Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Criteriile competentei de atributiune

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Criteriile competentei de atributiune

209. Preliminarii. 210. Criteriul obiectiv si determinarile lui subsidiare




Preliminarii. In prezenta mai multor instante judecatoresti, de grade diferite sau de acelasi grad, dar avand circumscriptii de jurisdictie diferite – de regula, corespunzator circumscriptiilor administrative 1 –, trebuie identificate criteriile pe baza carora s-a realizat si se realizeaza delimitarea competentei intre aceste instante. Cu alte cuvinte, cum anume se stabileste „partea de jurisdictie” ce revine fiecarei instante? Si cum anume se stabileste aceasta „parte de jurisdictie” in raport atat cu gradul instantei, cat si cu locul situarii ei in teritoriu?

Aceasta „repartizare” a jurisdictiei sau aceasta „atribuire” a „partii de jurisdictie” ce revine fiecarei instante se face in functie de un dublu criteriu: a) Un criteriu obiectiv, cat priveste competenta de atributiune; asadar intre instante de grade diferite sau, in fine, pe verticala; b) Un criteriu teritorial; asadar intre instante de acelasi grad – judecatorii, tribunale, tribunale specializate ori curti de apel – dar situate in circumscriptii diferite. Cele doua criterii trebuie conjugate, numai astfel putandu-se ajunge la determinarea acelei instante care – obiectiv si teritorial – are vocatia solutionarii cererii sau procesului. Aici, in acest context, vom examina mai intai semnifi-catiile si implicatiile celui dintai criteriu, pentru a stabili competenta de atributiune a instantelor judecatoresti.

Nu inainte insa de a mai face o precizare.

Vorbind despre competenta de atributiune a instantelor, avem in vedere intreaga lor competenta, indiferent daca acea instanta rezolva cauza in conditii de publicitate sau in „camera de consiliu”. Judecata in „camera de consiliu” 2 nu semnifica, in sensul strict al termenului, o „alta competenta”, ci numai ca unele procese sau cereri sunt rezolvate de instanta, in cadrul si in limitele competentei sale de atributiune, fara a face aplicarea principiului publicitatii 3 ; asadar, nu pe baza altor reguli de „competenta”, dar pe baza altor reguli de „procedura propriu-zisa” 4 .

Criteriul obiectiv si determinarile lui subsidiare. Criteriile sau elementele in functie de care se determina competenta de atributiune a instantelor judecatoresti – „competenta dupa materie”, pentru a ne situa in termenii legii de procedura civila – s-au considerat a fi urmatoarele doua: natura litigiului si valoarea interesului litigios 5 . Discutabil insa, in ce ne priveste, intrucat: a) Ar rezulta ca ambele elemente trebuie, totdeauna, conjugate pentru a determina competenta instantei; or, valoarea interesului litigios – sau, cum impropriu se mai spune: „valoarea litigiului” – se asociaza numai uneori naturii litigiului pentru a determina competenta; b) Unele dintre interesele alegate nu sunt de altfel susceptibile de evaluare baneasca.

Alteori, criteriul „obiectiv” s-a considerat a fi un criteriu complex, alcatuit din cateva criterii subsidiare: natura litigiului, „importanta lui economica” sau „valoarea lui”, calitatea partilor si urgenta 6 . N-am impartasi nici aceasta opinie, intrucat nu toate aceste elemente sunt intrunite, totdeauna, in criteriul obiectiv, pentru a se desemna astfel competenta.

In fine, intr-o opinie, pentru a determina competenta, legiuitorul s-ar fi raportat la urmatoarele criterii: importanta interesului in litigiu, natura proprie a litigiului, urgenta litigiului 7 . S-ar parea deci ca fiecare dintre aceste criterii are o valoare independenta si actioneaza ca atare pentru a determina competenta instantei. Or, cel putin in dreptul nostru, importanta interesului in litigiu – valoarea economica a acestuia sau expresia lui baneasca – nu determina niciodata, in exclusivitate, competenta instantei, ci, uneori, se asociaza naturii litigiului – criteriul prim si omniprezent in spatiul competentei instantelor.

In doctrina noastra de data mai veche 8 , „marginirea competentei” s-a considerat a se realiza dupa mai multe criterii sau „semne”: criteriul obiectiv, real, care poate fi valoarea litigiului sau natura acestuia, criteriul functional, criteriul teritorial, precum si alte criterii secundare, precum: conexitatea, competenta exclusiva, competenta obiectiva, competenta subiectiva, competenta privitoare la situatia partilor.

In ce ne priveste, consideram criteriul obiectiv ca fiind criteriul determinant pentru stabilirea competentei instantei, iar prin acesta urmeaza sa intelegem natura litigiului. Uneori, insa, cum se va putea constata, la natura litigiului se asociaza si alte criterii subsidiare de determinare: importanta sau valoarea interesului alegat, calitatea partilor si urgenta 9 .

Natura litigiului este asadar hotaratoare in stabilirea competentei de atributiune a instantelor judecatoresti. De altfel, legea de procedura civila se refera ea insasi la „competenta dupa materie”, iar „materia” semnifica tocmai natura litigiului, Bunaoara, potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecatoriile solutioneaza, in cazurile prevazute de lege, plangerile impotriva hotararilor altor organe cu activitate juris-dictionala, administrative sau de alta natura; potrivit art. 2 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judeca in prima instanta procesele si cererile in materie de creatie intelectuala si de proprietate industriala, procesele si cererile in materie de expropriere, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Atunci insa cand litigii de aceeasi natura au fost distribuite in competenta unor instante de grade diferite, fireste ca criteriul obiectiv – „materia litigiului” – nu putea fi – numai el – satisfacator pentru delimitarea competentei. Au fost deci puse in opera alte criterii, subsidiare.

A. Valoarea interesului litigios. Criteriul obiectiv de stabilire a competentei instantelor implica deci, uneori, si o componenta „cantitativa” sau „valorica” 10 . Astfel, in unele „materii”, potrivit legii procedurale 11 , delimitarea competentei tribunalelor se face, in subsidiar, tocmai pe baza valorii interesului litigios. In acest sens, art. 2 pct. 1 lit. a)-b) C. proc. civ. precizeaza ca tribunalele judeca, in prima instanta, procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (RON), precum si procesele si cererile in materie civila, al caror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON) 12 .

In ce etapa procesuala este pus in opera criteriul valoric si care sunt elementele lui alcatuitoare?

Din cuprinsul art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu poate rezulta o alta concluzie decat aceea ca valoarea interesului alegat este cea „pretuita” de reclamant in cererea de chemare in judecata, asadar la momentul cererii introductive de instanta 13 . Totusi, ulterior acestui moment, insasi legea permite reclamantului ca la prima zi de infatisare sa „mareasca sau sa micsoreze catimea obiectului cererii” [art. 132 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.] ori sa „ceara valoarea obiectului pierdut sau pierit” [art 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.], fara ca astfel sa se considere ca cererea a fost modificata. Articolul 181 C. proc. civ. aduce o precizare scadenta, dar, in opinia noastra, discutabila: „Instanta investita potrivit dispozitiilor referitoare la competenta dupa valoarea obiectului cererii ramane competenta sa judece chiar daca, ulterior investirii, intervin modificari in ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi obiect”.

In raport cu aceste prevederi, exprimate printr-o formulare insuficient de clara, s-ar putea intelege ca, indiferent de „cauza” modificarii cuantumului valorii obiectului dedus judecatii, instanta initial investita ramane competenta, asadar si atunci cand reclamantul, ulterior investirii instantei, in conditiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., „mareste sau micsoreaza catimea obiectului cererii”, conferindu-i astfel, implicit, puteri discretionare in alegerea instantei. Astfel insa cum doctrina si jurisprudenta au considerat, trebuie sa se distinga intre doua situatii: daca, bunaoara, a „intervenit” o modificare in cuantumul valorii obiectului, in urma unei expertize 14 sau pentru ca paratul a executat partial obligatia 15 , instanta initial investita ramane competenta; daca, insa, reclamantul insusi, fara nicio cauza externa vointei lui, isi restrange sau isi majoreaza pretentiile, pricina trebuie declinata in favoarea instantei competente.

In lipsa unor reglementari de detaliu, sintetizarea catorva dintre concluziile doctrinei si ale practicii judiciare credem ca este necesara si utila 16 :

Valoarea obiectului cererii se stabileste, asadar, „dupa pretuirea reclamantului, atunci cand pretuirea este cu putinta”: a) Nu este exclus insa ca respectivele criterii de stabilire a valorii sa fie precizate de lege 17 , situatie in care pretuirea reclamantului va fi circumscrisa acestor criterii; b) In principiu, „pretuirea obiectului cererii” trebuie sa se faca fara rezerve 18 ; c) Legal si logic, valoarea interesului alegat – criteriu de determinare a competentei, inainte de abordarea fondului procesului – nu poate depinde de ceea ce instanta ar putea acorda prin hotararea sa;

La prima zi de infatisare, instanta va putea da reclamantului un termen pentru modificarea cererii, dar cererea nu se socoteste modificata daca se mareste sau se micsoreaza catimea obiectului ei. Va influenta insa aceasta marire sau micsorare competenta instantei? Raspunsul ar putea fi negativ, intrucat: a) Chiar art. 132 alin. (1) in fine precizeaza ca cererea nu se socoteste „modificata” 19 , asa incat s-ar putea spune ca determinanta sub aspectul competentei ramane valoarea stabilita in cererea „initiala”; b) Stabilirea competentei se face prin cererea introductiva de instanta, aceasta cerere „legand instanta”; c) Altminteri, reclamantul ar putea sa provoace, potrivit cu interesele sale, declinarea competentei 20 ; d) in fine, art. 181 C. proc. civ., precizeaza de altfel: „Instanta investita potrivit dispozitiilor referitoare la competenta dupa valoarea obiectului cererii ramane competenta sa judece chiar daca, ulterior investirii, intervin modificari in ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi obiect;” 21 Fara a ignora consecintele pozitive ale acestor prevederi, in opinia noastra, intelese in modul aratat, ele pun in discutie eficacitatea „egalitatii de arme” in procesul civil. Mai concret, in pofida faptului ca, prin mijloacele sale de aparare, paratul a convins instanta ca valoarea reala a pretentiilor reclamantului este alta decat aceea determinata de acesta, el nu va redobandi competenta in raport cu valoarea reala si, implicit, nu va redobandi caile de atac consecutive hotararii instantei cu adevarat competente. Pe scurt, sub aspectul aratat, mijloacele de aparare ale paratului sunt dintru inceput considerate ca ineficiente.

Este posibil ca reconsiderarea valorii interesului alegat sa fie urmarea achiesarii partiale la pretentii din partea paratului sau a compensatiei legale ori judecatoresti. Implicatiile asupra competentei trebuie apreciate diferit: a) Daca paratul, dupa introducerea cererii de chemare in judecata, isi executa partial obligatia sau, in cursul procesului, el achieseaza partial la pretentii si – reclamantul acceptand oferta – isi indeplineste obligatia in masura achiesarii, aceasta nu va afecta competenta instantei initial determinata, instanta fiind corect sesizata la momentul introducerii cererii: b) In caz de compensatie legala, daca partile sau reclamantul nu se opune 22 , consideram ca stingerea astfel a celor doua obligatii, pana la concurenta valorii celei mai mici dintre ele, influenteaza competenta instantei, caci, daca sunt indeplinite conditiile, compensatia „opereaza de drept”, „in puterea legii”, „chiar cand debitorii n-ar sti nimic despre aceasta” (art. 1144 C. civ.); c) In caz de compensatie judiciara, aceasta nu poate influenta competenta instantei, din moment ce ea este tocmai rezultatul hotararii judecatoresti ramasa definitiva;

Daca reclamantul cere numai o parte din valoarea creantei, competenta instantei urmeaza a se verifica prin raportare la valoarea ceruta sau prin raportare la valoarea creantei? Intr-o opinie 23 si in unele legislatii 24 s-a admis principiul raportarii la valoarea creantei.

Aceasta, intrucat: a) Legiuitorul trebuie sa impiedice pe reclamant ca, prin fragmentarea creantei, sa schimbe regulile cu privire la probatiune 25 si la competenta; b) S-ar tine seama de suma ceruta atunci cand reclamantul pretinde numai un rest din creanta intreaga sau cand el nu mai cere ceea ce ar mai ramane din creanta; c) Totusi, cand din imprejurarile cauzei ar rezulta ca reclamantul cere numai o parte din creanta pentru ca astfel sa incalce regulile cu privire la probatiune si la competenta, paratul poate ridica exceptia ca reclamantul sa-si ceara toata creanta, instanta urmand sa o verifice si eventual sa-si decline competenta. Practica instantelor romanesti din perioada interbelica 26 , precum si o parte a doctrinei 27 , nu si-au insusit acest sistem, raportand criteriul valoric al competentei la suma ceruta – ceea ce ni se pare justificat – intrucat: a) Textele legii civile cu privire la probe nu pot avea incidenta si in materia competentei instantelor; b) Admitand sistemul discutat, ar urma ca reclamantul sa porneasca un singur proces pentru toate ratele exigibile sau, daca unele rate sunt exigibile, iar altele nu, el sa nu poata cere ratele exigibile pana cand devin exigibile si celelalte rate. Totusi, competenta trebuie verificata prin raportare la suma intreaga a creantei, cand aceasta creanta a devenit exigibila, iar reclamantul cere numai o parte din ea pentru a eluda astfel regulile cu privire la competenta 28 ;



Pretuirea obiectului cererii si determinarea astfel a competentei instantei depinde de vointa partilor; in principiu, instanta nu poate interveni pentru a mari sau pentru a micsora valoarea pretentiilor alegate. Totusi, consideram ca interventia instantei este nu numai posibila, dar si necesara in urmatoarele situatii: a) Pentru a pune in discutia partilor valoarea reala a pretentiilor in raport cu mercurialele sau cursul oficial 29 ; b) Cand paratul contesta evaluarea facuta de reclamant 30 ; c) Cand instanta insasi are motive – puse in discutia partilor – sa considere ca stabilirea valorii pretentiilor de catre reclamant s-a facut fraudulos. 31

S-a considerat insa ca, in lipsa unei prevederi legale exprese, in principiu, paratul sau instanta din oficiu nu ar putea sa conteste evaluarea facuta de reclamant, pentru a se dispune declinarea competentei, intrucat aceasta ar echivala cu o solutionare pe fond a litigiului; pe de alta parte, admitandu-se solutia contrara ar trebui de asemenea sa se admita ca s-ar putea invoca necompetenta materiala pe temeiul valorii obiectului litigiului chiar direct in apel sau in recurs, in considerarea naturii imperative a normelor de competenta 32 . Totusi, staruim in opinia deja enuntata, intrucat: a) In sensul art. 159 pct. 2 C. proc. civ., normele de competenta materiala fiind norme de „ordine publica”, niciun considerent, mai ales subinteles, nu poate justifica inlaturarea aplicarii lor; b) Admitand solutia contrara, fatalmente s-ar interzice sanctionarea exercitarii abuzive de catre reclamant a dreptului de a-si pretui obiectul cererii, conferindu-i o putere discretionara, inadmisibila de a-si alege instanta; c) Paratului i s-ar limita dintru inceput si fara niciun temei dreptul de a invoca exceptia de necompetenta, bulversandu-se astfel principiul egalitatii de tratament juridic si amputandu-i dreptul la aparare; d) Cea de-a doua ipoteza, anume invocarea necompetentei, pe motivul valorii obiectului litigiului, direct in calea de atac, credem ca excede cadrului acestei discutii, deoarece n-ar fi vorba de o valoare pretuita de reclamant, ci de o valoare stabilita de instanta, in urma solutionarii fondului litigiului;

Ce anume urmeaza sa se cuprinda in valoarea pretentiilor? Valoarea interesului litigios poate sa rezulte nu numai din cererea principala, dar si din cererile accesorii. Valoarea insa stabilita prin cererile accesorii poate, uneori, sa nu fie susceptibila de luare in calcul sau, adesea, ea sa fie aleatorie, ceea ce ar antrena nesiguranta asupra competentei, mai ales intrucat exceptia de necompetenta absoluta poate fi ridicata oricand in cursul procesului. Asa incat, ceea ce determina in primul rand competenta instantei este valoarea precizata in cererea principala.

Sunt cuprinse in aceasta valoare: fructele, dobanzile anterioare chemarii in judecata, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare si capitalizare 33 ; cheltuielile facute inainte de proces, dar in legatura cu acesta si susceptibile de cuprindere in valoarea interesului litigios; daunele-interese pricinuite anterior procesului, ele asemanandu-se cu fructele si dobanzile 34 .

Nu sunt cuprinse in valoarea interesului litigios: fructele si dobanzile care incep sa curga dupa pornirea procesului, caci altfel competenta instantei ar depinde de durata procesului 35 ; cheltuielile de judecata, care, de altminteri, nici nu pot fi determinate la inceputul procesului; cheltuielile facute pentru introducerea fortata a unui tert in proces; daunele-interese posterioare procesului;

Daca reclamantul formuleaza mai multe capete de cerere in aceeasi actiune sau el formuleaza mai multe cereri, deosebite, contra aceluiasi parat, cum se va determina competenta instantei potrivit cu criteriul valorii? Intrebarea staruie, desigur, numai daca intre capetele de cerere sau intre cereri exista conexitate.

Intr-un sistem, s-a considerat ca va fi determinata competenta in raport cu suma totala a cererilor 36 , chiar daca acestea nu au o cauza comuna; intr-un alt sistem – la care ne atasam – s-a considerat, dimpotriva, ca situatia in discutie nu justifica fixarea competentei in raport cu valoarea totala, caci fiecare cerere isi pastreaza individualitatea, chiar daca ele sunt rezolvate prin aceeasi hotarare 37 . Totusi, daca respectivele capete de cerere sau cererile au o cauza comuna, ele provin din unul si acelasi raport juridic substantial, competenta se va stabili in raport cu valoarea lor totala 38 ;

Cum se va rezolva problema competentei instantei, in raport cu criteriul valorii interesului litigios, atunci cand mai multi reclamanti actioneaza impotriva unui parat sau cand un reclamant actioneaza contra mai multor parati, in ambele cazuri litigiul intemeindu-se pe un singur titlu?

Intr-un sistem, s-a optat pentru determinarea competentei instantei in raport cu valoarea fiecarei cereri in parte, zicandu-se ca fiecare dintre aceste cereri isi pastreaza individualitatea 39 . In celalalt sistem, s-a optat pentru determinarea competentei instantei in raport cu suma tuturor cererilor, intrucat impartirea creantei sau a datoriei nu are inraurire asupra interesului partii adverse, care ramane intreg 40 . Acest din urma sistem pare a fi justificat;

Cand sunt mai multi reclamanti si un singur parat sau un singur reclamant dar mai multi parati, in cauza fiind o singura creanta solidara sau indivizibila, competenta se determina dupa valoarea intreaga a creantei, nu dupa partea fiecarui reclamant sau parat 41 ;

Daca sunt mai multi reclamanti sau mai multi parati, iar creantele sunt diferite, fie prin cauza, fie prin obiectul lor, competenta se va determina potrivit cu valoarea interesului litigios din fiecare cerere 42 (De exemplu, mai multi reclamanti cer prin aceeasi actiune daune-interese izvorate din acelasi fapt; actiunea, desi colectiva, cererile raman totusi autonome. Sau un singur reclamant cheama in judecata prin aceeasi actiune pe mai multi parati, determinand datoria fiecaruia. Daca, in ambele situatii, necunoscandu-se paguba sau datoria fiecaruia, cererile sau cererea este nedeterminata, competenta instantei se verifica in raport cu suma totala) 43 ;

Stabilirea competentei dupa valoare – intr-o opinie – nu face inaplicabile dispozitiile art. 17 C. proc. civ., potrivit carora cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala, astfel incat asemenea cereri vor putea fi solutionate de instanta competenta sa judece cererea principala 44 . In ce ne priveste, consideram insa ca prorogarea competentei se poate realiza numai daca astfel nu se incalca, prin cererile incidentale, care au o existenta autonoma, normele imperative de competenta 45 (Bunaoara, cererea reconventionala, interventia principala). In considerarea naturii imperative a normelor cu privire la competenta de atributiune, prevazute de art. 159 C. proc. civ., ni se pare logic ca neadmitandu-se vreo abatere de la aceste norme de ordine publica atunci cand se exercita cererea principala, a fortiori, in principiu, sa nu se admita abatere pentru ipoteza unei cereri incidentale. In opinia contrara, s-a argumentat – subtil – ca dispozitiile art. 17 C. proc. civ. se afla inscrise sub genericul „dispozitii speciale”, astfel incat s-a derogat de la normele comune de competenta 46 . Consideram insa ca derogarea priveste numai regulile de competenta teritoriala, cu exceptia totusi a celor care intereseaza competenta teritoriala exclusiva, daca legiuitorul nu a stabilit altfel in cazuri strict determinate 47 .

Caracterul imperativ al regulilor de competenta va fi deci un impediment eventual si pentru rezolvarea de catre instanta investita cu cererea principala a unei cereri de interventie principala sau de chemare in garantie.

B. Calitatea partilor din proces. Criteriului obiectiv – natura litigiului – i se asociaza, uneori si in subsidiar, si un criteriu derivat din calitatea partilor din proces. De exemplu, desi, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. civ., in materie de contencios administrativ competenta de judecata, in prima instanta, revine, ca regula, tribunalelor administrativ-fiscale, totusi, in considerarea autorului actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul 48 – actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale – competenta in prima instanta revine curtilor de apel [art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., combinat cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., precum si art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].

C. Urgenta. In unele situatii, izolate, urgenta rezolvarii cererii este criteriul subsidiar de determinare a competentei instantei. Bunaoara, cererea de ordonanta presedintiala se va introduce la instanta competenta sa se pronunte asupra fondului dreptului [art. 581 alin. (2) C. proc. civ.]. S-ar putea insa spune ca intr-o asemenea situatie nu „urgenta” este aceea care determina competenta instantei 49 . Raman insa deplin convingatoare alte situatii, si anume cele care privesc asigurarea dovezilor (art. 235-236 C. proc. civ.) Oricine are interes – spune art. 235 C. proc. civ. – sa constate „de urgenta” marturia unei persoane, parerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile, ori sa dobandeasca recunoasterea unui inscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi „daca este primejdie ca ele sa dispara sau sa fie greu de administrat in viitor”. Cererea se va indrepta, „inainte de judecata” – precizeaza art. 236 alin. (1) C. proc. civ. – „la judecatoria in circumscriptia careia se afla martorul sau obiectul cercetarii”, iar in timpul judecatii, la instanta care judeca pricina. In materia asigurarii dovezilor, inainte de judecata, „urgenta” pare a fi chiar criteriul principal de determinare a competentei instantei. Totusi, nu se poate face abstractie de natura obiectului cererii – asigurarea dovezilor. Asa se face ca, in aceasta „materie”, cererea se face la „judecatorie”, nu la o alta instanta. Nu mai putin insa, cererea se face in considerarea „urgentei”.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 304/2004, in raport cu volumul de activitate, cu natura si complexitatea cauzelor deduse judecatii, pentru curtile de apel, tribunale si judecatorii se pot infiinta sedii secundare cu activitate permanenta in alte localitati din judet sau in municipiul Bucuresti.

„Camera de consiliu” ar fi – cum s-a spus – „locul unde judecatorii discuta si solutioneaza anumite cereri sau probleme cu caracter administrativ, care intereseaza activitatea de judecata sau de executie, fara publicitate si discutii contradictorii” (D. Radu, in Dictionar de drept procesual civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p. 106). Aceasta incercare de definire ramane, credem, discutabila: „camera de consiliu” nu este un „loc” – potrivit cu sensul din vechea legislatie procedurala, pentru a desemna „camera” in care va avea loc deliberarea –, ci ea este o institutie procesuala; in aceasta „camera” nu se solutioneaza „probleme cu caracter administrativ”; demersul solutionarii in „camera de consiliu” nu este totdeauna lipsit de contradictorialitate. Opinam deci pentru o alta calificare: „Reuniune a mai multor magistrati de la aceeasi instanta, in cazurile prevazute de lege, pentru a rezolva chestiuni jurisdictionale, fara publicitate fata de terti ori si fata de parti” (In formulare apropiat R. Guillien, J. Vincent, Lexique de termes juridiques, 6e éd., Dalloz, 1985, p. 74).



Sedintele – spune art. 121 C. proc. civ. – sunt publice, afara de cazurile cand legea dispune altfel. Instanta poate sa dispuna ca dezbaterile sa se faca in sedinta secreta; hotararea insa se pronunta totdeauna in sedinta publica. Uneori, principiul publicitatii este numai partial aplicat, nu si in raport cu partile din proces, care nu sunt citate. (A se vedea, bunaoara, procedura prevazuta de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu privire la validarea alegerii consilierilor.)

Potrivit legii procedurale, in camera de consiliu se hotaraste in caz de conflict de competenta (art. 22 C. proc. civ.); asupra propunerii de recuzare (art 31 C. proc. civ.); asupra cererii de stramutare (art. 40 C. proc. civ.); cat priveste cererea de asistenta judiciara gratuita (art. 78 C. proc. civ.); pentru schimbarea termenului luat in cunostinta sau pentru care au fost trimise citatiile (art. 153 C. proc. civ.); instanta se intruneste astfel, uneori, pentru administrarea dovezilor (art. 169 C. proc. civ.); pentru deliberare (art. 255 C. proc. civ.); pentru a hotari asupra invoielii partilor (art. 271 C. proc. civ.); pentru a judeca apelul si recursul in caz de cereri necontencioase (art. 336 C. proc. civ.) etc. Legile speciale, in alte materii, fac de asemenea, uneori, referire la camera de consiliu. Atunci cand o astfel de lege stabileste ca judecata se face in camera de consiliu, ignorarea normei speciale si derogatorii de la principiul publicitatii atrage nulitatea hotararii. (In acest sens, in materie de adoptie: C.S.J., sect. civ., dec. nr. 832/1999, nepublicata).

H. Solus, R. Perrot, op. cit., t. II, nr. 13, p. 20.

A. Fettweis s.a., Précis de droit judiciaire, t. II, Bruxelles, 1971, p. 1 si urm.

J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 21e éd, Dalloz, 1987, p. 154, nr. 109.

P. Vasilescu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. III, Iasi, 1941, p. 388-389, nr. 320.

Anterior modificarii Codului de procedura civila, la 12 februarie 1948, pivotul competentei de atributiune il constituia valoarea obiectului litigiului, dar aceasta in conditiile existentei judecatoriilor de ocol, care solutionau litigii de o valoare modica. In ce ne priveste, consideram ca determinarea competentei instantei in raport cu valoarea pretentiilor alegate ramane cel putin discutabila. Stabilirea de catre reclamant a valorii acestor pretentii, cu 10 bani sub sau peste plafonul valoric prevazut de lege, poate avea ca urmare alegerea discretionara a instantei si implicit a cailor de atac. Criteriul valoric al competentei – dupa „pretuirea” reclamantului – este indubitabil unul subiectiv si, astfel, dintru inceput este tolerata inegalitatea partilor in procesul civil. (A se vedea si infra, pct. 20 din cuprinsul acestui paragraf.)

In legatura cu criteriul „valorii interesului litigios” sau al „valorii obiectului litigiului”, a se vedea de exemplu: G. Tocilescu, Curs de procedura civila, partea a II-a, Iasi, 1889, p. 160-181; E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, I, Bucuresti, 1932, p. 497-499; P. Vasilescu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Iasi, 1940, p. 479-504.

Criteriul „valoric” a fost stabilit si in unele legi speciale. De exemplu, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenta tribunalelor administrativ-fiscale in raport cu cea a curtilor de apel a fost partajata si in raport cu valoarea obiectului litigiului: pana la 5 miliarde lei vechi, respectiv peste 5 miliarde lei vechi.

Criteriul valoric opereaza si in cazul actiunilor in constatare, evaluabile in bani. (C.S.J., sect. civ., dec. nr. 1292/2002, nepublicata.)

V. Cadere, Tratat de procedura civila, ed. a II-a, Bucuresti, 1935, p. 147; E. Dan, Codul de procedura civila adnotat, ed. a III-a, Bucuresti, 1931, p. 43-44; V.M. Ciobanu, Modificarile referitoare la competenta instantelor judecatoresti aduse Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 5. Intr-un sens mai general, s-a precizat ca obiectul pricinii asupra caruia instanta trebuie sa se pronunte conform art. 130 alin. ultim C. proc. civ. este stabilit „prin cererea de chemare in judecata, iar nu prin probele administrate in cauza”. (C.S.J., sect. com., dec. nr. 3058/1998, Dreptul nr. 10/1999, p. 151. Art. 129 alin. ultim C. proc. civ., in forma lui actuala, precizeaza de asemenea ca judecatorii hotarasc „numai asupra obiectului cererii deduse judecatii”.) Totusi, s-a decis ca hotaratoare in determinarea competentei instantei nu este valoarea obiectului aratata de parti, ci valoarea retinuta pe parcursul judecatii. (De exemplu: Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 140/1978, in „Repertoriu”, cit. supra., de I. Mihuta, p. 2777, nr. 5.)

C.A. Alba-Iulia, sect. civ., dec. nr. 28/A/2001, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 66.

C.A. Bucuresti, sect. a III-a civ. si pentru cauze cu minori si familie, dec. nr. 2435/2006, P.R. nr. 2/2007, p. 99 si urm. A se vedea, in acelasi sens, M. Tabarca, op. cit., vol. I, U.J., Bucuresti, 2005, p. 246-247.

A se vedea, de asemenea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, nr. 383-399, p. 479-504. Cat priveste doctrina si jurisprudenta franceze in aceeasi materie, a se vedea M. Douchy, Compétence, in „Répertoire de procédure civile”, t. II, Dalloz, 2000-2ème, nr. 21-31.

In mai vechea noastra legislatie se preciza, bunaoara, ca in litigiile privind inchirierea sau arendarea, „valoarea se va determina dupa chiria sau arenda anuala”; in actiunile avand ca obiect un drept la prestatii succesive si cand durata dreptului este nedeterminata, „valoarea pricinii se socoteste dupa valoarea prestatiilor pe trei ani”; in materie de servitute, „valoarea se socoteste dupa sporul de valoare ce l-ar dobandi fondul dominant prin aceasta servitute, iar cand actiunea tinde la desfiintarea servitutii se va avea in vedere sporul ce l-ar dobandi fondul aservit prin aceasta desfiintare” etc.

Formularea in cuprinsul cererii a unor rezerve cu privire la valoare, in principiu nu impieteaza competenta instantei potrivit cu criteriul valorii.

Din textul art. 132 C. proc. civ. rezulta ca instanta va proceda astfel indiferent daca reclamantul si-a „marit” ori si-a „micsorat” catimea obiectului cererii. In situatia „micsorarii”, solutia este justificata, intrucat prin aceasta nu sunt prejudiciate interesele paratului. In situatia „maririi”, opinam pentru acordarea unui termen, la cererea paratului, in vederea pregatirii apararii, inclusiv prin depunerea unei intampinari.

S-ar parea ca o rezerva trebuie totusi facuta: daca reclamantul „isi restrange” sau „isi majoreaza” pretentiile formulate, sub sau peste valoarea prevazuta de art. 2 pct. 1 lit. a) ori b) C. proc. civ., „ca urmare a indreptarii erorii de calcul savarsite cu prilejul evaluarii pretentiilor” (G. Boroi, Codul de procedura civila, comentat si adnotat, vol. I, Ed. All Beck, 2001, p. 36). Subscriem parerii, cu precizarea insa ca indreptarea unor greseli de calcul n-are nicio legatura cu manifestarea de vointa a reclamantului de „a-si restrange” sau de „a-si majora pretentiile”, ceea ce rezulta de altfel si din structura art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea Constitutionala a constatat constitutionalitatea acestor prevederi. [Decizia nr. 83/2007 (M. Of. nr. 122 din 19 februarie 2007).] Pentru unele observatii critice cu privire la formularea art. 181 C. proc. civ., a se vedea I. Les, Tratat de drept procesual civil, cit. supra, p. 205-206. Scopul acestor prevederi, cuprinse la art. 181 C. proc. civ., a fost acela de a evita declinarile de competenta impuse de modificarile intervenite pe parcursul judecatii cu privire la valoarea obiectului litigiului. S-a inteles ca prin sintagma „cuantumul valorii aceluiasi obiect” se au in vedere doar modificarile intervenite dupa investirea instantei si doar daca ele se refera la obiectul indicat in cererea de chemare in judecata. (Idem, Codul de procedura civila. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. All Beck, 2005, p. 85.)

Desi, cum precizeaza art. 1144 C. civ., compensatia legala opereaza de drept, din cuprinsul art. 1149 C. civ. rezulta ca ea nu poate opera impotriva vointei partilor.

E. Glasson, A. Tissier, Traité théorique et pratique d’organisation judiciaire, de compétence et de procédure civile, I, 3e éd., 1926, p. 810-811.

Art. 24 din legea belgiana asupra competentei, art. 72 Codul de procedura civila italian, art. 55 Codul de procedura civila austriac, art. 7 Codul de procedura civila din Ardeal.

Cu privire la dovada prin martori, a se vedea art. 1191-1195 C. civ. Art. 1193 C. civ. spune ca cel care a facut o cerere in judecata pentru o suma mai mare de 250 lei, chiar daca vrea sa-si restranga cererea la aceasta suma, nu i se va incuviinta dovada prin martori; art. 1194 C. civ. precizeaza de asemenea ca dovada prin martori nu se poate admite nici in cazul cand cererea de chemare in judecata este pentru o suma mai mica de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanta mai mare, neconstata prin inscris. [Cu privire la constitutionalitatea prevederilor art. 1191 C. civ., a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr. 21/1997, confirmata prin Decizia nr. 174/1997 (M. Of. nr. 254 din 26 septembrie 1997).]

Pentru exemplificari, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., II, nr. 392, p. 495, nota de sub nr. 1.



Ibidem, p. 495.

Ibidem, nr. 392, p. 495.

D.J. Niculescu, Competenta civila si comerciala, Bucuresti, 1939, nr. 128.

T. Mandrea, Probleme privind competenta de prima instanta a tribunalelor, in raport de valoarea obiectului cererii, R.R.D. nr. 2/1971, p. 82.

Ni se pare ca instanta a procedat corect luand in considerare valoarea reala a contractului de vanzare-cumparare si a stabilit competenta in raport cu aceasta valoare, „element de apreciere de natura obiectiva”, iar nu estimarea valorii imobilului facuta de reclamanta. „Altfel, ar insemna ca stabilirea competentei materiale sa depinda in totalitate de un factor subiectiv, din moment ce partea ar avea posibilitatea, fara a fi in vreun fel cenzurata, sa indice o valoare mai mare sau mai mica decat cea reala, eventual in functie de dorinta sa de a se judeca la o anumita instanta” (C.S.J., sect. civ., dec. nr. 1408/2000, P.R. nr. 4/2001, p. 25-26).

G. Boroi, op. cit., p. 34-35. Autorul admite totusi ca punctul sau de vedere nu trebuie absolutizat, existand cel putin doua exceptii: cand evaluarea obiectului litigiului nu ar fi in legatura directa cu solutionarea fondului pretentiei; cand prin cererea de chemare in judecata se solicita obligarea paratului la predarea unui bun, iar, in subsidiar, obligarea la plata contravalorii acelui bun.

V. Cadere, op. cit., p. 147; P. Vasilescu, op. cit, II, nr. 385, p. 484; Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1589/1972, in Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975, de I.G. Mihuta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, nr. 33, p. 354. In acelasi sens M. Douchy, op. cit., nr. 23. Nu se cuprind insa daunele-interese din cursul procesului, nici cheltuielile de judecata.

P. Vasilescu, op. cit., II, nr. 385, p. 485. Ne atasam insa parerii – si unei practici anterioare – in sensul carora chiar unele daune-interese anterioare pot avea un caracter accesoriu, daca ele depind de cererea principala. (Ar fi cazul, de exemplu, al daunelor cerute ca urmare a rezilierii unui contract – D. Niculescu, op. cit., nr. 147.)

In acest sens, pentru exemplificari de practica judiciara, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., II, nr. 385, p. 484, nota de sub nr.1.

In acest sens: G. Boroi, op. cit., p. 36. Solutia preconizata este prevazuta expres de art. 35 alin. (2) din Noul Cod de procedura civila francez. Aceste prevederi nu sunt insa aplicabile atunci cand cele doua cereri se afla intr-un raport de subsidiaritate, una fata de cealalta.

E. Herovanu, op. cit., p. 499. Poate fi, in acest sens, semnificativ faptul ca, potrivit art. 14 din Legea nr. 146/1997, cand o actiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferita, taxa judiciara de timbru se datoreaza pentru fiecare capat de cerere in parte, dupa natura lui, cu exceptia cazurilor cand prin lege se prevede altfel. In termeni identici, art. 11 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997.

P. Vasilescu, op. cit., nr. 391, p. 493-494. Concluzia poate fi sprijinita pe dispozitiile art. 164 alin. (1) in fine C. proc. civ., printr-o interpretare a fortiori. In acelasi sens M. Douchy, op. cit., nr. 24-27.

Ar putea fi invocate, in acest sens, prin extrapolare, si prevederile art. 1060 C. civ., privitoare la transmiterea pasivului succesoral in mod divizat.

E. Glasson, A. Tissier, op. cit., t. I, p. 817-818; P. Vasilescu, op. cit., p. 496, nr. 393 (In actiunea in daune pornita de tutore, competenta se determina dupa suma intreaga ceruta, daca nu s-a aratat partea fiecarui copil; actiunea mostenitorilor prin care cer plata creantei datorate autorului lor se apreciaza, cat priveste competenta, dupa partea fiecarui mostenitor; competenta se verifica in raport cu suma intreaga in actiunea avand ca obiect creanta unei mosteniri neimpartite, creanta fiind a masei de mostenire; in cazul creditorilor unui falit, care isi solicita creantele printr-o singura actiune, competenta se determina dupa partea fiecaruia; in actiunea care cuprinde in afara de cereri determinate si o cerere nedeterminata, competenta se va stabili in raport cu cererea nedeterminata; in situatia conexarii mai multor actiuni, competenta se determina dupa actiunea cu valoarea cea mai mare – Ibidem, nr. 393, p. 496-497).

Asupra naturii juridice a litisconsortiului, delimitarea lui de alte institutii si implicatiile acestuia in plan procesual: Marie-Françoise Schaad, La consorité en procédure civile, Université de Neuchatel, thèse, 1993. Litisconsortiul este o institutie esentialmente procesuala, el neputand avea existenta juridica in afara unui proces; litisconsortii sunt parti principale in proces, ceea ce rezulta si din art. 47 C. proc. civ., unde se spune ca mai multe persoane „sunt impreuna reclamante sau parate”.

E. Glasson, A. Tissier, op. cit., nr. 308.

In cazul cererilor sau al actiunilor introduse in comun de mai multe persoane „pentru acelasi obiect” ori cand obiectul este un „drept sau o obligatie comuna”, taxa judiciara de timbru se datoreaza in solidar.

V.M. Ciobanu, op. cit., I, p. 411; G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 37; M. Tabarca, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2004, p. 233. A se vedea, de asemenea: I.C.C.J., sect. civ., dec. nr. 3685/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 218-219; C.S.J., sect. civ., nr. 3685/2003, B.J., baza de date, Ed. C.H. Beck.

In acelasi sens: P. Vasilescu, op. cit., I, nr. 397-399, p. 499-504; T. Mandrea, op. cit., p. 85; Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1439/1970, in Repertoriu, cit. supra, nr. 29, p. 353. In sensul prevederilor art. 37 din Noul Cod de procedura civila francez, instanta – alta decat tribunalul de mare instanta, pentru care exista art. 51 – nu poate solutiona decat cererile incidentale care intra in competenta ei de atributiune, exceptand situatia de indivizibilitate intre cererea initiala si cea incidentala, „pentru a se evita riscul contrarietatii de hotarari” (M. Douchy, op. cit., nr. 122-123). Cererea reconventionala, indiferent de valoarea ei, va putea fi solutionata de instanta investita cu cererea principala, daca pretentiile paratului nu se sprijina pe o cauza diferita de cea a cererii principale, cauza anterioara acesteia sau cu totul straina de ea, fiind deci dependenta de cererea principala (Ar fi, de exemplu, cazul cererii paratului pentru daune-interese, ca urmare a actiunii in judecata intempestive din partea reclamantului).

V.M. Ciobanu, op. cit., I, p. 411; G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 37; M. Tabarca, op. cit., p. 233. In sens contrar, cu substantiale observatii, a se vedea I. Les, op. cit., p. 231-233.

De exemplu, cand paratul – in procesul de divort – formuleaza o cerere reconventionala prin care solicita impartirea bunurilor comune, intre care se afla si un imobil, cererea sa va fi rezolvata de instanta de divort, desi art. 13 alin. (1) C. proc. civ. stabileste o competenta teritoriala exclusiva pentru cererile privitoare la bunuri imobile. A se vedea, de asemenea, interpretarea doctrinei si a jurisprudentei data prevederilor art. 333 din Noul Cod de procedura civila francez (M. Douchy, op. cit., nr. 121).

Este vorba de „autorul legal” al actului administrativ, nu de cel „efectiv”, „real”. Mai exact, este vorba de „competenta” autoritatilor enumerate, nu de actele „emise” de acele autoritati (C.-L. Popescu, Competenta materiala a instantelor judecatoresti de a judeca recursurile in materia contenciosului administrativ, Dreptul nr. 2/1994, p. 15). Jurisprudenta Curtii Supreme de Justitie nu este insa consecventa, uneori raportandu-se la „actul administrativ ce trebuia sa se emita de o autoritate (dec. nr. 1279/1993 a sect. cont. adm., nepublicata), alteori la „actul administrativ ce s-a emis sau trebuie sa se emita de o autoritate” (dec. nr. 1071/1993 a aceleiasi sectii, nepublicata).

In noua sa formulare, art. 581 alin. (3) C. proc. civ. pune accentul pe urgenta, aratand ca judecata trebuie sa se faca „de urgenta si cu precadere”, ca pronuntarea nu se poate amana decat cu cel mult 24 de ore si ca redactarea ordonantei se face in cel mult 48 de ore de la pronuntare.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1065
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site