Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


DESFASURAREA ASCULTARII INCULPATULUI

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



DesfaSurarea ascultarii inculpatului

Ascultarea inculpatului, in intreaga sa desfasurare, parcurge trei etape principale, care, de altfel, sunt parti componente ale unui proces unic, ce se intrepatrund si se completeaza reciproc , in ansamblul sau aceasta fiind un mijloc de aflare a pozitiei inculpatului fata de fapta ce i se imputa, de cunoastere a inculpatului in vederea stabilirii elementelor de personalitate, a vinovatiei sau nevinovatiei sale, a conditiilor in care s-a comis fapta.




In literatura de specialitate sunt stabilite trei etape ale ascultarii inculpatului, respectiv etapa verificarii identitatii civile si a discutiilor prealabile , etapa relatarilor libere si etapa adresarii de intrebari si primire a raspunsurilor.

A. Etapa verificarii identitatii inculpatului si a discutiilor prealabile

Verificarea identitatii inculpatului este prevazuta de art. 318 C.pr.pen. in mod imperativ si consta in intrebari cu privire la nume, prenume, porecla, locul si data nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, ocupatie, locul de munca, domiciliul, antecedente penale, starea civila (casatorit, necasatorit), numarul copiilor, actul de identitate, averea.

Aceasta cerinta de natura procesuala prezinta interes pentru cercetarea criminalistica in sensul ca prin luarea acestor date se ajunge la obtinerea de relatii despre inculpat, care, chiar de mica intindere, pot contribui la cunoasterea acestuia, la stabilirea mediului in care isi petrece viata, unde munceste, eventualele incalcari anterioare ale legii penale, situatia sa familiala.

Dupa verificarea identitatii inculpatului, potrivit art. 322 C.pr.pen., presedintele dispune ca grefierul sa dea citire actului de sesizare a instantei.

In practica, uneori, acest moment nu este respectat, citirea actului de sesizare fiind facuta de presedintele completului de judecata, care, in continuare, isi indeplineste si obligatia de a explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce.

Consideram ca respectarea dispozitiei art. 322 C.pr.pen. nu este doar o obligatie de natura procesuala, ci are si caracter de norma tactica criminalistica, pentru ca in momentele verificarii identitatii inculpatului si citirii actului de sesizare a instantei, sunt primele prilejuri, ce trebuie exploatate la maximum, in care se poate studia comportamentul inculpatului fata de situatia in care se afla, modul in care reactioneaza la invinuirea ce i se aduce, starea de liniste sau de agitatie pe care o traieste. Apoi studiul va continua cand presedintele completului ii explica inculpatului in ce consta invinuirea, drepturile pe care le are in timpul procesului. Observarea atenta a inculpatului in aceste momente ajuta la stabilirea procedeelor tactice de ascultare, la usurarea realizarii acestei ascultari

Este de retinut ca in fata instantei nu exista o etapa a discutiilor prealabile ca in faza de urmarire penala, o posibilitate de a stabili in timp un contact psihologic, de a castiga increderea inculpatului, de a discuta lucruri ce nu au legatura cu cauza, ci trebuie respectate intru-totul normele procesual penale aratate. Totusi, am putea afirma ca, in sine, o asemenea etapa exista, insa ea nu se desfasoara prin discutii, ci prin observarea reciproca, dar mai ales din partea inculpatului. Argumentam aceasta prin faptul ca inca inainte de inceperea procesului, inculpatul se afla, de regula, in sala de dezbateri, fie fiind adus in boxa impreuna cu alti inculpati anterior inceperii dezbaterilor, fie, daca este liber, venind in sala inaintea momentului in care cauza sa ajunge pe rol. In acest timp inculpatul asista la dezbaterea altor cauze, la ascultarea altor inculpati, percepe modalitatea in care instanta si procurorul desfasoara activitatea judiciara, stabileste - dupa capacitatea sa de intelegere - personalitatea fiecaruia dintre cei cu care va veni in contact, felul in care acestia procedeaza la ascultare, manifestarile lor, poate cantari si aprecia cum trebuie sa se prezinte in momentul in care va fi si el audiat . Prin urmare, este deosebit de important ca, stiind acest lucru, magistratii sa manifeste o atentie sporita pentru felul in care se exteriorizeaza in momentul desfasurarii cercetarii judecatoresti, in toate cauzele, pentru ca de aceasta depinde stabilirea ulterioara, in timpul ascultarii inculpatului, a unui contact psihologic, de incredere ori neincredere, de teama ori liniste, de retinere sau nu in declararea faptei si a imprejurarilor in care s-a comis.

De la primul contact cu inculpatul, si apoi pe tot parcursul ascultarii, trebuie sa se foloseasca un ton obisnuit, sa se creeze o atmosfera linistita, calma, fara tensiune nervoasa sau de intimidare, care sa creeze un cadru prielnic declararii adevarului.

Dupa verificarea identitatii inculpatului si crearea cadrului aratat mai sus, dupa ce i s-a citit cuprinsul actului de sesizare a instantei si s-au dat lamuririle necesare cu privire la invinuirea ce i se aduce, inculpatului i se cere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea sa, din acest moment trecandu-se in etapa urmatoare.

B. Ascultarea relatarii libere

In aceasta etapa inculpatul are posibilitatea de a se referi la fapta (sau faptele) ce i se retin in sarcina prin rechizitoriu, fara a fi intrerupt si fara a i se limita timpul de expunere.

Spre deosebire de faza de urmarire penala, in care prima ascultare este, de regula, marcata de posibilitatea de a surprinde invinuitul cu aratarea faptei si a probelor, situatie pe care acesta fie nu o cunostea, fie nu se astepta sa fie cunoscuta de catre organul de urmarire penala, la ascultarea in fata instantei de judecata inculpatul cunoaste invinuirea, probele ce stau la baza ei, are experienta unor ascultari anterioare, este, mai intotdeauna, mult mai echilibrat psihic, conditii in care relatarea libera decurge in conditii superioare, de fluenta si calitate a exprimarii (evident ca aceasta va diferi in functie de pregatirea intelectuala a diversilor inculpati).

Este momentul in care presedintele completului de judecata, procurorul, aparatorii (inculpatului, partii vatamate etc.) au posibilitatea de a-l studia pe inculpat, de a-l observa in reactiile sale exprimate prin gestica, modulatii ale vorbirii, ritmul vorbirii, descoperind trairile emotionale de satisfactie, multumire, mahnire, indignare, furie, spaima, frustrare. Nu trebuie uitat insa ca, in aceasta faza, inculpatul poate veni bine fortificat psihic, pregatit, dupa ce si-a repetat de mai multe ori ce va spune, in urma unor consultari cu specialisti in domeniul juridic sau psihologic, si astfel sa mascheze adevaratele trairi emotionale , exprimand trairi neadevarate care sa-i induca in eroare pe cei ce asculta.

Pe langa aceasta observare a inculpatului in vederea cunoasterii persoanei, care foloseste pentru alegerea celor mai utile procedee tactice de ascultare, inculpatul trebuie ascultat cu atentie si cu privire la continutul relatarii sale, notandu-se omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri, alibiurile invocate, toate aceste aspecte urmand a fi apoi lamurite in faza urmatoare a ascultarii.

Atitudinea inculpatului fata de invinuirea adusa poate sa imbrace una dintre urmatoarele forme:

- sa recunoasca complet invinuirea si sa faca declaratii sincere, care, pentru cercetarea criminalistica si pentru stabilirea adevarului, sunt foarte pretioase

- sa nu recunoasca invinuirea adusa si totodata sa faca declaratii sincere despre nevinovatia sa

- sa recunoasca in intregime invinuirea, dar sa faca declaratii nesincere, fie pentru a-si acoperi alte fapte mai grave, fie in vederea ascunderii altor infractiuni

- sa nu recunoasca invinuirea si sa faca declaratii nesincere, propunand in acelasi timp administrarea unor probe false, prin care spera sa-si dovedeasca nevinovatia

- sa refuze a face declaratii.

Indiferent care dintre pozitiile de mai sus va fi adoptata de catre inculpat, pe langa cerintele de a nu fi intrerupt ori oprit, acesta nu va fi admonestat, intimidat, aprobat ori dezaprobat, nu i se vor face promisiuni de atenuare a raspunderii sale, ci se va pastra acelasi cadru solemn, de seriozitate, de calm, lipsit de duritate ori aroganta sau de o apropiere ori familiaritate ce nu isi au locul.

Posibilitatea mentinerii acestui cadru propice ascultarii, evitarii sau inlaturarii acelor situatii nerecomandabile, o are presedintele completului de judecata care, potrivit art.298 C.pr.pen., poate lua masurile necesare in acest scop. De aceea, el trebuie sa manifeste maxima atentie si sa nu permita nici reprezentantului acuzarii, nici reprezentantului apararii, nici vreuneia dintre parti sa intervina in vreun fel in aceasta faza ori sa-si manifeste atitudini de ostilitate sau de aprobare fata de inculpat sau de cele relatate de acesta. Oricare dintre participanti are aceeasi posibilitate, ca si instanta, de a-l studia pe inculpat, de a-si nota aspectele neclare din expunere, omisiunile, contrazicerile, pe care sa le valorifice in continuarea procesului de ascultare.

Nu arareori in timpul relatarii sale cu privire la invinuirea ce i se aduce, inculpatul studiaza si el efectul celor declarate asupra instantei, procurorului, aparatorului, celorlalte parti, cautand sa observe din mimica ori gesturi daca este crezut sau nu, daca este aprobat sau nu, uneori manifesta accese de nemultumire, de contestare a felului in care s-a efectuat urmarirea penala, revine la recunoasterile facute in acea faza, alteori are atitudini lingusitoare, spasite, de castigare a simpatiei celor care il asculta.

Si in aceste situatii, o buna pregatire psihologica a celor care efectueaza ascultarea va face ca atitudinea lor sa nu tradeze nimic din cele dorite de inculpat, sa nu se poata descoperi pozitia acestora fata de cele exprimate de el, prin pastrarea unei atitudini pline de echilibru.

Trebuie retinut ca persoanele care desfasoara activitatea de ascultare a inculpatului sunt obligate a se conforma normelor procesual penale (art. 323-324 C.pr.pen.) care constituie prin ele insele reguli tactice de ascultare, insa modul de aplicare a acestora poate diferi in functie de pregatirea profesionala, de personalitatea acestora, de talentul cu care le aplica.

Fata de regula aratata, ca inculpatul nu va fi intrerupt in timpul relatarii sale libere asupra invinuirii, trebuie aratat ca, prin exceptie, acesta poate fi totusi intrerupt din relatare atunci cand se indeparteaza de la obiectul ascultarii, atragandu-i-se atentia de a reveni la ceea ce constituie fondul problemei.

In situatia in care inculpatul este trimis in judecata pentru mai multe fapte in concurs sau pentru o infractiune continuata este necesar ca acesta sa declare cu privire la fiecare fapta sau moment al faptei si in acest scop, daca inculpatul nu relateaza complet, poate fi provocat sa declare despre toate faptele.

Pentru atitudinea inculpatului de refuz de a face declaratii cu privire la invinuirea ce i se aduce, aceasta etapa a relatarii libere lipseste, fiind suplinita procedural de dispozitiile art. 325 alin.2 C.pr.pen. care prevad ca instanta va dispune citirea declaratiilor pe care acesta le-a dat anterior, insa ramane fara eficienta in ce priveste cercetarea criminalistica.

In cauza in care inculpatii - tata si fiu - au fost trimisi in judecata pentru comiterea unei infractiuni de omor, acestia au refuzat sa dea in instanta vreo declaratie si imediat dupa prezentarea invinuirii s-au intors cu spatele la instanta , spunand doar ca doresc sa fie judecati de un tribunal militar. In aceasta situatie (pe langa constatarea infractiunii de audienta conform art. 299 C.pr.pen) instanta a procedat la citirea declaratiilor inculpatilor date in faza de urmarire penala, insa din punct de vedere criminalistic nu s-a mai putut realiza nimic, retinandu-se doar atitudinea lor care ii caracteriza sub aspectul personalitatii infractionale. Probele administrate in cauza au demonstrat vinovatia inculpatilor .

Este total gresit procedeul unor magistrati judecatori care trec peste etapa relatarii libere intreband inculpatul doar daca recunoaste fapta sau nu, dupa care consemneza pozitia inculpatului (“recunosc fapta si o regret“ sau “nu recunosc fapta “) si ii solicita se semneze acest “rezultat“ al ascultarii. La fel, este impotriva oricaror reguli de tactica criminalistica exprimarea de catre procuror a nemultumirii sau de catre aparator a satisfactiei fata de faptul ca inculpatul nu mai recunoaste fapta asa cum a declarat la urmarirea penala, iar o astfel de atitudine din partea unui membru al completului de judecata este de neadmis.

Reamintim ca si in aceasta etapa a relatarii libere trebuie apreciat daca aceasta se va face in fata celorlalti coinculpati (in cauzele in care exista mai multi inculpati) ori se va dispune ascultarea separata a fiecarui inculpat. Ascultarea relatarii libere a fiecarui inculpat in prezenta celorlalti se impune uneori cand inculpatul nu recunoaste fapta (in timp ce ceilalti o recunosc) pentru ca sa se creeze si tensiunea psihica necesara care sa determine pe inculpat de a declara adevarul. In momentele in care relateaza, acest inculpat se va simti privit, ascultat si dezaprobat de ceilalti coinculpati si trairile sale emotionale, in cele mai multe cazuri, il vor face sa-si revina la o relatare a faptelor intamplate in mod real. Daca totusi persista intr-o declaratie contrara, cu atentie se va putea observa reactia celorlalti inculpati din care se poate trage concluzia daca, in adevar, inculpatul este sau nu implicat in fapta.

In situatiile in care toti coinculpatii nu recunosc faptele este potrivit din punct de vedere al tacticii criminalistice ca fiecare sa fie ascultat separat in faza relatarii libere, solicitandu-i-se cat mai multe amanunte mai ales in situatiile in care invoca un alibi. Astfel va fi solicitat ca in relatarea sa libera sa dea cat mai multe date si detalii precise privind locul in care s-a aflat in timpul savarsirii infractiunii, cum a ajuns in acel loc, cand a plecat, respectiv ce persoane au cunostinta despre prezenta sa acolo, daca a discutat cu ele, ce anume, cerandu-i-se si sa propuna probe in dovedirea celor sustinute. In situatiile in care inculpatul omite sa dea astfel de amanunte in timpul relatarii libere, aceste detalii ii vor fi solicitate in etapa urmatoare de adresare a intrebarilor.

Prin aceste relatari libere amanuntite in situatiile de nerecunoastere a invinuirii si de invocare a unui alibi, interesul unei corecte activitati criminalistice tactice este realizat, pentru ca se vor putea stabili jaloanele tactice ale unei activitati judiciare viitoare prin care se va urmari lamurirea acestor aspecte obtinandu-se in final fie confirmarea vinovatiei inculpatului, fie infirmarea acesteia.

Relatarea libera obtinuta in conditiile respectarii normelor procesuale si cu folosirea unor procedee tactice criminalistice, chiar si in situatiile in care declaratiile obtinute nu sunt sincere sau complete, prezinta cateva avantaje pentru justa solutionare a cauzei, respectiv:

- posibilitatea cunoasterii sau verificarii cu exactitate a modului in care s-a comis infractiunea si a mobilului acesteia;

- obtinerea de date noi, de amanunt, despre fapta si imprejurarile in care s-a comis;

- studierea si cunoasterea inculpatului, a pozitiei acestuia in raport de fapta imputata;

- relatarea libera este, de regula, mai sincera decat relatarea din etapa ce urmeaza cand se raspunde la intrebari

C) Adresarea de intrebari si ascultarea

raspunsurilor inculpatului

“Nu este suficient sa stii sa pui intrebari,

ci trebuie sa inveti sa asculti”

( Camil Suciu )

Aceasta a treia etapa a ascultarii este cea mai importanta si reprezinta momentul de maxima incordare al ascultarii inculpatului , pentru ca acum se vor pune intrebarile pregatite in urma studierii dosarului si se vor primi raspunsurile inculpatului.

Reusita acestei activitati va depinde in mare masura de capacitatea profesionala, de calitatile innascute ori dobandite, de rabdarea, perspicacitatea, initiativa si mobilitatea in gandire a celor care participa la ascultare.

Este adevarat insa ca intre participantii la ascultare (judecatori, procurori, avocati), desi toti au aceeasi pregatire juridica, din punct de vedere psihologic sau al pregatirii profesionale exista, totusi, unele diferente. Capacitatea profesionala este mai mult sau mai putin evidenta in raport cu o singura cauza, dar in ansamblu, si juristii, ca orice alta categorie socio-profesionala, prezinta persoane mai bine pregatite sau cu o pregatire modesta, lucru care trebuie recunoscut. Din pacate, acelasi dosar, datorita cunostintelor de specialitate mai ample sau mai reduse ale celor care il rezolva, poate primi solutionari diferite, motiv pentru care si legiuitorul a creat mai multe grade de jurisdictie, in vederea indreptarii eventualelor erori. Daca s-ar considera ca toti participantii la activitatea de infaptuire a justitiei sunt fara de greseala, instantele de control judiciar ar trebui inlaturate, insa ele exista si vor exista pentru totdeauna.

In activitatea de ascultare a inculpatilor, unele calitati care se cer judecatorului, procurorului sau avocatului, pot fi innascute, altele dobandite pe parcursul vietii ori a activitatii judiciare. Asa cum o persoana este dotata prin nastere cu un talent muzical, sportiv etc., tot asa si un jurist poate sa aiba o inclinatie spre aceasta meserie ori calitati care sa-i asigure o mai mare reusita in activitatea respectiva. De aceea, consideram ca se poate vorbi si de calitati innascute pentru exercitarea unei profesii sau alteia, insa, in mod evident ca acestea pot fi si dobandite sau dezvoltate printr-o activitate de pregatire, prin studiu aprofundat, atat a domeniului juridic, cat si a celui social, psihologic etc. .

Rabdarea, perspicacitatea, initiativa, gandirea logica, intuitia sunt de regula calitati cu care omul se naste ori, prin efort de vointa si pregatire, le poate dobandi.

Se poate usor observa in salile de judecata, judecatori, procurori, avocati nerabdatori, impulsivi ori apatici, care cu greu sesizeaza aspectele importante ale cauzei, nu prezinta coerenta in gandire, nu intuiesc ce este esential sau nu in cauza concreta, toate aceste deficiente avand ca rezultat indepartarea posibilitatii de aflare a adevarului. Aceste lucruri, chiar daca nu convin, trebuie relevate si sa se incerce inlaturarea lor, pentru ca vremea in care toti erau egali in inteligenta, instruire, capacitate profesionala si psihica este apusa.

Pregatirea intrebarilor care urmeaza a fi puse inculpatului in aceasta faza este o activitate laborioasa, bine gandita, iar intrebarile care se pun inculpatului trebuie sa indeplineasca cu necesitate cateva conditii

- sa fie clare si precise;

- sa fie formulate la nivelul de intelegere al celui ascultat;

- sa nu fie sugestive ;

- sa nu presupuna un raspuns scurt, afirmativ sau negativ, ci sa ofere inculpatului posibilitatea elaborarii unui raspuns propriu ;

- sa nu fie puse in asa fel incat sa se releve ca instanta il considera pe inculpat vinovat sau nevinovat;

- sa nu puna in incurcatura pe inculpat, mai ales cand acesta este bine intentionat si a declarat adevarul in etapa relatarii libere;

- sa fie pertinente aflarii adevarului.

Claritatea si preciziunea intrebarii ce se adreseaza inculpatului va impune un raspuns de aceeasi calitate, eventualele exprimari ambigue, alaturate intrebarii, justificand neincrederea in adevarul celor relatate, ceea ce va conduce la reluarea intrebarii, la atentionarea formularii de catre inculpat a unui raspuns concis.

Uneori cel care adreseaza intrebarea (fie judecator, procuror, aparator, parte) se simte dator sa faca o introducere, o prezentare a ceea ce doreste sa intrebe, dupa care exprima intrebarea; alteori, dupa ce adreseaza intrebarea, incepe sa explice motivele pentru care a pus aceasta intrebare si sa justifice importanta deosebita a ceea ce a intrebat. Daca la aceste situatii se mai adauga si un stil de exprimare prolix, cu tonalitati ale vocii si gesturi nepotrivite, de multe ori se pierde esenta intrebarii, intrebarea nu mai este inteleasa ori nu mai este retinuta, sau in timpul explicatiilor inutile inculpatul poate sa-si pregateasca raspunsul, pierzandu-se astfel si spontaneitatea raspunsului (pe langa timpul ce s-ar fi putut folosi pentru alte intrebari).

Calitatea unei intrebari de a fi formulata la nivelul de intelegere al celui ascultat este o conditie dintre cele mai necesare. Prin urmare, unui inculpat cu o pregatire scolara modesta i se vor adresa intrebari prin folosirea unor cuvinte obisnuite, uzuale si nu prin folosirea unei terminologii de specialitate. Spre exemplu, daca inculpatul in etapa relatarii libere a declarat doar ca a lovit victima cu un par, va fi intrebat “in ce parte a corpului ai aplicat loviturile ?” si nu “ce zona vitala a craniului ai agresat-o: zona occipitala, parietala, temporala ?” . Astfel de intrebari, pe langa ca dovedesc pretiozitate, infatuare, nici nu sunt folositoare activitatii ce se desfasoara.

Conditia ca o intrebare sa nu fie sugestiva este de esenta ascultarii inculpatului; sugerandu-i-se ce sa raspunda se va obtine acel raspuns, ceea ce exclude obiectivitatea de care trebuie sa dea dovada cei care participa la ascultare .

In functie de gradul de sugestibilitate al intrebarilor, acestea se impart in:

- intrebari determinative, care sunt lipsite de elemente de sugestibilitate (ex.“Unde se afla victima ?”) ;

- intrebari incomplet sau complet disjunctive, care contin elemente de sugestie in sensul ca inculpatul trebuie sa aleaga intre doua variante exprimate (ex.“Victima avea sau nu cutit ?”, “Victima dormea sau era treaza ?”);

- intrebari implicative, cu un mare grad de sugestibilitate in sensul ca prin intrebare i se sugereaza direct o imprejurare la care probabil nici nu s-a gandit s-o exprime in aparare (ex.“Victima te-a lovit intai sau dumneata ai lovit prima data ?”). Sugestia este cu atat mai mare cu cat s-ar pune o intrebare absolut implicativa (ex. “Nu-i asa ca victima te-a lovit mai intai ?”).

Sugestibilitatea nu consta doar in cuvintele folosite in formularea intrebarii, ci poate fi realizata prin tonul folosit, modulatia vocii, expresia de pe fata celui care pune intrebarea.

Prin urmare intrebarile trebuie formulate cu multa atentie, urmarindu-se excluderea sugestiei pe care ar putea sa o contina.

De asemenea, conditia ca intrebarile sa fie astfel formulate incat sa nu impuna un raspuns scurt de genul “da“ sau “nu“, ci sa oblige pe inculpat sa elaboreze un raspuns mai amplu, se impune in vederea realizarii unei ascultari corespunzatoare regulilor de tactica criminalistica. Asadar, inculpatul nu va fi intrebat “Ai lovit ?”, ci i se va adresa o intrebare de acest fel: “Ce s-a intamplat in continuare, dupa ce victima s-a intors ?”.

Instanta nu trebuie sa-si exprime anterior parerea cu privire la solutia care ar putea fi data in cauza, prin niciunul dintre membri completului, aceasta constituind un motiv de incompatibilitate in judecarea unei cauze (art. 47 alin.2 C.pr.pen.), care atrage fie abtinerea (art.50 C.pr.pen.), fie recuzarea (art.51 C.pr.pen.): Aceste dispozitii ale Codului de procedura penala stabilesc obligatia judecatorilor din complet de a nu-si exprima pozitia cu privire la vinovatia sau nevinovatia inculpatului, obligatie ce trebuie respectata si cu prilejul adresarii de intrebari inculpatului, respectiv prin felul in care sunt formulate, acestea sa nu dezvaluie opinia judecatorului. (O intrebare profund gresita este de genul: “Ai impresia ca te trimitea in judecata daca nu esti vinovat ?”).

Consideram necesar aici a releva si faptul ca exprimarea opiniei de catre cei care participa la ascultare se poate face si cand se adreseaza o intrebare in mod corect, dar in timpul ascultarii raspunsului se adopta atitudini ce exprima pozitia fata de continutul acestuia, respectiv se afiseaza un zambet ironic, se ridica sprancenele a mirare, se da din cap aprobativ ori dezaprobativ etc.

Inculpatului i se pot adresa intrebari in legatura cu invinuirea ce i se aduce, astfel ca cele care sunt exterioare cauzei, nefiind pertinente, vor fi excluse, instanta fiind cea care le apreciaza si, poate dispune in sensul respingerii acestora.

Aceste cerinte privind intrebarile ce se pun trebuie sa fie respectate de toti participantii la activitatea de ascultare a inculpatului, indiferent de pozitia sau interesul pe care il au in proces. Pentru respectarea acestei necesitati de ordin tactic criminalistic, presedintele completului de judecata, care conduce ascultarea inculpatului, va acorda atentie felului in care sunt formulate intrebarile de catre ceilalti participanti si in cazul in care va constata formulari care incalca cerintele de mai sus, fie va reformula intrebarea pe care o va pune inculpatului in sensul corect, fie va putea dispune respingerea ei (in situatia in care intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului de judecata), ori va interveni solicitand reformularea intrebarii sau o va respinge cerand inculpatului sa nu raspunda (in situatia in care intrebarile se adreseaza in mod direct inculpatului de catre procuror, aparator, parti).

In aceasta etapa se adreseaza intrebarile stabilite in planul de ascultare intocmit cu prilejul studierii dosarului, care se pot completa cu intrebari notate pe parcursul ascultarii libere ori rezultate din unele raspunsuri ale inculpatului la intrebari anterioare ce i-au fost adresate sau generate de pozitia inculpatului si de problemele nou aparute in timpul ascultarii.

O clasificare a intrebarilor ce se adreseaza inculpatului le imparte in trei categorii

- intrebari cu caracter general sau intrebari tema, care se refera la fapta ce constituie obiectul invinuirii sau imprejurarile cauzei, privite in totalitatea lor;

- intrebari problema, cu un caracter mai limitat decit cele dintai, care se pun pentru lamurirea unor aspecte care apar in timpul ascultarii si care se formuleaza pentru a restrange sfera raspunsurilor ce ar putea fi date de inculpat (ex.“Cum ati intrat in locuinta victimei“);
- intrebari de detaliu prin care se urmareste precizarea unor anumite detalii pentru a se putea face verificarea celor declarate de inculpat in etapa relatarii libere (sau in declaratiile date in faza de urmarire penala ) ori pentru verificarea unor aspecte care au fost neglijate in ascultarile anterioare. Aceste intrebari de detaliu pot duce - daca sunt bine pregatite, sunt puse cu pricepere si la momentul oportun - la incurcarea inculpatului in propriile afirmatii inexacte facute mai inainte. Intrebarile de detaliu sunt de mai multe feluri: de completare, de precizare, de control, ajutatoare, alternative, suplimentare etc.

Dintre aceste categorii de intrebari, cele cu caracter general (sau intrebarile tema) sunt puse de presedintele completului de judecata care conduce ascultarea, intrebarile problema pot fi puse de oricare dintre participantii la ascultare, la fel ca si intrebarile de detaliu.



Sustinerea de mai sus se bazeaza pe normele de natura proceduala care confera presedintelui completului de judecata conducerea activitatii ce se desfasoara in instanta. Asadar, presedintele completului trebuie, initial, sa lamureasca aspectele privitoare la fapta care constituie obiectul invinuirii, la imprejurarile in care s-a comis si, daca in faza relatarii libere inculpatul nu a relevat aceste aspecte, el trebuie intrebat asupra lor. Intrebarile problema sau de detaliu pot fi puse tot de presedintele completului de judecata, insa, datorita faptului ca acestea se refera la unele aspecte de amanunt si ar putea fi omise sau nesesizate de catre presedinte, interventia celorlalti participanti la proces se materializeaza mai ales pe astfel de intrebari, care se considera a fi necesare in apararea sau acuzarea inculpatului, relevante sub aceste aspecte.

Ordinea in care se pot adresa inculpatului intrebarile este stabilita de dispozitiile art. 323 alin.2 C.pr.pen., respectiv presedintele, apoi procurorul, partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente, ceilalti inculpati si aparatorul inculpatului a carui ascultare se face.

In timpul adresarii intrebarilor nu exista o ordine a punerii acestora in functie de categoria din care face parte intrebarea, ci acestea vor fi puse in ordinea tactica gandita de fiecare participant la ascultare.

Daca in timpul adresarii intrebarilor, prin raspunsurile primite de la inculpat se ivesc imprejurari noi care impun adresarea si a altor intrebari, oricare dintre partcipanti poate solicita presedintelui completului permisiunea de a adresa si alte intrebari, dupa care acesta, in respectarea dreptului la aparare a inculpatului ce se asculta, va trebui sa intrebe pe aparatorul inculpatului daca mai are si el de pus vreo intrebare.

Intrebarile trebuie alese si folosite si in raport cu atitudinea inculpatului cu privire la invinuire, respectiv de recunoastere a faptei, de nerecunoastere a invinuirii, de incercare de atenuare a vinovatiei ori de refuzul de a face declaratii. Prin urmare, cind se recunoaste fapta, se vor mai pune intrebari de completare, de precizare si de control pentru a se forma convingerea deplina a instantei ca, in adevar, fapta s-a comis in imprejurarile relatate. Atunci cand inculpatul neaga comiterea faptei ori incearca sa-i dea un nou continut, care ar putea duce la o calificare juridica diferita, intrebarile de completare, de precizare si de control vor fi puse spre a stabili in detaliu cele sustinute de inculpat, verificandu-se astfel veridicitatea pozitiei adoptate de acesta. Pentru situatia in care inculpatul refuza sa dea orice declaratie si in etapa relatarii libere nu s-a putut obtine de la acesta nici o pozitie fata de fapta imputata, se va insista cu intrebari care sa-l provoace pe inculpat ori se vor pune intrebari care sa determine pe inculpat sa explice motivele refuzului de a da declaratii, care sa-l convinga de necesitatea intrarii in dialog. Daca se va reusi ca inculpatul sa motiveze pentru ce refuza sa dea declaratii, va fi un prim pas care, folosit cu abilitate si cunoscand personalitatea si psihologia celui ascultat, va putea sa duca la continuarea ascultarii cu privire la fapta imputata. Se pot intalni cazuri in care inculpatul nu face declaratii, nu din ostilitate, ci pentru ca nu isi mai aminteste. In aceasta situatie, trebuie reactivata memoria inculpatului, in sensul de a-si aminti fapta. Aceasta se va face prin adresarea unor intrebari de natura sa-i mobilizeze memoria, admitandu-se chiar intrebari de o minima sugestibilitate pentru inceput, dupa care, daca inculpatul incepe sa-si reaminteasca, conditiile pe care trebuie sa le intruneasca intrebarile vor fi respectate

Este evident ca pot surveni si alte situatii pentru ca inculpatii ajunsi in fata instantei pot avea manifestari ce difera de la o persoana la alta, de la o situatie la alta, astfel ca intrebarile care se pun sau care sunt necesare pentru aflarea adevarului, in afara celor pregatite anterior, apar spontan, ca necesitate imediata, situatii in care calitatile personale ale celui ce efectueaza ascultarea, cunostintele sale juridice si psihologice pot determina rezultate diferite, chiar in situatii identice.

In ascultarea inculpatului in instanta, mai ales in situatiile de nerecunoastere a invinuirii, de declaratii anterioare contradictorii, incomplete (in faza de urmarire penala), in situatiile in care exista suspiciuni cu privire chiar la declaratiile anterioare prin care s-a recunoscut fapta ori cand s-a refuzat a se face declaratii, sunt necesare a fi folosite unele procedee tactice de ascultare. Aceste procedee tactice se folosesc si in faza de urmarire penala, doctrina prezentandu-le si dezvoltandu-le pentru aceasta faza a procesului penal , insa, consideram ca ele isi gasesc aplicabilitate si in faza de judecata, evident cu o anume specificitate.

1. Tactica ascultarii repetate

Ascultarea repetata consta in reaudieri ale inculpatului cu privire la aceeasi fapta, la anumite imprejurari in care s-a comis, la amanunte considerate importante pentru lamurirea faptei in ansamblul ei. Aceasta reascultare se face la anumite intervale de timp fata de prima ascultare, necesitatea ei fiind stabilita in planul de ascultare inca de la realizarea primei ascultari ori devenind necesara spontan ca rezultat al administrarii unor alte probe. Ascultarea repetata se bazeaza din punct de vedere al normelor legale procedurale pe dispozitiile art. 323 alin. 4 C.pr.pen., iar din punct de vedere al tacticii criminalistice se va realiza la termenul de judecata considerat cel mai potrivit (fata de derularea cercetarii judecatoresti) pentru a se obtine rezultatul urmarit.

Inca din etapa relatarii libere, inculpatul poate sa refuze sa faca declaratii, sa declare in mod succint si sa nu vrea sa detalieze cele exprimate (ex. “eu am ucis victima“ sau “nu eu am sustras bunurile“), sa declare o versiune elaborata privitoare la fapta dar in care evita implicarea sa, ori incearca sa acrediteze o versiune care sa-i diminueze raspunderea, sa omita unele imprejurari esentiale ori anumite amanunte care il incrimineaza etc., apoi in etapa intrebarilor si raspunsurilor sa evite lamurirea oricaror aspecte sau sa refuze sa raspunda. Pe langa atitudinea inculpatului, este posibil ca cei care participa la ascultare sa nu fi pregatit temeinic acesta activitate, sa nu fi sesizat anumite aspecte importante si acestea sa ramana nelamurite ori insuficient investigate.

In aceste situatii se impune ca din punct de vedere tactic sa nu se insiste in timpul primei ascultari (situatiile in care inculpatul refuza sa coopereze, prezinta faptele incomplet ori prezinta noi versiuni) si inca in acel moment sa se noteze in planul de ascultare necesitatea reaudierii in momentul in care s-au administrat si alte probe. Atunci cand se observa, dupa terminarea ascultarii inculpatului, ca anumite aspecte nu au fost lamurite, de asemenea se va nota necesitatea reaudierii cu stabilirea precisa a ceea ce trebuie sa mai fie intrebat si lamurit.

In timpul derularii cercetarii judecatoresti, in timpul administrarii unei probe (ex.ascultarea unui martor) poate apare evident o nepotrivire intre cele relatate de inculpat la audierea sa in fata instantei sau o omisiune a lamuririi anumitor aspecte, ceea ce impune cu necesitate reascultarea inculpatului.

Este posibil ca si la o noua studiere a dosarului, inaintea unui termen de judecata, sa se constate ca unele amanunte declarate nu concorda, situatie care impune o repetare a ascultarii inculpatului.

Cu prilejul reascultarii inculpatului pot fi lamurite aspectele sesizate, se poate completa declaratia cu cele omise la ascultarea primara in fata instantei, se pot verifica eventualele nepotriviri, contraziceri intre cele relatate in declaratiile date in faza de urmarire penala si declaratia data in instanta. Daca inculpatul a dat declaratii care nu reflecta adevarul, intre acestea vor apare inevitabil neconcordante si cu toate incercarile inculpatului de a reproduce cele declarate anterior, se va incurca in detalii, pentru ca este imposibil sa le memoreze in intregime pe toate, astfel ca la repetarea ascultarii, efectul psihologic al acestei situatii il va face nu arareori sa revina si sa declare adevarul.

In acest sens tactic a procedat instanta dupa o prima audiere a celor opt inculpati trimisi in judecata pentru mai multe infractiuni de delapidare, complicitate de delapidare, fals s.a., savarsite la date diferite, in participatii diferite. Pentru ca o parte din infractiuni nu erau recunoscute de catre unii inculpati, iar despre aceeasi fapta se prezentau versiuni diferite, dupa trecerea a mai multe termene si administrarea probelor necesare in cauza, instanta a hotarat ca parte din inculpati sa fie din nou ascultati, in pregatirea acestei ascultari intocmindu-se un plan minutios cu notarea tuturor aspectelor ce trebuiau clarificate si a intrebarilor corespunzatoare. In timpul desfasurarii acestei activitati s-a observat ca unii inculpati (cei carora li se imputau fapte mai grave si aveau calitatea de autori) declarau diferit de prima ascultare, omiteau anumite aspecte si relevau alte situatii. Abia dupa terminarea relatarii libere si a intrebarilor pregatite in planul de ascultare s-a adus la cunostinta inculpatilor existenta unor neconcordante intre declaratia primara si cea din acel moment, li s-a cerut sa explice aceste nepotriviri, autorul delapidarii incurcandu-se tot mai mult in explicatii si, dandu-si seama de situatie, a renuntat a-si mai sustine apararea (care consta in afirmatia ca nu el a dat din gestiune bunurile care au fost apoi comercializate de alti inculpati, primind o parte din banii obtinuti). De altfel, pe parcursul cercetarii judecatoresti desfasurate anterior aceste aspecte fusesera relevate partial de unii inculpati si de catre martori .

Ascultarea repetata poate fi dispusa de instanta atunci cand considera ca aceasta activitate se impune, dar poate fi solicitata de procuror ori de partile in proces, instanta urmand a aprecia oportunitatea si necesitatea ei.

Pentru situatiile in care la prima ascultare inculpatul a refuzat sa faca declaratii, a facut declaratii succinte ori a acreditat o versiune noua a faptei, cu prilejul repetarii ascultarii este posibil ca acesta sa intre in dialog cu instanta, sa dezvolte declaratiile relevand fapta cu amplitudine, aceasta in situatia in care pe parcursul cercetarii judecatoresti completul de judecata s-a manifestat in asa fel incat a castigat increderea inculpatului (prin corectitudine, tinuta, profesionalism etc.).

De altfel, insasi ascultarea primara in instanta a inculpatului este o ascultare repetata, intrucat ea are loc dupa cel putin o ascultare a acestuia in faza de urmarire penala. Mai mult, chiar normele legale prevad aceasta ascultare repetata a inculpatului atunci cand stabilesc (sub sanctiunea nulitatii) prin art. 341 C.pr.pen. ca inculpatului i se acorda ultimul cuvant inainte de incheierea dezbaterilor, prilej cu care acesta face, de regula, o ultima declaratie cu privire la fapta ce i se imputa.

2. Tactica ascultarii sistematice

Ascultarea sistematica presupune audierea inculpatului cu referire la desfasurarea cronologica a momentelor infractiunii, la interventia unor alti participanti si la contributia concreta a acestora, la ordinea in timp sau in functie de gravitate a infractiunilor savarsite de acelasi inculpat, cu explicarea eventualei legaturi intre acestea, la ordinea tactica a ascultarii inculpatilor in caz de participatie .

Ascultarea sistematica trebuie sa caracterizeze, din punct de vedere al tacticii criminalistice, orice ascultare a inculpatului in instanta, indiferent de pozitia adoptata de acesta, de recunoasterea ori nerecunoasterea faptei. Mai ales in cauzele mai complexe ori cu mai multi inculpati, acest procedeu tactic este indispensabil.

O tactica bine stabilita impune o relatare libera amanuntita, apoi intrebari problema, care il obliga pe inculpat sa explice ori sa clarifice cum a conceput si a pregatit infractiunea, modul de desfasurare a acesteia, persoanele care au participat la activitatea infractionala, contributia efectiva a fiecareia. In situatiile in care inculpatului i se jaloneaza ascultarea prin intrebari bine pregatite si puse la momentul potrivit, acestuia i se impune darea de explicatii logice si cronologice cu privire la toate aspectele ce privesc invinuirea.

Tot ca necesitate tactica in cadrul ascultarii sistematice, in situatia cand celui ascultat i se imputa mai multe infractiuni comise la diferite intervale de timp, cel care conduce ascultarea, in functie de cunoasterea elementelor de personalitate ale infractorului si bazandu-se pe cunostintele psihologice acumulate, va stabili daca ascultarea va incepe in legatura cu infractiunea cea mai usoara sau cea mai grava . Pentru existenta in cauza a mai multor inculpati, ascultarea sistematica presupune explicatii ale fiecarui inculpat cu privire la propria sa activitate infractionala, dar si, separat, explicatii cu privire la activitatea fiecarui coinculpat. De asemenea, tactica ce urmeaza a se folosi in ordonarea ascultarii inculpatilor presupune adaptarea pentru fiecare situatie.

In cazul inculpatilor care nu recunosc faptele, inca din momentul studierii dosarului trebuie stabilita ordinea de ascultare (care nu trebuie sa respecte ordinea fixata prin rechizitoriu), in sensul ca se va incepe ascultarea cu inculpatul care este mai labil psihic, deci trebuie cautata veriga cea mai slaba a grupului , care in declaratiile sale din faza de urmarire penala a relevat aspecte partiale referitoare la fapta, continuand apoi cu ceilalti coinculpati pana la cel care neaga total fapta si este cel mai puternic din punct de vedere psihic. In cazul in care majoritatea inculpatilor recunosc fapta si doar cativa sau numai unul se posteaza pe atitudinea de negare, ordinea ascultarii va aseza la inceput pe cel care a relatat cele mai multe amanunte si a recunoscut complet fapta. In situatiile in care inculpatul care nu recunoaste invinuirea este cunoscut din activitatea anterioara a instantei, din judecarea de catre acelasi complet a altor cauze, in care inculpatul respectiv s-a mentinut pe pozitia de negare, indiferent de probatoriul administrat, este potrivit din punct de vedere tactic sa se inceapa ascultarea cu acesta, sa nu se insiste in mod deosebit, iar apoi sa se continue ascultarea cu ceilalti inculpati si, in timpul ascultarii acestora, sa fie urmarit (fara ostentatie) spre a fi observat care sunt reactiile sale de natura psihica, exteriorizarile sale raportat la cele ce declara ceilalti (in aceste situatii nefiind indicata ascultarea separata a inculpatilor).

Daca inculpatii vor fi ascultati separat, toti participantii la ascultare vor putea obtine unele date, amanunte, detalii, care, fata de necunoasterea continutului declaratiei anterioare a unui coinculpat, vor putea fi folosite in adresarea unor intrebari care sa convinga pe cel ascultat ca, in absenta sa, s-au relevat date importante in acuzarea sa si astfel, de multe ori sa-l determine a considera ca nu mai are rost sa nege si drept consecinta sa recunoasca fapta.

3. Tactica ascultarii incrucisate

In faza de urmarire penala acest procedeu este des folosit pentru a infrange sistemul de aparare al invinuitului care, in mod nesincer, neaga in totalitate invinuirea si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi sau mai multi anchetatori care s-au pregatit in mod special in acest scop, fiecare punand inculpatului intrebari in mod alternativ, intr-un ritm sustinut.

Consideram ca se impune inlaturarea acestui procedeu din activitatea de urmarire penala pentru ca, in esenta, acesta este un mod de constrangere psihica a invinuitului sau inculpatului care se asculta. Aflat singur in camera de ancheta in fata mai multor persoane care se straduiesc sa-i dovedeasca vinovatia (eventual asistat doar de avocat), cel anchetat, in conditiile aratate, suporta cu greu presiunea psihica la care este supus si pe care de altfel se mizeaza prin folosirea acestui procedeu, iar obtinerea de declaratii prin violenta de natura psihica poate constitui infractiunea de cercetare abuziva prev.art. 266 C.pen. sau chiar de tortura prev.art.267/1 C.pen. (in raport de suferintele psihice la care este supus, de intensitatea si durata in timp a acestora).

In fata instantei de judecata ascultarea incrucisata se poate realiza la oricare ascultare a inculpatului insa are un continut si o desfasurare specifica. In aceasta faza, la ascultarea inculpatului, participa judecatorul, procurorul, aparatorul inculpatului si uneori reprezentantii partilor civile, vatamate, responsabile civilmente ori aceste parti personal. Fiecare participant la ascultare isi pregateste aceasta activitate prin stabilirea intrebarilor ce se vor pune pentru elucidarea aspectelor de interes, apoi in timpul ascultarii au posibitatea adresarii acelor intrebari ori a altora a caror necesitate apare in timpul desfasurarii ascultarii. Normele procedurii penale nu permit insa adresarea de intrebari in alternanta rapida, ci fiecare va pune intrebarile dorite prin presedintele completului de judecata ori direct, cu permisiunea acestuia.

4. Tactica “complexului de vinovatie“

Acest procedeu tactic consta in adresarea alternativa a unor intrebari care contin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta si la rezultatele ei si a unor intrebari care nu au legatura directa cu cauza si se foloseste cu rezultate deosebite in cazul persoanelor mai sensibile.

De la inceput trebuie precizat ca in faza cercetarii judecatoresti prin acest procedeu tactic nu se urmareste stabilirea vinovatiei inculpatului, in sensul de a-l determina sa recunoasca fapta ce i se imputa, ci scopul folosirii procedeului este altul: prin adresarea unor intrebari bine gandite se pot declansa in constiinta inculpatului procese psihice de remuscare, de cainta, de autonemultumire, de regret etc. (atunci cand a savarsit fapta si evita sa o recunoasca) ori procese de revolta, de compatimire a victimei, de dorinta de a oferi relatii pretioase care sa duca la stabilirea adevaratului autor (atunci cand nu el este autorul faptei).

Prin urmare, daca in timpul adresarii de intrebari inculpatului, despre care s-au luat relatii si se stie ca are un puternic sentiment patern, este sensibil la orice aspect privind proprii lui copii, i se adreseaza o intrebare de genul: “Cum credeti ca au reactionat copiii victimei cand au gasit-o moarta in locuinta?” si apoi “Stiti ca acesti copii si-au pierdut si mama in urma cu un an? Ce credeti ca se va intampla cu ei acum ?”, reactiile inculpatului nu vor intarzia sa apara in mimica, in gesturi, in tremuratul vocii, in orice alta exteriorizare ce trebuie atent urmarite si corect interpretate. De o mare importanta este si tonul folosit de catre cel care pune intrebarile, atitudinea sa in general, care trebuie sa fie obisnuita, fara duritate, fara gesturi sau exprimari teatrale.

Pe langa trairile intense ale inculpatului este necesar a se observa si felul in care acesta va raspunde la astfel de intrebari, cursivitatea in expunere care continua exprimarea anterioara din faza relatarii libere ori la raspunsurile la intrebarile anterioare, schimbarea ritmului exprimarii, ridicarea sau coborarea tonului, graba de a raspunde ori intarzierea in a-si exprima pozitia .

Toate aceste aspecte de natura psihologica pot conduce la crearea impresiei ca inculpatul ascultat a savarsit sau nu fapta care i se imputa, chiar in situatiile in care cele declarate verbal sunt contrarii acestor stari. De regula, insa, inculpatul va exprima si verbal ceea ce se poate observa din atitudinile emotionale pe care le incearca. Nu trebuie uitat totusi ca diversitatea psihologica a oamenilor poate duce la exteriorizari diferite de la individ la individ in aceleasi conditii date, astfel ca nu trebuie absolutizat, ci privit cu atentie fiecare gest, cu stiinta ca nu intotdeauna manifestarea aparenta este si cea adevarata. Concluziile trase din exteriorizarile in gestica, in mimica, in felul de exprimare trebuie pastrate in rezerva, fiind necesara confirmarea lor de cele ce declara inculpatul ori de ansamblul probelor care se administreaza in cauza.

Exemplificam folosirea acestui procedeu printr-un caz practic . Inculpatul, trimis in judecata pentru infractiunea de omor calificat care consta in lovirea cu un cutit a propriului fiu, si care urmare leziunii toracice a decedat, in timpul ascultarii libere a relevat faptul ca cei doi fii (de 15 si 17 ani) l-au agresat, iar el, fiind bolnav si pensionat datorita starii de sanatate, s-a aparat de agresiunea acestora si in timp ce tinea cutitul in mana, victima s-a repezit spre el taindu-se in acest cutit. In faza intrebarilor si raspunsurilor, dupa cateva intrebari privitoare la starea lui de sanatate, felul in care era ingrijit de sotie (la care inculpatul a raspuns ca este grav bolnav si ca sotia il neglija, nu il ingrijea), inculpatul a fost intrebat cine din familie tinea la el si il ingrijea cel mai mult (acest aspect rezulta din unele probe administrate in faza de urmarire penala), moment in care inculpatul a inceput sa planga si a raspuns ca aceasta era victima, fiul sau pe care l-a omorat si care era singura lui nadejde. Dupa acest moment inculpatul a revenit si a recunoscut ca victima il rugase anterior sa nu mai tipe (pentru ca nu-si gasea ochelarii) si el, fiind nervos, l-a lovit cu cutitul care se afla langa el pe masa din bucatarie. Aceasta declaratie era concordanta cu ansamblul probelor administrate in cauza .

5. Folosirea probelor de vinovatie

In fata instantei acest procedeu se foloseste mai des in situatiile cand inculpatul nu recunoaste fapta sau o recunoaste partial, desi din ansamblul probelor administrate in faza de urmarire penala s-ar putea trage concluzia vinovatiei acestuia. Respectarea prezumtiei de nevinovatie impune instantei comandamentul de a nu considera pe inculpat vinovat pana la pronuntarea hotararii, insa instanta are si obligatia de a administra toate probele pentru aflarea adevarului, asa incat in timpul ascultarii inculpatului va putea fi folosit si acest procedeu tactic, in limitele legale. Alaturat activitatii completului de judecata isi indeplinesc sarcinile si ceilalti paraticipanti la proces, indeosebi procurorul, partea civila si partea vatamata fiind interesati in folosirea acestui procedeu, care, in cele mai multe cazuri, are drept rezultat recunoasterea faptei de catre inculpat.

Pentru utilizarea acestui procedeu tactic trebuie cunoscuta exact pozitia de nerecunoastere a invinuirii de catre inculpat, pozitia rezultata din declaratiile date de acesta in faza de urmarire penala, trebuie studiate temeinic toate probele din dosar cu aprecierea anticipata a valorii fiecareia dintre acestea si stabilirea tactica a momentului in care vor fi prezentate inculpatului, a ordinii de prezentare, precum si intrebarile necesare ce vor trebui puse raportat la fiecare proba.

Daca in faza de urmarire penala acest procedeu are calitatea de a putea surprinde inculpatul cu prezentarea de probe deja administrate anterior ascultarii si care sa nu fie cunoscute de acesta, in faza cercetarii judecatoresti surpriza prezentarii unei probe este, in principiu, inlaturata. Aceasta pentru ca la terminarea urmaririi penale organul de urmarire trebuie in mod obligatoriu sa prezinte inculpatului materialul de urmarire penala (art. 250 C.pr.pen.), prilej cu care inculpatul ia cunostinta de continutul probelor administrate, le poate aprecia puterea probatorie, afla in ce masura invinuirea sa este dovedita sau nu. Prin exceptie, aceasta prezentare a materialului de urmarire penala nu va fi facuta in situatiile in care inculpatul este disparut, s-a sustras de la chemarea inaintea organului de cercetare penala sau nu locuieste in tara (art. 254 C.pr.pen.), asa incat, in aceste situatii, daca inculpatul se va prezenta in fata instantei de judecata spre a fi audiat, procedeul de prezentare a probelor de vinovatie va putea fi folosit cu mai mari sanse de reusita. Nici in aceste situatii nu trebuie uitat ca inculpatul poate studia dosarul la grefa instantei anterior primei audieri, astfel incat sa ajunga a cunoaste probele care il acuza.

Literatura juridica in materie recomanda pentru faza de urmarire penala ca probele de vinovatie sa fie prezentate dupa metodele: frontala si progresiva. Prima metoda presupune prezentarea in mod neasteptat, de la inceput a probelor care dovedesc vinovatia, iar cea de-a doua metoda (mai frecvent folosita) presupune prezentarea in mod gradat a acestor probe, incepand cu cele mai putin importante, apoi a altora mai importante si sfarsind cu prezentarea probelor celor mai puternice (despre care invinuitul nici nu stia ca se afla in posesia organului de urmarire penala).

In fata instantei de judecata aceste metode nu pot fi folosite, cel putin nu in aceasta acceptie, tocmai pentru ca probele se cunosc de catre inculpat. Totusi, probele de vinovatie pot fi folosite ca procedeu tactic in vederea aflarii adevarului in modul urmator: dupa ascultarea relatarii libere (in care inculpatul nu recunoaste invinuirea sau o recunoaste in parte), inculpatul va fi intrebat cu privire la imprejurarile dovedite cu fiecare dintre probele care il incrimineaza, dupa care i se va arata ca in cuprinsul unei declaratii de martor ori a unei expertize criminalistice etc. se confirma activitatea infractionala ce i se imputa, solicitandu-i-se explicatii in acest sens.

Spre exemplu, inculpatul acuzat de un furt din locuinta unui cetatean , in faza de urmarire penala a negat a fi autorul acelei fapte, iar in instanta, dupa prezentarea invinuirii din rechizitoriu, a continuat sa nege savarsirea faptei . In dosar exista declaratia unui martor care afirma ca in seara respectiva a fost vizitat de inculpat, martorul locuind in acelasi imobil cu partea vatamata, apoi in raportul de constatare tehnica dactiloscopica s-a concluzionat ca urma papilara gasita in locuinta partii vatamate a fost creata de degetul inelar stang al inculpatului. In aceasta situatie, prin folosirea procedeului tactic de care ne ocupam, presedintele completului de judecata a intrebat pe inculpat daca il cunoaste pe martor, cand l-a vazut ultima data, daca in acea seara a fost in locuinta partii vatamate. Mentinandu-se pe pozitia de negare a faptei, inculpatul a raspuns ca nu il cunoaste pe martor, ca nu a fost in locuinta partii vatamate. In acest moment presedintele completului i-a adus la cunostinta ca martorul declara ca a fost vizitat de inculpat in seara comiterii faptei si ca raportul de constatare tehnica dactiloscopica a stabilit existenta unei urme papiliare care ii apartine pe un obiect din locuinta partii vatamate, in tot acest timp urmarind reactiile inculpatului si cerandu-i sa explice existenta acestor probe. In aceasta situatie inculpatul a inceput sa zambeasca si a raspuns ca nu are explicatii .

Din punct de vedere tactic, exploatarea mijloacelor de proba in instanta trebuie realizata rational si la momentul oportun, Prin urmare, anterior momentului in care vor fi folosite, declaratiile martorilor date in faza de urmarire penala trebuie temeinic studiate apreciindu-se valoarea lor. Daca in acestea vor fi sesizate discordante sau inexactitati nu este potrivit a fi folosite in realizarea acestui procedeu, pentru ca inculpatul ar putea sa le sesizeze si apoi sa profite de ele folosindu-le in favoarea sa.

Oricare dintre cei care participa la ascultarea inculpatului va putea alege anumite paragrafe din declaratiile martorilor audiati in faza de urmarire penala si apoi sa i le prezinte in instanta solicitandu-i sa-si exprime pozitia fata de ce acestia au afirmat despre comiterea faptei si, eventual, despre autorul acesteia. S-a apreciat ca un impact deosebit asupra inculpatului pot avea declaratiile prietenilor intimi sau ale persoanelor in care acesta are incredere sau fata de care acesta este atasat

Tinem sa precizam ca judecatorului ii este cu desavarsire interzis sa comenteze sau sa faca aprecieri in sensul ca aceste probe dovedesc vinovatia inculpatului, ci acesta trebuie doar sa releve inculpatului existenta probelor si sa-i consemneze cu exactitate raspunsurile.

Tactica prezentarii probelor de vinovatie poate fi utilizata in instanta in orice cauza, chiar daca este de presupus ca inculpatul ar cunoaste aceste probe . Practica a demonstrat ca nu intotdeauna inculpatii cunosc aceste probe, desi li s-a prezentat materialul de urmarire penala. In timpul prezentarii acestui material, inculpatii, de regula, nu il studiaza indeajuns, sau doar semneaza procesul-verbal care confirma ca au luat la cunostinta, uneori nu dau importanta unor probe, ori nu le inteleg puterea probatorie, cert este ca in fata instantei surpriza prezentarii unei probe poate sa existe. Alteori, desi inculpatul cunoaste proba, aplicarea procedeului poate sa-l determine sa renunte la pozitia sa anterioara, dandu-si seama ca instanta detine aceasta proba si ca nerecunoasterea sa ii va putea atrage o pedeapsa mai grea.

6. Folosirea mijloacelor materiale de proba

Mijloacele materiale de proba sunt constituite din obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savarsite, obiectele care au fost folosite sau care au fost destinate sa serveasca la savarsirea unei infractiuni, obiectele care sunt produsul infractiunii, precum si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului

In majoritatea cazurilor aceste mijloace materiale de proba sunt supuse activitatii distructive a faptuitorului ori activitatii de ascundere ori modificare, mai ales dupa ce infractorul isi da seama ca prin gasirea acestora va fi mai usor descoperit.

Totusi, pe parcursul cercetarii criminalistice, mare parte din acestea pot fi descoperite.

In faza urmaririi penale prezentarea acestor mijloace materiale de proba se efectueaza intotdeauna prin prezentare directa ori, avand in vedere aspectele de personalitate ale invinuitului, prin lasarea lor in zone vizibile, ca fiind “uitate din neglijenta“, mai ales obiectele compromitatoare si pe care acesta le credea bine ascunse, mizandu-se pe surpriza deosebita si reactia normala a faptuitorului care va recunoaste in acest fel mult mai usor fapta comisa.

Intre mijloacele materiale de proba ce vor putea fi folosite se cuprind obiectele sau inscrisurile uitate sau pierdute de inculpat la locul savarsirii infractiunii, bunuri care sunt ridicate de la domiciliul sau si care au apartinut persoanei vatamate, instrumentele care au fost folosite sau puteau fi folosite la comiterea infractiunii, obiecte ridicate de la alte persoane carora le-au fost predate de inculpat si care apartineau partii vatamate etc.

In fata instantei de judecata acest procedeu este mult mai rar folosit, tocmai pentru ca inculpatului i-a fost deja prezentat mijlocul material de proba in faza urmaririi penale, surprinderea psihica nu se mai poate realiza si, de regula, nerecunoasterea obiectului la urmarire nu se va schimba in faza cercetarii judecatoresti, inculpatul pregatindu-si in timp si explicatii in legatura cu acest aspect.

Consideram ca acest procedeu se poate folosi si in fata instantei, in anumite cazuri si dupa o temeinica pregatire a tacticii de urmat. In primul rand este necesar a se studia in amanunt caracteristicile respectivului mijloc de proba, sa se stabileasca daca exista sau nu o legatura sigura intre acesta si infractiune (prin verificarea valorii probante a mijlocului material) si in ce masura obiectul respectiv se poate dovedi ca a apartinut inculpatului, victimei etc. . Daca acest studiu conduce la concluzia eficientei prezentarii mijlocului de proba respectiv, in timpul ascultarii inculpatului, cu alegerea momentului tactic cel mai potrivit, se va putea prezenta respectivul obiect, mizandu-se nu pe surpriza vederii obiectului, ci pe trairile psihice ce le poate declansa inculpatului, care, observate cu atentie, pot fi exploatate in continuarea ascultarii. In practica am constatat ca, in multe cazuri, prezentarea dintr-o data a obiectului folosit pentru cauzarea mortii victimei provoaca stari de agitatie, de disconfort psihic majoritatii inculpatilor, o evitare a privirii acestui obiect. Raspunsul la intrebarea referitoare la obiect se da fara a-l privi, iar uneori inculpatul se grabeste sa dea un raspuns chiar fara a fi intrebat.



In situatiile in care inculpatul este o persoana mai putin sensibila, care prin declaratiile date anterior dovedeste o anumita incrancenare in a-si mentine pozitia de nerecunoastere a faptei si in cauza exista un mijloc material de proba care ii apatine si cu ajutorul caruia s-a savarsit fapta, se va putea proceda la o “eroare voita“ in sensul ca se va prezenta inculpatului un alt obiect asemanator partial cu cel constituit ca si corp delict (ex. un cutit) cerandu-i-se sa declare daca il cunoaste, daca ii apartine si daca stie unde a fost gasit, constatandu-se, de regula, in manifestarile inculpatului o stare de multumire, de linistire, bazata pe credinta ca s-a pierdut adevaratul obiect, declaratia sa de nerecunoastere fiind facuta cu vadite accente de satisfactie. Imediat insa i se va prezenta adevaratul obiect corp delict alaturand o intrebare scurta (“dar acesta ?”), reactia inculpatului exprimand aproape intotdeauna surpriza, teama, uneori furia si insasi tonalitatea vocii va fi diferita. Toate reactiile inculpatului in ambele momente trebuie atent urmarite si interpretate cu obiectivitate.

Din pacate, uneori, in instanta se prezinta corpul delict urmarindu-se reactia salii, a celor care asista la dezbateri, fara a fi privit inculpatul, realizandu-se cel mult o activitate de preventie generala, care nu intereseaza activitatea de ascultare criminalistica concreta.

In timpul citirii actului de sesizare a instantei s-ar mai putea proceda la asezarea in zona vizuala a inculpatului a mijlocului material de proba, dupa care sa se treaca la ascultarea inculpatului fara a se face nici o referire la acesta, urmarindu-se eventualele reactii emotionale ale acestuia. In majoritatea cazurilor se va constata ca, fara sa fie intrebat, chiar in faza relatarii libere, inculpatul se va simti dator sa faca anumite referiri la acest obiect, sa explice ceva in legatura cu provenienta ori apartenenta acestuia, iar in cazuri mai rare, crezand ca tocmai acest obiect dovedeste comiterea faptei, va reveni si va recunoaste fapta.

7. Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalti

participanti la savarsirea infractiunii

In cauzele cu mai multi inculpati se mai poate folosi ca procedeu tactic si ascultarea unui inculpat cu privire la activitatea infractionala desfasurata de ceilalti inculpati.

Pentru reusita acestui procedeu o prima cerinta consta din cunoasterea a cat mai multe date de natura psihologica despre fiecare dintre inculpati, despre contributia fiecaruia la savarsirea faptei, despre atitudinea lor fata de fapta comisa, materializata in recunoasterea ori nerecunoasterea acesteia. Se va stabili apoi care dintre inculpati va fi primul ce se va asculta si ordinea in care se va proceda la audierea celorlalti.

Pentru ascultarea inculpatilor in fata instantei, cu referire la aceasta ordine, se poate adopta una din urmatoarele variante pe care le propunem:

- inceperea ascultarii cu inculpatul care recunoaste cel mai complet si mai amanuntit fapta si apoi in descrestere pana la cel care nu recunoaste fapta;

- inceperea ascultarii cu inculpatul care nu recunoaste fapta si apoi, in crestere, pana la cel care recunoaste fapta in intregime .

Avantajele tactice ale primei variante pot consta in aceea ca, fiind ascultat in prezenta celorlalti coinculpati, sa-i determine implicit sa recunoasca si ei fapta ori sa duca la naruirea esafodajului cladit in ideea nerecunoasterii si in credinta ca fapta sa nu va fi dovedita. Aceasta tactica se va putea folosi doar atunci cand cei care nu recunosc faptele sunt infractori primari, cu o sensibilitate sporita, legati afectiv intr-o anumita masura de catre cel care face recunoasterea.

In timpul ascultarii, ca procedeu tactic, se va cere inculpatului ce se audiaza primul sa faca referiri mai ales la activitatea celorlalti inculpati, lasandu-se impresia ca persoana lui intereseaza mai putin instanta, astfel ca, de regula, cel audiat va vorbi cu mai putine retineri, va releva amanunte importante despre activitatea infractionala a celorlalti coinculpati, in final fiind provocat spre a face si declaratii despre propria activitate. Dezavantajul audierii acestuia in prezenta celorlalti coinculpati ar putea consta in unele retineri in declaratii, situatie care, imediat ce va fi sesizata, va impune dispunerea ascultarii separate. In situatia in care se sesizeaza ca intre coinculpati a intervenit o intelegere anterioara cu privire la cele ce vor declara, inca de la inceput ascultarea acestora se va face separat, iar in timpul ascultarii fiecaruia se poate lasa sa se inteleaga ca cel audiat anterior a declarat adevarul, lucru care poate sa-l determine pe cel ascultat sa declare cum s-a intamplat fapta, pentru ca el nu are de unde sa stie ce s-a declarat de catre cei ascultati mai inainte.

Pentru cea de-a doua varianta propusa, potrivit careia ascultarea se va incepe cu inculpatul care nu recunoaste fapta, regula tactica ce se impune este ascultarea separata si incitarea celui audiat sa declare despre activitatea celorlalti, putandu-se chiar afirma ca acestia au recunoscut participarea lor. Se poate obtine in acest fel o declaratie despre participarea coinculpatilor in care sa apara elemente care vadesc prezenta la fata locului a celui audiat, eventuala sa implicare. In timp ce inculpatul relateaza despre ceilalti, este recomandabil sa nu fie intrerupt, pentru ca asa, crezand ca, invinuindu-i pe ceilalti, el ar putea sa scape, cel audiat ofera date care nu arareori il implica si pe el fara a-si da seama. Sesizate, aceste date vor putea face obiectul intrebarilor ulterioare ce se vor adresa inculpatului, intrebari care trebuie puse in asa fel incat sa i se dea sa inteleaga ca s-a desconspirat, situatie in care cel ascultat isi pierde increderea in el, isi da seama de greselile facute si poate sfirsi prin a recunoaste contributia sa la comiterea faptei.

In cauza , inculpatii B.V. si B.E., sot si sotie, au fost trimisi in judecata pentru comiterea infractiunii de omor calificat constand in aceea ca au luat in intretinerea lor pe minora F. in varsta de 3 ani (in ideea ca ulterior sa o infieze) si dupa cateva luni au inceput sa o supuna unor maltratari prin bataie, scoaterea pe balcon in frig, ca pedeapsa, agresiuni repetate care au produs decesul minorei la data de 3 dec. 1995, cauza decesului stabilita medico-legal fiind expunerea la frig (constatandu-se si echimoze si escoriatii pe trupul minorei, care insa nu au cauzat decesul). Pentru ca inculpatii nu recunosteau fapta, iar martorii relatau doar aspecte indirecte referitoare la cauza, vazand-o doar anterior pe minora cu urme de lovituri si nimeni nu putea spune concret ce au facut inculpatii incat sa se produca decesul acesteia, instanta a hotarat ascultarea separata a inculpatilor incepand cu inculpatul B.V., din declaratiile anterioare rezultand ca acesta nu va recunoaste nimic. In timpul ascultarii inculpatul a aratat ca el nu a agresat-o pe minora si nici nu a expus-o la frig. Fiind intrebat de comportarea sotiei sale, de asemenea, a negat vreo agresiune a acesteia, cu precizarea ca uneori o mai lovea usor pe minora cand nu manca sau atunci cand plangea daca i se facea baie.

Constatand ca inculpatul nu va declara mai mult, s-a trecut la ascultarea separata a inculpatei care, initial, a declarat in acelasi sens. In momentul in care i s-a comunicat ca sotul ei afirma ca doar ea batea minora, inculpata, mai putin echilibrata psihic, a inceput sa declare despre violentele care le exercita sotul ei asupra minorei, tulburandu-se tot mai mult si declarand cum a lovit-o inculpatul pe minora in ziua decesului, cum a deschis geamul si a lasat minora in patul de langa fereastra (dupa ce tocmai fusese scoasa din baie), desi afara era frig etc.

In momentul in care, in prezenta amandurora, instanta le-a citit declaratiile date, auzind ce a spus inculpata despre el, inculpatul a inceput sa declare despre violentele la care a supus-o sotia lui pe minora, confirmand si vinovatia acesteia.

Chiar daca se mentine in atitudinea de nerecunoastere a faptei, din cele declarate de el, in confruntare cu cele declarate de fiecare coinculpat, completul de judecata poate trage unele concluzii privind sinceritatea fiecaruia dintre coinculpati si, in coroborare cu restul probelor administrate, sa creeze convingerea justa de participare sau nu la savarsirea infractiunii.

In activitatea practica fiecare dintre cele doua variante tactice se pot folosi cu maxim de randament, insa alegerea variantei trebuie indelung gandita si este necesar a avea la baza o buna cunoastere a declaratiilor date in faza de urmarire penala precum si solide cunostinte de psihologie judiciara, la care trebuie intotdeauna si o mai mica sau mai mare doza de talent pentru realizarea ascultarii.

8. Verificarea “alibiului“ si justificarea

'timpului critic'

Prin “alibi“ se intelege o proba prin care inculpatul dovedeste justitiei ca in momentul savarsirii infractiunii se gasea in alta parte

In oricare faza a procesului penal, inculpatul caruia i se imputa savarsirea unei fapte penale se poate apara invocand imprejurarea ca in momentul cand s-a comis aceasta fapta el se afla intr-un alt loc si, prin urmare, nu putea sa comita fapta respectiva. Atunci cand se face o astfel de afirmatie, in declaratia inculpatului se precizeaza si locul concret in care s-a aflat, precum si probele cu care poate dovedi aceasta sustinere.

Este adevarat ca invocarea 'alibiului' se regaseste mai rar in apararea pe care inculpatii si-o fac in fata instantei, insa totusi aceasta situatie apare, iar justificarea invocarii acestei aparari doar la instanta consta in aceea ca au considerat ca instanta le va verifica atent cele sustinute. In alte situatii se sustine ca doar mai tarziu si-au amintit despre imprejurarea ca s-au aflat in alta localitate ori de persoanele care le-ar putea confirma apararea.

Nu in rare cazuri, inculpatii care in faza de urmarire penala au negat comiterea faptei fara a da explicatii sau a motiva in vreun fel (dar uneori chiar si cei care au recunoscut fapta), in fata instantei se posteaza pe pozitia de nerecunoastere a invinuirii, motivand ca in data respectiva se aflau intr-o alta localitate sau in aceeasi localitate, dar in alt loc.

Fata de aceasta afirmatie, instanta trebuie imediat sa procedeze la o gama extinsa de intrebari care sa faca posibila obtinerea a cat mai multe amanunte referitor la ceea ce se afirma . Inculpatul va fi solicitat sa numeasca localitatea sau locul respectiv, sa arate precis cand a ajuns in acel loc, cu ce mijloc de transport, cu cine s-a intalnit pe drum, cu cine s-a intalnit in acea localitate, ce interes l-a determinat sa fie in acea localitate, orele la care s-a intalnit cu anumite persoane (i se va cere si sa le numeasca), cat a stat in localitate, cu ce s-a intors, cu cine s-a intalnit la intoarcerea in localitatea in care s-a intamplat fapta, de la cine a aflat de comiterea faptei etc. Abia dupa obtinerea acestor amanunte cat mai concrete si precise se va solicita indicarea probelor pe care intelege sa le propuna in dovedirea afirmatiilor sale.

Omiterea ascultarii in amanunt cu privire la aceasta aparare si incuviintarea, iar apoi administrarea probelor propuse, constituie o greseala tactica de multe ori ireparabila, pentru ca, dupa ce probele s-au administrat in fata inculpatului, la o eventuala reaudiere, acesta isi va jalona expunerea pe cele afirmate de martorii propusi, nu se vor mai putea depista nepotriviri de timp si de loc sau evenimente, asa incat, chiar daca in adevar inculpatul a comis fapta, aceasta nu i se va mai putea retine in sarcina.

Consemnarea minutioasa a fiecarei etape, pe ore, minute, a fiecarui amanunt chiar aparent neimportant, constituie temeiul unei ascultari corecte a martorilor propusi care, cat de bine ar fi fost pregatiti, nu pot relata amanunte decat daca in adevar au fost prezenti si inculpatul si-a formulat o aparare sincera si corecta.

In acest sens , inculpatul acuzat de comiterea unei infractiuni de talharie, constand in aceea ca a amenintat pe partea vatamata cu un pistol si i-a luat banii, dupa ce in faza de urmarire penala nu a recunoscut fapta, fara a da vreo explicatie, in fata instantei, mentinandu-se pe aceeasi pozitie, a declarat ca in acea zi nu a fost in municipiul M. ci se afla la sora sa in orasul C unde a plecat de dimineata si a stat intreaga zi, propunand in aparare pe concubina sa. Audiata, martora (concubina) a declarat ca a fost toata ziua cu inculpatul in municipiul S , asa incat alibiul invocat de inculpat nu a putut fi dovedit (in fata instantei de apel inculpatul si-a retras apelul, dandu-si seama ca apararea sa nu este credibila).

O alta situatie de invocare si verificare a alibiului o desprindem dintr-un dosar in care doi inculpati au fost trimisi in judecata retinandu-se ca au comis o infractiune de furt calificat prin sustragerea unei vaci de la o ferma de animale . In timpul urmaririi penale ambii inculpati au recunoscut fapta aratand ca in timpul noptii s-au deplasat la acea ferma, au sustras animalul pe care l-au dus intr-un targ dintr-o localitate apropiata unde l-au vandut a doua zi. In fata instantei au revenit la recunoastere si au aratat ca nu au comis fapta, in acea noapte nefiind in localitate, unul afirmand ca a plecat cu doua zile inainte in jud. Tulcea, iar celalalt a sustinut ca era in alta localitate si nu s-a aflat in acea perioada in localitatea in care se afla ferma. S-a procedat de indata la o ascultare amanuntita a fiecaruia cu privire la cele sustinute, asa incat s-a consemnat in declaratii ca inculpatul care sustinea ca se afla in jud. Tulcea a plecat intr-o zi de joi cu autobuzul care avea plecarea in jurul orei 11 si care l-a dus la Sibiu de unde a luat trenul de ora 14,20 spre Bucuresti, ca avea la plecarea din sat un cos cu flori (imortele - flori de paie) pe care dorea sa le vanda in Tulcea , ce persoane l-au vazut in statia de autobuz. S-a consemnat si ora la care a ajuns la Tulcea, ce a facut in continuare pana s-a intors si cine l-a vazut la intoarcere. Pentru celalalt inculpat s-a consemnat ce a declarat, respectiv ca se afla in localitatea Marpod , jud. Sibiu , unde era angajat la numitul P.I. la paza oilor, ca a stat in data respectiva, noaptea si ziua urmatoare la oi in pasunea din afara satului. S-a mai consemnat si faptul ca la stana mai era si numitul D.G. , ca localitatea M se afla la 25-27 km. de localitatea in care s-a comis furtul, cum se poate ajunge dintr-o localite in alta , in cat timp etc. Dupa aceste insemnari ale declaratiilor inculpatilor s-au admis probe in verificarea alibiului urmand a se asculta ca martori persoanele indicate in declaratii, s-a solicitat un orar al circulatiei autobuzelor din acea localitate la Sibiu.

La termenul urmator nici unul dintre martorii primului inculpat nu au putut confirma plecarea in ziua indicata de acesta ci, legat de sarbatorile de Pasti, au precizat o alta data, dupa comiterea faptei cand, in adevar, inculpatul a fost vazut plecand din localitate cu cosul cu flori. Fiind reaudiat, inculpatul, care a constatat ca nu i se confirma apararea, a recunoscut fapta comisa impreuna cu celalalt inculpat, acesta din urma revenind si el si recunoscand comiterea faptei, mai ales ca la dosar existau probe privind prezenta celor doi in localitate in seara comiterii faptei.

'Timpul critic' reprezinta suma duratelor activitatilor care au precedat savarsirea infractiunii, a actiunilor care caracterizeaza savarsirea infractiunii si imediat post-infractionala

Procedeul tactic al justificarii timpului critic se poate folosi in faza cercetarii judecatoresti in situatiile in care in faza de urmarire penala nu a fost folosit si fata de inculpatii care nu au recunoscut fapta, au invocat un alibi, au dat declaratii cand de nerecunoastere a faptei, cand de recunoastere, au incercat sa acrediteze vinovatia unei alte persoane.

Intrucat oricare dintre aceste situatii invocate pot sa reprezinte adevarul in cauza, la fel cum adevarul l-ar putea constitui si savarsirea faptei de catre inculpat, instanta este datoare sa se edifice asupra variantei adevarate inca de la ascultarea inculpatului.

Prin folosirea acestui procedeu, inculpatului i se cere, de asemenea, sa declare in amanunt ce a facut in ziua in care s-a intamplat fapta, din momentul in care s-a trezit, in ce locuri a fost, la ce ore (chiar cu precizarea in minute), persoanele care l-au insotit, cu care s-a intalnit, ce a discutat cu acestea. Se vor folosi la interogare intrebari precise, concise, referitoare la momente concrete, cerandu-se raspunsuri de aceeasi calitate, tocmai pentru a nu lasa inculpatului timp sa se gandeasca ori sa declare ambiguu.

Pregatirea intrebarilor trebuie facuta din timp, cu stabilirea alternantei acestora si respectarea succesiunii temporale, bazata pe cunoasterea in amanunt, pe ore sau minute, a modului in care fapta s-a savarsit si rezulta din celelalte probe ale dosarului, respectiv declaratiile martorilor, declaratia partii vatamate, probele stiintifice (ex.actul medico-legal care stabileste ora si data decesului victimei). Din declaratiile inculpatului date in faza de urmarire penala se va valorifica orice amanunt de timp pe care acesta l-a dat.

Consemnarea celor declarate de inculpat nu trebuie sa omita nici un amanunt, chiar daca la o prima vedere ar parea ca este lipsit de importanta.

Acest procedeu presupune in continuare verificarea tuturor datelor furnizate de inculpat in comparatie cu celelalte probe deja administrate in faza de urmarire penala, iar la administrarea lor din nou in fata instantei trebuie verificate toate datele care nu coincid. Se va putea observa de cele mai multe ori ca o parte din cele afirmate de inculpat nu corespund realitatii, fie ca in timpul precizat nu putea sa fie in acel loc, fie nu avea timpul fizic sa ajunga dintr-un loc in altul, fie ca raman perioade de timp neacoperite, locuri in care nu a fost, persoane care nu confirma ca s-au intalnit ori confirma intalnirea lor la cu totul alta ora. Vor putea fi administrate noi probe pentru lamurirea unor aspecte, iar dupa stabilirea cu precizie a tuturor nepotrivirilor se va proceda la o noua ascultare a inculpatului, prilej cu care i se pot releva toate neconcordantele, solicitandu-i explicatii pentru fiecare. Este momentul de incordare psihica maxima, inculpatul, in nenumarate cazuri, vazandu-se “prins” in propriile afirmatii, cu intregul sistem de aparare descoperit, ceea ce il va determina fie la recunoasterea faptei, fie la incercarea unei noi versiuni. In acest ultim caz trebuie verificata in acelasi mod si noua varianta a petrecerii timpului, cu rabdare, atentie, lucru care nu arareori va fi dezarmant pentru inculpat.

Se cuvine a face mentiunea ca intre procedeul analizat si procedeul verificarii alibiului nu exista identitate in sensul ca verificarea timpului critic se poate face pentru orice situatie de nerecunoastere (sau recunoastere partiala) a faptei, in timp ce verificarea alibiului se face doar atunci cand se invoca o aparare concreta.

9. Confruntarea

Din punct de vedere procedural, confruntarea este un mijloc de proba si se efectueaza in situatiile in care se constata ca intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi cauza exista contraziceri si atunci cand se apreciaza ca prin aceasta se vor lamuri unele aspecte in interesul aflarii adevarului (art.87 C.pr.pen.). Ascultarea in cadrul confruntarii se face cu privire la faptele si imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic (art 88 C.pr.pen.).

Modalitatea in care se efectueaza o confruntare trebuie sa se bazeze pe o tactica ce presupune abordarea criminalistica a desfasurarii ei, prin urmare constituie un procedeu de tactica criminalistica aplicabil la o ascultare repetata si simultana a celor care au mai dat declaratii in cauza, indiferent in ce calitate.

O confruntare se poate realiza intre doi sau mai multi inculpati trimisi in judecata in aceeasi cauza, pentru fapte comise in calitate de coautori, complici sau instigatori, intre inculpat ori inculpati si partea vatamata sau civila, intre inculpat ori inculpati si martori (sau martori), dupa ce initial, in timpul cercetarii judecatoresti, au fost ascultati, iar intre declaratiile lor exista unele contraziceri, neclaritati, neconcordante si acestea nu pot fi inlaturate pe baza examinarii altor mijloace de proba. Confruntarea poate fi efectuata pentru lamurirea oricaror contraziceri, chiar de o importanta mai redusa, insa este absolut necesara in situatiile cand neconcordantele ori contrazicerile din declaratii privesc aspecte esentiale ale cauzei care trebuie lamurite pentru aflarea adevarului , chiar daca exista unele mijloace de proba, pentru a se realiza o cat mai buna dovedire a unei corecte stari de fapt. Cu prilejul confruntarii se pot obtine uneori noi date importante cu privire la unele aspecte ale cauzei, care fie inca nu erau cunoscute, fie se prefigurau neclar din probatoriul administrat.

Folosirea acestui procedeu criminalistic al confruntarii prezinta interes in activitatea de ascultare a inculpatilor prin aceea ca este un nou prilej de a obtine date cu privire la aspectele psihologice si de personalitate ale celor ascultati, de a le verifica buna sau reaua credinta in legatura cu declaratia initiala ori cu declaratia data in timpul confruntarii, de a se crea un nou moment in care cei care au omis fara rea credinta relatarea unor aspecte importante sa aiba posibilitatea, prin reactivarea memoriei, sa le relateze, iar pentru situatiile unor declaratii anterioare diametral opuse celorlalti ascultati, de a se crea un moment de incordare psihica in care cei nesinceri sa se autodemaste.

Trebuie stiut insa ca nu intotdeauna se poate obtine rezultatul cel mai bun prin folosirea procedeului confruntarii intre inculpati. De aceea, inainte de a admite efectuarea unei confruntari se impune un studiu aprofundat al fiecareia dintre declaratiile celor ce vor fi confruntati, stabilirea exacta a contradictiilor din declaratii, notarea acestora, aprecierea cauzelor care au dus la relatarea diferita, contradictorie a unor imprejurari. In situatiile in care acest studiu duce la concluzia unei omisiuni neintentionate ori a unei receptari eronate urmate de o relatare in acelasi sens, se va renunta la confruntare si se va efectua o ascultare repetata doar a celui care a dat acea declaratie, doar apoi, daca se constata mentinerea celor declarate anterior, sa se apeleze la efectuarea confruntarii. Trebuie stabilit cu precizie care vor fi cei intre care se va face confruntarea, asupra caror aspecte, prin adresarea caror intrebari, a ordinii acestora. Pentru ca reusita unei confruntari scade, de regula, direct proportional cu numarul crescut al inculpatilor care urmeaza a fi confruntati, in raport de problemele care trebuie lamurite prin folosirea acestui procedeu, se vor stabili cu exactitate persoanele intre care se va face confruntarea, pentru care imprejurare anume, fiind recomandabil sa se efectueze confruntari doar intre doi inculpati pentru a se putea observa si reactiile fiecaruia in raport cu relatarea celuilalt. O confruntare intre trei sau mai multi inculpati disperseaza atentia celui care efectueaza confruntarea si reduce sansa obtinerii rezultatului dorit.

Pregatirea confruntarii presupune si obtinerea de date despre personalitatea celor care vor fi confruntati, aceste date fiind adeseori mai bogate decat in momentul audierii primare. Desfasurarea cercetarii judecatoresti la termene succesive de judecata a creat deja posibilitatea ca inculpatii sa fie mai bine cunoscuti, prima lor ascultare, apoi administrarea probelor testimoniale, au oferit suficiente date pentru a sti ce structura psihica are fiecare dintre inculpati, care sunt manifestarile si exteriorizarile acestora.

In situatiile in care deosebirile de ordin psihologic ar aduce fata in fata inculpati cu dominante psihice de emotivitate, de nesiguranta, de frica, iar pe cealalta parte inculpati puternici din punct de vedere psihic sau cu experienta in astfel de “infruntari“ (recidivisti, persoane cu antecedente penale) ori persoane puternic legate afectiv (tata - fiu, soti etc.) ori persoane mult inegale prin pregatire intelectuala, statut social, pozitie interpersonala de ordin social (sef-subaltern), forta fizica, varsta (major-minor), confruntarea trebuie apreciata cu privire la utilitatea ei. Daca nu se va tine seama de aceste aspecte si se va trece la efectuarea confruntarii, rezultatele pot fi contrare celor urmarite, respectiv se va putea intampla ca inculpati anterior sinceri sa devina timorati, speriati, tematori, sa revina la cele declarate cu buna-credinta si sa accepte versiunea neadevarata a celor care ii domina psihic ori fizic. De retinut ca inculpatii care au actionat in grup la comiterea unei fapte infractionale se cunosc intre ei, si-au stabilit anterior sarcinile, ierarhia in grupul infractional, sunt obligati material sau moral unul altuia, astfel ca aceste elemente, de multe ori, vor influenta rezultatele acestei activitati.

Din punct de vedere tactic, confruntarea trebuie sa se bazeze pe elementul supriza. Admiterea efectuarii confruntarii prin incheierea instantei si mai ales stabilirea aspectelor care vor constitui obiectul confruntarii constituie o greseala tactica. Rolul activ de care trebuie sa dea dovada instanta implica si lamurirea aspectelor controversate din declaratiile inculpatilor, iar in realizarea tactica a confruntarii instanta va putea dispune la acelasi termen de judecata efectuarea confruntarii si imediat sa procedeze la aceasta, desigur ca dupa ce in prealabil a pregatit minutios desfasurarea ei. In acest fel, eventuala intelegere dintre inculpati nu va mai avea loc, iar efectul psihologic va fi deplin.

Confruntarea, fiind o ascultare repetata si simultana a doua sau mai multor persoane, care urmeaza unei ascultari anterioare separate, determina o noua traire emotionala specifica acestui moment, care se adauga trairilor psihice din momentul unei ascultari obisnuite.

Cu prilejul confruntarii, tensiunea psihica a celor confruntati este intensificata datorita temerii fata de reactiile celui cu care este confruntat, sentimentelor de compasiune sau afectivitate fata de acesta, complexului de vinovatie sau preocuparea de a nu fi invinuit pe nedrept, teama de a nu se descoperi adevarul (in cazul celor nesinceri) , teama de a nu se desconspira ori a desconspira pe altul s.a.

Pentru asigurarea unei confruntari eficiente este necesar ca presedintele completului de judecata, prin prerogativele sale legale, sa asigure o atmosfera de calm, de echilibru, de obiectivitate, sa evite orice incercare de intimidare a celor confruntati, fie din partea celui cu care este confruntat, fie din partea reprezentantilor acuzarii sau apararii

O data pregatita, potrivit aspectelor aratate mai sus, se va trece la confruntarea propriu-zisa.

In literatura de specialitate, axata mai ales pe efectuarea confruntarii in faza de urmarire penala, se considera ca pentru inceput se va introduce persoana considerata mai sincera sau cea care a solicitat expres sa se recurga la confruntare , aceasta pentru a avea posibilitatea sa se obisnuiasca cu atmosfera creata, sa devina mai ferma pe pozitia sa, cealalta persoana urmand a fi introdusa ulterior pentru a fi surprinsa de situatie si astfel sa existe o mai mare sansa de a reveni la declaratia initiala.

Sub un prim aspect, aceasta opinie nu poate fi primita pentru faza cercetarii judecatoresti pentru simplul motiv ca o data cu strigarea cauzei respective, partile trebuie sa fie prezente concomitent in sala de judecata, iar inculpatii (daca sunt arestati) vor fi adusi deodata de catre escorta, iar daca sunt liberi, sunt deja prezenti in sala chiar inaintea luarii cauzei lor.

Sub alt aspect, raportat la inculpati, si de altfel la intreaga desfasurare a judecatii, instanta nu poate porni cu idei preconcepute asupra vinovatiei sau nevinovatiei vreunui inculpat, respectiv nu se poate considera ca unul sau altul dintre inculpati recunoscand fapta este mai sincer decat un altul care nu recunoaste fapta. Apoi, o confruntare se desfasoara in scopul inlaturarii unor contradictii si este de presupus ca nu se cunosc cauzele acestor contradictii, pentru ca altfel, stiind anterior varianta adevarata, confruntarea nu s-ar mai impune. Totodata, nici in faza de urmarire penala si, cu atat mai mult in faza cercetarii judecatoresti, nu se poate permite ca un inculpat sa fie considerat nesincer si, in acelasi timp, crezandu-l sincer pe un alt inculpat, sa-i cream o situatie avantajoasa

Garantia aflarii adevarului prin inlaturarea contradictiilor din declaratiile date anterior de catre fiecare inculpat, se va putea realiza doar in desfasurarea unei confruntari fara avantaje acordate vreunui inculpat, in conditii de tratament identic.

Pentru o buna desfasurare a confruntarii, inculpatii vor fi invitati sa ramana in fata instantei, orientati spre aceasta, insa uneori pot fi asezati si fata in fata, iar instanta ii va putea observa din lateral. Avantajul primei pozitionari consta in aceea ca toti inculpatii confruntati pot fi priviti cu atentie de catre instanta, spre a li se observa modul in care reactioneaza in momentul audierii, insa aceeasi pozitie dezavantajeaza pe aparatorii inculpatilor (raportat la actuala asezare in salile de judecata a instantei, procurorului si aparatorilor) si avantajeaza pe reprezentantul Parchetului. Cea de-a doua pozitionare a inculpatilor pentru realizarea confruntarii (fata in fata si lateral fata de instanta si aparatori) creeaza un avantaj pentru aparatori si dezavantajeaza pe reprezentantul Parchetului (care va putea observa doar pe unul dintre inculpati, celalalt fiind cu spatele), iar pentru instanta diminueaza posibilitatea de observare . Pentru situatia actuala de asezare in sala de judecata a instantei, a reprezentantului Parchetului si a reprezentantilor apararii, consideram ca inculpatii ce sunt supusi confruntarii vor trebui asezati in pozitie laterala fata de instanta, cu fata spre aceasta, asa existand posibilitatea de a fi observati de catre toti participantii la ascultare.

Din punctul de vedere al inculpatilor confruntati, pozitia cu fata la instanta, unul langa celalalt, este mai potrivita pentru ca acestia sa nu se influenteze, sa poata da raspunsuri fara a observa reactia celuilalt. Pozitia inculpatilor fata in fata incomodeaza psihic, de regula, pe cel care este de rea credinta, acesta avand nevoie de mari eforturi pentru a-si controla expresiile, gesturile si fluenta vorbirii . Reamintim ca aceasta pozitie nu va dezavantaja intotdeauna pe cel care nu declara sincer, ci uneori va crea un puternic disconfort psihic celui de buna-credinta, insa cu o labilitate psihica sporita in raport cu persoana cu care este confruntat. De aceea, interpretarea manifestarilor emotionale ale celor confruntati trebuie facuta corect, cu perspicacitate si rabdare.



Primele intrebari adresate in cadrul confruntarii trebuie sa aiba caracter introductiv , sa se refere la faptul daca inculpatii se cunosc, de cand, care sunt relatiile dintre ei. Apoi se vor adresa intrebarile pregatite in vederea lamuririi neclaritatilor si contradictiilor. Aceste intrebari se vor adresa tuturor inculpatilor , urmand ca ordinea de primire a raspunsurilor sa fie cea stabilita anterior in planul de efectuare a confruntarii, potrivit tacticii preconizate (se vor solicita raspunsuri de la inculpatul care anterior a fost cel mai cooperant, care a dat cele mai multe amanunte etc.). Este impotriva cerintelor tactice sa fie citite declaratiile anterioare ale inculpatilor pentru ca acestia sa sesizeze nepotrivirile sau contradictiile intre cele declarate, iar la primirea raspunsurilor, oricare ar fi ele, cel care efectueaza confruntarea nu trebuie sa afiseze vreo atitudine de aprobare, dezaprobare, incredere ori neincredere, atitudini care pot sugestiona pe cei confruntati ori ii pot determina la tacere.

Pe tot parcursul confruntarii nu trebuie pierdut din vedere modul in care inculpatii reactioneaza la punerea intrebarii, la raspunsul dat de coinculpat, starile psihice prin care trece fiecare dintre cei confruntati.

Dupa epuizarea intrebarilor din planul de ascultare se vor putea pune intrebari si de catre reprezentantul Parchetului, aparatori, celelalte parti sau chiar inculpatii confruntati pot sa-si adreseze intrebari, prin intermediul instantei, ori, atunci cand se apreciaza chiar in mod direct.

De precizat ca dupa fiecare intrebare si dupa ce s-au primit raspunsuri la aceasta, se va proceda la consemnarea raspunsului in procesul verbal.

Toate aceste procedee tactice prezentate mai sus pot fi utilizate in ascultarea inculpatului in functie de cauza penala concreta, dar mai ales in raport cu persoana care va fi ascultata, cu ansamblul particularitatilor psihice ale fiecarui inculpat. Anumite procedee folosite in ascultarea unui inculpat cu cele mai bune rezutate pot fi ineficiente in ascultarea altui inculpat. Totodata un procedeu poate fi folosit cu mai mari sanse de reusita intr-un anumit moment al desfasurarii cercetarii judecatoresti, dar acelasi procedeu poate duce la neobtinerea vreunui rezultat atunci cand este folosit intr-un alt moment al ascultarii.

Folosirea unuia sau altuia dintre procedeele tactice ramane intotdeauna la alegerea celui care efectueaza ascultarea, la fel ca si combinarea acestor procedee, perspicacitatea, talentul si pregatirea profesionala determinand, in cele mai multe cazuri, reusita sau nereusita activitatii de ascultare.

De o importanta deosebita, indiferent de procedeele folosite, este capacitatea magistratului de a asculta cu rabdare si atentie intreaga relatare libera precum si raspunsurile la fiecare intrebare.

Cel mai bine pregatit plan de ascultare, procedeele tactice cele mai eficiente, intrebarile cele mai potrivite pot sa nu duca la o reusita deplina a acestei activitati daca magistratul nu are capacitatea de a asculta fara prejudecati, fara enervare, cu intelegere si discernamant tot ceea ce se declara de catre inculpat. Graba si superficialitatea, tocmai in momentul primirii raspunsurilor de la inculpat, sunt deficiente majore care trebuie inlaturate de la orice ascultare.

In faza de urmarire penala se mai incearca in ascultarea invinuitilor sau inculpatilor, in mod experimental, folosirea unor tehnici de depistare a comportamentului simulat prin folosirea poligrafului, a detectorului de stres emotional in voce (PAG.S.E.), a detectorului de stres emotional in scris, existand preocupari sub acest aspect si in unele lucrari de psihologie, psihologie judiciara, de tehnica criminalistica

Pe langa faptul ca rezultatele obtinute in acest fel nu pot fi folosite ca mijloace de proba in justitie, nefiind prevazute ca atare in legislatia noastra penala si nici nu sunt prevazute printre modalitatile de ascultare a inculpatilor, aceste procedee au caracter tehnic si nu de tactica criminalistica. Singurul aspect ce retine atentia ar putea fi cel determinat de rezultatul modului de investigare a aspectelor de comportare psihiologica a inculpatului ce se inregistreaza pe banda de hartie, inregistrare care poate fi interpretata in sensul concluzionarii ca cel ascultat a declarat adevarul sau nu. Aceasta concluzie ar putea fi folosita doar ca punct de plecare in adoptarea unuia sau altuia dintre procedeele de tactica criminalistica, evident cu valoare relativa, pentru ca altfel, daca s-ar da credit total acestor tehnici de stabilire a emotiei (ce se considera tipica pentru un comportament simulat), ar exista pericolul producerii unor erori judiciare.

Prin urmare, in fata instantei de judecata rezultatul investigarii prin aceste tehnici de depistare nu se va lua in considerare ca mijloc de proba, dar poate avea valoare pentru cunoasterea unor aspecte referitoare la personalitatea inculpatului care urmeaza a fi ascultat si la alegerea tacticii de ascultare cu cea mai mare eficienta.



Mircea, Ion, op. cit., pag. 337

Mitrofan, N. s.a., op. cit., pag. 155 ; Stancu, E., Investigarea stiintifica a infractiunilor, vol. 2, pag. 108 ; Aionitoaie, C-tin., s.a., op. cit., pag. 102 ; Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura ACTAMI Bucuresti, 1955, pag. 134

Mircea, Ion, op. cit., pag. 338

Aionitoaie, C-tin, Butoi, Tudorel, Coca, Nicolae, in lucrarea colectiva Tactica criminalistica, Ministerul de Interne, Serviciul editorial si cinematografic, 1989, pag. 62

Unii inculpati, aflati in stare de libertate, sunt indrumati uneori de diverse persoane ori chiar de aparatori ca, anterior datei procesului lor, cu o saptamana sau doua inainte, sa participe ca asistenti in sala de dezbateri unde judeca acelasi complet care va judeca si cauza lor, tocmai pentru a se obisnui cu modul de desfasurare a proceselor, pentru a cunoaste felul de manifestare a membrilor completului, spre a se pregati pentru momentul in care vor fi ascultati.

Ciopraga, A., Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, Editura “ Junimea “, 1979, pag. 215

Dongoroz, V., s.a., op. cit., vol. I, 1975, pag.185

Basarab, M., op. cit.,pag. 272

Dongoroz, V., s.a., op. cit., vol. I, pag. 186

Mircea, I., op. cit., pag. 340

Dosar numarul 53/1993 al Tribunalului Sibiu

Dosar numarul 5331/1996 al Judecatoriei Medias ; dosar numarul 7738/1996 al Judecatoriei Sibiu ; dosar numarul 4768/1996 al Judecatoriei Medias

Dosar numarul 5371/1995 al Judecatoriei Sibiu

Stancu,E., op. cit., pag. 110 ; Suciu, C., op. cit., pag. 585

Lopez, Emilio Mira Y., Manuel de psychologie juridiques, Paris, 1959, pag. 137, apud Stancu, E., op. cit., pag. 110

Suciu, C., op. cit., pag. 587

Stancu, E., Criminalistica, vol. II, 1993, op. cit., pag. 89

Aionitoaie, C., s.a., Tactica criminalistica , op. cit., pag. 63

Am intalnit, uneori, si situatia in care s-a adresat intrebarea “ce inadvertente remarcati”, intrebare pusa unor inculpati fara pregatire scolara sau cu un minim de asemenea pregatire.

Grophe, Francois; La critique du temoinage, Paris, Ed. Ralloz, 1927, citat de Ciopraga, A., Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, op.cit., pag.147-148

Suciu, C., op. cit., pag. 586 ; Stancu, E., op. cit., pag. 90 ; Mitrofan, N., s.a., pag. 156 ; Aionitoaie, C., s.a., op. cit., pag. 104

Astfel de situatii ar putea exista atunci cand, cu prilejul agresarii victimei, inculpatul a fost si el lovit grav.

Suciu, C., op. cit., pag. 589-593 ; Mircea, I., op. cit., pag. 324-343 ; Stancu, E., op. cit., pag. 91-92; Aionitoaie, C., s.a., Tratat de tactica criminalistica, supra cit. , pag. 105-109 ; Mitrofan, N., s.a., op. cit., pag. 157-161

Dosar numarul 835/1977 al Tribunalului Sibiu

Suciu, C., op. cit., pag. 591

Mitrofan, N., s.a., op. cit., pag. 158 ; Aionitoaie, C., s.a., op. cit., pag. 106

Zdrenghea, V., Butoi, T., in lucrarea colectiva Psihologia judiciara, op. cit., pag. 158 ; Aionitoaie, C., Butoi, T., in lucrarea colectiva Tratat de tactica criminalistica, op. cit., pag. 107 ; Stancu, E., Investigarea stiintifica a infractiunilor, vol. 2, op. cit., pag. 113

Dosar numarul 997/1996 al Tribunalului Sibiu

Zdrenghea V., s.a., op.cit., pag. 159; Aioanitoaie C.,s.a.,op.cit.,pag.108; Stancu E.,

op.cit.,pag. 113

Dosar numarul 2153/1978 al Judecatoriei Sibiu

Aionitoaie, C., Cora, I., supra cit., pag. 174

Art. 94, 95 C.pr.pen.

Aionitoaie, C., Cora, I., supra cit., pag. 172

Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., pag. 159 ; Aionitoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 108

Dosar numarul 1278/1996 al Tribunalului Sibiu

Marcu, Florin, Mic dictionar de neologisme, Editura “ Albatros “, Bucuresti, 1986, pag. 26

Mircea, I., op. cit., pag. 343

Dosar numarul 5092/1996 al Judecatoriei Medias

Dosar numarul 2063/1981 al Judecatoriei Sibiu

Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., pag. 108

In literatura juridica s-a afirmat ( Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1995, pag. 153) ca aceasta nu este un mijloc de proba, pentru ca in cuprinsul art. 64 C.pr.pen. in enumerarea exhaustiva confruntarea nu este inserata. Consideram ca este un mijloc de proba pentru ca aceasta insumeaza tot declaratii, insa simultane, ale inculpatilor, partilor vatamate, partilor civile, martorilor (care sunt prevazute ca mijloace de proba- art. 69, 75, 78 C.pr.pen.), prin care se constata unele elemente de fapt ce pot servi ca proba, iar reglementarea sa este cuprinsa in capag. II, “ Mijloace de proba “ din Titlul III.

Theodoru, G., Moldovan, L., op. cit., pag. 137 ; Neagu, I., Drept procesual penal, vol. II, Editura Euro-Trading, Bucuresti, 1992, pag. 83

Aceasta situatie se poate ivi atunci cand reprezentantul Parchetului ori reprezentantii inculpatilor solicita administrarea acestei probe, explicand si motivele cererii lor, pentru a demonstra utilitatea admiterii confruntarii.

Mircea, Ion., Criminalistica, Editia a II-a, Ed. Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1994, pag.278.

Stancu, E., op. cit., pag. 159

In activitatea practica momentul confruntarii creeaza posibilitatea acuzarii sau apararii sa incerce, poate ultima sansa, de a intoarce in mod favorabil soarta procesului. De aceea, se mizeaza pe presiunea psihica ce se poate obtine prin tonalitatea intrebarii ce se pune, prin gestica, uneori chiar prin imputatii sau aprecieri asupra celor declarate de unul sau altul dintre inculpati.

Stancu, E., op. cit., pag. 159

Mircea, I., op. cit., pag. 280

Ar fi de dorit sa se renunte la pozitia reprezentantului Parchetului de a sta in apropierea intantei si sa stabileasca pozitii contrare, dar egale, in sala de dezbateri, pentru reprezentantul Parchetului si reprezentantul apararii.

Ciopraga, A., Criminalistica. Tactica, op. cit., pag. 39

Stancu, E., op. cit., pag. 160

Idem, in sens contrar acestei pareri

Mircea, I., op. cit., pag. 281 ; Aionitoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 139 ; Stancu, E., op. cit., pag. 160

Rosca, A., Metodologie si tehnici experimentale in psihologie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971 ; Bogdan, T., op. cit. ; Bogdan, T., Butoi, T., Anghelescu, A., Nichifor, J., in lucrarea colectiva Tratat practic de criminalistica, vol. II, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1978 ;Stancu, E., Investigarea stiintifica a infractiunilor, op. cit..






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1300
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site