| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Daca notiunea de "cetatenie" isi gaseste originea in dreptul intern, ea a evoluat din timpurile cetatii grecesti sau romane, la care continua, insa, sa se raporteze . Doctrina "consemneaza" cetatenia politica, face referiri la cetatenia economica sau sociala; este "noua cetatenie" care situeaza cetateanul in centrul oricarei vieti sociale. Aceasta conceptie a gasit ecou in notiunea de Europa a cetateniilor care a precedat-o pe cea de cetatenie europeana si ale carei legaturi cu aceasta din urma trebuie precizate. (1)
Pe de alta, parte amploarea luata de conceptul de cetatenie la nivel european pune problema relatiilor dintre cele 2 cetatenii: europeana si nationala.
Notiunea de cetatenie isi gaseste originea in dreptul intern. Potrivit conceptiei propuse de Aristotel, cetateanul se definea prin participarea la functiile judiciare si la cele publice in general. In dreptul pozitiv, cetatenia continua sa desemneze calitatea juridica ce permite unei persoane sa ia parte la viata statului, bucurandu-se de drepturi civice si politice si fiind supusa, in schimb, anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regula, cetatenia e recunoscuta de catre stat cetatenilor sai care, ca membri ai Cetatii, participa la guvernarea Cetatii. Dar exista exceptii, ca de exemplu "cetatenia britanica de peste mari" sau cea a Uniunii franceze. Dreptul international recunoaste acest statut privilegiat, conditionat de nationalitate, care presupune, in principal, dreptul de sedere pe teritoriul national, participarea la viata politica (dreptul de a alege si de a fi ales), accesul la functiile publice, dreptul la protectia diplomatica.
Notiunea de cetatenie europeana ar putea sa fie bazata pe aceste drepturi si obligatii corespondente. Ea implica faptul ca cetatenii Uniunii Europene beneficiaza, in aceasta calitate, de aceleasi drepturi care sunt acordate in mod traditional propriilor cetateni in ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, aproape in totalitate, cu ceea ce in anii 1975-1985 erau "drepturi speciale", rezervate cetatenilor statelor membre ale Comunitatii.
Trebuie retinut inca de pe acum ca structura Uniunii implica exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene si exercitarea altora la nivelul statelor membre.
In special dupa Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o alta notiune s-a dezvoltat si anume cea de Europa a cetatenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedenta, mai ales ca se dovedeste greu de definit . Ideea de baza este ca cetateanul european trebuie plasat in centrul constructiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenta la Uniunea Europeana. In acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetatenilor, numit si Comitetul ADONNINO, creat la initiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus "masuri in vederea intaririi si promovarii identitatii si imaginii Comunitatii fata de cetatenii sai in lume".
Printre drepturile speciale recunoscute in perspectiva unei Europe a cetatenilor figureaza, fara indoiala, drepturile speciale inerente cetateniei europene si care instituie o veritabila cetatenie politica. Dar putem gasi, de asemenea, drepturi care rezulta din integrarea economica, cum ar fi liberul acces la un loc de munca intr-o tara aleasa si drepturi noi care consacra largirea domeniului integrarii, cum ar fi dreptul la cultura sau protectia mediului. Acestea se incadreaza mai bine conceptiei celei mai largi (moderne) a cetateniei. Dar aceasta conceptie rapeste conceptului o parte intinsa a specificitatii sale, deoarece drepturile cetateanului nu se mai disting de drepturile oricarei alte fiinte umane.
Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetatenie europeana si cea de Europa a cetatenilor, este des intalnita. Astfel, in Rezolutia asupra functionarii TUE in perspectiva CIG din 1996, din 17 mai 1995, Parlamentul European a cerut ca cetatenia europeana sa fie intarita mai ales prin aderarea Uniunii la Conventia europeana a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protectia minoritatilor, egalitatea intre barbati si femei ca si prin intarirea cetateniei politice. In mod evident, aceste drepturi, desi sunt recunoscute in dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiintei umane in general, deci nu rezervate cetatenilor statelor membre si nu drepturi inerente calitatii de cetatean european.
La ora actuala, desi notiunea consacrata de tratate este cea de cetatenie europeana, ambiguitatea nu pare sa se fi risipit in intregime.
Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana in scopul intaririi relatiei existente intre Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre, dar nu defineste aceasta notiune. Tratatul se margineste sa declare ca "este cetatean al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru" si ca "cetatenii Uniunii se bucura de drepturi si sunt supusi obligatiilor prevazute de prezentul tratat" (tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). Si paradoxal, insereaza dispozitiile consacrate cetateniei Uniunii in Tratatul CE si nu in Tratatul Uniunii europene.
Aceasta redactare pe care unii au calificat-o drept "confuza si hazardata" nu a fost ameliorata de Tratatul de la Amsterdam.
De fapt, tratatele de la Maastricht si Amsterdam, desi se bazeaza pe cele 2 conceptii, consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de notiunea de cetatenie in sens traditional, decat de cea de Europa a cetatenilor.
Cetatenia europeana este esentialmente distincta de cea nationala, pe care, conform formularii Tratatului de la Amsterdam, o "completeaza . si n-o inlocuieste" (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totusi, prin conditiile sale de atribuire ea deriva, ca si cetatenia nationala, din nationalitatea acordata de catre statele membre.
Departe de a aboli cetateniile nationale, cetatenia europeana li se adauga. Cetatenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiaza astfel de o dubla cetatenie. Astfel, un cetatean francez este in acelasi timp cetatean francez si cetatean european.
In principiu, cele 2 cetatenii n-ar trebui sa se confunde. Cetatenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii, in care-si gaseste izvoarele; cetatenia nationala apartine doar dreptului national. Cetatenia europeana nu suprima nici unul dintre drepturile inerente cetateniei nationale. Pur si simplu ea confera drepturi suplimentare care se exercita, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul si dreptul de a fi ales in Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege si de a fi ales in alegerile municipale).
Dar anumite elemente ale cetateniei europene pot fi uneori de natura a slabi cetatenia nationala in masura in care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate in trecut doar cetatenilor. Cetatenia europeana este, deci, perceputa ca amenintand sau concurand cetatenia nationala. Acest lucru este evident mai ales in ce priveste dreptul de sedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai in Parlamentul European, dar si in alegerile municipale. De unde reticentele mai multor state fata de dezvoltarea cetateniei europene. Astfel, Danemarca a tinut sa declare ca cetatenia Uniunii nu acorda in nici un caz dreptul de a capata cetatenia daneza.
Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), "este cetatean al Uniunii Europene orice persoana avand cetatenia unui stat membru".
Calitatea de cetatean european este, deci, subordonata posesiei sau dobandirii cetateniei unui stat membru. Rezulta, deci, ca revine dreptului national al fiecarui stat sa determine daca o persoana are sau nu cetatenia sa. Aceasta solutie a fost expres confirmata prin Declaratia relativa la cetatenia unui stat membru anexata tratatului de la Maastricht conform careia "de fiecare data cand Tratatul instituind Comunitatea Europeana face referire la cetatenii statelor membre, problema de a sti daca o persoana are cetatenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolva numai prin recurs la dreptul national al statului vizat".
Pentru a fi conform cu dreptul international, acest principiu ridica dificultati in ipoteza in care o persoana are mai multe cetatenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. In ordinea juridica internationala, opozabilitatea cetateniei fata de statele terte este subordonata existentei unei "legaturi efective intre persoana si stat" . Dar CJCE a recuzat exigenta efectivitatii in cazul MICHELETTI, din 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian de origine, dar avand si cetatenia italiana ca descendent din parinti italieni, este titularul unei diplome de odontologie obtinuta in Argentina dar omologata in Spania in aplicarea unei conventii bilaterale intre cele 2 tari. Nu ii poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala in Spania in vederea exercitarii profesiei pe motivul ca resedinta sa obisnuita era in Argentina. Curtea interzice unui Stat membru "dreptul de a restrange efectele atribuirii cetateniei unui alt stat membru cerand o conditie suplimentara pentru recunoasterea acestei cetatenii in vederea exercitarii libertatilor fundamentale prevazute de tratat".
Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu si exercitiul unei activitati profesionale poate fi aplicat si in ceea ce priveste exercitiul drepturilor civice, ca de exemplu admiterea in functiile publice? Mari dificultati pot aparea daca statele Uniunii au legislatii si practici diferite in materie de acordare si retragere a cetateniei, (conflict intre jus soli si jus sanguinus, practici diferite in ceea ce priveste naturalizarea lucratorilor straini). Statele care restrang dobandirea cetateniei risca sa accepte cu reticenta deschiderea teritoriului lor, a pietei de munca, a drepturilor politice pentru cetatenii provenind din alte state membre mai liberale. Cetatenia europeana invita in mod logic la o anumita armonizare a legislatiilor privind acordarea cetateniei, armonizare putin realizabila in prezent din cauza marii sensibilitati politice a problemei.
Dispozitiile inserate in cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul "Cetatenia Uniunii" servesc ca ghid studiului statutului cetateanului european. Trebuie sa reamintim ca ele nu prezinta o coerenta perfecta.
Mai intai, desi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclama in mod logic ca cetatenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supusi in aceeasi masura si unor obligatii, el se limiteaza in ceea ce priveste obligatiile sa trimita "la indatoririle prevazute de prezentul tratat", fara sa le precizeze continutul. Ar trebui, de exemplu, sa socotim drept una dintre aceste indatoriri respectul egalitatii barbati-femei in materie de remuneratie (art. 119; noul art. 141) sau interzicerea oricarei discriminari bazate pe nationalitate (art. 6; noul art. 12)?
Pentru moment, recunoasterea cetateniei europene pare lipsita de orice continut specific in ceea ce priveste obligatiile. Este poate rezultatul faptului ca solidaritatea dintre cetatenii Uniunii nu a atins inca gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligatiei. Sau, mai simplu, e poate consecinta declinului serviciului militar obligatoriu care era indatorirea clasica a cetateanului la nivel national, serviciu caruia inca nu i se poate substitui pentru moment unul social la nivel european.
Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirma, pe de o parte, dreptul deja recunoscut anterior, dreptul de libera circulatie si de sedere, iar pe de alta parte, consacra noi drepturi, drepturi politice (dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile europene si la cele municipale), protectii (protectia diplomatica si consulara, dreptul de petitionare, plangerea adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu institutiile).
Este de necontestat ca libertatea de circulatie si de sedere constituie unul din fundamentele Comunitatii Europene. Legatura sa cu cetatenia europeana are un caracter important, mai ales pe plan simbolic. In prezent ea continua sa constituie o ramura care se desprinde din cetatenie din cauza rolului pe care l-a jucat in dezvoltarea integrarii comunitare.
In ceea ce priveste celelalte drepturi, ele se inspira din 2 concepte: cel al cetateniei europene si cel al Europei cetatenilor.
Dar, tratatul nu respecta in intregime nici unul dintre cele 2 concepte. Cetatenia, in sensul traditional, priveste un statut care este esentialmente politic: accesul la functia publica prezinta pentru acest motiv unele afinitati cu drepturi politice cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul European si alegerile municipale (S1). Protectiile (S2) prevazute de tratat tin de o Europa a cetatenilor care nu se limiteaza insa la cetatenii statelor membre ale Uniunii. Aceste garantii prezinta o puternica complementaritate cu protectia jurisdictionala si accesul la documente pe care, de altfel, tratatele o consacra.
Alegerile publice permit desemnarea membrilor autoritatilor chemate sa reprezinte cetatenii in conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervata cea mai mare masura cetatenilor proprii, conform dreptului national. Deschiderea pentru cetatenii altor state membre constituie, deci, un progres semnificativ catre realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de alegerile pentru Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depaseste cu mult masurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pasaportul comunitar.
Aceasta participare este de natura sa amelioreze calitatea reprezentarii cetatenilor europeni de catre institutiile Comunitatii, deci contribuie la reducerea "deficitului democratic" de care sufera acestea. Trebuie subliniat faptul ca aportul tratatului de la Maastricht nu reprezinta decat incoronarea unei indelungi evolutii.
a. Evolutia anterioara Tratatului Uniunii Europene
Atributul major al cetateniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea in vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin vot universal direct. Faptul ca din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, alesi direct de cetateni, a stirbit principiul traditional al societatii internationale, conform caruia institutiile asigura doar o reprezentare indirecta a cetatenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeana in fata acestora.
Alegerea Parlamentului European merita, deci, sa fie calificata ca un progres din punct de vedere democratic, chiar daca slabiciunea - pe punctul de a fi surmontata - puterilor Adunarii si numeroasele imperfectiuni ale sistemului reprezentativ fac ca integrarea cetatenilor in procesul de investire a puterii comunitare sa fie inca insuficienta. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare care va fi analizata separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului European revine de obicei lucrarilor consacrate institutiilor Uniunii.
Pana la Tratatul asupra Uniunii Europene cetatenii comunitari care isi aveau resedinta in afara tarii lor de origine nu aveau posibilitatea practica de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni. Intr-adevar, cu exceptia Irlandei, Olandei si Belgiei (in anumite conditii), Marea Britanie in ceea ce-i priveste pe cetatenii irlandezi, statele nu permiteau votul cetatenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetateni, cu exceptia Italiei. In aceste conditii, ramanea doar posibilitatea incomoda a votului prin procura sau prin corespondenta.
b. Tratatul Uniunii si Directiva din 6 decembrie 1993
Dreptul de a alege si de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul CE, in art. 8B (noul art. 19.2) prevede ca: "orice cetatean al Uniunii rezident intr-un stat membru si care nu este cetatean al acestuia are dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European in statul membru in care-si are resedinta, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat". Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993 , adoptata de Consiliu in unanimitate asa cum prevedea Tratatul, a definit modul de exercitare a acestor drepturi.
Principiul este ca orice cetatean al Uniunii dispune de dreptul de a alege si de a fi ales in statul in care isi are resedinta in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui Stat. El poate, deci, exercita acest drept daca indeplineste "conditiile impuse de legislatia statului membru de resedinta pentru exercitarea dreptului de a alege si de a fi ales pentru proprii cetateni, in special conditia de resedinta (art. 6). In consecinta, cetateanul comunitar dispune de alegerea statului - de origine sau de resedinta - in care voteaza sau candideaza. Dar, nu poate sa exercite acest drept decat intr-un singur stat (art. 4); pentru a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevazute masuri de siguranta, cum ar fi cooperarea intre statele membre. Decaderea din dreptul de a alege in statul de origine poate fi luata in considerare si de catre statul de resedinta impotriva cetateanului comunitar, in timp ce decaderea din dreptul de a fi ales in statul de origine atrage interdictia de a fi ales si in statul de resedinta (art. 6). Scopul acestor dispozitii este de a impiedica cetateanul european sa-si recapete drepturile civile prin deplasarea dintr-un stat in altul.
Exercitiul dreptului de vot este posibil prin inscrierea cetateanului comunitar pe lista electorala a statului de resedinta care e insotita de renuntarea la vot in orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu daca legislatia in vigoare in acel stat de resedinta este in acest sens.
Posibilitatea unui regim derogator a fost prevazuta in cazul in care, intr-un stat membru, "procentul cetatenilor Uniunii care isi au aici resedinta acolo fara a avea cetatenia respectiva si care au varsta ceruta pentru vot depaseste 20% din totalul cetatenilor Uniunii cu varsta de vot si rezidenti acolo". Statul in cauza, Luxemburg, are dreptul sa conditioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani de rezidenta si dreptului de a fi ales la 10 ani, maximum. Comisia, care are indatorirea sa verifice persistenta motivelor care au justificat aceasta derogare a prelungit-o si pentru alegerile din 1999.
In general se acorda o mare importanta acestei participari, considerandu-se ca accelereaza integrarea cetatenilor comunitari care s-au instalat intr-un alt stat membru.
Importanta participarii la alegerile municipale o depaseste pe cea a participarii la alegerile europene in statul de resedinta. Pe de o parte, dreptul comunitar pare sa prefigureze ceea ce ar putea fi conditia acordata cetatenilor straini de Uniunea Europeana. Pe de alta parte, alegerile municipale difera fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urma privesc o institutie care apartine ordinii juridice comunitare, deci exterioara statului, in timp ce primele apartin unei institutii care constituie un element al puterii statale.
Fara indoiala, partizanii participarii strainilor la alegerile municipale argumenteaza ca aceste alegeri locale au o natura esentialmente administrativa si mai putin politica, lucru in masura sa atenueze opozitia fata de participarea strainilor. Experienta integrarii europene nu permite insa subscrierea fara rezerve la acest punct de vedere. Vom aminti ca inainte de Tratatul de la Maastricht, doar Danemarca, Irlanda si Olanda acordau, dupa un anumit interval de rezidenta, dreptul de participare strainilor in conditii care sa faciliteze accesul cetatenilor comunitari. In marea majoritate a statelor, Constitutia rezerva cetatenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a determinat, de exemplu, modificarea Constitutiei franceze prealabil ratificarii Tratatului de la Maastricht.
Participarea cetatenilor altor state membre ale Uniunii pe care o consacra art. 8B.1 (noul art. 19.1 TCE) marcheaza, deci, un important progres al cetateniei europene. Reversul este reprezentat nu numai de ingreunarea metodelor de a pune in aplicare aceasta participare (Tratatul prevazuse in plus o durata suplimentara de 1 an), dar si de dificultatile de transpunere ale Directivei 94/80 din 19 decembrie 1994 (modificata prin Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menita sa adauge indicarea colectivitatilor locale de baza ale celor 3 noi state membre). Belgia, Spania, Franta, Grecia, Suedia au intarziat transpunerea, Austria si Finlanda nu au transpus-o decat partial. Si totusi Directiva contine ample dispozitii derogatorii.
Dupa ce prevede caror colectivitati le corespund alegerile municipale (in cazul Frantei, comunele), Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 reia schema generala retinuta pentru alegerea Parlamentului European. Ea ofera cetatenilor europeni posibilitatea de a vota in statul membru de resedinta daca isi manifesta vointa in acest sens (art. 7), precum si posibilitatea de a candida (art. 9) in aceleasi conditii ca si nationalii, inclusiv in ceea ce priveste durata de resedinta in colectivitatea locala. Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot in Statul membru de resedinta nu antreneaza pierderea dreptului de vot si de a fi ales in statul membru de origine decat daca acesta din urma a decis in acest sens.
Dar numarul exceptiilor fata de regula generala creste treptat, asa cum lasa sa se intrevada propunerea de directiva elaborata in iunie 1988 de catre Comisia care facilitase acordul in timpul negocierii Tratatului de la Maastricht. Pe de o parte, derogarii "luxemburgheze" i s-a adaugat o derogare vizand Belgia, care permitea acestui stat sa impuna conditii particulare de durata a rezidentei in anumite comune. Pe de alta parte, se adauga o derogare franceza permanenta in masura in care consacra 2 limite aduse eligibilitatii cetatenilor comunitari in momentul revizuirii Constitutiei din 25 iunie 1992 necesara datorita ratificarii TUE .
Statele pot sa rezerve propriilor cetateni functiile de conducator, de adjunct sau de supleant sau de membru al Consiliului director al executivului comunal, fapt ce se justifica datorita functiilor de autoritate publica pe care tratatul le permite a fi rezervate nationalilor (TCE art. 48 si 55, noile art. 39 si 45). Ele pot dispune de asemenea ca alesii cetateni ai unui alt Stat membru "sa nu poata participa la desemnarea electorilor unei adunari parlamentare sau la desemnarea membrilor acestei adunari". Este vorba, in primul rand, de alegerile pentru Senat "marele consiliu al comunelor franceze", conform formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organica din 25 mai 1998 interzice consilierului municipal care nu are cetatenia franceza sa fie ales primar sau adjunct sau sa exercite chiar si temporar aceste functii, precum si sa participe la colegiul electoral al senatorilor .
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalitati de protejare a cetateniei europene. Trei erau prevazute in Tratatul de la Maastricht: protectia acordata de catre autoritatile diplomatice si consulare ale statelor membre, dreptul de petitionare si dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adaugat dreptul de comunicare cu institutiile si anumite organe ale Comunitatilor (TCE art. 21, noul alin. 3).
Aceste protectii sunt de natura foarte diferita. Prima este pusa in aplicare de catre statele membre fata de statele terte sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implica o actiune a institutiilor si organelor Uniunii.
Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede ca : "orice cetatean al Uniunii beneficiaza de protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui Stat membru, pe teritoriul unui stat tert in care statul membru caruia ii apartine ca membru nu este reprezentat, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat". Aceste dispozitii au o larga aplicabilitate, tinand cont de faptul ca totalitatea Statelor membre nu este reprezentata decat in 5 tari (China, Statele Unite, Japonia, Rusia si Elvetia) si de numarul mare de cetateni comunitari care se deplaseaza in afara Uniunii.
Protectia prevazuta de tratat nu poate fi exercitata decat de autoritatile unui stat membru. Ea nu se poate, deci, confunda cu aceea ceruta de un cetatean comunitar unei institutii comunitare. Si, daca in cazul ODIGITRIA, nici TPI, nici Curtea nu au exclus in mod expres eventualitatea unor demersuri facute de Comisie pe care in speta aceasta a refuzat sa le indeplineasca , tratatul manifesta in mod indubitabil intentia statelor de a nu se dezinvesti de o competenta atat regaliana cat si traditionala.
Este vorba de protectie diplomatica si consulara sau doar de protectie consulara? Problema a fost evocata dar nu si rezolvata cu prilejul CIG.
In ceea ce priveste protectia intereselor si drepturilor cetatenilor, dreptul international nu pare sa faca vreo distinctie intre cele doua tipuri de protectie, decat in privinta naturii autoritatii care intervine: cele doua protectii au acelasi obiect, protectia consulara fiind pusa in practica de catre consul si nu de catre alti reprezentanti ai statului. Conventiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relatiile diplomatice (art. 3, b) si din 24 aprilie 1963 privind relatiile consulare (art. 5, a ) fac referire la functia ce consta in protejarea intereselor cetatenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) in limitele admise de dreptul international. Decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre reunite in Consiliul din 19 decembrie 1995 califica protectia reprezentantei diplomatice sau consulare drept "protectie consulara" (art. 1).
O protectie de acest tip este conforma principiilor dreptului international, Conventia de la Viena prevazand ca un stat poate sa exercite functiile consulare pentru un stat tert (art. 8). Dar statul fata de care protectia este exercitata nu este legat de aceasta decizie si i se poate opune. Tot astfel art. 8 TCE (noul art. 20) dispune ca statele membre vor initia negocierile internationale necesare pentru asigurarea acestei protectii.
Punerea in aplicare a acestor dispozitii nu este facila. Pentru moment nici o negociere internationala de anvergura nu a fost intreprinsa. Statele membre au decis ca orice cetatean al Uniunii va putea beneficia de protectia consulara, adica de asistenta in caz de deces, accident sau boala grava, arestare, detentie sau violenta, sau de ajutor si de repatriere in caz de dificultate. In schimb, beneficiarul se angajeaza sa ramburseze propriului sau stat cheltuielile pe care acesta trebuie sa le achite la randul sau statului care a prestat asistenta (Decizia precitata a reprezentantilor guvernelor statelor membre reuniti in interiorul Consiliului din 19 decembrie 1995). In aceeasi ordine de idei se inscrie Decizia 96/409/PESC a reprezentantilor statelor membre reuniti in Consiliul din 25 iunie 1996, care permite cetateanului european care si-a pierdut pasaportul sa obtina de la autoritatile unui alt stat membru, daca statul sau nu este reprezentat, un titlu de calatorie provizorie, stabilit conform unui model uniform. Acest document este eliberat doar cu autorizarea autoritatilor statului membru de origine si doar pentru durata minimala a voiajului pe care il efectueaza cel interesat.
Raman insa unele probleme privind coordonarea actiunilor statelor membre. Acordarea protectiei consulare este subordonata acordului statului de origine? Ce este de facut daca un cetatean european se adreseaza simultan sau succesiv mai multor state membre? In sfarsit, ne putem intreba daca nu era de preferat largirea protectiei si pentru persoanele juridice dupa modelul admis pentru alte protectii.
Petitia este o cerere prezentata unei institutii politice de catre una sau mai multe persoane in scopul preintampinarii unei presupuse injustitii sau a unei situatii nesatisfacatoare sau pentru a obtine incetarea unei astfel de situatii.
Dreptul de a prezenta petitii Parlamentului este in general recunoscut in statele membre, dar nu este folosit in aceeasi masura. In schimb, dreptul de petitionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utila de protejare a drepturilor omului in ordinea internationala . In lipsa oricarei dispozitii din Tratate, acest drept a fost introdus de catre Parlamentul European (la acea vreme Adunarea generala a CECA) prin Regulamentul sau din 1953 dar a fost consacrat de celelalte institutii abia in 1989 .
Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decat sa acorde o baza "constitutionala" acestei practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) si 138 D (noul art. 194). El intareste pozitia Parlamentului European autorizat sa ceara concursul, atat celorlaltor institutii comunitare, cat si statelor membre. Dar, dreptul de petitionare pastreaza caracteristicile conferite anterior de Parlament iar baza reglementarii este determinata de regulamentul Adunarii.
Comisia de petitii a Parlamentului, creata la 21 ianuarie 1987, joaca un rol major, atat in ce priveste examinarea admisibilitatii, cat si examinarea in fond a petitiei.
a. Conditiile de forma si de procedura nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt admisibile atat petitiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cat si cele adresate Presedintelui Adunarii. In schimb, petitia trebuie scrisa, redactata in una din limbile oficiale ale Uniunii, semnata de petitionari si trebuie sa identifice in mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie sa mentioneze numele lor, calitatea, cetatenia si domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar si adresa.
Petitia poate fi individuala sau colectiva. Chiar daca in practica petitiile individuale sunt majoritare, exista si un numar deloc neglijabil de petitii colective. Astfel, in cursul anului parlamentar 1997-1998, 6 petitii au fost semnate de un numar de cel putin 10.000 de persoane. Recordul ramane detinut de petitia 150/91, privitoare la relele tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de semnaturi!
Parlamentul European si-a manifestat dorinta ca petitiile sa-i fie adresate prin Internet.
b. Calitatea de a prezenta o petitie este recunoscuta "oricarui cetatean al Uniunii si oricarei persoane fizice sau juridice, cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru" (art. 138D, noul art. 194 din Tratatul CE).
Cercul petitionarilor nu se limiteaza la cetatenii Uniunii Europene. Dreptul de petitionare nu este, deci, un atribut al cetateniei europene. Aceasta solutie este preferabila, totusi, restrictiei care a existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European si-a rezervat posibilitatea de a examina petitiile adresate de persoane straine Uniunii europene si care nu-si au resedinta intr-un stat membru (Regulamentul, art. 156.9), atunci cand considera oportun, de exemplu atunci cand se refera la libera circulatie a persoanelor sau la protectia drepturilor strainilor.
Din faptul ca dreptul de petitionare este deschis tuturor cetatenilor Comunitatii, Parlamentul a dedus ca acest drept ii revine si unui parlamentar european. Si, fiind vorba de persoane juridice, acelasi drept pare a fi recunoscut colectivitatilor teritoriale dar nu si statelor.
c. Conform tratatului, subiectul petitiei trebuie sa faca parte din "domeniile de activitate ale Comunitatii" (TCE, art. 138 D, noul art. 194). Parlamentul a largit aceasta formula, referindu-se in regulamentul sau interior (art. 156.5) la "domeniile de activitate ale Uniunii europene", formula ce include si problemele legate de al doilea si al treilea pilon. Iar Comisia petitiilor continua sa interpreteze intr-o maniera larga, declarand admisibile nu numai petitiile al caror subiect priveste tratatele si dreptul derivat, dar si pe cele care poarta asupra unor subiecte pertinente tinand cont de evolutia previzibila a dreptului comunitar sau asupra unor subiecte avand legatura cu actiunea unei institutii sau organ al Uniunii.
Petitiile privind protectia drepturilor omului in interiorul statelor membre - de exemplu, conditia persoanelor - sunt considerate admisibile in general, dar in astfel de cazuri petitionarul va fi informat de pozitia Parlamentului European si va primi sfatul de a se adresa organelor CEDO. Petitiile care poarta asupra unor probleme referitoare la dreptul intern al Statelor membre sunt declarate inadmisibile; litigiul intre un angajat si angajator, condamnarea pentru ascunderea de bunuri furate .
Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a capitalurilor, problemele sociale, discriminarea barbati-femei, protectia mediului si a animalelor, armonizarea fiscala sunt subiectele cel mai des abordate de petitionari.
Subiectul petitiei trebuie sa priveasca direct pe petitionar. Aceasta conditie, creatie a tratatului de la Maastricht, da prilejul unei interpretari largi, in linia practicii anterioare si nu impune petitionarului stabilirea existentei unui interes individual si personal ca urmare a succesului demersului sau, ci pur si simplu faptul ca problema supusa atentiei este obiectul unei preocupari efective.
Comisia petitiilor are sarcina de a stabili faptele mentionate in petitie. Ea poate proceda la audieri, la anchete la fata locului. Poate transmite petitia pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petitiilor sunt transmise Comisiei Europene care joaca un rol crucial in rezolvarea problemelor. In schimb, cooperarea se dovedeste mult mai putin satisfacatoare la nivelul Consiliului si a statelor membre.
Solutia data petitiei, daca aceasta este considerata intemeiata, depinde de natura cererii prezentate. Daca petitia releva o violare a dreptului comunitar de catre unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia sa intenteze un recurs in constatare a neindeplinirii obligatiilor (de exemplu discriminarea intre proprii cetateni si cetatenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare in muzeele grecesti). Daca lipsa este imputabila Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate fata de aceste institutii, cum ar fi interpelari, vot de rezolutie. El poate incerca si o rezolvare politica a problemei (numirea unui mediator in problema rapirii unor copii de catre tatal lor algerian).
Introdus prin TUE - art. 8D TCE (noul art. 21) si art. 138E (noul art. 195), acest recurs nejurisdictional a implicat crearea unei noi institutii, mediatorul.
Desi institutia este foarte raspandita in statele membre (sub diverse denumiri), ea nu cunoaste decat aplicatii limitate la nivel comunitar (de exemplu, mediatorul instituit de Comisie pentru a examina plangerile functionarilor).
De altfel, Parlamentul European considera ca recursul la mediator repeta inutil dreptul de petitionare; cu toate acestea Parlamentul European a adoptat in 1979 o rezolutie favorabila desemnarii unui ombudsman.
Profilul acestei institutii aminteste mai mult de ombudsman decat de mediatorul francez, deoarece mediatorul european apare intr-o anumita masura ca auxiliar al Parlamentului. Parlamentul numeste mediatorul pentru durata legislaturii si ii poate reinnoi mandatul. El poate cere Curtii de Justitie sa il declare demis pe mediator, dar numai in situatia in care acesta nu mai indeplineste conditiile necesare exercitiului functiunii sau se afla in culpa grava. El stabileste statutul (cu aprobarea majoritatii calificate a Consiliului si cu avizul Comisiei) si conditiile generale de exercitiu a functiilor mediatorului. Mediatorul prezinta in fiecare an un raport de activitate Parlamentului, iar bugetul sau este anexat celui al Adunarii.
Totusi, "mediatorul isi exercita atributiile in deplina independenta, in interesul general al Comunitatilor si al cetatenilor Uniunii. El nu solicita si nici nu accepta instructiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism" (Statutul mediatorului, art. 9.1).
Asa cum prevede tratatul (art. 138E.1, noul art. 195.1), in lupta sa contra "administrarii defectuoase ", mediatorul dispune de puterea de a actiona din proprie initiativa. El a folosit aceasta putere, de exemplu, pentru a incepe o ancheta, urmata de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele detinute de institutiile si organele comunitare sau asupra atitudinii Comisiei fata de plangerile privind incalcarea dreptului comunitar. Esenta atributiilor mediatorului ramane, totusi, examinarea plangerilor care ii sunt adresate.
a. Persoanele care au calitatea necesara pentru a adresa o plangere mediatorului sunt aceleasi care pot adresa o plangere Parlamentului: "orice cetatean al Uniunii sau . orice persoana fizica sau juridica avand resedinta sau sediul statutar intr-unul din Statele membre".
Identitatea celui care face plangerea trebuie clar precizata.
b. Regulile de forma nu sunt mai riguroase decat cele din materia petitiilor. Plangerea poate fi adresata mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea trebuie sa specifice obiectul.
c. In schimb, competenta ratione materiae a mediatorului are reguli cu totul specifice. Conform tratatului, mediatorul este competent a statua "asupra plangerilor . relative la cazuri de administrare defectuoasa in activitatea institutiilor si organelor comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si a Tribunalului de prima instanta in exercitiul atributiilor jurisdictionale" (TCE art. 138 E, alin. 1, noul art. 195, alin. 1).
Campul de interventie este, deci, mai ingust decat cel al Parlamentului cu privire la dreptul de petitionare, devreme ce exclude implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terte. De aceea un mare numar de plangeri sunt declarate inadmisibile pentru ca vizeaza proasta aplicare a dreptului comunitar de catre statele membre.
Notiunea de "administrare defectuoasa", nefiind definita nici de tratat, nici de statut, a revenit mediatorului aceasta sarcina. Ideea generala este ca "este administrare defectuoasa atunci cand un organism public nu actioneaza in conformitate cu un principiu avand pentru el forta obligatorie" . Mediatorul arata ca exemple: o neregularitate administrativa, o omisiune, un abuz de putere, o neglijenta, o procedura ilegala, o injustitie, o disfunctionalitate, o lipsa de competenta, o discriminare, o intarziere, o insuficienta sau un refuz de a acorda informatii. Ilegalitati si comportamente inoportune se imbina in aceasta lista. Notiunea de proasta administrare se dovedeste, ca si in dreptul intern, dificil de definit. Este exclusa, in orice caz, admisibilitatea plangerilor contra deciziilor politice, cum ar fi pozitia luata de Parlamentul European fata de problema testelor nucleare franceze in Pacific.
Mediatorul nu poate sa intervina intr-o procedura jurisdictionala, nici sa puna in discutie justetea unei decizii de justitie. El nu intervine nici in cazul in care Comisia de petitii examineaza sau a rezolvat o petitie avand acelasi subiect ca si plangerea. Dar se intampla si ca aceasta Comisie de petitii sa-i trimita o petitie cu care a fost sesizata.
d. Cel ce face plangerea trebuie sa o introduca in termen de 2 ani de cand a luat cunostinta de faptele incriminate. In prealabil, acesta trebuie sa fi intreprins demersuri administrative pe langa institutiile si organele in cauza. Contrar solutiei retinute in dreptul francez, agentii Comunitatilor Europene pot sesiza mediatorul cu plangeri privind relatiile lor de munca doar dupa epuizarea posibilitatilor de reclamatii administrative interne.
In cazul in care considera plangerea admisibila, mediatorul incepe studiul problemei. El dispune de o putere de ancheta pe langa institutiile si organele comunitare ca si pe langa agentii care sunt obligati sa depuna marturie la cererea sa (Statut, art. 3.2). Statele membre sunt obligate sa-i furnizeze informatiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasa a institutiilor sau organelor comunitare; aceasta reflecta frecventa suprapunere intre actiunea autoritatilor comunitare si cea a autoritatilor nationale insarcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de mediator prevede si cooperarea cu mediatorii nationali, tradusa deja in realitate.
In cazul in care constata o administrare defectuoasa, mediatorul are mai intai scopul de a cauta o solutie amiabila care sa elimine administrarea defectuoasa si sa dea satisfactie autorului plangerii. In caz contrar, el sesizeaza institutia sau organul in cauza, formuland un proiect de recomandare pentru solutionarea problemei. Institutia sau organul trebuie sa raspunda in urmatoarele 3 luni printr-un "aviz circumstantiat". Dupa ce mediatorul isi stabileste raportul, cu eventualele recomandari, il transmite institutiei vizate cat si Parlamentului European. Acestuia din urma ii revine obligatia de a intreprinde in caz de esec orice actiune pe care o considera oportuna pentru a stopa persistenta administratiei defectuoase. Bineinteles, autorul plangerii este informat despre derularea si rezultatul interventiei mediatorului
Unica inovatie a Tratatului de la Amsterdam este dispozitia art. 21, alin. 3 nou TCE, conform careia orice cetatean al Uniunii poate scrie oricarui organ sau institutii vizate de prezentul articol sau de articolul 7 "intr-una din cele 2 limbi oficiale ale Comunitatii" si sa primeasca un raspuns "redactat in aceeasi limba". Corespondentii sunt cele 5 institutii, Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor; judecatorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse.
Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitata, dar de un drept la raspuns, asadar de un drept la comunicare cu institutiile comunitare. Aceasta comunicare poate sa se refere la diverse probleme: cerere de informatii, comunicare de informatii ca urmare a unei cereri - de exemplu semnaland o infractiune adusa dreptului comunitar, reclamatii. Ar fi fost binevenita stabilirea unei legaturi cu dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului si ale Comisiei pe care il consacra noul art. 255 TCE. Si poate ar fi fost oportuna institutionalizarea practicii "plangerilor sau cererilor adresate Comisiei" privind nerespectarea dreptului comunitar care joaca un rol important in domeniul concurentei, dar nu se margineste la acest domeniu.
Este, deci, de dorit organizarea progresiva a dreptului persoanelor private la recursuri nejurisdictionale (sau extrajudiciare).
Instituirea in Tratatul de la Maastricht a dreptului "oricarui cetatean al Uniunii de a circula si de a se stabili in mod liber pe teritoriul Statelor membre" (TCE, art. 8A, alin. 1, noul art. 18 alin. 1) a pus capat, oarecum, controverselor si tensiunilor privind libera circulatie. Aceasta consacrare reafirma intarirea unei libertati, realizate cu mult timp inainte si care isi pierduse, chiar inaintea Tratatului asupra Uniunii Europene caracterul exclusiv economic.
Combinatia de cooperare interguvernamentala - consacrata in special prin acordurile Schengen - cu integrarea comunitara, precum si persistenta refuzului unor State de a elimina controlul la frontierele interioare "fac aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam" , care a incercat o punere in ordine a materiei.
Libertatea de circulatie si de sedere, drept al cetateanului Uniunii Europene, este recunoscuta resortisantilor statelor membre (sau resortisantilor comunitari), fiind generalizata progresiv in favoarea acestora si a familiilor lor.
a. Generalitati
Spre deosebire de art. 69 al Tratatului CECA, TCE nu contine vreo limitare bazata pe cetatenia lucratorilor care beneficiaza de libertatea de circulatie, cel putin daca luam in considerare dispozitiile art. 48.1 (noul art. 39,1) si ale art. 51.1 (noul art. 42.1).
Fiecare stat membru al Comunitatii ramane liber sa reglementeze care sunt cetatenii sai. Tratatele de aderare au exclus de la acest beneficiu pe cetatenii danezi rezidenti in Insulele Feroe ca si cetatenii din insulele anglo-normande si din insula Malta.
Cetatenii din tarile si teritoriile de peste mari care au cetatenia unui stat membru (in cazul Frantei este vorba de Noua Caledonie, Polinizia Franceza, Wallis si Futuna, Mayotte, Saint-Pierre si Miquelon; pamanturile australe si antarctice franceze nelocuite) sunt intr-o situatie din cele mai complexe. Ei nu se pot prevala de un drept de intrare si de sedere pentru a exercita o activitate salariata, ci doar pentru a exercita o activitate independenta. Acest fapt rezulta din aplicarea facuta dispozitiilor art. 135 (noul art. 186) si 132.5 (noul art. 183) din TCE .
b. Situatia cetatenilor din statele terte
Desi cetatenii din statele terte nu beneficiaza, in principiu, de libertatea de circulatie si de sedere, exista interactiuni ce se produc intre situatia lor si cea a cetatenilor comunitari.
Conform reglementarii comunitare in vigoare, membrii familiei unui cetatean al unui stat membru pot sa-l insoteasca pe acesta in tara de adoptie si sa exercite o activitate.
Conventiile incheiate intre Comunitate si state sunt prudente in ceea ce priveste, daca nu libera circulatie, dreptul de sedere acordat ca accesoriu al accesului la un loc de munca. Chiar din cele mai favorabile dintre ele, cu ar fi acordul de cooperare CEE-Maroc, lasa statelor membre o larga marja de asociere . Acordul de asociere incheiat in 1963 cu Turcia si protocolul aditional din 1970 sunt mai ingaduitoare datorita redactarii lor in perspectiva realizarii progresive a liberei circulatii a lucratorilor conform modalitatilor stabilite de Consiliul de Asociere. Dar Curtea a refuzat sa le recunoasca efectul direct , ceea ce impiedica pe lucratorii turci sa se prevaleze de liberul acces pe teritoriul statelor membre . In schimb, Decizia 1/80 adoptata de Consiliul de Asociere produce efect direct si confera cetatenilor turci un drept de sedere derivat din dreptul la munca, care le este recunoscut . Acest drept presupune, chiar si pentru lucratorii turci care au avut o ocupatie mai mult de 4 ani pe teritoriul unui stat membru, un interval rezonabil pentru a cauta un nou loc de munca (solutie asemanatoare celei din cazul Antonisse privind lucratorii comunitari). Membrii familiei au, in aplicarea art. 7 din Decizia 1/80, dreptul de a insoti lucratorul .
Acordul privind Spatiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 este cel mai favorabil in ceea ce priveste situatia cetatenilor statelor terte, intrucat art. 28 prevede libera circulatie intre statele membre ale CE si Statele AELE, dar aplicarea sa a ridicat unele probleme.
Cetatenii statelor terte, legal angajati de catre o intreprindere comunitara care efectueaza o prestare de servicii in alt stat membru, au dreptul de sedere in acest stat membru pentru intervalul de timp necesar executarii acestei prestari de servicii .
Perspectiva eliminarii controalelor la frontierele interne ale Uniunii si constituirea unui "spatiu de libertate, securitate si justitie" presupune o anumita armonizare a politicii statelor membre fata de admiterea si sederea cetatenilor statelor terte.
Dreptul de libera exercitare a unei profesii constituie, in dreptul comunitar ca si in dreptul intern, statutul de drept fundamental persoanei, iar Tratatul de la Amsterdam il consacra si il desavarseste.
Conform Cartei Sociale Europene, semnata la Torino la 18.10.1961, "orice persoana trebuie sa aiba posibilitatea de a-si castiga existenta prin exercitarea libera a unei profesii".
Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 8-9 decembrie 1989 proclama dreptul "oricarui lucrator de a exercita orice profesie sau meserie in Comunitate", drept care se realizeaza prin intermediul liberei circulatii (art.2).
In tratatele constitutive libertatea profesionala apare mai putin ca un drept al persoanei si mai mult ca un instrument de mobilitate a agentilor economici, a lucratorilor in general. Libera exercitare a unei activitati profesionale pe care o poate revendica o societate comerciala doritoare sa se implanteze intr-un alt stat membru profita actionarilor si altor categorii de asociati si ramane un element de acces la piata serviciilor si un drept fundamental al persoanei. Chiar daca societatile beneficiaza de acest drept in ordinea juridica comunitara, ele sunt un instrument de actiune economica.
Principiul liberului acces la o profesie, beneficiarii sai, ca si locurile de munca excluse sunt determinate prin intermediul celor trei libertati consacrate prin TCE.
Tratatul CE distinge trei libertati.
a. Libera circulatie a lucratorilor si liberul acces la locurile de munca salariate
Libera circulatie a lucratorilor, asa cum o prevede art. 48 (noul art. 39) TCE, cuprinde 2 elemente:
- "Eliminarea tuturor discriminarilor bazate pe nationalitate . in ceea ce priveste angajarea, remunerarea si alte conditii de munca", de unde recunoasterea dreptului de a "raspunde locurilor de munca oferite efectiv" si
- Libertatea de circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre.
b. Libertatea de stabilire
In virtutea art. 52 alin. 2 TCE (noul art. 43 alin. 2) "libertatea de stabilire implica accesul la activitati independente si la exercitarea lor, precum si constituirea si gestionarea de intreprinderi" intr-un alt stat membru. Ea implica instalarea in tara de adoptie pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei intreprinderi. Ca si libera circulatie a lucratorilor, libertatea de stabilire este compusa din doua elemente: dreptul de acces la o profesie si cel de exercitare al profesiei.
In principiu, activitatea independenta este exercitata cu titlu permanent, fapt ce distinge stabilirea de libera prestare de servicii.
c. Libera prestare de servicii
c.1. Notiunea de servicii
Tratatul CE considera ca servicii prestatiile furnizate contra unei remuneratii de catre agenti economici independenti, iar in absenta unei remuneratii nu exista prestare de servicii.
Miscarile de capitaluri apartin domeniului serviciilor, ca si alte activitati cu caracter industrial, comercial, activitatile artizanale si activitatile profesiilor liberale pe care tratatul le plaseaza in capitolul consacrat serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice.
Definind o astfel de intreprindere este important de conturat activitatile care apartin productiei serviciilor de cele care apartin liberei circulatiei a marfurilor. Exemplul clasic este cel al activitatilor audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe casetele video sunt marfuri.
c.2. Continutul liberei prestari de servicii
Conform art. 50 TCE (noul art. 60), libera prestare de servicii permite prestatorului sa exercite cu titlu temporar activitatea in tara unde este furnizata prestatia. Aplicarea dreptului comunitar presupune ca prestatorul si destinatarul serviciului sa nu fie din acelasi stat. Cel mai adesea cel care trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplaseaza pentru a-si reprezenta clientul in fata tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi facuta si de destinatarul prestatiei, de exemplu turistul sau bolnavul care merge in alt stat membru pentru a primi ingrijiri.
Criteriul distinctiei se bazeaza pe opozitia intre caracterul permanent, continuu, al stabilirii si caracterul provizoriu pe care il prezinta activitatea de prestare de servicii.
a. Libertatea de circulatie sau de sedere si libertatea profesionala nu coincid intotdeauna
Dreptul de sedere permite, in mod normal, studentilor, sa se pregateasca pentru exercitarea unei functii mai degraba decat sa acceada la ea. In schimb, nimic nu opreste un student sa aiba in acelasi timp calitatea de lucrator si sa beneficieze de regimul acestuia din urma; este de ajuns sa indeplineasca activitati reale si efective cu timp redus si nu marginale si accesorii.
b. Nationalii si libertatea profesionala comunitara
Problema se pune atunci cand un cetatean al unui stat membru reclama faptul ca tratamentul pe care i-l impune propriul drept national este mai putin favorabil decat cel de care beneficiaza cetatenii altor state membre din partea acelui stat. Aceasta situatie este des calificata ca "discriminare inversa (pozitiva)", deoarece cetateanul nu beneficiaza de egalitate de tratament cu ceilalti cetateni comunitari.
Principiul ramane ca cetateanul nu se poate prevala de dreptul comunitar cand se gaseste intr-o situatie "pur interna".
c. Cetatenii statelor terte
Conditia cetatenilor statelor terte este, in principiu, si mai defavorabila in ceea ce priveste libertatea profesionala decat era in privinta liberei circulatii. Odata admis, pe teritoriul unui stat membru, cetateanul unui stat tert este autorizat, daca nu la sedere, cel putin la circulatie in alte state membre. Restrictia cu privire la sedere este dublata de statutul profesional riguros, formand un tot logic. Fiecare stat ramane suveran in a-si stabili propria politica de imigratie.
Principiul ramane ca cetatenii statelor terte beneficiaza de libertate profesionala doar pe baza acordurilor internationale semnate de Comunitate. O parte din aceste acorduri prevede fie un "tratament nediscriminatoriu", fie un "tratament nu mai putin favorabil" decat cel acordat cetatenilor comunitari (acordurile PECO). Efectul lor este totusi limitat de faptul ca dispozitiilor respective nu le este recunoscut efectul direct.
Dreptul international a recunoscut statelor posibilitatea de a exclude strainii de la exercitarea functiilor publice, cat si de la exercitarea asa-ziselor drepturi "politice", cum ar fi dreptul de a alege, de a fi ales si chiar de a participa la conducerea sindicatelor.
Tratatul CE a exclus din domeniul de aplicare al libertatii profesionale "locurile de munca din administrarea publica" (art. 48.4, noul art. 39.4).
a. Locurile de munca salariate
Conform art. 48.4 TCE (noul art. 39.4), "dispozitiile prezentului articol nu sunt aplicabile locurilor de munca din administratia publica". Aceasta limitare a liberei circulatii priveste un numar considerabil de locuri de munca. Accesul la functia publica se face din drepturile politice rezervate nationalilor.
b. Activitatile nesalariate
Dispozitiile din art. 55 (noul art. 45) TCE excepteaza de la aplicarea dispozitiilor in materia dreptului de stabilire "activitatile care participa, chiar cu titlu ocazional, la exercitiul autoritatii publice". Aceeasi restrictie se aplica liberei prestari de servicii prin intermediul trimiterii pe care o face art. 66 TCE (noul art. 55) la dispozitia precedenta.
Libertatea profesionala presupune accesul la profesie si exercitarea profesiei.
a. Principiul nediscriminarii si regula tratamentului national
Regula cardinala a dreptului comunitar, principiul nediscriminarii este inscris de Tratatul CE in fruntea celor 3 libertati care concretizeaza libertatea profesionala. Libera circulatie a lucratorilor implica "eliminarea oricarei discriminari bazata pe nationalitate" (art. 48.2, noul art. 39.2). Stabilirea (art. 52 alin. 2, noul art. 43 alin. 2) si prestarea de servicii (art. 60, noul art. 50) se fac in tara de adoptie "in aceleasi conditii pe care tara le impune propriilor cetateni". Nediscriminarea presupune ca cetateanul comunitar sa beneficieze de acelasi tratament ca cel national.
b. Discriminarile directe si indirecte
Libertatea profesionala se bucura de o protectie identica a celei acordate liberei circulatii a marfurilor sau egalitatii dintre barbati si femei si se intinde asupra discriminarilor indirecte. Principiul nediscriminarii interzice "nu numai discriminarile bazate pe cetatenie, ci si toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferentiere, ajung la acelasi rezultat .
Prestarea numitor locuri de munca propriilor cetateni constituie o discriminare directa usor de cenzurat (CJCE, 3 iunie 1986, Comisia/Franta, 307/84 precitata - accesul la locuri de munca permanente in spitale era rezervat cetatenilor francezi).
Principiul tratamentului national sau al egalitatii de tratament constituie regula cea mai importanta in practica.
a. Accesul lucratorilor salariati la un loc de munca
Regulamentul 1612/68 recunoaste cetateanului comunitar dreptul de a beneficia de aceeasi prioritate in accesul la locurile de munca disponibile ca si cetatenii statului de adoptie. Orice discriminare este eliminata, ca si recurgerea la proceduri de recrutare impuse strainilor (art. 3.2), impunerea unui numar de locuri de munca accesibile (art. 4) sau supunerea la criterii medicale sau profesionale discriminatorii (art. 6). Sotul si copiii sub 21 de ani sau aflati in intretinere beneficiaza de acelasi drept, chiar daca nu au nationalitatea unuia din statele membre (art. 11).
b. Accesul la o activitate independenta
Dreptul de acces la o activitate independenta este asigurat de libertatea de stabilire (art. 52 si urmatoarele TCE, noul art. 43 si urmatoarele).
Regimul sediului secundar difera de cel al celui principal.
In ceea ce priveste sediul principal, adica crearea sau transferul intr-un stat membru al sediului principal al activitatii profesionale, beneficiul dreptului comunitar este dobandit din momentul in care fondatorul intreprinderii are nationalitatea unui stat membru. Este suficient deci sa fie resortisantul unui stat membru, daca e persoana fizica. Daca este vorba de o societate, ea trebuie constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru si avand sediul statutar, administratia centrala sau sediul principal in interiorul Comunitatii (art. 58 alin. 1, TCE, noul art. 48 alin. 1).
a. Recunoasterea mutuala a diplomelor in scopuri profesionale
Recunoasterea mutuala a diplomelor constituie modalitatea cea mai semnificativa si cea mai importanta in practica de recunoastere mutuala a calificarilor profesionale. In anumite cazuri accesul la o profesie este subordonat, insa, unei anumite calificari care rezulta din experienta profesionala.
Recunoasterea diplomelor este numai in scopuri profesionale care difera de recunoasterea academica. Recunoasterea profesionala confera cetateanului statului membru care detine o diploma eliberata intr-un alt stat membru dreptul de a accede in orice alt stat al Uniunii la profesiile pentru care accesul este conditionat de o calificare. Ideea de baza este ca daca cineva este calificat pentru exercitarea unei profesii intr-un stat - care este cel mai des, dar nu obligatoriu, statul al carui cetatean este - este calificat pentru exercitarea acesteia in orice stat al Uniunii Europene. Recunoasterea academica este o recunoastere de diploma cu titlul de formare dobandita intr-un alt stat ca fiind echivalenta diplomei nationale pentru continuarea studiilor. Ea are ca obiect direct asigurarea mobilitatii studentilor si nu a lucratorilor, chiar daca contribuie la favorizarea acesteia.
Doua tipuri de directive vizand recunoasterea diplomelor in scopuri profesionale au aparut: directive sectoriale si directive generale.
a.1. Directive sectoriale de recunoastere mutuala a diplomelor
Reglementand in mod specific o profesie, ele privesc 3 sectoare: profesiile din domeniul sanatatii, profesia de arhitect si profesia de avocat.
a.1.1. Profesiile din domeniul sanatatii
Aceste profesii sunt beneficiare ale recunoasterii mutuale a diplomelor datorita unor similitudini importante: "corpul uman este acelasi peste tot".
Directivele, in materie, privesc formarea:
- medicilor (Directivele 73/362 si 75/363 din 16 iunie 1975 codificate prin Directiva 93/16 din 5 aprilie 1993);
- infirmieri generali (Directivele 77/452 si 77/453 din 25 iunie 1977);
- stomatologi (practicieni ai artei dentare) (Directivele 78/686 si 79/687 din 25 iulie 1978);
- veterinari (Directivele 78/1026 si 78/1027 din 18 decembrie 1978);
- moase (Directivele 80/154 si 80/156 din 21 ianuarie 1980);
- farmacisti (Directivele 85/432 si 85/433 din 24 septembrie 1985).
Recunoasterea diplomelor este valabila atat in ce priveste accesul la profesie, cu titlu salariat sau independent, cat si pentru simpla prestare de servicii, cu exceptia profesiei farmaceutice in aceasta ultima privinta.
Recunoasterea diplomei permite cetateanului comunitar sa beneficieze de dreptul de a se stabili in statul de adoptie, cu conditia de a se supune procedurii de admitere impusa nationalilor si care revine fie administratiei, fie organizatiei profesionale.
a.1.2. Profesia de arhitect
Este reglementata de o singura directiva (Directiva 85/134 din 10 iunie 1985). Aceasta directiva prevede recunoasterea de catre alte state membre a diplomelor care sanctioneaza formarea de nivel universitar, cu o durata minimala si cu un anumit numar de ore.
a.1.3. Profesia de avocat
Prin Directiva 77/249 din 22 martie 1977 se reglementeaza prestarea de servicii si se instituie o recunoastere mutuala, nu a diplomei, ci a calitatii de avocat. Avocatul autorizat sa profeseze intr-un stat membru poate asigura reprezentarea si apararea in justitie a unui client in alt stat membru, fara sa fie tinut sa aiba o resedinta sau sa fie inscris intr-o organizatie profesionala a acestui stat membru. El trebuie sa respecte atat deontologia statului de origine, cat si a statului de adoptie.
Directiva 98/5 din 16 februarie 1998 autorizeaza avocatul sa exercite, permanent, profesia, sub titlul sau profesional de origine (art. 120) din momentul in care se inscrie pe langa autoritatea competenta a statului de adoptie (art. 3).
a.2. Directivele generale de recunoastere mutuala a diplomelor
Directiva 89/48 din 21 decembrie 1988 priveste profesiile reglementate a caror exercitare este subordonata detinerii unei diplome sanctionand cu ciclu de studii postsecundar de cel putin 3 ani. Directiva 92/51 din 18 iunie 1992 o completeaza, vizand diplomele ce sanctioneaza cel putin un an de studii postsecundare.
Profesiile vizate sunt doar profesiile "reglementate" (altele decat cele reglementate de directivele sectoriale) pe care directivele le concep ca fiind acelea al caror exercitiu "este subordonat direct sau indirect prin dispozitii legislative regulamentare sau administrative" detinerii de diplome (Directiva 89/88) sau a unui titlu de formatie sau a unei atestari de competenta (Directiva 92/51).
Spre deosebire de regimul instituit prin directivele sectoriale, recunoasterea mutuala a diplomelor nu mai este automata in sistemul directivelor generale. Aceste directive se probeaza pe prezumtia conform careia formarile primite sunt compatibile de la un stat la altul. Dar, daca se stabileste ca lucrurile nu stau altfel, statul de adoptie are dreptul de a cere fie o experienta profesionala complementara pentru a compensa durata mai mica de studii, fie un stagiu de adaptare sau un examen de aptitudine de tipul celor cerute chiar de el. Alegerea intre stagiu si examenul de aptitudine este lasata cetateanului comunitar, mai putin in ce priveste profesiile de consiliere sau de asistenta privind dreptul national (profesii juridice).
a.3. Recunoasterea diplomelor si calificarilor in absenta directivelor
Recunoasterea diplomelor isi pierde caracterul sau automat si semiautomat in momentul in care ne aflam in afara domeniului directivelor. Autoritatile nationale raman, insa, obligate sa aprecieze de maniera obiectiva corespondenta dintre cunostintele si calificarile cerute de legislatia nationala si cele care au fost dobandite in alt stat membru. Doar in cazul in care corespondenta este partiala, statul de adoptie este in drept sa ceara celui interesat sa demonstreze dobandirea acelor cunostinte si calificari care ii lipsesc, statuand printr-o decizie motivata, susceptibila de recurs jurisdictional.
a. Accesul la studii
Principiul fundamental este cel al egalitatii de tratament a tuturor cetatenilor comunitari. Aplicatie a regulii nediscriminarii, acest principiu a fost abordat la inceput ca unul din drepturile lucratorului migrant consacrat in art. 7 din Regulamentul 1612/68 cu privire la invatamantul in scolile profesionale si in centrele de readaptare sau de reeducare.
Cetatenii comunitari care nu au nici calitatea de lucrator migrant, nici pe cea de copil de lucrator migrant, constituie un al doilea cerc de beneficiari. Ei dispun de dreptul de sedere, dar limitat la durata studiilor si subordonat conditiei de a dispune de resurse suficiente si de o asigurare de sanatate.
b. Mobilitatea din cursul studiilor
Recunoasterea mutuala a diplomelor in scopuri profesionale faciliteaza mobilitatea, permitand unui cetatean european sa-si urmeze studiile in oricare alt stat, inclusiv in statul de origine. Ea nu permite fractionarea unui ciclu de studii in formatii urmate in state diferite. Pentru aceasta este nevoie de recunoastere academica pentru ca titlul de formare dobandit in alt stat membru sa fie recunoscut ca echivalentul diplomei nationale pentru continuarea studiilor.
Protectia sociala contine, pe de o parte, regulile care vizeaza asigurarea protectiei lucratorului salariat in relatia de munca, iar pe de alta parte, regulile care asigura protectia oricarei persoane impotriva anumitor riscuri sociale (securitatea sociala).
1. Politica europeana comuna
a. Accesul la un loc de munca
Accesul la un loc de munca constituie primul drept al lucratorului. Cresterea somajului a determinat constientizarea faptului ca promovarea locului de munca trebuia sa fie unul din obiectivele majore ale politicii sociale (art. 121, noul art. 136 TCE).
Regimul juridic al accesului la un loc de munca este susceptibil sa exercite o influenta asupra nivelului locurilor de munca. Desi a fost conceput, in principal, in ideea mobilitatii lucratorilor (libera circulatie a lucratorilor), nu se poate contesta importanta drepturilor pe care le consacra.
a.1. Contractul de munca
Directiva 91/533 din 14 octombrie 1991 impune angajatorului obligatia de a informa lucratorul asupra aspectelor esentiale ale contractului de munca: identitatea partilor, relatii de munca, calitatea muncii, durata zilnica sau saptamanala a muncii, cuantumul remuneratiei si accesoriilor sale, durata concediului platit, data inceputului contractului, durata estimativa, durata intervalelor de preaviz, conventiile colective aplicabile.
Lucratorul trebuie sa dispuna de un recurs jurisdictional, daca este cazul, dupa un recurs la alte autoritati.
Statele pot sa excluda de la aplicarea directivei contractele pe o durata inferioara sau egala cu o luna sau cele care prevad o durata saptamanala de mai putin de 8 ore.
b. Conditiile de lucru
b.1. Organizarea timpului de lucru
Reglementarea comunitara este data de Directiva 93/104 din 23 noiembrie 1997 cu privire la anumite aspecte ale organizarii timpului de munca , pe care Curtea a considerat-o, pe buna dreptate, bazata pe art. 118A TCE (noul art. 137, pentru ca obiectivul sau esential este protectia sanatatii lucratorilor . Aceasta directiva stabileste reguli minimale privind perioadele de repaus si de instalare ca si cu privire la munca in timpul noptii si ritmul de lucru. Ea impune mai ales un repaus zilnic de 11 ore consecutive in cursul fiecarui interval de 24 de ore (art. 3), un timp de pauza in caz de munca zilnica depasind 6 ore (art. 4), un repaus saptamanal - in principiu duminica - de 24 de ore fara intrerupere la care se adauga cele 11 ore de repaus zilnic (art. 5) si 4 saptamani de concediu platit anual (art. 7). Pe de alta parte directiva stabileste, la 48 de ore in medie, durata maxima de lucru saptamanala (art. 6) si prevede garanti specifice pentru lucratorii de noapte, pe langa limitarea la 8 ore din 24 de ore (art. 8).
b.2. Protectia securitatii si sanatatii lucratorilor
Aceasta protectie isi gaseste fundamentul art. 55 al Tratatului CECA, care impune dezvoltarea 'securitatii muncii' in industriile carboniera si siderurgica. Tratatul CEEA consacra un capitol protectiei lucratorilor si populatiei impotriva radiatiilor ionizante (art. 30-39) si permite elaborarea unei reglementari specifice. Pe baza art. 117, 118 si mai ales 118 A TCE, Consiliul a putut adopta o abundenta legislatie, textul fundamental fiind Directiva cadru 89/391 din 12 iunie 1989 cu privire la punerea in aplicare a masurilor vizand promovarea ameliorarii securitatii si sanatatii lucratorilor la locul de munca .
Ulterior, in limitele Directivei cadru, Consiliul a adoptat o serie de directive particulare adaptand si precizand protectia in domenii specifice ca: echipamente de lucru (89/655 din 30 noiembrie 1989, modificata prin directiva 95/63), utilizarea protectiilor individuale (89/656 din 30 noiembrie 1989), munca pe ecran (90/270 din 29 mai 1990), expunerea la substante carcinogene (90/394 din 29 mai 1990), expunerea la agenti biologici (90/679 din 26 noiembrie 1990), sistemul de alerta (92/58 din 24 iunie 1992), protectia femeilor insarcinate (92/85 din 19 octombrie 1992)
Directiva din 22 iunie 1994[29] cu privire la protectia tinerilor sub varsta de 18 ani urmareste un obiectiv similar si vizeaza prevenirea exploatarii economice. Ea interzice orice munca pentru tinerii sub varsta de 15 ani sau supusi unei obligatii legale de invatamant, impune protectia impotriva riscurilor particulare inerente varstei tinere si limitari ale duratei de munca.
Agentia Europeana pentru securitatea si sanatatea muncii, instituita la 18 iulie 1994 (regulamentul 2062/94 al Consiliului), asista Comisia si statele in cunoasterea informatiilor cu privire la sanatatea si securitatea lucratorilor.
c. Protectia locului de munca si a veniturilor lucratorului
c.1. Protectia in caz de concedieri colective
Ea este reglementata prin Directiva 75/129 din 17 februarie 1975, modificata prin Directiva 92/56 din 24 iunie 1992[30] care priveste incetarile contractului de munca, atat economice cat si colective, intervenite la initiativa angajatorului. Acesta din urma are obligatia sa consulte in timp util reprezentantii personalului in vederea ajungerii la un acord asupra posibilitatilor de a evita sau reduce concedierile si asupra masurilor sociale auxiliare.
c.2. Pastrarea drepturilor lucratorilor in caz de transfer
Directiva 77/187 din 14 februarie 1977[31] se aplica transferurilor din intreprinderi, institutii sau parti din institutii cu un alt sef de intreprindere ca urmare a unei cesiuni sau fuziuni. Trebuie insa ca intreprinderea sa subziste ca entitate economica .
Cedentul si cesionarul sunt obligati sa informeze si sa consulte organizatiile lucratorilor. Mai ales salariatii intreprinderii transferate sunt protejati impotriva oricarei concedieri colective, intrucat cesionarul, in patrimoniul caruia sunt transmise drepturile si obligatiile rezultand din contractul de munca, este obligat sa ii mentina in locul lor de munca (art. 3 si 4). Daca, in urma unei modificari substantiale ale conditiilor de munca salariatul rupe contractul, aceasta reziliere este considerata ca survenind in urma faptului angajatorului.
c.3. Protectia in caz de insolvabilitate a angajatorului
Directiva 80/97 din 20 octombrie[33] obliga statele sa instituie un sistem de garantie care sa asigure plata creantelor de remuneratie a salariilor si a indemnizatiilor complementare ramase neplatite. Starea de insolvabilitate este atestata de deschiderea procedurii colective care vizeaza satisfacerea creditorilor. Obligatia de garantie poate fi plafonata cu conditia de a asigura plata unui minim (in general ultimele 3 luni de salariu); ea se intinde asupra cotizatiilor legale de securitate sociala, cu exceptia cazului cand legislatia nationala dispune altfel si poate acoperi cotizatiile la regimuri profesionale complementare.
d. Participarea lucratorilor la mersul intreprinderii
In stadiul actual participarea imbraca 3 forme:
- informarea si consultarea reprezentantilor lucratorilor este prevazuta in cazul transferurilor de intreprinderi si al protectiei sanatatii si securitatii personalului
- participarea la rezultate, capital si beneficiu nu este decat obiectul unei simple recomandari (92/443 din 27 iulie 1992)[34]
- la aproape 2 decenii dupa depunerea 'propunerii VREDELING', Consiliul a adoptat la 22 septembrie 1994 'Directiva 94/45 vizand instituirea unui Comitet European al Intreprinderilor sau a unei proceduri in intreprinderi de dimensiune comunitara si in gruparile de intreprinderi de dimensiune comunitara pentru informarea si consultarea lucratorilor[35].
Neconsultarea Comitetului European de Intreprindere a fost considerata ca ilicita in cazul inchiderii uzinei Renault din Vilvorde[36].
e. Egalitatea de tratament intre barbati si femei
e.1. Principiul si reglementarea sa
Desi egalitatea de tratament nu se aplica numai in dreptul relatiilor de munca, ea are legaturi foarte stranse cu acest domeniu, deoarece isi gaseste in acesta nu numai principalul domeniu de aplicare, ci si originile.
Singura recunoastere a principiului de catre Tratatele fondatoare se afla in art. 119 TCE (noul art. 141) care impune egalitatea de remuneratie. Cazurile DEFRENNE au dat Curtii ocazia de a recunoaste efectul direct al art. 119[37], fapt care a contribuit la curmarea imobilismului statelor, inainte ridicarea eliminarilor bazate pe sex la rang de drept fundamental al persoanei avand valoare de principiu general in dreptul comunitar .
Consiliul a adresat Statelor 2 recomandari: la 24 noiembrie 1991 pentru lupta impotriva hartuirii sexuale, la 31 martie 1992 cu privire la supravegherea copiilor. Comisia a invitat statele sa promoveze o participare echilibrata in luarea deciziilor . Pe langa aceasta, actiunea normativa este completata de punerea in practica a programelor de actiune (al patrulea program acopera anii 1996-2000) si de numeroase initiative ale Comisiei.
e.2. Intinderea principiului egalitatii
Domeniul material de aplicare este definit prin directive: pe langa securitatea sociala, el priveste remuneratiile (Directiva 71/117 din 10 februarie 1975 ), accesul la un loc de munca, la formarea si la promovarea profesionala si la conditiile de munca (Directiva 76/207 din 9 februarie 1976).
Notiunea de remuneratie este interpretata larg ca incluzand toate prestatiile platite lucratorului in baza relatiei de munca[40], incluzand prestatiile platite dupa incetarea activitatii si permite evitarea exceptiilor in privinta egalitatii din domeniul securitatii sociale si conditiile de concediere sunt incluse in conditiile de munca (Directiva 76/207, art. 5.1).
Beneficiarii sunt lucratorii, inclusiv persoanele care sunt in cautarea unui loc de munca, fie ca este vorba de sectorul privat sau de cel public[41].
Discriminarile interzise
Fiind vorba de remuneratie, Directiva 71/117 impune egalitatea pentru 'aceeasi munca sau pentru o munca careia ii este atribuita o valoare egala', iar criteriul muncii de aceeasi valoare a fost reluat in noul art. 141, in timp ce vechiul art. 119 nu se referea decat la notiunea de munca. Evaluarea trebuie facuta printr-o luare in considerare obiectiva a naturii muncii de indeplinit[42].
Dreptul comunitar interzice nu numai discriminarile directe, cum ar fi concedierea unei femei datorita faptului ca era insarcinata[43], dar si discriminarile indirecte. Astfel, Curtea cenzureaza orice situatie dezavantajoasa care afecteaza un procent de femei sensibil superior celui de barbati, cu exceptia cazului cand angajatorul se poate prevala de 'factori justificati in mod obiectiv si straini oricarei discriminari bazate pe sex'.
e.3. Derogarile la egalitatea de tratament
Exista doua serii de derogari cu privire la egalitatea de tratament.
a. Prima priveste excluderile din domeniul de aplicare a principiului egalitatii pe care statele sunt autorizate sa le mentina. Ele sunt mai putin numeroase in ce priveste relatiile de munca decat cu privire la securitatea sociala, mai ales pentru ca, in conformitate cu art. 119 TCE (noul art. 141), ele nu pot sa priveasca remuneratiile. Directiva 76/207 autorizeaza statele sa excluda activitatile profesionale pentru care, datorita naturii sau a conditiilor de exercitiu, sexul constituind o conditie determinanta (art. 2.2), de exemplu locurile de munca din administratia penitenciara sau politie. Dar, Curtea interpreteaza foarte strict aceasta dispozitie .
b. O a doua serie de derogari, stabilite in favoarea femeilor, pune probleme si mai delicate datorita faptului ca arata complexitatea notiunii de egalitate de tratament.
Directiva 76/207 'nu se opune dispozitiilor relative la protectia femeii, mai ales in ce priveste sarcina si maternitatea' (art. 2.3), nici cu privire la 'masurile vizand promovarea egalitatii de sanse intre barbati si femei, in special remediind inegalitatile de fapt care afecteaza sansele femeilor' (art. 2.4).
Protectia sarcinii si a maternitatii, reglementata de Directiva 92/85 din 19 octombrie 1992[45], constituie o derogare pe care Curtea o interpreteaza strict. Ea autorizeaza legiuitorul national sa interzica lucrul in timpul noptii pentru femeile insarcinate , dar nu sa transforme in principiu interzicerea lucrului in timpul noptii pentru toate femeile .
Promovarea 'egalitatii de sanse' conduce in mod clar la discriminari pozitive ce vizeaza remedierea inegalitatilor de fapt care, dincolo de egalitatea formala, impiedica egalitatea reala intre barbati si femei.
Tot astfel, judecatorul comunitar nu putea ramane insensibil, chiar inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la determinarea pe care o aratase acesta in favoarea promovarii egalitatii dintre barbati si femei. Conform art. 3.2 nou TCE, in toate actiunile pe care le intreprinde, Comunitatea trebuie 'sa incerce sa elimine inegalitatile si sa promoveze egalitatea intre barbati si femei'.
1. Generalitati
Sistemele de securitate sociala asigura protectia persoanelor impotriva anumitor riscuri sociale ca bolile, batranetea, somajul, maternitatea, statele membre ale Uniunii Europene avand un nivel inalt de protectie sociala. Dar, sistemele lor de securitate sociala, a caror finantare constituie o sarcina dificila pentru economie, sunt in criza: cheltuielile legate de boala, pensie, somaj nu inceteaza sa creasca in timp ce slabirea, chiar disparitia cresterii economice, face finantarea din ce in ce mai dificila. Acest context a impiedicat orice largire notabila a competentei comunitare care ramane identica celei din 1958 .
Principiul ramane ca securitatea sociala tine de competenta statelor. Carta comunitara a drepturilor sociale din 1989 stabileste ca obiectiv instituirea unei protectii sociale adecvate, dar acest obiectiv trebuie realizat 'dupa modalitati specifice fiecarei tari' (art. 100). Tine, deci, de 'statele membre sa stabileasca principiile si organizarea propriilor sisteme'[49].
Totusi, dreptul comunitar se limiteaza, in principal, (a se vedea in sens contrar Recomandarile 66/462 din 20 iulie 1966 si 90/326 din 22 mai 1990 ale Comisiei invitand la o armonizare a indemnizatiilor bolilor profesionale) sa asigure coordonarea regimurilor aplicabile lucratorilor migranti in asa fel incat acestia sa-si pastreze drepturile dobandite sau in curs de dobandire.
2. Domeniul de aplicare al regulamentelor comunitare
2.1. Persoanele beneficiare
Acestea sunt lucratorii, membrii familiei lor si mostenitorilor lor, carora li se aplica legislatia mai multor state membre.
2.1.1. Lucratorii
Lucratorul salariat beneficiaza de coordonarea regimurilor de securitate sociala, daca indeplineste conditiile urmatoare prevazute de Regulamentul 1408/71:
- trebuie sa fie cetatean al unuia din statele membre la momentul exercitarii muncii, sau apatrid sau refugiat cu resedinta pe teritoriul unui stat membru;
- trebuie sa fie sau sa fi fost supus ca lucrator legislatiei unuia sau unora din statele membre, adica unui regim obligatoriu sau voluntar de securitate sociala, conditiile de afiliere la aceste regimuri fiind determinate de legislatia nationala[50]
- lucratorii frontalieri si cei sezonieri intra in campul de aplicatie al regulamentului
2.1.2. Membrii familiei si supravietuitori
Regulamentul 1408/71 se aplica acestora oricare ar fi cetatenia lor (art. 2.1). El se aplica si supravietuitorilor unui lucrator care a fost supus legislatiei unui stat membru, chiar daca nu este cetatean comunitar, din momentul in care supravietuitorii sunt cetateni ai unui stat membru, apatrizi sau refugiati (art. 2.2.)
2.2. Prestatiile respective
Coordonarea priveste legislatiile relative la ramurile securitatii sociale ce privesc prestatiile de boala si de maternitate, invaliditate, batranete, supravietuitori, accidente de munca sau boli profesionale, deces, somaj si prestatii familiale (art. 14)
Termenul legislatie acopera regulamentele, masurile de aplicare si dispozitiile statutare, dar nu si dispozitiile pur conventionale (cu exceptia declaratiei contrare a statului).
Spre deosebire de prestatiile de securitate sociala, prestatiile de asistenta sociala nu sunt acoperite de Regulamentul 1408/71 (art. 4.4). Distinctia dintre cele doua categorii de prestatii se bazeaza nu pe calificarea atribuita de legiuitor, ci pe finalitatile si conditiile de acordare a prestatiei.
3. Principiile directoare ale coordonarii
Regulile coordonarii sunt foarte complexe si variaza in functie de diferitele categorii de prestatii.
3.1. Determinarea legii nationale aplicabile
Pentru a evita orice conflict de legi, este aplicabila o singura legislatie lucratorului migrant (principiul unicitatii legii, art. 13-1, cu rare exceptii)
Acest principiu sufera totusi numeroase exceptii. Lucratorii detasati raman supusi legii statului in care erau angajati anterior, in cazul in care detasarea lor nu depaseste 12 luni si nu sunt trimisi pentru a inlocui un alt lucrator ajuns la finalul perioadei de detasare (art. 14-a). Legea sediului intreprinderii se aplica si angajatilor din transporturile internationale (art. 14-1 b) si intreprinderilor frontaliere (art. 14-1 d). Legea statului de resedinta se aplica lucratorilor care-si exercita activitatea in 2 sau mai multe state membre (art. 14-1).
3.2. Egalitatea de tratament
Orice discriminare bazata pe nationalitate este interzisa, fie directa, fie indirecta[51], cum ar fi clauzele de rezidenta (art. 10-1) sau faptul de a subordona acordarea unei alocatii nationalitatii copiilor . Aceasta exigenta se impune nu numai statelor, dar si autoritatilor comunitare.
Aici se adauga obligatia de nediscriminare dintre barbati si femei, aplicatie a unui principiu general al dreptului comunitar reluat in directiva 79/7 din 19 decembrie 1978[53] relativa la punerea progresiva in aplicare a principiului egalitatii de tratament dintre barbati si femei in materie de Securitate sociala, caruia Curtea i-a recunoscut efectul direct , apoi in Directiva 86/378 din 24 iulie 1986 relativa la regimurile profesionale, adica la regimurile acoperind lucratorii unei intreprinderi, unui grup de intreprinderi sau a unui sector de activitate si Directiva 86/613 din 11 decembrie 1986 cu privire la activitatea independenta, inclusiv agricola.
Directive care vizeaza asigurarea egalitatii de acces la regimurile securitatii sociale, cotizatii si prestatii, au suscitat un important contencios, cu atat mai mult cu cat recunosc statelor o putere de derogare deloc neglijabila, cum este cazul stabilirii varstei de pensionare.
Ca si lucratorii salariati odata, marginalizatii sunt intr-o situatie precara care ii opreste de la beneficiile unei calitati minimale a vietii, pentru ca nu pot nici 'sa participe de maniera convenabila la viata economica si sociala a societatii in care traiesc, nici sa se inscrie cu succes intr-un proces de integrare economica si sociala' (Recomandarea Consiliului 92/441, 24 iunie 1992 fata de criteriile comune relative la resursele si prestatiile suficiente in sistemele de protectie sociala).
1.3.1. Marginalizarea sociala
Lupta contra marginalizarii sociale a devenit un obiectiv major al politicilor sociale ale statelor Uniunii iar Acordul asupra politicii sociale din 1992 a consacrat-o printre obiectivele Comunitatii Europene. Aceasta includere este cu siguranta confirmata de Tratatul de la Amsterdam (art. 136 TCE), dar nu fara restrictii. Acordarea de drepturi sociale marginalizatilor, continua sa fie, in principal, de competenta statelor.
Totusi, Recomandarea 92/441 recunoaste 'dreptul fundamental al persoanei la resurse si prestatii suficiente pentru a trai conform demnitatii umane'.
1.3.2. Persoanele handicapate
Persoanele handicapate, care sunt in numar de 10% din populatie, constituie din multe puncte de vedere un grup particular de exclusi. Ei sufera de un dezavantaj social provocat de deficienta sau incapacitatea fizica sau psihica care limiteaza sau interzice indeplinirea unui rol normal in societatea, mai ales in ce priveste integrarea la scoala si la locul de munca. Carta Comunitara a Drepturilor Sociale Fundamentale a lucratorilor prevede ca 'orice persoana handicapata trebuie sa poata beneficia de masuri aditionale concrete vizand favorizarea integrarii sale profesionale si sociale'.
Directiva 89/654 din 30 noiembrie 1989 cu privire la regulile minime de securitate si de sanatate pentru locurile de munca impune amenajarea de locuri de munca ocupate de lucratori handicapati si de localuri anexe pe care sa le utilizeze, se completeaza la includerea expresa a acestor prestatii in Regulamentul 1408/71. (art. 4 si 2 bis).
Dreptul comunitar are in campul sau normativ aceasta exigenta, constient, insa, de riscul de a lasa sa se dezvolte obstacole nationale fata de schimburi, neglijand drepturile fundamentale ale persoanei. Totusi, tehnicile utilizate pentru protejarea intereselor economice, de exemplu informarea consumatorului sau responsabilitatea furnizorului, nu trebuie insa sa fie mai putin adaptate si completate in aceste domeniu ce tine atat de protectia sanatatii cat si de protectia consumatorilor. De aceea sunt si reguli specifice, cu efecte generale sau sectoriale.
Doua directive au un rol complementar, prima asigurand repararea prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase, a doua vizand prevenirea punerii pe piata a produselor susceptibile sa cauzeze pagube consumatorilor.
2.1.1. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase (Directiva 85/374)
Directiva 85/374 din 25 iulie 1985 defineste regimul responsabilitatii pagubei cauzata persoanelor sau lucrurilor de catre un produs, adica orice bun mobil cu exceptia materiilor prime agricole si produselor rezultate din vanat.
Sistemul retinut este cel al responsabilitatii fara culpa a producatorului, identificat ca fiind fabricantul produsului, sau in lipsa, a furnizorului. Producatorul este "responsabil de prejudiciul cauzat de o lipsa a produsului sau" (art. 1), victima trebuind sa probeze doar "prejudiciul, lipsa si legatura de cauzalitate dintre lipsa si prejudiciu" (art. 4). Lipsa consta in faptul ca produsul "nu ofera securitatea asteptata in mod legitim", tinand cont de prezentarea sa, de folosirea rezonabila si de momentul punerii in circulatie (art. 6)
Este un sistem , daca nu de responsabilitate obiectiva, cel putin de prezumare a responsabilitatii, riguros pentru producator care nu se poate exonera stabilind ca prejudiciul a fost cauzat de un tert, ci doar demonstrand ca este datorat culpei victimei (art. 8) sau ca lipsa este posterioara punerii in circulatie sau datorata conformitatii produsului cu reglementarea in vigoare.
Responsabilitatea producatorului este limitata la 10 ani incepand de la data punerii in circulatie a produsului, iar actiunea in reparatie la 3 ani de la momentul cunoasterii, de catre victima prejudiciului, a lipsei si a identitatii producatorului.
2.1.2. Obligatia de a nu pune pe piata decat produse sigure (Directiva 92/59)
Directiva 92/59 din 29 iunie 1992 impune producatorilor sa nu "puna pe piata decat produse sigure" (art. 3). Ea priveste produsele destinate consumatorilor si furnizate in cadrul unei activitati comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie ca sunt noi, de ocazie sau reconditionate, cu exceptia situatiei cand aceste produse fac obiectul unei reglementari specifice.
Produsul sigur este cel care in conditii normale de utilizare nu prezinta nici un risc sau doar riscuri reduse si acceptabile pentru sanatate si securitate, tinand cont de caracteristicile sale, de efectele sale, de prezentarea si de categoriile de consumatori carora le este destinat. Conform art. 4, aceasta este situatia cand produsul este conform normelor comunitare specifice sau codurilor de buna conduita.
Respectul acestor obligatii revine statelor care trebuie sa ia masurile de control necesare. Orice interdictie de punere pe piata trebuie notificata Comisiei care, dupa consultare, decide daca masura este sau nu justificata (art. 7). Un sistem de alerta rapid este prevazut pentru situatiile de urgenta (art. 8).
Legislatia comunitara este de mare amploare, continand directive cadru si directive speciale care combina tehnicile de protectie: informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului, referiri la normele tehnice care, cel mai adesea, sunt elaborate de institutii europene de specialitate (CEN si CENELEC). In afara medicamentelor si produselor cosmetice, care tin mai mult de politica de sanatate publica, trei sectoare prezinta o importanta particulara: produsele alimentare, jucariile, automobilele.
Directivele aplicabile produselor alimentare impun o obligatie de informare extinsa care, in afara caracteristicilor produsului, se intinde si la data-limita de consumare . Doua directive din 11 februarie 1989 determina aditivii autorizati si conditiile utilizarii lor , ca si compozitia ambalajelor . Reguli specifice se aplica mancarii destinate sugarilor, copiilor de varsta mica si altor persoane cu situatie particulara sau produselor congelate . Pe langa acestea se adauga obligatia unui dublu control exercitat de fabricant si de autoritatile nationale . Decizia Comisiei de a institui un comitet stiintific de alimentare umana intarita de diversificarea comitetelor intervenind in domeniul sanatatii consumatorilor si al sigurantei alimentare lasa sa se prevada o intarire a actiunii comunitare.
Normele cu privire la pericolele fizice pe care le pot prezenta jucariile sunt revizuite periodic iar reglementarea caracteristicilor tehnice a automobilelor exista in zeci de directive.
Dreptul comunitar, ca si cel national si international considera protectia sanatatii ca un sector de actiune particular .
1. Definitia sanatatii
Definitia sanatatii cel mai des retinuta, pe care o propune Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) este foarte extinsa:
"Sanatatea este o situatie de completa bunastare fizica, mentala si sociala si nu consta doar in absenta de boala sau de infirmitate".
Consecinta este ca sunt foarte multe actiunile susceptibile sa aiba o incidenta asupra starii sanatatii unei persoane conform Tratatului CE "toate politicile si actiunile Comunitatii" concura la asigurarea protectiei sanatatii (art. 152, art. 129).
Preocuparile de protectie a sanatatii se regasesc in libera circulatie a persoanelor si a marfurilor.
2. Dreptul la sanatate privit ca drept fundamental
Conform Constitutiei OMS, "posesia celei mai bune stari de sanatate posibile este unul din drepturile fundamentale ale oricarei fiinte umane, fara deosebire de rasa, religie, opinii politice, conditie economica si sociala".
Implicarea puterilor publice este, deci, de o amploare considerabila devreme ce priveste nu numai serviciile de sanatate, ci si preluarea sarcinilor financiare a prestatiilor de ingrijire. Dreptul comunitar, spre deosebire de numeroase drepturi nationale, se refera la notiunea de "sanatate publica" (TCE, titlul XIII nou, noul art. 152, vechiul art. 129). Aceasta notiune marcheaza trecerea de la o conceptie individuala, conform careia sanatatea este bunul fiecarei persoane, la o conceptie colectiva erijand sanatatea in bun comun al cetatenilor, ceea ce implica si justifica interventia puterilor publice nationale si internationale".
3. Protectia sanatatii si tratatele comunitare
a. Competenta statala
Principiul originar este ca protectia sanatatii apartine competentei statale intrucat statele dispun, de o veritabila rezerva de competenta nationala care le autorizeaza, pentru protejarea sanatatii publice, sa limiteze libera circulatie a marfurilor (TCE, art. 30, ex. art. 36) si a persoanelor (TCE, art. 39.3 si 46.1, ex. art. 48.3 si 56.1). Pe de alta parte, actiunea Comunitatii ramane foarte puternic marcata de principiul subsidiaritatii si se prezinta ca un simplu complement al politicilor nationale (TCE art. 152.1, alin. 2 si 152.6)
b. Dezvoltarea dreptului comunitar al sanatatii
Tratatele constitutive lasa competenta instantelor comunitare doar in ce priveste asigurarea protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor (art. 46 si 55 CECA, art. 117-118 CEE, art. 30 si urm. CEEA). Doar Tratatul EURATOM adauga protectia populatiilor impotriva radiatiilor ionizante (art. 30 si urm.), aceasta particularitate fiind explicabila prin riscurile de contaminare radioactiva pe care le prezinta industria nucleara.
AUE nu citeaza sanatatea decat ca pe o componenta a politicii mediului (art. 100 R.1 TCE) iar art. 100 A TCE (noul art. 95) invita Comisia la luarea ca baza pentru directivele privind instituirea pietei comune a unui nivel ridicat de protectie a sanatatii.
TUE este primul care acorda Comunitatii o competenta specifica in materie de sanatate, introducand in TCE Titlul XII relativ la sanatatea publica (art. 129, noul art. 152), dupa ce afirmase ca actiunea Comunitatii comporta "o contribuite la realizarea unui nivel ridicat de protectie a sanatatii" (art. 3, litera O). Dar, desi face din "exigentele in materie de protectie a sanatatii . o componenta a altor politici ale Comunitatii" si intelege sa favorizeze cooperarea cu tarile terte si organizatiile internationale, Tratatul de la Maastricht supune politica sanatatii publice principiului subsidiaritatii.
Tratatul de la Amsterdam prevede ca actiunea comunitara trebuie "sa respecte pe deplin responsabilitatile statelor membre in domeniul organizarii si furnizarii serviciilor de sanatate si de ingrijire medicala" (art. 152.5) si exclude, in principiu, armonizarea legislatiilor vizand la protejarea sanatatii.
Tratatul, totusi, largeste campul de actiune al Comunitatii la toate actiunile care vizeaza protejarea si ameliorarea sanatatii umane. Pe langa aceasta, criza transfuziilor de sange si cea a "vacii nebune" obliga tratatul sa imputerniceasca Consiliul sa adopte "norme ridicate de calitate si securitate a organelor si substantelor de origine umana, a sangelui si derivatelor sangelui", ca si "masuri in domeniul veterinar si fitosanitar avand legatura in drept obiectiv direct protectia sanatatii publice" (art. 152.4 a si b TCE).
c. Dreptul comunitar al sanatatii si bioetica
Dreptul sanatatii este tot mai marcat de consacrarea juridica de noi exigente etice. Desi institutiile comunitare nu dispun de competente pentru a edicta norme care sa consacre principii etice, ele manifesta rol activ pentru ca reglementarile lor sa respecte principiile comune statelor membre. Un exemplu semnificativ al acestei atitudini consta in rolul Comunitatii Europene la elaborarea Conventiei Drepturilor Omului si Biomedicinei, adoptata de Consiliul de Ministri al Consiliului Europei la 19 noiembrie 1996 si faptul ca aceasta conventie este deschisa adeziunii Comunitatii (art. 33).
Parlamentul European a votat numeroase rezolutii in acest domeniu, iar Comisia a creat, la 20 noiembrie 1991 a unui grup de consilieri pentru etica biotehnologiei, care din 1998, se numeste Grupul European pentru Etica Stiintei si a noilor tehnologii.
Dreptul mediului a cunoscut o puternica dezvoltare dupa anii 1970 ca fiind un drept din cea de-a treia generatie, axat pe calitatea conditiilor de viata ale omului in relatie cu mediul ambiant.
4.1.1. Dezvoltarea politicii comunitare a mediului
a. Reglementari
Cu exceptia protectiei impotriva radiatiilor ionizante (art. 30-39 CEEA), tratatele originare nu contin nici o dispozitie care sa abiliteze Comunitatea pentru protectia mediului. In schimb, art. 36 TCE (noul art. 30) rezerva statelor dreptul de a restrange libera circulatie a marfurilor pentru "motive de protectie a sanatatii si vietii persoanelor si animalelor sau a prezervarii vegetatiei".
Actul Unic European recunoaste explicit competenta comunitara in art. 130 R, S, T care constituie titlul consacrat mediului, dar introduce o interactiune mai ales cu art. 100 A cu privire la masurile de armonizare vizand realizarea pietei interioare.
Tratatele instituind Uniunea Europeana si cel de la Amsterdam (noile art. 174-176) nu aduc o modificare importanta.
b. Actiuni
Actiunea Comunitatii, definita si incadrata din 1973 de programele de actiune, imbraca, pe langa reglementari, formele:
- ajutoarelor financiare acordate proiectelor ce contribuie la protectia mediului, fie prin Fondurile Structurale, fie in cadrul programelor LIFE;
- atribuirii unei marci, "ecolabel", pentru organizatiile nationale produselor ce raspund exigentelor normelor comunitare
- crearii Agentiei Europene pentru Mediu si a retelei europene de informare si de observare a mediului
- participarii la conferinte si actiuni internationale care se concretizeaza prin participarea Comunitatii la incheierea conventiilor internationale.
4.1.2. Principii de baza ale dreptului comunitar
Incluse in prezent in tratate, ele determina obiectivele si cadrul juridic al regulilor comunitare.
a. Obiectivele
Propunandu-si sa asigure un nivel ridicat de protectie a mediului, legislatia comunitara se bazeaza pe un anumit numar de principii (noul art. 174 TCE): principiile "prudentei si actiunii preventive", principiul "corectiei prin prioritatea sursei", principiul "poluatorul platitor" precum si principiul participarii si informarii cetatenilor consacrat de Directiva 90/313 din 7 iunie 1990 , din care rezulta libertatea de acces la informatiile din domeniul mediului detinute de autoritatile publice pentru orice persoana fizica sau juridica, care o solicita, sub rezerva, bineinteles, a informatiilor confidentiale (aparare nationala, securitate publica, secret comercial sau industrial).
b. Cadrul juridic
Este marcat de interactiunea a 2 principii:
- principiul subsidiaritatii actiunii comunitare in raport cu cea a statelor enuntat de art. 130 R, inainte de a se dizolva in formula generala a art. 3 B (noul art. 5) si
- principiul integrarii exigentelor protectiei mediului in toate politicile Comunitatii (vechiul art. 130 R, noul art. 6).
Dreptul comunitar al mediului cuprinde un numar mare de directive si regulamente care au ca obiect, atat protejarea unui mediu determinat, cat si incadrarea unei activitati poluante.
4.2.1. Mediile protejate
a. Aerul
Lupta contra poluarii atmosferice are la baza fixarea de norme de calitate care determina pragurile care nu trebuie depasite relativ la anihidridul sulfuros , plumbul, dioxidul de azot , amiantul , ozonul . Statele au obligatia de a asigura controale si de a informa Comisia si de a schimba informatii cu celelalte state membre cu privire la poluarea atmosferica (Decizia Consiliului 82/459).
Comunitatea, totodata, este parte la diverse conventii internationale printre care Conventia de la Geneva din 13 noiembrie 1979, asumandu-si obligatia de a reduce emisiile de gaz carbonic care raresc stratul de ozon .
b. Apa
Lupta contra poluarii apelor dulci, inclusiv a apei potabile, se bazeaza pe stabilirea unor norme de calitate, care variaza in functie de natura utilizarii: ape superficiale destinate producerii de apa alimentara , ape destinate consumului , ape de scaldat . Comunitatea a aderat la Acordul semnat la Berna la 29 aprilie 1963 care ii permite sa participe la Comisia Internationala pentru protejarea Rinului si la Conventia de la Bonn, din 3 decembrie 1976, numita "Conventia chimica"; ea a adoptat directiva antipoluare nr. 76/464 din 4 mai 1976 , participand si la acordurile internationale care vizeaza asigurarea protectiei marilor, in special a Balticii, a Marii Nordului si a Marii Mediterane .
c. Fauna si flora salbatica
Protectia faunei si florei este asigurata prin Directiva 79/409 din 2 aprilie 1979 vizand conservarea rezervatiilor salbatice .
Si in acest domeniu Comunitatea este parte la numeroase conventii internationale: Conventia de la Washington din 3 mai 1973 asupra comertului international al speciilor de fauna si flora pe cale de disparitie, Conventia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservarii speciilor migratoare, Conventia de la Berna relativa la conservarea vietii salbatice si a mediului natural in Europa din 19 septembrie 1979, Conventia de la Rio de Janeiro asupra biodiversitatii din iunie 1992.
4.2.2. Activitatile reglementare
Activitatile susceptibile a genera vatamari grave fac obiectul unor reglementari diverse, concentrate, in esenta, pe 4 tipuri de activitate.
a. Prevenirea riscurilor industriale majore
Intoxicarea accidentala cu dioxina survenita in Italia la 10 iulie 1976 a condus la adoptarea Directivei "Seveso" din 24 iunie 1982, substantial modificata prin Directiva "Seveso II" 96/82 din 9 decembrie 1996 . Instalatiile care prezinta riscul de accidente sunt supuse obligatiei de prevenire a riscurilor. Industriasii trebuie sa notifice autoritatilor informatii cu privire la riscuri ca si masurile prevazute pentru a le preveni si a le contracara in caz de accident. Producerea de accidente trebuie notificata Comisiei iar un regim particular se aplica industriei nucleare.
b. Deseuri
Conform primei directive cadru, 75/442 din 15 iulie 1975, ca si Directivei 91/156 din 22 martie 1991 , statele trebuie sa vegheze in principal la prevenirea sau reducerea productiei de deseuri, apoi la valorificarea lor (reciclare, refolosire, recuperare de energie), in loc sa le elimine fara pericol si cu respectarea principiului "poluatorul plateste". In acest scop fiecare stat trebuie sa creeze o retea adecvata de instalatii de eliminare si sa desemneze autoritatile insarcinate cu stabilirea planurilor de gestiune a deseurilor.
Directiva 91/689 din 12 decembrie 1991 modificata prin Directiva 94/31 din 27 iunie 1994 impune precautii specifice de identificare, inregistrare, ambalare si autorizare in sarcina institutiilor care asigura eliminarea deseurilor periculoase.
c. Transportul
Transportul constituie una din sursele de amenintare cele mai serioase pentru mediu.
Reglementarea comunitara cea mai dezvoltata priveste poluarea provocata de vehiculele cu motor. Pe de o parte, au fost stabilite valori limita pentru emisia gazelor poluante: Directiva cadru 70/220 din 20 martie 1970, modificata periodic, mai ales prin Directiva 96/69 din 8 octombrie 1996 si directive specifice fiecarui tip de vehicule. Pe de alta parte, a scazut concentratia de plumb din carburanti , statele avand chiar puterea de a interzice vanzarea de carburanti obisnuiti cu plumb .
d. Biotehnologia (MGM si OGM)
Din ce in ce mai frecventa, utilizarea de material genetic prezinta riscuri pentru sanatatea umana si pentru mediu pe care doua directive din 23 aprilie 1990 modificate in 1994 incearca sa le impiedice. Directiva 90/219 prevede masuri de prevenire si de control aplicabile utilizarii micro-organismelor genetic modificate (MGM). Ea impune notificarea lucrarilor catre autoritatea competenta si obtinerea unei autorizatii daca MGM-ul este patogen. Directiva 90/220 priveste diseminarea organismelor genetic modificate (OGM), mai ales punerea lor pe piata. Aceasta este supusa autorizarii prealabile a autoritatii competente care, daca avizul este favorabil, transmite dosarul Comisiei, care decide asupra posibilitatii de punere in vanzare pe piata dupa consultarea statelor membre, dupa care statul vizat adopta decizia.
Dreptul comunitar nu se limiteaza numai la protejarea culturii; el are ca obiect asigurarea libertatii si dezvoltarii culturii.
Politica culturala este, in prezent, un domeniu complex, in care actiunea primeaza asupra reglementarii.
5.1.1. Cultura in tratatele comunitare
Cultura, ca obiectiv si politica a Comunitatii, a fost consacrata abia prin Tratatul instituind Uniunea Europeana (TUE).
a. Tratatul CEE
Tratatul CEE considera (art. 36) cultura decat ca pe o valoare nationala a carei protectie ii revine fiecarui stat. In acelasi timp, in masura in care vizeaza instituirea liberei circulatii a persoanelor sau serviciilor, tratatul favorizeaza dezvoltarea cooperarii culturale in interiorul Comunitatii.
b. Tratatul asupra Uniunii Europene
In preambulul TUE se afirma dorinta "de a aprofunda solidaritatea (intre popoarele europene) cu respectul istoriei lor, a culturii si traditiilor". Art. 128.1 TCE (noul art. 151.1) se arata mai explicit, trasand ca sarcina pentru Comunitate contribuirea "la dezvoltarea deplina a culturilor Statelor membre respectand totodata diversitatea lor nationala si regionala si punand in evidenta mostenirea culturala comuna".
Tratatul consacra complementaritatea de actiune intre Comunitate si Statele membre, conform exigentelor principiului subsidiaritatii. Competenta Comunitatii se limiteaza sa "incurajeze cooperarea dintre statele membre, si, daca este necesar, sprijina si completeaza actiunea acestora " (art. 128.2, noul art. 151.2).
Tratatul de la Amsterdam nu modifica principiul ci, dimpotriva, intareste exigenta respectului si promovarii diversitatii culturale (art. 151.4 TCE).
TPI, 6 iulie 1995, T 572/93, Culegerea p.II-2025, CJCE 28 noiembrie 1996, C293/95, Culegerea p.I-6129.
Protocolul Facultativ cu privire la Pactul international asupra drepturilor civile si politice din 1966, Carta OIT, art. 26 si urm.
Acordul interinstitutional intre Parlamentul european, Consiliul si Comisia din 12 aprilie 1989 asupra dreptului de petitionare, JOCE C 120, 16 mai 1989.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2526
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
