formata din: reprezentantele diplomatice, structurile specializate din Ministerul de Interne si Jandarmerie, Biroul Mixt, Biroul 5 din Sectia a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Supravegherii Stirilor de la Posta Centrala si Biroul de cercetari si informatiuni de pe langa Ministerul Justitiei.

Reprezentantele diplomatice. Diplomatia secreta era inca la moda in epoca, fapt pentru care indreptateste plasarea legatiilor si a reprezentantelor diplomatice in fruntea comunitatii informative, desi o lege organica — care sa stipuleze acest aspect — nu exista in Romania. Profesionistii domeniului sustin ca „diplomatia si serviciul secret se impletesc in modul cel mai strans; ele curg uneori pe albia aceluiasi departament”.

In preajma declansarii razboiului, agentii romani, de la legatiile din capitalele in care erau acreditati, ii informau zilnic direct pe reprezentantii guvernului roman, aflati la Sinaia, despre mersul evenimentelor. Elocvente in acest sens sunt marturiile lui I.G. Duca: „De dimineata pana seara stateam la Castelul Peles in camera rezervata acolo primului ministru. Impreuna cu multi colegi, de obicei Victor Antonescu, Constantin Angelescu si Sebastian Radovici asteptam stirile. Zeci de telegrame soseau la fiecare moment de la agenti, de la legatiile noastre de pretutindeni. Bietul Constantin Bratianu ametise cifrand si descifrand. Ionel Bratianu venea si iesea. Statea ceasuri intregi jos, cu regele Carol, apoi se urca sus la noi, era framantat cum cred ca nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Treceau prin alternative de speranta si descurajare“. Reprezentantele diplomatice reuseau uneori sa culeaga, sa obtina si sa transmita la Bucuresti informatii valoroase despre intentiile si actiunile indreptate impotriva intereselor Romaniei. De exemplu, Consulul general roman din Budapesta a raportat la Bucuresti, in ziua de 5 ianuarie 1915, despre unele miscari de trupe austro-ungare in Transilvania si asupra posibilitatii unui atac prin surprindere impotriva Romaniei, datorita politicii externe a acesteia. Se poate urmari documentar si cum a fost valorificata aceasta informatie. Se pare ca factorul de decizie de la Bucuresti a reactionat prompt cu mijloace diplomatice. La 5 februarie 1915 Romania a incheiat cu Italia un acord pe o durata de 4 luni, prin care cele doua parti se angajau sa se ajute reciproc in cazul unei agresiuni neprovocate din partea Austro-Ungariei. Este o dovada ca factorii decizionali ai statului roman erau receptivi la informatiile ce vizau apararea nationala, numai ca reactia diplomatiei romanesti a fost de conjunctura, fiind lipsita practic de eficienta, intrucat Italia, in cazul de fata, asa cum am vazut, a incalcat repede acordul inainte de expirarea lui.

Oamenii politici de frunte ai tarii, care in trecutele guvernari indeplinisera misiuni diplomatice sau se aflasera chiar in functia suprema a diplomatiei romanesti, continuau sa intretina legaturile create, procedand la primirea unor date si informatii de stricta confidentialitate ce interesau autoritatile statului. Indeosebi sefii celor doua partide politice, liberal si conservator, reprezentau „eminentele cenusii“ ale diplomatiei secrete. Ionel Bratianu fusese initiat in tainele diplomatiei secrete de tatal sau, Ion C. Bratianu, prin intermediul caruia aflase de existenta Tratatului secret din 1883 intre Romania si Puterile Centrale. Acelasi Ionel Bratianu, in vreme ce detinuse interimatul la Ministerul Afacerilor Externe, in 1902, se implicase alaturi de alti agenti ai diplomatiei secrete romanesti intr-un ingenios joc operativ, de mare finete, prin care s-a reusit recuperarea de la Budapesta a unor documente de o deosebita importanta pentru apararea tarii. Este vorba despre planurile fortului militar Jilava, care fusesera sustrase si vandute de chiar autorul lor, arhitectul Szoke Ferencz.

Imediat dupa preluarea prerogativelor de presedinte al Consiliului de Ministri, in ianuarie 1914, Ionel Bratianu primea direct telegramele confidentiale si se consulta cu regele asupra masurilor ce trebuiau luate. In perioada neutralitatii, a campaniilor armatei romane, dar si a tratativelor de pace de la Paris, Ionel Bratianu s-a aflat mai tot timpul in spatele multor actiuni ale diplomatiei secrete, asa ca nu vom mai insista asupra lor.

La randul lui, fruntasul conservator Alexandru Marghiloman dispunea de posibilitati informative chiar in anturajul diplomatic al Austro-Ungariei acreditat in capitala Romaniei si nu numai. De exemplu, la 23 noiembrie 1915, Marghiloman a avut o convorbire cu Czernin, din care a rezultat ca ungurii nu agreau eventualitatea participarii Romaniei la razboi pe motiv ca „o Romanie tare nu le-ar surade deloc” si daca interveneau prea tarziu, ei urmau „sa se opuna la inaltarea noastra”. La plecare, ministrul Austro-Ungariei nu a omis sa-si atentioneze interlocutorul asupra faptului ca trebuia sa uite ce i-a spus, intrucat nu-i vorbise ministrul ci numai Czernin.

Trafic de informatii confidentiale se facea si din partea ministrilor Antantei acreditati la Bucuresti sau de catre agentii lor diplomatici care informau autoritatile romanesti despre problemele de interes reciproc. Astfel, in iunie 1916, ministrii Frantei si Rusiei au incredintat guvernul roman ca ei „capatasera convingerea ca partea romana comunica domnilor von dem Busche si Czernin, atat telegramele cifrate ale guvernelor lor ce soseau in ultimul timp, cat si telegramele guvernului roman catre Franta”. Infomatiile erau corecte, dar neexistand un serviciu de contraspionaj specializat nu s-a reusit depistarea vinovatilor. Abia mai tarziu s-a constatat ca scurgerile de informatii se faceau chiar de catre directorul Postelor si Telecomunicatiilor, Victor Verza.

Pentru a nu se crea suspiciuni inutile in randul potentialilor inamici s-au intreprins si „actiuni speciale“ din partea diplomatiei secrete de la Bucuresti, atat de bine acoperite incat seamana cu ceea ce teoreticienii de azi in domeniul „intelligence“-ului numesc „dezinformare“ sau inducerea in eroare a adversarului potential si a vanatorilor de indiscretii. Bunaoara, generalul german Erich von Falkenhayn mentiona in lucrarea sa memorialistica: „S-a intamplat ceea ce era de asteptat. Romania a indeplinit conventia [economica — n.n.], deocamdata, in mod ireprosabil. Drept urmare s-a realizat din nou chiar o destindere politica, care ne indreptateste sa nutrim sperante in viitor, cu privire la atitudinea Romaniei“. Un alt exemplu este organizarea sarbatoririi cu fast putin obisnuit, la 5 august 1916, a zilei de nastere a imparatului Franz Iosif, ca peste noua zile sa i se declare oficial razboi. Tot la acest capitol ne retin atentia eforturile primului ministru roman, Ionel Bratianu, de a mentine tratativele cu reprezentantii diplomatici ai Antantei intr-un cadru strict secret, ceea ce nu se putea concretiza decat printr-un joc abil, aspect sesizat, de altfel, si de martorii oculari ai vremii. I.I.C. Bratianu „ii asigura in surdina”, pe fiecare in parte. Lui Take Ionescu si Nicolae Filipescu (francofili) le soptea „intram”; lui Alexandru Marghiloman (filogerman) ii zambea cu replica: „n-aveti grija, stam neutrii”; ministrului Germaniei ii declara ca „e cu Germania”, iar celui francez ii soptea „asteptam momentul potrivit”.

Chiar si Raymond Poincaré, presedintele Frantei, exasperat de „bizantinismul“ premierului, s-a exprimat, cu o usoara ironie ca „domnul Bratianu priveste catre cele patru puncte cardinale si ii pare rau ca nu sunt decat patru“. Declaratiile, gestica si starea de spirit a lui Bratianu erau greu de inteles, chiar si pentru cei mai apropiati colaboratori ai lui. I.G. Duca marturiseste ca „supararea lui [I. Bratianu — n.n.] era prefacuta si cine stie ce combinatii urmarea el atunci sau ce impresie voia sa dea. In aceste privite, Bratianu avea subtilitati infinite [subl. n.] si ramane si azi insondabil…”.

Structurile informative ale Ministerului de Interne. O noua reorganizare a structurilor informative de siguranta s-a produs in baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne din 20 iunie 1913. Ca structuri informative s-au creat Siguranta Generala a Statului si Jandarmeria rurala.

Siguranta Generala a Statului era condusa de comisarul Iancu Panaitescu si integrata Directiunii Politiei si Sigurantei Generale. A fost principalul organ secret pentru culegerea si valorificarea informatiilor cu relevanta pentru apararea sigurantei statului. Aceasta structura informativa a avut in compunere doua compartimente: Serviciul Secretariatului (organ central care aduna si sintetiza fluxul informational) si Brigazile speciale de siguranta (mai numite si Servicii speciale de siguranta), ca organisme teritoriale cu atributii informative si de contraspionaj.

In punctele strategice ale tarii au fost create sub-brigazi speciale, ca de exemplu la Cernavoda pentru supravegherea podului de cale ferata sau la Portile de Fier pentru controlul navigatiei, in Campina pentru siguranta schelelor petrolifere din Valea Prahovei etc.

La acea data, se pare ca organele de politie si siguranta romanesti se bucurau de un anumit prestigiu international. Dovada o constituie faptul ca Romania a trimis o delegatie condusa de Romulus Voinescu, inspectorul general al Politiei Romane, la primul Congres International de Politie Judiciara, tinut la Monaco, intre 14-18 aprilie 1914. La acest congres Romulus Voinescu a avut o interventie interesanta despre o serie de probleme din domeniul criminalisticii. In unanimitate, participantii la congres au hotarat organizarea, in 1916, a celui de-al doilea congres la Bucuresti. Datorita izbucnirii razboiului mondial in vara anului 1914, al doilea congres international de criminalistica a fost amanat dupa terminarea luptelor si incheierea pacii.

Pentru indeplinirea misiunilor incredintate, structurile informative din siguranta cooperau cu formatiunile de politie din orase, gari, porturi si punctele de frontiera, precum si cu cele ale Jandarmeriei.

Serviciile de siguranta au initiat actiuni ofensive care au vizat interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj straine. Eugen Cristescu mentiona in lucrarea sa memorialistica faptul ca „Siguranta Generala a devalizat o serie de curieri diplomatici ai statelor din Europa Centrala, ceea ce a adus un important material informativ, politic si militar”.

Intr-adevar, in aprilie 1914, Mihail Moruzov, agent al Sigurantei, a reusit sa sustraga valiza diplomatica a contelui Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, care pleca la Viena spre a duce guvernului sau ultimile informatii asupra atitudinilor si intentiilor Romaniei. El poseda o valiza cu acte diplomatice si bagajele personale. Calatorea cu un accelerat Bucuresti-Ploiesti-Brasov-Budapesta, ocupand un compartiment complet de clasa I, la vagonul de dormit. Iata cum povesteste Radu Dinulescu, fost sef al Sectiei a II-a Informatii de la Marele Stat Major, temerara actiune a lui Moruzov

„Intre Ploiesti si Predeal, ministrul [Czernin –n.n.] a incuiat cuseta si s-a dus la vagonul restaurant sa ia masa. La inapoiere, desi a gasit cabina incuiata, toate bagajele, inclusiv valiza diplomatica, disparusera. Fereastra era deschisa. A tras semnalul de alarma, oprind trenul in plina cale. De la prima cercetare, s-a dedus ca hotul a intrat pe use – oricine putea sa-si procure o asemenea cheie! , a aruncat geamantanele pe fereastra, apoi a iesit, a incuiat usa si s-a dus linistit la locul sau. Ulterior, la prima statie, s-a dat jos si a disparut, fapt lipsit de importanta, caci, oricum, ar fi fost imposibil de verificat, deoarece nu retinuse nimic la el, ci aruncase totul pe geam unor complici, care urmarisera trenul cu o masina. Echipa a examinat lucrurile zvarlite si n-a pastrat decat valiza diplomatica. Restul a fost gasit de catre organele de cercetare.

Dupa o prima ancheta efectuata pe loc, trenul si-a reluat cursa. Asadar, contele Czernin, dupa ce a depus o reclamatie in mainile reprezentantilor C.F.R. si alta la Politia din Predeal, si-a continuat calatoria. Guvernul de la Viena a prezntat un protest guvernului roman, dar incidentul a ramas fara urmari, deoarece era vorba de un «furt obisnuit», iar o parte din bagajele sustrase, gratie unor cercetari «temeinice» fusesera gasite si restituite pagubasului.

Acest succes a lui Moruzov a fost adus la cunostinsa unor foruri inalte, care l-au rasplatit printr-o prima pe masura si printr-o exagerata admiratie pentru iscusinta pe care imprejurarile i-au ingaduit s-o dovedeasca. Dar asa era el norocos !

Printre documentele secrete mai importante, fotocopiate cu aceasta ocazie, se afla si cifrul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, fapt ce a dat posibilitatea structurilor contrainformative romanesti sa descifreze intreaga corespondenta a lui Czernin cu Viena. S-a reusit astfel dejucarea unor actiuni politico-diplomatice ale Austro-Ungariei impotriva Romaniei si s-a ajuns treptat pe urmele agenturii serviciului de spionaj coordonat de Centrala de la Viena pe teritoriul romanesc. Dupa retragerea armatei si autoritatilor romane in Moldova, in urma unei perchezitii facute la locuinta lui Ion Bratianu, Max Ronge i-a prezentat lui Ottokar Czernin trei dintre fotografiile gasite in podul casei primului ministru roman, dovedind in mod netagaduit ca romanii avusesera posibilitatea de a descifra corespondenta ambasadei austro-ungare inca din toamna anului 1914.



Soarta lui Czernin a fost intr-un fel asemanatoare cu cea a omologului sau german in materie de informatii, von dem Bussche, si aceasta datorita unei actiuni de interceptare, planuita si realizata de structurile sigurantei romanesti. La 16 august 1916, in momentul cand se pregatea sa paraseasca Bucurestiul, baronului german i-a disparut, „in mod misterios“ din automobil, dosarul cu documentele cele mai confidentiale si care prezentau o importanta deosebita pentru serviciul de spionaj german. Acest dosar, care a fost imediat inaintat regelui Ferdinand I si primului ministru Ionel Bratianu, cuprindea numeroase documente secrete si lista pe 200 de pagini cu agentura serviciului de spionaj german din Romania. Tradatorii insa s-au sinucis. Generalul A. Zotu, seful Marelui Stat Major al armatei romane, si maiorul Ionescu s-au sinucis cand au aflat ca lista cu numele informatorilor serviciului de spionaj, care actionau in Romania, a incaput pe mana sigurantei romane.

Jandarmeria rurala era formata din unitati de jandarmi cu competenta pe raza satelor si comunelor. Pe langa paza si apararea unor unitati economice, asigurarea cailor de comunicatii, formatiunile de jandarmi aveau pentru mediul rural si misiuni de supraveghere a persoanelor suspecte. In Capitala fusesera organizate posturi de jandarmi speciale pentru paza fabricilor de armament si a celor ce furnizau materiale pentru armata. In martie 1916 s-au infiintat posturi de jandarmi, formate din rezervisti, pentru paza si supravegherea trecatorilor din Muntii Carpati si din zona in care erau concentrate unitatile armatei de acoperire.

Unitati speciale de jandarmi participau si la indeplinirea unor misiuni de garda si securitate, prilejuite de sosirea in Romania a unor conducatori de state. Spre exemplificare, la 14 iunie 1914, in timpul vizitei facute la Constanta de tarul Rusiei, Nicolae al II-lea, au fost concentrati in acest oras peste 500 de jandarmi.

La Inspectoratul General al Jandarmeriei functiona un birou de analiza si sinteza a informatiilor obtinute din teritoriu. Buletinele, notele, rapoartele si darile de seama intocmite erau trimise, in functie de continut, presedintelui Consiliului de Ministri, Ministerului de Interne, Ministerului Afacerilor Externe, Marelui Stat Major sau altor ministere de resort.

Serviciul de informatii al armatei. Structura informativa a Ministerului Apararii Nationale este atestata, atat in lucrarile memorialistice cat si in documentele de arhiva. In confesiunile sale, Eugen Cristescu ne ofera urmatoarele detalii in legatura cu Serviciul de Informatii al Armatei Romane: „Marele Stat Major, prin Sectiunea a II-a, activa si el in domeniul informativ. Pe langa statele-majore ale marilor unitati militare functiona cate un birou II, care facea contrainformatii in armata si contraspionaj in teritoriu. Prin ofiteri special pregatiti si agenti de frontiera se infiltrau in tarile vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, in special in Ardeal, unde acestia aveau legaturi cu patriotii romani din acea provincie. La Scoala de Razboi se predau cursuri speciale pentru pregatirea ofiterilor in acest domeniu“.

Afirmatiile lui Eugen Cristescu sunt confirmate de documentele de arhiva. Astfel, Biroul 5 din Sectia a II-a a Marelui Stat Major este atestat documentar de „Proiectul de organizare“ intocmit probabil in primavara anului 1916. Biroul era condus de un ofiter superior, in grad de locotenent-colonel si de un ajutor, in grad de maior. Era format din doua diviziuni. Diviziunea I (Studiul armatelor straine), compusa din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria); R (Rusia); G.F. (Germania, Franta, Italia si Elvetia); B (Peninsula Balcanica — Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia si Albania). Diviziunea a II-a (Serviciul Informatiilor), condusa de subseful Biroului 5, era compusa din trei subdiviziuni: Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contraspionaj), condusa de un civil, iar principala ei misiune era de a „impiedica organizatiile de spionaj straine sa actioneze pe teritoriul romanesc“, „la nevoie sa le intoxice cu stiri false“; Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formata din agenti permanenti si ficsi, cu resedinta in orasele Odessa, Chisinau, Ungheni-Rusi, Sofia, Sumla, Timisoara, Sibiu, Cernauti, Belgrad, Brasov si Rusciuk. Agentii erau recrutati dintre romani, pe baza sentimentelor de nationalitate si puteau sa-si creeze la randul lor agenti, ceea ce inseamna ca jucau rolul de rezidenti, iar informatiile trebuiau comunicate direct la centru; Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil) avea in componenta agenti mobili sau de legatura si curieri de control. Agentii mobili faceau legatura cu agentii ficsi, aducand informatii sau transmitand ordine. Acestia trebuiau sa cunoasca foarte bine limba si obiceiurile locuitorilor din tara in care erau trimisi in misiune. Curierii de control erau ofiteri din statul-major care se deplasau pentru a lua corespondenta de la atasatii militari si a le transmite instructiuni. De asemenea, pe timpul misiunii trebuiau sa culeaga informatii prin observare directa, in urma carora intocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau incredintate cel putin o data pe luna.

Au fost si situatii cand agentii ficsi, plasati in zonele de frontiera, trimiteau stiri care ajungeau imediat la guvernul roman, in special cele referitoare la producerea unor incidente si in urma carora trebuiau luate masuri. Despre aceste aspecte ne-a lasat pretioase marturii I.G. Duca: „De la granita Bulgariei, din Cadrilater, veneau stiri ciudate. Bandele bulgaresti atacau posturile noastre de graniceri. Zilnic erau morti si raniti. Guvernul din Sofia, luat la socoteala, facea intr-o zi cele mai categorice protestatiuni de amicitie, fagaduia ca va lua masuri, a doua zi, insa, ne pomeneam cu o incursiune si mai indrazneata, cu atacuri si mai violente. N-am putut deslusi nici pana azi ce era in dosul acestor provocari; bande de comitagii, incurajate pe sub mana de guvernul lui Ferdinand de Coburg? Dar atunci cum se face ca in cele mai multe din aceste atacuri figurau chiar soldati gradati bulgari in activitate? Nu era mai degraba un fel de avertisment pe care austriecii voiau sa ni-l dea in ajunul razboiului ca sa ne intimideze? Ei stiau cat de ostila le era opinia publica, mai ales dupa vizita de la Constanta si isi inchipuiau poate ca, asmutind pe bulgari, ne vor face sa ne temem de pericolul la care ne-am expune daca nu stam credinciosi alaturi de ei”. Parcurgand cu atentie acest pasaj ne putem intreba cu indreptatire de ce guvernul roman nu a protestat la Viena? Raspunsul nu poate fi altul decat ca nu dispunea de date si informatii certe prin care sa demonstreze ca Austro-Ungaria se afla in spatele acestor actiuni provocatoare cu rol de avertisment si intimidare pentru Romania. Si nu avea pentru ca serviciile de informatii ale Marelui Stat Major erau chiar in stadiul „de proiect”. Practic, autoritatile statului roman nu dispuneau de acea categorie de agenti infiltrati din timp si bine acoperiti in structurile de putere sau mediile de interes din capitalele in care se planificau strategii pe seama Romaniei.

S-au intreprins insa si cateva actiuni informative care se pot integra in categoria asa-zisului „spionaj marunt”, ce pot fi reconstituite pe baza studiului unor documente memorialistice.

La inceputul lunii octombrie 1915, locotenentul Ilie Steflea a fost trimis in misiune speciala la Predeal si Brasov din ordinul colonelului Radu Rosetti de la Marele Stat Major. „Aveam misiunea — spune Steflea — de a observa din tren daca se gasesc trupe austro-ungare de-a lungul caii ferate sau prin vaile laterale, dispozitivul de paza la cele doua tuneluri, dintre Cioplea, precum si culegerea de informatii la Brasov asupra unitatilor din garnizoana, a armamentului ce-l au, moralului acestor trupe”. Dar misiunea locotenentului Steflea nu viza doar culegerea de informatii asupra potentialului inamic, ci si verificarea unor date primite de la un dezertor ceangau si anume, daca tunelurile de cale ferata dintre Timis si Brasov fusesera minate de trupele de geniu austriece. In acelasi timp, trebuia sa mai verifice daca „dispozitivul de declansare a exploziei s-ar gasi intr-o ghereta ocupata de finantii[1] unguri in imediata apropiere a frontierei”. Dupa terminarea misiunii, locotenentul Ilie Steflea a intocmit un raport catre Sectia de informatii a Marelui Stat Major.

Confesiunile ofiterului roman sunt suficiente pentru a desprinde concluzia ca Marele Stat Major al armatei romane era interesat, in perioada imediat premergatoare intrarii in razboi, de cunoasterea cat mai exacta a dispozitivului de lupta al viitorului inamic si ca, pentru fundamentarea unui plan de campanie cat mai realist, avea nevoie de informatii in detaliu. Pentru a obtine informatiile necesare a trimis in misiuni speciale peste frontiera ofiteri tineri, bine acoperiti ca identitate si cu actiuni legendare. Locotenentul Ilie Steflea a circulat cu un pasaport pe numele „Stefanescu Alexandru”, prezenta sa la Predeal fiind justificata prin cautarea sanatatii, iar calatoria la Brasov realizandu-se sub legenda ca „merge la cumparaturi”. Demn de retinut este ca tanarul ofiter roman nu a mers in necunoscut. A fost sprijinit in misiunea sa de o retea secreta de agenti formata din intelectuali si ofiteri de origine romana din armata austro-ungara pe care a contactat-o la Brasov. Reusita misiunii demonstreaza ca fusese bine pregatita, ceea ce a redus riscurile.

Alte atestari documentare evidentiaza ca in primele zile ale izbucnirii razboiului, actiunile cu caracter informativ, organizate in Transilvania de structurile specializate romanesti, au folosit agentura secreta. Agentii fusesera recrutati din randul numerosilor romani transilvaneni care isi manifestasera sentimentele nationale. Ei au pus la dispozitia structurilor informative romanesti, infruntand mari riscuri, toata priceperea pentru culegerea de date si informatii necesare planului de campanie in ipoteza intrarii Romaniei in razboi contra Austro-Ungariei. Semnificativa in aceasta privinta este scrisoarea adresata la 7 iulie 1915 de Matei C. Cosma ministrului de Razboi roman, prin care ii cerea sa fie repartizat la Comandamentul trupelor romane cand acestea vor patrunde in Transilvania „prin locurile cunoscute“ si pe care „le indicase”.

Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioti s-au creat cateva centre informative in Transilvania, Banat si Bucovina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregatirile militare ale Puterilor Centrale si de cunoastere, in cele mai mici detalii, a teatrului de operatiuni in care urmau sa actioneze unitatile militare romanesti. Astfel de centre informative au functionat la Brasov, Sibiu, Cluj, Timisoara, Suceava si in alte orase din Transilvania si Bucovina.

Valoroase informatii, cu caracter militar despre pregatirile de lupta ale Puterilor Centrale, au cules si transmis comandamentelor armatei romane colaboratorii Centrului Brasov, condus de Spiridon Boite. Activitatea informativa a acestui centru a fost sprijinita de 200 de colaboratori.

Activitatea centrului informativ din Bucovina a fost coordonata de profesorul Aurel Moldovan, care, pentru serviciile aduse statului roman, a primit aprobarea de a se stabili in Romania. In activitatea de culegere si transmitere a informatiilor despre pregatirile austro-ungare a fost sprijinit de fratii sai, Dumitru, Iosif si Rudolf, precum si de numerosi intelectuali.

Informatii despre pregatirile militare ale trupelor Puterilor Centrale din Banat au fost obtinute si transmise comandamentelor armatei romane de o fata in varsta de 19 ani, Maria Balan, care a actionat sub indicativul „B9” si despre care ziarul francez „Paris Soir”, din octombrie 1936, isi informa cititorii ca fusese „regina spionajului”, „o Mata-Hari a Ungariei”, precum si o „celebra spioana”, care „a adus imense servicii Romaniei”.

Un alt tanar patriot roman, Vasile Branca, inrolat intr-o unitate austro-ungara, fiind trimis in misiune sa organizeze distrugerea unor vase ce transportau pe Dunare armament si munitii din Rusia si Serbia, s-a predat autoritatilor militare romanesti si a denuntat scopul actiunii intreprise de serviciile speciale austro-ungare. In vara anului 1915 Serviciul de Informatii al Marelui Stat Major al armatei romane intocmise liste cu potentialii colaboratori si persoanele de incredere din Transilvania si Bucovina care urmau sa fie activati pentru a sprijini cu informatii, ori sa conduca unitatile militare romanesti dupa trecerea Carpatilor. Concomitent s-a organizat si o supraveghere a pregatirilor militare germano-bulgare de la sud de Dunare. Infiltrat in zona Varna-Sumla, Razgrad si Rusciuc, spre a documenta pregatirile militare cu caracter ofensiv impotriva Romaniei, comisarul de siguranta Constantin Duca, din Brigada de siguranta Constanta, a cules si comunicat informatii certe privind intentia trupelor germano-bulgare, comandate de generalul August von Mackensen, de a deschide un al doilea front impotriva armatei romane in cazul in care ea va patrunde in Transilvania. In nota informativa nr. 192 din 22 martie 1916, comisarul Duca transmitea informatii despre „reala situatie si dispozitivul trupelor inamice ce se desfasurau apropiat timpului intrarii noastre in actiune“. Informatiile erau valoroase, fapt pentru care s-au accentuat masurile de supraveghere a miscarilor de trupe din sudul Dunarii. Asa s-a ajuns la obtinerea unor informatii din care rezulta ca in cursul lunii iulie 1916 se constituise in Bulgaria armata de interventie contra Romaniei, compusa din patru divizii bulgare, divizii turcesti si cateva unitati germane. Reactia primului ministru roman, Ion I. C. Bratianu, a fost prompta. La 15/18 august i-a comunicat lui Ottokar Czernin ca guvernul roman este nevoit sa ia contramasuri „fata de colosalele transporturi de trupe ale bulgarilor“ la granita cu Romania.

Dupa declararea starii de razboi cu Austro-Ungaria (14/27 august), unitatile militare romane, trecand Carpatii, au fost sprijinite de patriotii transilvaneni cu informatii despre trupele austro-ungare sau au fost conduse in diverse localitati de catre calauzele si persoanele de incredere din randurile populatiei romane. Chiar Max Ronge recunoaste ca „serviciul de spionaj romanesc a gasit in sanul populatiei din Transilvania, supraincalzita de agitatiile nationaliste, multe simpatii… Aceasta stare de spirit a fost exploatata in 1916, cand romanii, dand peste cap slabele noastre trupe de acoperire, au progresat de-a lungul Transilvaniei In perioada aceea au gasit o sumedenie de oameni care-i informau asupra miscarii trupelor noastre in mijlocul regiunii noastre. Pe de alta parte si un numar oarecare de preoti, institutori si avocati transilvaneni s-au dat de partea navalitorului [trupele romane — n.n.], sfatuind soldatii sa incalce juramantul si sa dezerteze”.



Alte structuri informative. Biroul Mixt a fost, se pare, o alta structura informativa care a activat in perioada neutralitatii, atestat documentar doar de un raport intocmit de Mihail Moruzov. Era format din ofiteri ai Marelui Stat Major al armatei romane si agenti ai Sigurantei Generale, redus ca numar, mijloace logistice si sustinere materiala. O astfel de structura poate fi interpretata si ca o forma de cooperare intre Ministerul Apararii Nationale si Ministerul de Interne in materie de informatii ce priveau strict domeniul sistemului national de aparare si siguranta nationala. Mihail Moruzov sustine, in raportul la care am facut referire, ca rezultatul colaborarii in cadrul Biroului Mixt „a fost nul”.

Serviciul Supravegherii Stirilor a fost un alt organism mai bine structurat, format din personalul de la Palatul Postei Centrale care depusese juramantul pentru pastrarea secretului. Misiunile incredintate acestui serviciu au fost: de a intercepta si distruge la timp orice stire despre armata romana de operatii care putea ajunge la inamic; de a intercepta stirile privind inamicul potential ce puteau interesa autoritatile romanesti din punct de vedere politic si militar; de a informa opinia publica cu ceea ce considera necesar, cu conditia de a nu divulga secrete militare. Aceasta structura strict specializata luase fiinta prin Instructiunile din 5 ianuarie 1915 si era organizata pe doua sectii: Sectia postala si telegrafica (cu trei componente — posta cu strainatatea, corespondenta telegrafica cu strainatatea si corespondenta telefonica); Sectia presei (care avea in compunere doua compartimente — comunicate si relatii cu corespondentii presei din tara si cu ziarele).

Imediat dupa infiintarea Serviciului Supravegherii Stirilor, la propunerea sefului de Stat Major General al Armatei, general de divizie Vasile Zottu – si cu aprobarea presedintelui Consiliului de Ministri si ministru de Razboi, Ion I.C.Bratianu –, au intrat in vigoare „Instructiunile relative la controlul corespondentei private din zona armatei de operatiuni si de etape spre interiorul tarii”. Conform acestor „Instructiuni”, corespondenta privata a militarilor, indiferent de grad, trebuia facuta doar pe carti postale militare. O astfel de corespondenta era supusa cenzurii militare, de catre comandantii de companie, escadron, baterie, serviciu sau formatiuni de etape, pe propria lor raspundere si era transportata in saci speciali. „Instructiunile” interziceau militarilor sa scrie prin corespondenta privata date despre „chestiuni in legatura cu armata, ca miscari de trupe, localitati ocupate, aprecieri de situatie etc.”. De asemenea, nu se putea intrebuinta corespondenta cifrata si nici cernelurile speciale ori simpatice. Orice incalcare a acestor prevederi avea ca rezultat „punerea in urmarire a trimitatorului si a destinatarului”. Corespondenta ce nu putea fi trimisa mai departe, la destinatar, trebuia distrusa prin ardere, iar in cazuri suspecte urma sa fie trimisa Serviciului de Siguranta spre anchetare.

Avand in vedere organizarea si misiunile incredintate se poate spune ca Serviciul Supravegherii Stirilor a fost o structura specializata cu rol de culegere de informatii, dar si de protectie contrainformativa, prin cenzura. Informatiile obtinute erau sintetizate, evaluate si difuzate regelui, primului ministru, ministrului de Razboi, ministrului de Externe si sefului Marelui Stat Major. Din nefericire, nici aceasta structura informativa, relativ bine conceputa si organizata nu a avut eficienta scontata, avand in vedere ca directorul Postelor si Telecomunicatiilor, Victor Verza — datorita propriilor convingeri politice „germanofile” —, a procedat la sustragerea unor pretioase informatii confidentiale pe care le transmitea agentilor germani si austro-ungari.

Biroul de cercetari si informatiuni de pe langa Ministerul Justitiei este un alt organism atestat documentar, ce poate fi integrat comunitatii informative. Era condus de un anume magistrat cu delegatie, M. Haralamb, om de temut pentru cei care l-au cunoscut. In sfera de competenta a acestui birou intrau cazurile mai deosebite, inclusiv cele de tradare si spionaj. Dupa finalizarea cercetarilor, se intocmea un referat cu propuneri pentru Ministerul Justitiei. De regula, cazurile erau trimise spre judecata Curtilor Martiale de pe langa raza lor de competenta. Au fost si situatii cand biroul a sugerat Ministerului Justitiei sa propuna Consiliului de Ministri instituirea unei comisii de cercetare cu sarcina de a analiza cazul, intrucat fusesera implicati inalti functionari de stat, ziaristi si persoane de vaza ai vietii publice romanesti. Lucrarea a ramas nefinalizata — este vorba despre celebrul dosar Gunther —, ceea ce inseamna ca am avut o clasa politica solitara si constienta in sustinerea idealului national, dar mai putin interesata in promovarea legalitatii cu orice risc.

In Romania exista la acea data un cadru juridic care, daca ar fi fost aplicat cu sfintenie nimeni n-ar mai fi vorbit astazi despre „minuni“ si „miracole“ in istoria contemporana a Romaniei. Exista amintita Lege a contraspionajului in timp de pace, care stabilea ca infractiune transmiterea sub orice forma a informatiilor despre apararea tarii. De asemenea, Codul Justitiei Militare prevedea, la art. 198, infractiunea de inalta tradare prin trecere in slujba inamicului, in caz de razboi, care se pedepsea cu condamnarea la moarte. Si in alte tari europene, la acea data, spionajul si tradarea erau sanctionate cu inchisoare pe viata sau chiar cu moartea si confiscarea partiala a averii. Si au fost situatii cand justitia din tarile traditional democratice europene s-a pronuntat, mai ales, in vremuri de razboi necrutator fata de spioni si tradatori. Cazul celebrei Mata Hari este unul dintre ele. In Romania insa personalitatile civile ale vietii juridice, despre care Biroul de cercetari si informatiuni de pe langa Ministerul Justitiei obtinuse probe indubitabile, privind tradarea sau implicarea lor intr-o serie de afaceri oneroase contra intereselor statului roman, n-au raspuns in fata Justitiei. Au fost pronuntate sentinte de condamnare la moarte doar asupra unor ofiteri, locotenent-colonelul Constantin Crainiceanu si colonelul Alexandru Sturdza. Cazul acestora din urma dezvaluie unele balbaieli ale organelor de justitie militara, inclusiv ale Serviciului de Informatii.

Bunaoara, sentinta de condamnare la moarte a colonelului Sturdza s-a pronuntat in contumacie si nu a putut fi executata, intrucat inculpatul se afla deja in tabara inamica. Situatia a fost diferita in cazul locotenent-colonelului Constantin Crainiceanu. Acesta era unicul fiu al generalului Grigore Crainiceanu — un ofiter cu o tinuta morala de exceptie —, fapt pentru care in prima faza Curtea Martiala a Armatei a II-a a pronuntat doar o condamnare la 15 ani munca silnica si degradare militara, in vreme ce un ostas, complicele ofiterului la tradare, a fost condamnat la moarte. Datorita presei, „mascarada de proces” a ajuns la cunostinta opiniei publice. Sub presiunea acesteia, a intervenit generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a, care, pentru a salva onoarea militara, l-a chemat pe generalul Grigore Crainiceanu spre a gasi impreuna o solutie. Cutremurator este raspunsul dat de generalul Grigore Crainiceanu in fata actului de tradare al fiului sau: „Intre patrie si familie nu ezit sa-mi fac datoria fata de patrie”. In cele din urma, locotenent-colonelul Constantin Crainiceanu a fost rejudecat si condamnat la moarte, sentinta fiind executata.

Sa mai consemnam ca in acel timp, Romania nu dispunea in cadrul guvernului sau al comunitatii informative de un serviciu de centralizare, analiza, evaluare si valorificare a informatiilor de interes pentru apararea si promovarea intereselor national-statale. Aceste activitati, atat de specializate si tehniciste dar de mare importanta, intrau de regula in atributiile serviciilor sau comunitatii informative. Pe atunci ele erau lasate in responsabilitatea membrilor guvernului, care la randul lor se consultau cu primul ministru si cu regele, sau difuzau informatiile in stare bruta, in cel mai bun caz, insotite uneori de opinii personale.

Deci lipsa de masuri eficiente in materie de contracarare a surselor de insecuritate si multe din vulnerabilitatile societatii romanesti din acea perioada explica in mare masura reactiile factorilor de decizie ai statului roman sub imperiul starilor emotionale.

Viforul naprasnic al primului razboi mondial si apoi intrarea armatei in campanie gasisera Romania cu ferestrele deschise la unul din cele mai importante edificii a suprastructurii statale: serviciile secrete de informatii.

Masuri tardive de adaptare a structurilor informative la situatia de razboi. Intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Antantei, incepand cu data de 14/27 august 1916, marcheaza in acelasi timp inceputul unei noi etape in activitatea structurilor informative romanesti cu caracter militar. Documentele nu mai amintesc de Biroul Mixt, ceea ce ne face sa credem ca s-a renuntat la aceasta forma organizatorica. Trecerea tarii de la starea de pace la starea de razboi implica si adaptarea structural-organizatorica a serviciilor de informatii militare la noua situatie. Prin Inaltul Decret cu nr. 2784 din 27 august 1916, privind reorganizarea Marelui Stat Major (in partea operativa – Marele Cartier General – si partea sedentara – Marele Stat Major), s-a produs si o reorganizare a Serviciului de informatii militare. La Marele Cartier General a functionat Biroul 2 Informatii, ca structura specializata in culegerea de informatii pentru Sectia I operatii, iar la Marele Stat Major (partea sedentara) a fost organizat „Biroul 5 Informatii”, insarcinat cu supravegherea stirilor, adica cu masuri contrainformative. Eugen Cristescu mentiona in Memoriile sale ca „dupa inceperea razboiului, in constituirea Marelui Cartier General a intrat o puternica Brigada Speciala de Siguranta pentru actiune informativa si apararea spatelui comandamentelor militare”.

In legatura cu eforturile in plan organizatoric, trebuie amintite si cele facute de Misiunea militara franceza condusa de generalul Berthelot. In componenta acestei misiuni au existat: un stat-major, doua birouri de informatii, un serviciu telegrafic, un serviciu radiotelegrafic si un numar de avioane si aerostatii de cercetare, care-si puteau aduce un aport important in domeniul informatiilor. Numit consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul nominal al armatei romane, Berthelot, instalat la Peris, avea sa participe in fiecare dimineata la prezentarea rapoartelor informative asupra operatiilor, luand cuvantul si expunandu-si cu claritate ideile. Documentele sale inaintate Marelui Cartier General evidentiaza ideea apararii cu orice mijloace a integritatii teritoriului, a independentei romanesti. Vizitele sale pe front, contactul cu comandantii si cu ostasii romani i-au aratat situatia reala si nevoile rezistentei romanesti.

De asemenea, o data cu intrarea in campanie a armatei romane, s-au intarit reprezentantele diplomatice militare din capitalele Puterilor Antantei precum si la statele-majore ale armatelor si marilor unitati operative. Acestea aveau rol de misiuni militare pe langa comandamentele militare si statele-majore nationale ale Aliatilor sau altor tari, ca de exemplu: Comandamentul Militar Rus (STAVKA), Marele Cartier General Francez, Marele Cartier General Englez, Marele Cartier General Italian, Comandamentul Aliat de la Salonic etc. Sefii acestor misiuni militare tineau legatura intre Marele Cartier General al armatei romane si organele similare straine, avand drept misiune procurarea de armament si tehnica de lupta, precum si obtinerea de informatii utile.

Desigur ca este greu de apreciat oportunitatea recurgerii la aceasta reorganizare o data cu declararea campaniei, avand in vedere ca daca se intentiona o eficientizare a activitatii serviciilor de informatii, ea trebuia facuta inca din timp de pace. Experienta istorica in domeniu — si probabil ca tocmai acest lucru a lipsit strategilor romani —, demonstreaza ca orice restructurare de fond in domeniul informatiilor nu aduce de la sine si rezultatele dorite, acestea se obtin in timp, dupa un anumit rulaj. Probabil ca la acest aspect facea referire Moruzov atunci cand mentiona ca: „In loc sa creeze elementele proprii in aceasta materie a informatiilor, s-a recurs la elemente de ocazie, fara nici un fel de pregatire si experienta in domeniu, si in momentul cand am intrat in razboiul din 1916, acest Serviciu s-a dovedit inexistent. Multi au fost nevoiti sa traga consecintele, indeosebi generalul Nicoleanu, care isi asumase raspunderea in ce priveste agentura. Dupa primele operatiuni, s-a recurs la adoptarea proiectului conceput in 1913”. Criticile lui Moruzov par indreptatite, ele fiind intarite si de alti teoreticieni. In studiul intocmit de ofiteri romani stat-majoristi se mentiona: „Din moment ce prin declararea razboiului contactul intre armatele adverse a fost luat, refugiatii de la care Marele Stat Major obtinea informatii asupra Transilvaniei, ce ne interesa in primul rand, nu au mai putut trece frontul, asa ca Serviciul Informatiilor s-a gasit deodata in intuneric, tocmai in timpul cand el trebuia sa produca mai mult si cand armatele ce inaintau destul de timid in Transilvania aveau nevoie in primul rand de o orientare”.

Datorita acestei situatii ne putem explica de ce in toamna anului 1916 organele de informatii si contrainformatii romanesti au fost coplesite practic nu numai de virulenta actiunilor informative, dar mai ales de varietatea metodelor si mijloacelor intrebuintate de institutiile specializate ale Puterilor Centrale. Un tablou realist a ceea ce s-a intamplat pe frontul secret din Romania in toamna anului 1916 apartine generalului Ion Atanasiu. Bazat pe studiul unui important material documentar, dar si pe propria experienta capatata in timpul razboiului, generalul Atanasiu a intocmit in 1933 un studiu pentru ofiterii stat-majoristi, intitulat „Razboul secret (spionajul)”, din care reproducem urmatorul pasaj mai consistent:

„Dar in razboiul din urma, teritoriul tarii a fost impandarat de spioni sub fel de fel de forme. Ca sa fim si mai precisi, la Galati, deci, inapoia imediata a frontului nostru, a functionat la un hotel din acel oras o scoala germana de spionaj; iar pe linia Marilor Cartiere si mai cu seama la Bacau, ca si la Iasi, pe la hotelurile din piata Cuza-Voda, functionau netulburate de nimeni agentii de spionaj ca si centre informative si de plecare spre inamic a tot ce se raporta la conducerea operatiunilor, la frecarile dintre aliatii rusi si francezi, la starea morala a cercurilor politice si a populatiei. Iasiul devenise centrul sciatic a intregii noastre vieti. La fel au functionat nesuparate, prin localitatile de refacere a trupelor noastre, ca si in centrele unde functionau unitatile rusesti care aduceau la disperare necajita noastra populatie, focarele germane de destramare a acestor unitati, formatiuni in care nimeni din partea noastra nu avea dreptul sa se amestece.



Stirile se transmiteau asa de usor inamicului prin destul de variate si proprii mijloace: prin intermediul dezertorilor rusi si evrei, prin asa numitii «rataciti», care cutreierau in voie frontul sub cuvant ca isi cauta corpurile, a celor trimisi izolat pe front ca sa mearga la unitatile lor, a pseudo-rusilor etc., etc., de care oamenii nostri nu se ocupau, fie ca nu aveau timp, fie ca nu-si inchipuiau ca si inapoia lor stapanea tot inamicul; nici comandamentele noastre de sectoare nu se interesau pentru motive asemanatoare sau din lipsa de experienta in materie de spionaj. De asemenea, numerosi internati au putut fugi din centrele de internare rau supravegheate, si mai prost pazite. Toate aceste elemente, dupa ce isi depuneau rapoartele, se reintorceau iar la post, in randurile noastre, de data aceasta sub forma de «scapati din captivitate», fosti «prizonieri evadati», scapati de la moarte, rusi fugiti de la inamic care au fost capturati de germani «pe alte fronturi», etc.

Cat rau a adus aceasta stare de inconstienta si delasare din partea tuturora care au permis libertatea exercitarii spionajului, o dovedeste marile pagube morale si materiale ce am suferit, de altfel cum au suferit mai mult sau mai putin si celelalte state, care nu au putut reduce de tot folosirea spionajului in armatele si tarile lor. Nu am adaugat la aceste pagube si miile de vieti sacrificate lipsei de organizare a acestui insemnat mijloc de ocrotire a pierderilor inutile, care este spionajul”.

Rolul informatiilor in operatia de la Flamanda si in batalia pentru apararea Bucurestiului. Cu toate neajunsurile, s-au inregistrat si unele actiuni pozitive pe care orice analiza obiectiva asupra rolului informatiilor despre inamic in fundamentarea ordinelor operative trebuie sa le evidentieze. Pregatirile pentru operatiunile de pe frontul dunarean si Dobrogea, intre 3 si 17 septembrie 1916, constituie un exemplu edificator. Este bine cunoscut faptul ca numai dupa 10 zile de la declansarea campaniei armatei romane, prin caderea capului de pod de la Turtucaia, Marele Cartier General a fost pus in fata unei infrangeri neprevazute. In opinia generalului Alexandru Averescu „situatia strategica nu fusese atinsa de pierderea Turtucaiei. Era insa necesar a restabili starea morala a trupelor si populatiei”. Aceasta a fost si ratiunea pentru care, in sedinta Consiliului de Razboi din 2 septembrie 1912 — de la Peris —, la care a luat parte si primul ministru Ion I.C. Bratianu, s-a hotarat, la propunerea lui Alexandru Averescu, executarea operatiei de la Flamanda. Se sconta pe „o actiune energica si bogata in rezultate prin care sa se recastige intreg teritoriul pierdut, facand pe inamic sa sufere o infrangere cel putin tot atat de dureroasa ca cea suferita de noi la Turtucaia.“ Obiectivul strategic viza impingerea spre sud a armatei germane din Dobrogea, comandata de generalul August von Mackensen, si realizarea contactului cu trupele aliate de la Salonic. „Prin acest contact — spunea Averescu — intreaga situatie in esichierul balcanic s-ar fi schimbat radical, cu repercusiuni serioase asupra intregului teatru de razboi”. Conceptia operatiei avea la baza o ampla manevra dublu invaluitoare, executata de Grupul de Armate-Sud, format din doua puternice armate situate la distante acceptabile pentru realizarea ei in timp util. Armata din Dobrogea (ruso-romana), care era in strans contact cu fortele inamice, urma sa atace pe intregul front in fata, iar Armata a III-a romana, trecand prin surprindere Dunarea, la Flamanda, trebuia sa-i cada inamicului (armatele germano-bulgare) in spate. Reusita acestei manevre se baza si pe fortarea unui fluviu mare ca Dunarea, actiune care, in opinia comandantului Niculescu Rizea, reprezenta in arta militara din acel timp „o operatie grea”. Desi nu si-a atins scopul, intrucat prin Ordinul Marelui Cartier General, fortele necesare executarii acestei manevre au fost dislo­cate pe frontul din Transilvania — dupa numai trei zile de la declansarea ei — totusi referitor la domeniul informatiilor si contrainformatiilor militare ne retin atentia cateva aspecte importante.

In primul rand, pregatirile — care au constat in construirea unei sosele de peste 7 km lungime, in adunarea materialului pentru construirea podului si trecerea pe ambarcatiuni, in dislocarea a cinci divizii de infanterie si una de cavalerie s.a. — s-au facut in cel mai „strict secret”. Aceasta inseamna ca desi nu a existat o structura contrainformativa, care sa sprijine prin actiuni de inducere in eroare a inamicului si acoperirea deplasarii trupelor, secretul operatiunii a fost pastrat datorita respectarii ordinelor operative. Prin urmare, disciplina militara, in sensul aplicarii stricte a spiritului, exigentelor si literelor regulamentelor, poate suplini lipsa masurilor de protectie contrainformativa.

De asemenea, pentru stabilirea locului de construire a podului in vederea fortarii Dunarii, o comisie formata din Artur Vaitoianu, colonelul Vernescu, colonelul Limburg si maiorul Sova a recurs la recunoasterea si cercetarea terenului, „completand observatiile ce se puteau face din departare cu informatiile culese de la locuitori”. In lipsa unei structuri informative in adancimea frontului inamic, pregatita din timp, Comandamentul Frontului de Sud a recurs si la alte metode de culegere a datelor si informatiilor necesare fundamentarii planului de operatii, si anume schimbul de informatii cu structurile similare ale aliatilor anglo-francezi. In acest sens, generalul Alexandru Averescu preciza ca: „Pana la constituirea Grupului de Sud, informatiile directe asupra inamicului lasau mult de dorit. Comandamentul frontului a recurs de aceea la informatiile directe si anume la identificarile facute de trupele aliate pe frontul Salonic. Pe aceasta cale s-au putut completa informatiile de pe front si stabili ca inamicul dispunea in Dobrogea de 73 batalioane”.

O alta metoda de culegere a informatiilor a constituit-o chestionarea prizonierilor. Datele obtinute aveau o valoare importanta, intrucat in ordinul de operatii dat de Comandamentul Armatei de Dobrogea (generalul rus Zaioncikovsky), la 18 septembrie 1916, se mentiona, inca de la inceput, ca „prizonierii si fugarii povestesc ca inamicul se pregateste cu energie pentru a lua ofensiva”.

Demn de retinut este si faptul ca pentru documentarea informativa in vederea operatiei de la Flamanda, Comandamentul roman a folosit, pentru prima oara in campanie, culegerea de informatii cu ajutorul aviatiei. Aceasta metoda nici nu era trecuta in cursul care se preda la Scoala Superioara de Razboi, ceea ce dovedeste capacitatea de adaptare rapida la configuratia frontului si o gandire flexibila din partea Comandamentului roman. „Intrebuintarea de capetenie a aviatiei noastre — spune Al. Averescu —, din cauza slabiciunii ei numerice si tehnice, ramanea serviciul de recunoastere. In afara de trupele inamice identificate pe frontul Dobrogei si pe frontul Salonic, era nevoie de a sti ce forte se gaseau in apropierea punctului de trecere [la Flamanda – n.n.], precum si disponibilul din spatele frontului, care ar fi putut sa fie intrebuintat pentru a stanjeni in timp util operatiunile noastre de trecere in faza critica.“ Dupa 8 zboruri de recunoastere efectuate de cele 12 avioane, de care a dispus Grupul de Armate-Sud, s-a putut constata ca pe o raza de 300 de km nu se semnala nici o miscare serioasa de trupe inamice. De aici Comandamentul roman a tras concluzia ca, „multumita rezultatului obtinut prin recunoasterile facute, pana in ajunul inceperii operatiunilor, nici o contramasura nu fusese luata de inamic si deci el ignora cu desavarsire ceea ce se petrecea la Flamanda“. Se realizasera astfel, „in masura maxima“, conditiile surprinderii strategice, si aceasta datorita pastrarii deplinei conspirativitati a planificarii si a pregatirii operatiei. Nu este un aspect minor, ci unul foarte important, intrucat nu trebuie omis ca unitatile romane aveau in fata armata germana, care dispunea de un serviciu de informatii militar dintre cele mai performante la acea data. Germanii practicau spionajul total, pe intreg frontul, folosind ca mijloace si metode de culegere a informatiilor posturile fixe de observare, aeroplanele si dirijabilele, plus reteaua de agenti infiltrati in mediile diplomatice si militare de interes. De altfel, generalul Averescu a precizat la un moment dat ca avusese ocazia sa lucreze, inainte de razboi, „cu Serviciul de informatii german“ si stia „cat era de bine informat“. Cea mai buna dovada este ca germanii au aflat despre operatia de fortare a Dunarii, declansand cu furie bombardamentele, abia in dupa-amiaza de 18 septembrie, deci dupa ce podul de vase fusese desfasurat, iar infanteria Diviziei a 10-a (general Vaitoianu) reusise sa treaca pe malul bulgaresc pentru a intari capul de pod.

Prin relevarea acestor aspecte, se poate constata ca manevra de la Flamanda, desi este considerata ca o nereusita in planul operatiilor militare, poate fi apreciata in arta militara nu numai prin ingeniozitatea si prin indrazneala conceptiei, ci, deopotriva, prin experienta acumulata in domeniul metodelor si al mijloacelor folosite in culegerea informatiilor despre inamic si zonele de operatii.

Treptat, Serviciul de informatii incepe sa-si intre in atributii. Unele reusite, este adevarat destul de modeste, sunt mentionate si in documentul intocmit de analistii M.St.M.: „Catre sfarsitul primei luni de campanie, incep unele inbunatatiri in activitatea de informatii, se tine la curent ordinea de bataie a inamicului. Inainte de caderea Bucurestiului exista o ameliorare evidenta in activitatea de informatii. Se aflau lucruri foarte interesante prin schimb de informatii cu Comandamentul militar francez si STAVKA (Marele Cartier General rus). S-au obtinut o serie de succese de ordin informativ… Postul T.F.F. al generalului Falkenhayn a fost reperat pe Valea Jiului. Concomitent, un aviator englez a reperat numeroase coloane marsaluind de la sud de Dunare, pe directia Sistov-Plevna. Marele Cartier General roman, fiind sesizat, a trimis recunoasteri in lungul Dunarii, identificandu-se trenuri numeroase si campamente in zona Sistov. Serviciul de informatii, de la Marele Cartier General, a prezentat urmatoarea concluzie: „Se vor relua operatiunile de la Jiu. Inamicul intentioneaza sa treaca Dunarea pe la Sistov. De aceasta concluzie nu s-a tinut seama prea mult. Lipsea increderea [subl.n.]. Din nenorocire evenimentele au dat dreptate Serviciului de informatii…”. Am citat in extenso din acest document intrucat el evidentiaza ca pe frontul informatiilor, mai ales in perioada de campanie, succesele alterneaza din plin cu insuccesele, iar credibilitatea se castiga greu si se pastreaza, dupa cum vom vedea imediat, si mai greu.

Deficiente in activitatea de informatii si contrainformatii in campania din 1916 sunt relevate de batalia de pe Neajlov si Arges de la sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie, asa-numita batalie pentru apararea Bucurestiului. Planul bataliei, care a constat in clasica „manevra pe directii interioare”, a fost conceput rapid si destul de ingenios de generalul Constantin Prezan. S-a incercat o ultima sfortare pentru a rezista in fata inamicului care dispunea de trei armate (Krafft, Kuhne si Kosch), si nu doua cum gresit luase in calcul Comandamentul roman. Valoarea fortelor inamicului era de 12 divizii de infanterie, 4 divizii de cavalerie germane carora li se adaugau diviziile 1 si 12 bulgare, sub comanda maresalului Mackensen. Inamicul ocupa un dispozitiv, sub forma unui arc de cerc, a carui stanga era la Curtea de Arges, centrul la Slatina si dreapta la Giurgiu. Fortele romane se reunisera in „Grupul de Armate-Sud”, caruia i-au fost puse la dispozitie toate rezervele care erau in refacere. Actiunea comporta mari riscuri pentru trupele romane angajate, bazandu-se pe secretul desavarsit al manevrei, la fel ca si in operatia de la Flamanda. Lovitura principala trebuia executata prin surprindere de catre un grup operativ de manevra, in spatiul dintre cele doua armate inamice, inainte ca ele sa-si fi putut opera manevra, urmand ca apoi sa le atace pe rand. Victoria trebuia obtinuta inainte ca inamicul sa realizeze sensul manevrei.

Trei dintre cele patru cauze stabilite ulterior, care au dus la insuccesul bataliei, tin de resortul activitatii de informatii si contrainformatii: 1) necunoasterea in momentul planificarii si al angajarii bataliei ca inamicul dispunea de trei grupuri de armate, nu de doua; 2) capturarea planului roman de operatii (capitanii Epure si Barcan, care transportau corespondenta si ordinele operative, au ajuns dezorientati in mijlocul trupelor inamice) din care generalul Falkenhayn a reusit sa afle secretul manevrei incepute de armata romana; 3) refuzul trupelor ruse de a se asocia la actiunile ofensive in momentul hotarator al luptelor.

Existenta unei structuri informative in adancimea liniilor frontului, mai ales ca ele se aflau pe teritoriul roman, putea contribui fara prea mari eforturi la cunoasterea reala a fortelor inamice. De asemenea, aplicarea unor masuri contrainformative de protectie a transporturilor corespondentei secrete ar fi redus simtitor posibilitatile producerii „condamnabilei neglijente” a celor doi ofiteri romani. Pentru situatii neprevazute si cu totul de exceptie, cei care transporta documentele secrete sunt instruiti sa actioneze rapid pentru distrugerea lor. Cazul celor doi ofiteri romani a fost mediatizat, ajungand de notorietate, articole fiind scrise chiar si in presa din SUA, ceea ce a contribuit nu numai la deteriorarea imaginii armatei romane, ci chiar la prejudicierea grava a credibilitatii autoritatilor statului in fata aliatilor Antantei. In legatura cu atitudinea pasiva a trupelor ruse se poate aprecia ca in arta operativa schimbul de informatii cu structurile similare ale aliatilor devine eficient numai in conditiile in care este insotit de masuri calificate pentru verificarea loialitatii partenerului de coalitie.



Finantii formau un corp inarmat subordonat administratiei financiare, avand misiunea sa descopere si sa impiedice contrabanda, precum si contraventiile la Legea financiara din Austro-Ungaria.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1375
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site