Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


UN NOU CONFLICT PE SCENA RELATIILOR INTERNATIONALE - AL DOILEA RAZBOI MONDIAL SI NOUA ORDINE MONDIALA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



UN NOU CONFLICT PE SCENA RELATIILOR INTERNATIONALE - AL DOILEA RAZBOI MONDIAL SI NOUA ORDINE MONDIALA




Al Doilea Razboi Mondial – 1939 – 1945 – repere cronologice

1 septembrie 1939 – armatele germane au invadat Polonia – a fost declansat cel de-al doilea razboi mondial;

Marea Britanie si Franta au cerut printr-un ultimatul ca Germania sa-si retraga trupele dincolo de granita;

17 septembrie 1939, conform intelegerilor germano-ruse, URSS a invadat Polonia de Est;

29 septembrie 1939 – a fost semnat Tratatul germano-sovietic al granitelor si de prietenie prin care URSS aobtinut dreptul de a dispune de Lituania in schimbul unor concesii teritoriale;

30 noiembrie 1939 – URSS a atacat Finlanda; la 14 decembrie 1939 URSS a fost exclusa din Liga Natiunilor;

12 martie 1940 – a fost semnata Pacea de la Moscova – Finlanda a cedat teritorial in favoarea URSS;

1940 – a fost incheiat Pactul celor trei puteri: Germania, Italia, Japonia; scopul – o noua ordine in Europa si Asia de Est; pana in anul 1942 la Pact au aderat: Ungaria, Romania, Slovacia, Danemarca, Finlanda, China-Nanjing, Bulgaria si Croatia;

15 mai 1940 – Olanda a capitulat in fata armatei germane; la 28 mai a capitulat Belgia;

5 iunie – 24 iunie 1940 – „batalia pentru Franta”; la 14 iunie 1940 – Parisul a capitulat fara lupta;

22 iunie 1940 – a fost semnat Armistitiul de la Compiegne – Franta a fost impartita intr-o zona ocupata si una libera (Franta de la Vichy);

1940 – 1941 – „batalia Angliei”; un rol important l-a avut razboiul aerian;

septembrie 1940 – ofensiva Italiei (Italia a declarat razboi Frantei si Marii Britanii la 10 iunie 1940) impotriva Egiptului, lansata din Libia; decembrie 1940 – are loc, pe frontul din Africa de Nord, contraofensiva britanica, incununata de succes;

1940 – lansarea campaniei italiene asupra Greciei (frontul balcanic);

30 august 1940 – cel de-al doilea dictat de la Viena – nord-estul Transilvaniei a fost incorporat Ungariei;

22 iunie 1941 – Hitler a atacat URSS fara declaratie de razboi, conform Directivei 21 (Planul Barbarossa); pactul de neutralitate cu Japonia din 13 aprilie 1941 a permis URSS-ului sa duca un razboi pe un singur front;

1941 – SUA: prolamarea celor „patru drepturi” – Legea de imprumut si arendare prin care a intrat in vigoare livrarea de material catre URSS;

14 august 1941 – Churchil si Roosvelt au adoptat „Carta Atlanticului” prin care cele doua state renuntau la castiguri teritoriale, schimbari teritoriale doar in acord cu cei implicati, dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele, libertatea marilor, renuntarea a utilizarea fortei armate;

octombrie-decembrie 1941 – „batalia Moscovei”; 5 decembrie 1941 – contraofensiva sovietica;

7 decembrie 1941 – atacul japonez de la Pearl Harbour; 8 decembrie      - declaratia de razboi SUA impotriva Japoniei urmata de declaratiile de razboi impotriva Germaniei si Italiei;

1941 – 1942 – prima conferinta de la Washington (SUA, Marea Britanie) – Consiliul de razboi aliat a decis adoptarea unei atitudini defensive fata de Japonia si un plan de debarcare in nordul Africii;

1 ianuarie 1942 – Pactul de la Washington – cele 26 de natiuni aflate in razboi au puterile Axei au hotarat ca nu vor incheia vreun armistitiu separat; pactul a devenit viitorul nucleu al Natiunilor Unite;

18-26 iunie 1942 – a doua Conferinta de la Washington;     

1942 – a fost incheiata alianta militara germano-italo-japoneza;

in vara anului 1942 – are loc ofensiva puterilor Axei pe teritoriul sovietic; contraofensiva a fost declansata la 19 noiembrie 1942;

octombrie 1942 – a fost declansata contraofensiva britanica in Africa de Nord;

31 ianuarie 1943 – s-a inregistrat capitularea contingentului sudic sub comanda maresalului Paulus, iar la 2 februarie 1943 a contingentului nordic;

14-24 ianuarie 1943 – Conferinta de la Casablanca – Roosvelt si Churchill au decis debarcarea in Sicilia; Roosevelt a pretins capitularea neconditionata a Germaniei;

10 iulie – 17 august 1943 – Aliatii au cucerit Sicilia; dupa 19 iulie 1943 – regele Victor Emanuel a preluat puterea in Italia, Mussolini fiind arestat si demis; a fost instaurat un guvern condus de maresalul Pietro Badoglio, fara membri fascisti; la 13 octombrie Italia a declarat razboi Germaniei; la 12 septembrie Mussolini a fost eliberat de germani – a fost constituita Republica Sociala Italiana (Republica de la Salo);

28 noiembrie – 1 decembrie 1943 - Conferinta de la Teheran (Roosevelt, Churchill, Stalin) – a decis debarcarea din nordul Frantei;

1943 – ofensiva aliata pe scara larga in Pacificul de sud-vest;

23 august 1944 – in Romania a avut loc o lovitura de stat; maresalul Antonescu a fost arestat, cabinetul gen. Sanatescu a pus capat luptei contra URSS; Germania a bombardat Bucurestiul, URSS a ocupat terenurile petrolifer de la Ploiesti (30 august) si Bucurestiul (31 august); 12/13 septembrie 1944 – a fost semnata Conventia de Armistiti dintre Romania si Puterile Aliate;

25 august 1944 – trupele germane au parasit Grecia; in Grecia a izbucnit razboiul civil intre comunisti si monarhisti;

5 septembrie 1944 – URSS a declarat razboi Bulgariei; 8 septembrie Bulgaria a declarat razboi Germaniei; 9 septembrie 1944 – in Bulgaria a avut loc o lovitura de stat a fortelor bulgare prosovietice conduse de Gheorghiev; Armata Rosie a ocupat Bulgaria fara rezistenta;

in Albania – dupa retragerea trupelor germane a fost format un guvern prosovietic;

18 octombrie 1944 – a fost ocupat Belgradul de catre partizanii lui Tito care au facut legatura cu Armata Rosie;

9 – 18 octombrie 1944 – Intalnirea de la Moscova (Churchill, Eden, Stalin) – au fost stabilite sferele de influenta in Balcani: Romania, Ungaria, Bulgaria sub influenta sovietica, Grecia – sub influenta engleza, Iugoslavia – influenta britanica si sovietica;

4-11 februarie 1945 – Conferinta de la Ialta;

19 februarie 1945 – debarcarea americanilor in Japonia;

9 – 14 aprilie 1945 – ofensiva aliatilor, strapungerea americanilor la Bologna;

28 aprilie 1945 – capitularea fortelor germane din Italia (2 mai); Mussolini a fost executat;

2 mai 1945 – capitularea Berlinului; 30 aprilie 1945 – sinuciderea lui Hitler;

4 mai 1945 – semnarea capitularii fortelor armate germane in Olanda, nord-vestul Germaniei, Danemarca si Norvegia;

7 mai 1945 – semnarea capitularii neconditionate a armatei germane;

6 august 1945 – aruncrea primei bombe atomice asupra Hiroshimei; 9 august – la Nagasaki; la 8 august 1945 – URSS a declarat razboi Japoniei; Armata Rosie a invadat Manciuria si Coreea, au ocupat Ins. Kurile si pen. Sahalin;

2 septembrie 1945 – Japonia a capitulat.

Relatii Est-Vest (1945-2005)

Notiunea de „Razboi Rece” a fost utilizata pentru prima data de B. Baruch, consilier al presedintelui S.U.A., Roosvelt, in anul 1947. Cea mai cunoscuta definitie – R. Aron: ,,Razboi improbabil, pace imposibila”.

Delimitare

perioada cuprinsa intre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si caderea zidului Berlinului (disparitia URSS);

in sens restrans – perioada 1947 (refuzul Planului Marshall de catre U.R.S.S.) – 1962 (criza rachetelor din Cuba), 1953 moartea lui Stalin si prima reuniune a celor patru puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franta).



La 5 marite 1946, Churchill a folosit expresia „Cortina de Fier” in discursul pronuntat la Fulton, in Statele Unite, spunand ca: „De la Stettin, pe malul Balticii la Trieste, pe Adriatica, o cortina de fier a coborat de-a lungul continentului european. In spatele acestei linii, toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale si de Est sunt, de acum inainte, incluse in sfera de influenta sovietica”.

Discursul lui Churchill este prezentat ca unul din factorii de inceput ai ,,Razboiului Rece”.

U.R.S.S. si ocuparea Estului. ,,Solutionarea” crizelor din Europa Centrala si de Sud-Est

Dupa anul 1945, Armata Rosie a ocupat Romania, Bulgaria, partile estice ale Austriei si ale Germaniei (la 8 mai 1949, Germania de Vest a fost instituita ca stat independent prin adoptarea legii fundamentale, Bonul fiind noua capitala a RFG; la 7 octombrie 1949, a fost proclamata RDG), fiind prezenta in calitate de aliata si cobeligeranta, in Polonia si Cehoslovacia, dispunand de mari posibilitati de interventie in politica interna si de dictare a politicii externe a acestora.

februarie 1948 – lovitura de la Praga – presedintele E. Benes a fost inlocuit cu comunistul K. Gottwald (opozantii partidului comunist au fost inchisi sau executati);

22 septembrie 1947 – URSS a creat Kominformul – Birou de informare, comun partidelor comuniste europene – pentru coordonarea activitatilor lor; grija lui Stalin a fost, de fapt, o regrupare a partidelor comuniste pentru a pregati ,,excomunicarea” lui Tito in Iugoslavia (a adoptat o politica externa non-aliata, critica la adresa Moscovei);

instaurarea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945); falsificarea alegerilor din Romania (19 noiembrie 1946);

la 1 noiembrie 1956, reformatorul ungar Imre Nagy, a denuntat pactul de la Varsovia, proclamand neutralitatea ungara, bazandu-se pe sprijinul occidentalilor; URSS a intervenit cu brutalitate, Nagy a fost executat si inlocuit cu Janos Kadar;

in 1968, preluand puterea in Cehoslovacia, Alexander Dubcek, a pus la punct reforme economice, suprimand cenzura si restabilind libertatea sindicala; el reprezinta ceea ce s-a numit „socialismul cu fata umana”, inacceptabil pentru Moscova; la 20 august 1968, URSS intervine, punand capat „primaverii de la Praga”; Armata Rosie a ramas in Cehoslovacia pana de dizolvarea Pactului de la Varsovia; L. Brejnev a dezvoltat teoria suveranitatii limitate - apararea intereselor socialismului trece inaintea intereselor particulare ale fiecarei tari;

in 1980, dupa ce guvernul polonez a anuntat o crestere a preturilor la produsele alimentare cu 100%, in Polonia au izbucnit greve, incepand cu cea a muncitorilor de la santierul Naval din Gdansk; Lech Walesa a devenit purtatorul de cuvant al disputei, conducand Solidarnosc (Sindicatul Solidaritatea); Moscova, fiind „prinsa” in razboiul din Afganistan si de criza „eurorachetelor”, au fost semnate la Gdansk, acorduri (31 august) prin care au fost recunoscute sindicatele, radioul si presa fiind liberalizate; pentru prima data intr-o tara din Est, a fost recunoscut un sindicat; la 13 decembrie 1981, Wojciek Jaruzelski (secretarul Partidului Comunist Polonez) a proclamat Legea Martiala, liderii sindicali fiind arestati;

13 august 1961 a fost ridicat din ordinul guvernului est-germna, un zid al Berlinului, de-a lungul liniei de demarcatie dintre cele doua Germanii.

SUA si politica de containement     

In anul 1947, revista „Foreign Affairs” a publicat un articol sub pseudonim – „X” (autor G. Kennan, fost diplomat la Moscova) in care era specificat faptul ca:

- ,,elementul principal al politicii americane fata de URSS trebuie sa fie o indiguire (containement, tradus in franceza prin endiguimentindiguire) pe termen lung, rabdatoare dar ferma si urmarind cu atentie tendintele expansioniste ale Rusiei, in vederea punerii in opozitie fata de rusi a unei contraforte inalterabile in orice punct in care isi vor arata semnele vointei de a incalca interesele unei lumi pasnice si stabile”.

Nu era vorba despre o opozitei pe fata, vis-a-vis de sovietici, ci de una ferma, astfel incat acestia sa nu mearga mai departe. Astfel, se avea in vedere construirea unor „baraje” pentru oprirea unei inaintari a Moscovei. Kennan prevedea ca, daca Vestul ajungeau sa opreasca expansiunea sovietica, Kremlinul, dupa un timp, ar fi revenit la o politica mai inteleapta.

Planul Marshall

La 5 iunie 1947, generalul Marshall, se pronunta la Harvard, intr-un discurs public, pentru un sjutor gratuit si important pentru Europa, aflata sub spectrul foamei si al saraciei. De fapt, s-a incercat evitarea unor grave dificultati economice europene, de care ar fi putut profita URSS. Evident, URSS a refuzat ajutorul american, ca de altfel tot ea si pentru statele controlate.

Refuzul Moscovei a marcat cu adevarat, impartirea Europei in Vest – statele care au beneficiat de ajutorul SUA, si Est – statele satelit Rusiei, cu un nivel economic din ce in ce mai scazut.

Planul Marshall a ramas o referinta mitica a unui ajutor economic reusit.

Crizele Razboiului Rece

Razboiul din Coreea (1950-1953)

reprezinta apogeul Razboiului Rece

primul conflict limitat Est-Vest, dupa al doilea razboi mondial,

marchaza apoteoza anticomunismului (politica maccarthista)

Alianta Atlantica si-a creat structuri permanente cu ONU

niciodata URSS nu a fost mai puternica

Cauzele si desfasurare:

In anul 1945, Coreea, a fost ocupata de rusi si de americani, de o parte si de alta a paralelei 38; o comisie mixta trebuia sa instaleze un guvern corean; fiecare putere isi are propriul protejat – URSS-Coreea de Nord (regim comunist), SUA-Coreea de Sud (dictatura capitalista).     

La 25 iunie 1950, sudul a fost invadat de corpuri de armata nord-coreene; la 7 iulie 1950, Consiliul de Securitate al ONU, a cerut americanilor preluarea comandamentului fortelor ONU (comandantul, generalul MacArthur, s-a pronuntat pentru o unificare a Coreei in avantajul sudului; occidentalii resping ideea de teama unei extinderi a conflictului – in acest razboi, China aparticipat cu „voluntari”). MacArthur a cerut dreptul de a folosi arma nucleara. A fost demis.

Armistitiul a fost semnat la Pan Mun Jon, la 27 iulie 1953 – o zona demilitarizata de patru km separa cele doua state.

Razboiul Suez-ului (1956)

In anul 1952, Nasser a preluat puterea in Egipt. Discursul sau nationalist indreptat impotriva Isrlaleului, au dus ca SUA sa refuze livrarea de armament. Nasser apeleaza la Moscova (a fost o alianta „impotriva firii”: URSS – stat laic, Egiptul – stat musulman). La randul sau, SUA si-a retras sprijinul financiar pentru construirea barajului de la Assouan. Drept replica, Nasser a nationalizat Canalul Suez, la 25 iulie 1956.

,,Lovite” de aceasta decizie au fost Marea Britanie si Franta, care, punandu-se de acord cu Isrelul, stabilesc un plan comun. Potrivit acestuia, Israelul ar fi trebuit sa atace Egiptul, iar cele doua mari puteri europene, pretextand ca siguranta canalului este amenintata, ar fi ocupat canalul, nu inainte de a cere, atat Israelului cat si Egiptului o retragere a trupelor lor la 15 km de canal (iancceptabil pentru Nasser, deoarece ar fi ramas Israelului intregul Sinai).

planul anglo-francez a fost unul reusit, dar a fost vazut in „lumea a treia” ca o noua operatiune coloniala, situatie de care a profitat URSS; de acum, Moscova a trecut la inconjurarea statelor NATO prin intermediul „lumii a treia”, Moscova aparand ca un stat salvator al popoareleor de pretutindeni”;

la 5 noiembrie, URSS a trimis la Paris, Londra si Tel-Aviv un ultimatum; aluzia la utilizarea armei nucleare a fost clara (primele bombardamente cu arma atomica: SUA impotriva Japoniei, 6 si 9 august 1945, Hiroshima si Nagasaki; in 1949 Moscova a detonat prima arma nucleara; in 1952 Londra; China in 1964);

europenii au cedat, succesul initial a fost transformat intr-un esec diplomatic; invingatorii razboiului Canalului Suez-ului au fost URSS si Egiptul;

SUA si-a substituit influenta cu cea a puterilor europene in Orientul Apropiat; Londra devine constienta ca, pe viitor, va fi imposibil sa intervina in vreun conflict, fara ajutorul sau acordul american; Parisul a hotarat accelerarea unui program atomic propriu, care sa ii asigure o autonomie strategica (din anul 1960 Franta va detine arma nucleara).

Criza din Cuba

In ianuarie 1959, Fidel Castro a preluat puterea in Cuba, trecand la o politica de nationalizare a pamanturilor si fabricilor, care a tras ostilitatea SUA, implicata in economia insulei.

In aprilie 1961, SUA a organizat debarcarea in Cuba a unor militanti anticarlisti. Dupa esecul acestora, Castro a cautat, evident, sprijin la temutul adversar al Casei Albe, Kremlinul. Pentru Moscova a fost o ocazie nesperata de a se stabili la 150 de km de coastele americane. Regimul lui Castro (obiectivul politicii sale era de a exporta revolutia in ansamblul continentului american) este primul regim comunist din emisfera americana, situatie inacceptabila pentru americani.

In octombrie 1962, un avion-spion american a detectat in timpul zborului deasupra Cubei, rampe de lansare a rachetelor. La cererea cubanezilor, acestea au fost instalate de Moscova.

Este prima amenintare directa asupra teritoriului american, situatie inacceptabila pentru SUA. La 22 octombrie 1962, J.F. Kennedy face o declaratie la posturile de televiziune anuntand prezenta rachetelor si evoca spectrul unui razboi nuclear. Replica lui Hrusciov a venit a doua zi, la radioul sovietic (primele declaratii au fost facute, dupa cum se poate vedea, cu ajutorul mass-media), subliniind raportul de forte care, potrivit propriei declaratii, ar fi fost favorabil Moscovei. Totodata, Hrusciov „a venit” cu o solutie: URSS putea renunta la baza din Cuba, daca SUA ar fi facut acelasi lucru in Europa. Situatia era de neacceptat: ar fi insemnat disparitia NATO.

La 26 octombrie, Hrusciov a facut o propunere secreta Casei Albe, URSS acceptand retragerea rachetelor din Cuba daca SUA nu ataca insula si asigurau retragerea rachetelor proprii din Turcia si Marea Britanie. Kennedy a acceptat. Fidel Castro s-a opus acestei solutii, simtindu-se tradat de Moscova, in acest sens, Castro nu a acceptat prezenta observatorilor ONU pentru verificarea distrugerii rachetelor. URSS face in asa fel incat avioanele americane sa poata numara rachetele evacuate pe puntea navelor.

DESTINDEREA

a caracterizat relatiile Est-Vest intre anii 1962 si 1979;

a fost pusa in aplicare la inceputul anilor *60, in SUA, teoretizata de Richard Nixon, presedinte al Statelor Unite din anul 1968, si de catre Henri Kissinger;

Kissinger a fost promotorul conceptului de realpolitik = URSS nu trebuie judecata dupa criterii morale (daca regimul sovietic este bun sau nu), ci din punctul de vedere al intereselor americane; nu conteaza natura regimului sau politic, ci doar comportamentul sau in cadrul relatiilor internationale in raport cu interesele americane;

in URSS, linia trasata la Congresul al XX-lea al PCUS din anul 1956, la care Hrusciov a sustinut ideea ca razboiul dintre cele doua tabere poate fi evitat, tabara socialista fiind destul de puternica pentru a se apara; venit la putere in anul 1964, Leonid Brejnev realizeaza marea distanta intre cele doua economii: cea comunista si cea capitalista;

destinderea a fost sustinuta si de Arms Control (controlul armamentelor); Moscova si Washingtonul, preocupate de evitarea unui razboi nuclear, au definit platforme comune pentru arsenalele proprii.

Conflictele si crizele destinderii

Razboiul din Vietnam

in 1954, Vietnamul si-a castigat independenta, fiind impartit de o parte si de alta a paralelei 17, intre un regim comunist, in nord si un regim anticomunist in sud.

1956, primii consilieri au intervenit pentru a stavili expansiunea comunista (potrivit teoriei dominoului a lui J.K. Dulles, nici una din tarile din regiune, nu trebuiau sa cada in mainile Moscovei);

presedintele Lyndon Baines Jhonson a hotarat declansarea unui conflict in zona;

a fost un conflict care a declansat „sindromul vietmanez” in SUA, care, de acum inainte, va evita sa intervina in exterior din punct de vedere militar; in razboi au fost utilizate arme neconventionale (napalm); americanii sunt vazuti ca agenti ai unei politici imperialiste, agresive – SUA intra intr-o grava criza de constiinta;



27 ianuarie 1973 a fost semnat un acord de pace intre SUA (H. Kissinger) si comandantul nord-vietnamez;

dupa retragerea americana (aprilie 1975), trupele Vietnamului de Nord au invadat sudul tarii.

Razboiul de Yom-Kippour

conflicte israeliano-arabe: 1948, 1956, 1967 (razboiul celor sase zile, Israelul a cucerit peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania si Ierusalimul de la Iordania – teritoriile ocupate, si Inaltimile Golan de la Siria);

la 6 octombrie 1973, profitand de sarbatorirea Yom Kippour a evreilor, egiptenii si sirienii au atacat fortele israelite din Sinai si Golan; armata israelita a fost invinsa iar mitul invincibilitatii evreilor a fost spulberat;

SUA si Moscova au facut presiuni pentru incetarea ostilitatilor;

la 23 octombrie a fost proclamat armistitiul; pentru a protesta impotriva sustinerii Israelului de catre tarile occidentale, tarile arabe exportatoare de petrol au marit de patru ori pretul petrolului ceea ce a declansat o grava criza economica.

Razboiul din Afaganistan

in anul 1978, Partidul Comunist Afgan a preluat puterea trecand la o politica de nationalizare, politica respinsa de populatia rurala, traditionalista, atasata puternic de religie;

la 27 decembrie 1979, 5.000 de parasutisti sovietici au ocupat aeroportul din Kabul;

din 1980, pe teritoriul afgan vor stationa 50.000 de soldati sovietici, iar din 1981 – 120.000;

intervantia URSS a fost condamnata de ONU;

interventia a insemnat si sfarsitul destinderii;

rezistenta a fost sprijinita si de SUA, care a dotat pe mudjahedini;

in 1988, URSS s-a retras, dar Afaganistanul a fost considerat ,,sindromul Vietman” pentru Moscova; chiar si o superputere ca URSS si-a aratat limitele sale.

Criza eurorachetelor

din 1975, URSS a desfasurat „eurorachete” care, prin raza lor de actiune, nu permiteau atingerea continentului american;

europenii au cerut SUA sa-si desfasoare propriile lor „eurorachete”;

decembrie 1979 – NATO a adoptat ,,dubla decizie” prin care SUA a hotarat sa desfasoare rachete de croaziera incepand din anul 1983;

URSS nu a reusit sa invrajbeasca Alianta.

Ostpolitik

In 1969, la Bonn a venit la conducere un social-democrat- Willy Brandt, care a pus capat ,,doctrinei Hallstein” (ruperea relatiilor diplomatice cu toate tarile care recunosteau RDG). Potrivit acestuia, exista un interes pentru normalizarea relatiilor cu Estul din motive de securitate (un razboi ar fi distrus cele doua parti ale Germaniei), economice (pierderea pietii de desfacere a Estului), politice (separarea ii diminua statutul), umanitare (lipsa contactelor intre familiile despartite dupa 1949). Prin urmare, pentru a modifica un statu quo, trebuie mai intai sa-l recunosti. Au fost deschise negocieri directe cu URSS (a fost semnat Tratatul de la Moscova, la 12 august 1970), cu Polonia, cu Cehoslovacia, iar in anul 1972 a fost semnat si un tratat fundamental intre cele doua Germanii care s-au considerat ,,entitati separate”.

Punerea in practica a ostopolitik a inlaturat piedicile (refuzul occidentalilor de a recunoaste RDG, refuzul occidentalilor de a recunoaste participarea SUA la o conferinta pur europeana) unei conferinte cum a fost cea de la Helsinki, care a reunit ansamblul statelor europene (cu exceptia Albaniei), SUA, Canada (35 state).

Au existat trei sectiuni ale acordului:

prima a privit problemele de securitate, stabilind recunoasterea frontierelor aparute in anul 1945; RFG a obtinut garantarea posibilitatii modificarii acestor frontiere prin mijloace pasnice;

a doua a constat dintr-un pachet de masuri privind cooperarea tehnica;

a treia sectiune: drepturile omului, libera circulatie a ideilor si a persoanelor.

Oraganizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

La 4 aprilie 1949, a fost semnata la Washington, de catre Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie si Sua, Alianta Nord Atlantica (in luna iunie a anului 1948, Senatul american a votat Rezolutia Vandenberg, prin care guvernul american este autorizat sa adere la un pact militar).

„Articolul 51 al Cartei ONU stabileste dreptul natural la aparare individuala sau colectiva al tuturor statelor membre ONU. A ceasta autorizeaza actiunile care ar putea fi intreprinse in exercitarea acestui drept inainte de momentul in care Consiliul de Securitate al ONU insusi ia masurile care se impun in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale. In plus, stipuleaza ca masurile luate de catre statele membre in termenii articolului 51 trebuie sa fie imediat aduse la cunostinta Consiliului de Securitate si sa nu afecteze nicidecum autoritatea si responsabilitatea Consiliului de a intreprinde actiunile necesare mentinerii sau restaurarii pacii si securitatii internationale.

Astfel, Carta ONU are pentru Alianta Nor-Atlantica o dubla importanta. In primul rand, aceasta constituie baza juridica pentru crearea Aliantei, in al doilea rand, stabilette intreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU pentru pacea si securitatea internationala. Aceste doua principii fundamentale sunt prevazute in Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington in aprilie 1949. Preambulul Tratatului intareste ideea conform careia Carta ONU reprezinta cadrul in care opereaza Alianta. In frazele introductive, membrii Aliantei isi reafirma loialitatea fata de obiectivele si principiile Cartei. In art. 1, ei isi exprima angajamentul pentru solutionarea conflictelor internationale prin mijloace diplomatice, in concordanta cu obiectivele Cartei si pentru abtinerea de la amenintarea sau utilizarea fortei in orice situatie neconforma cu principiile ONU” (Manualul NATO, Office of Information and Press, Bruxelles, Belgium, 2001, p. 353)

Art. 1 – partile se obliga sa solutioneze prin mijloace pasnice, orice diferende internationale in care ar putea fi implicate, precum si faptul ca urmau sa se abtina in relatiile internationale, de la recurgerea la amenintarea cu forta sau la folosirea ei.

Potrivit art. 5 din Tratat, in caz de agresiune impotriva unei tari membre, statele unite intreprind actiuni necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea securitatii, aranjamentul militar nefiind automat.

Au aderat in anul 1952 Grecia si Turcia, 1955-R.F.G., 1982-Spania.

Scopul organizatiei

de a preveni sau contracara orice agresiune indreptata impotriva membrilor sai; felul in care este formulat art. 5 il face valabil si azi, adaptat la realitatile concrete din zonele de responsabilitate care, prin aderarea altor membrii se extind; aceasta adaptare permite articolului „sa avanseze” catre state masuri individuale, fara a fi necesara declararea imediata a starii de razboi, intr-o zona sau alta.

Functiile NATO:

for principal de consultare si cooperare activa pe probleme de securitate,

baza pentru o implicare activa a partii americane si canadiene in Europa, recunoscandu-se in acest sens, vitalitatea pe care o are si astazi forta de penetrare a SUA in zona,

a fost cea mai eficienta institutie pentru asigurarea apararii comune a statelor membre; nu se gasesc in randul statelor membre NATO actiuni impotriva propriilor membrii sau a membrilor ce au un statut comun,

dupa 1990, Alianta are drept functie principala prevenirea si gestionarea conflictelor in diferite regiuni, extinzandu-si sfera de interes,

reducerea riscului in zona fostului Tratat de la Varsovia, prin diverse metode: cooperare activa, transfer de echipament, sustineri financiare, etc.

Structura organizatorica:

structurile civile:

Cartierul General al NATO; reprezentanti permanenti si delegatii nationale; Secretariatul General; Secretariatul International; Cabinetul particular; Cabinetul Secretarului General; Secretariatul executiv; Biroul de informatii si presa; Biroul pentru securitate al NATO; Departamentul pentru problema politice; Departamentul pentru operatiuni si planificarea apararii; Departamentul pentru sprijinul apararii; Secretariatul pentru consultare, comanda si control de la Cartierul General al NATO; Departamentul pentru investitii de securitate, logistica si planuri civile de urgenta; Departamentul pentru probleme stiintifice si de mediu; Biroul Administrativ; Biroul Inspectorului Financiar; Biroul Presedintelui Comisiei Superioare pentru resurse; Biroul presedintelui Comitetelor pentru Buget; Colegiul International al Comisarilor de conturi; Organizatia NATO pentru productie si logistica;

structuri militare:

Comitetul Militar; Comandanti strategici; Statul Major Militar International; reprezentarea tarilor partenere.

Structura militara NATO

include Fortele de reactie imediata si rapida, Fortele Principale de Aparare, Fortele de Intarire;

in caz de necesitate si in conformitate cu procedurile specifice, fortele NATO se grupeaza sub comanda operativa sau control operativ al unui Comandament Strategic;

Modalitatile de actiune:

Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR);

Comandamentul Aliat pentru Europa (ACE);

Fortele Aliate din Europa de Nord (AFNORTH);

Fortele Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH);

Comandamentul Suprem al Fortelor Aliate din Zona Atlantica (SACLANT);

Comandamentul Aliat al Atlanticului (ACLANT).

Strategiile NATO (evolutie):



decembrie 1949 – a fost elaborat conceptul de strategie pentru apararea zonei NATO, accentuandu-se:

natura pur defensiva a aliantei

prevenirea razboiului

importanta lucrului colectiv

rolul armei nucleare

acceptarea unitatii strategice in diversitatea geopolitica.

1957 – elementul nou adus, legat de unitatea strategiei, a fost dat de posibilitatea afirmata a utilizarii imediate a armei nucleare, ca raspuns la un atac masiv impotriva membrilor aliantei; aceasta teza a presupus o modificare de strategie – „strategia raspunsului masiv”.

1967 – la putina vreme dupa ce De Gaulle, presedintele Frantei, a hotarat iesirea Frantei din Aliana (la 17 decembrie 1958, Charles de Gaulle a cerut mai multa putere pentru Franta in cadrul NATO; la aceasta cerere, americanii nici nu au raspuns. Dupa dotarea Frantei cu arma nucleara, la 7 martie 1966, de Gaulle a scris presedintelui american Jhonson ca Franta se retrage din majoritatea organelor militare integrate NATO, ramanand membra a Aliantei. Sediul Aliantei s-a mutat la Bruxelles; anul urmator au fost semnate de catre NATO si Franta, acorduri care impun cooperarea lor militara in eventualitatea unui conflict; politica originala a Frantei a intarit pozitia occidentalilor in cadrul Aliantei), conceptul strategic a fost modificat – a aparut „strategia raspunsului flexibil” care a inclus: apararea si incercarea de descurajare nucleara; in acest sens, retinem raportul Hermel care a subliniat ideea rezolvarii diferendelor precum si ideea mentinerii echilibrului de forte pe continent si abordarea problemelor securitatii pe baza metodei duale (aparare-dialog).

Evolutia doctrinei defensive americana in raport cu implicatiile domeniului nuclear in perioada Razboiului Rece:

Strategia – potrivit generalului Beaufre, reprezinta „arta de a combina toate fortele unuia sau mai multor state in vederea obtinerii unui rezultat determinat de catre o viziune politica”;

potrivit maresalului Greciko – strategia trebuie inteleasa „ca un sistem de puncte de vedere adoptat oficial de un stat anume asupra caracterului razboiului si asupra procedeelor conducerii sale, a modului de a pregati pentru aceasta si tara sa”;

strategiile nucleare americane au cunoscut din anul 1954, o anumita evolutie, in vreme ce strategiile sovietice au ramas stabile, ambele bazandu-se pe disuasiune;

disuasiunea – „se bazeaza mai intai pe factorul material: trebuie sa ai o mare putere de distrugere, o buna precizie si o buna capacitate de penetrare” (generalul Beaufre); disuasiunea nucleara depinde, indeosebi, de factorii psihologici; disuasiunea sovietica s-a bazat mai putin pe calculul risc/miza, cat pe acela de cost/eficacitate; in Vest, arma nucleara era necesara pentru impiedicarea unui conflict, iar in Est domeniul nuclear era integrat unui plan strategic ofensiv al carui obiectiv principal era „zdrobirea decisiva si totala a adversarului” (maresalul Greciko) ce precedea „ocuparea teritoriului inamic, instalarea unui alt regim politic si controlul acestuia” (maresalul Sokolvski);

disuasiunea se prezinta sub forma: celui puternic de catre cel slab si a celui puternic de catre cel puternic; prima forma vizeaza amenintarea presupusului agresor, indiferent de puterea sa, cu represalii inacceptabile pentru economia si populatia sa; este vorba despre conceptia „totul sau nimic” care nu este modificata fundamental de existenta armelor tactice ce trebuie sa transmita adversarului „ultimul advertisment”;

cea de a doua forma de disuasiune - a celui puternic de catre cel puternic (disuasiunea asimetrica) – a suportat in SUA mai multe nuantari:

o       1954 – doctrina Eisenhower a „represaliilor masive” (Massive Retaliations) – este vorba despre o strategie impotriva oraselor bazata pe arma termonucleara transportata de avioanele de bombardament strategic ale SAC (Strategic Air Command-1946), in stare permanenta de alerta: „Nu exista aparare locala care sa poata tine piept, de una singura, puternicei forte terestre a lumii comuniste. Defensivele in plan local trebuie intarite prin elementul de descurajare a agresiunii, reprezentat de capacitatea de a exercita represalii masive” (J.F. Dulles, 12 ianuarie 1954);

o       1961 - doctrina McNamara a „ripostei graduale': nascuta din situatia disuasiunii reciproce, „Flexible Response' ia in considerare replicarea la actiunile inamicului la nivelul ales de acesta;      ripostei conventionale ii va urma in mod automat utilizarea armelor nucleare tactice, inainte de a recurge la bombardamentul nuclear strategic, conducand la „distrugerea reciproca asigurata', MAD in engleza, „intimidare realista prin intermediul terorii' in rusa; o astfel de strategie ii nelinisteste pe europeni, care o percep ca pe o diminuare a angajarii americane pe „batranul continent'; intr-adevar, riposta treptata implica posibilitatea luptelor nucleare pe teritoriul socotit a beneficia de protectia „umbrelei atomice' americane; aceasta eventualitate fusese luata in considerare de Henry Kissinger in lucrarea sa aparuta in 1957, Nuclear Weapons and Foreign Policy; aceasta gradare reda diplomatilor un rol important, deoarece posibilitatile de negociere sunt din nou demne de a fi luate in considerare.

o       1972-1974 - doctrina Schlesinger a „ripostei adaptate' („Measured Deterrence'): „Dat fiind evantaiul situatiilor politico-militare posibile in fata carora ne-am putea situa, politica noastra strategica nu trebuie sa se fundamenteze numai pe capacitatea de a provoca oraselor si industriei daune, al caror nivel acceptabil e probabil ca-1 vor depasi' (Richard Nixon, mesaj adresat Congresului, la 9 februarie 1972); aceasta doctrina, consecinta a preciziei crescande a vectorilor inarmarii, se bazeaza pe selectia obiectivelor adverse simbolice, dar semnificative, insistand in acelasi timp asupra posibilitatii de riposta la un atac masiv prin surprindere; doctrina Schlesinger incearca sa ridice pragul nuclear pentru a nu fi fatalmente antrenati catre apocalipsa; este vorba, de asemenea, despre corectarea efectului escaladei automate induse de doctrina McNamara: accentul este pus, incepand cu acel moment, pe notiunile de selectivitate, flexibilitate si suficienta strategica; deschide, asadar, calea paritatii intre arsenalele nucleare ale celor doua superputeri si a procesului de limitare a inarmarii.

o       1983-IAS, Initiativa de Aparare Strategica: „Totusi, va fi intotdeauna necesar sa insistam pe chestiunea represaliilor - pe amenintarea reciproca - si acesta este un comentariu cat se poate de trist, fiind vorba despre conditia umana.Nu ar fi totusi mai preferabil sa salvam vieti omenesti, decat sa avem de razbunat pierderea lor? Consultari aprofundate m-au facut sa cred ca exista o solutie. Sa initiem un program avand ca obiectiv, prin intermediul unor masuri defensive, contracararea teribilei amenintari pe care rachetele sovietice o fac sa apese asupra noastra. Sa ne intoarcem catre puterea tehnologica…” (discursul lui Ronald Regan din Congres la 23 martie 1983).

Pactul de la Varsovia (1955) a luat nastere ca o riposta la crearea Aliantei Nord-Atlantice. Pactul a inclus, in afara de U.R.S.S., Albania (s-a retras in anul 1961), Polonia, Romania, Cehoslovacia, RDG, Ungaria (Tratatul de la Varsovia 1955-1980. Culegere de documente, Bucuresti, Editura Politica, Bucuresti, 1981).

Caracteristici

a fost incheiat ca un tatat „de prietenie, de colaborare, asistenta mutuala”; inca din Preambul se afirma ca: „partile contractante reafirmandu-si nazuinta de a crea un sistem de securitate colectiva, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de oranduirea lor sociala, ceea ce le permite unirea eforturilor lor in interesul asigurarii pacii in Europa”, reamintindu-se ca Pactul se „calauzeste dupa obiectivele si principiile Cartei ONU”.

Art. 1 „Partile se vor abtine in relatiile lor de la amenintarea cu forta, folosirea ei in rezolvarea litigiilor internationale, adoptand numai mijloace pasnice”.

Art. 2 - partile isi propunea sa ia masuri eficiente pentru reducerea generala a armamentului, si pentru interzicerea armei atomice.

Art. 3 – statele membre se vor consulta intre ele.

Art. 4 – afirma ca in cazul unui atac armat in Europa din parte unui stat sau grup de state impotriva unuia sau mai multor state,care faceau parte din tratat, fiecare stat semnatar va acorda atacatului ajutor imediat; se deduce caracterul defensiv al Pactului.

Art. 5 – partile semnatare cadeau de acord asupra crearii unui comandament unic al fortelor armate, condus de maresalul URSS, I.S. Konev, dupa care in anii 80 a fost numit Kulikov.

Art. 6 – a fost creat un Comitet Politic, in care fiecare stat semnatar al tratatului era reprezentat de un membru al guvernului sau un alt reprezentant oficial.

Art. 7 – partile semnatare se obligau sa nu participe la nici un fel de coalitii sau aliante care ar fi incalcat principiile Pactului.

Art. 8 – amintea de respectarea independentei reciproce si neamestecul in politica interna.

Art. 9 – tratatul era deschis si altor state, indiferent de originea doctrinara.

Art. 11 – tratatul era valabil 20 de ani, dupa care, daca va fi nevoie, va fi prelungit.

a fost al doilea bloc militar mondial; creat in Europa avea ca zona de „responsabilitate” spatiul european al fostei URSS, Europa Centrala si trei state din Pen. Balcanica: Bulgaria, Albania, Romania,

a actionat in virtutea unei curse (vezi NATO) ce avea in frunte un singur stat: URSS,

actiunile care au marcat existenta Pactului:

interventia din Ungaria si inabusirea „primaverii de la Praga” (august 1968)

fortele sovietice prezente in diferite state comuniste (in RDG-400.000, Cehoslovacia-80.000, Ungaria-65.000, Polonia-58.000) au sustinut regimul politic: Polonia (1970, 1976, 1980, 1981), Cehoslovacia (1968); in zonele sovietice – Odessa, zona sud.Carpatica – URSS avea permanent 25 de divizii mecanizate si divizii de tancuri gata sa atace in orice moment; superioritatea armamentului conventioanl dintre cele doua blocuri militare era de partea Varsoviei: 11.000 tancuri-NATO/27.000 tancuri Varsovia; 3.300 aviatie tactica-NATO/ 5.650 Varsovia (se pune problema calitatii);

nu a fost folosit niciodata in caz de agresiune armata, acesta intervenind impotriva „punerii la punct” a propriilor membrii.

1 iulie 1995 – „prin dorinta comuna a fondatorilor sai” in frunte cu URSS, Pactul a fost desfiintat;

Colin Powel: „NATO nu mai are cu cine sa se bata: Dumnezeule, am ramas fara inamic! Nu-i mai avem ca adversari decat pe Fidel Castro si pe Kim Ir Sen. Ce se va intampla cu cele 8 milioane de oameni aflati sub arme? De cine va fi inghitit acest complex militar-industrial imens?” – inamicul avea, insa, sa apara, sub o alta forma – „in spatele lui Homo sovieticus se prolifereaza () Homo islamicus” (Helene Carrere d ,Encausse, Imperiul spulberat. Revolta natiunilor in URSS, Editura Remember, 1993).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1320
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site