Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Dreptul tratatelor

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Dreptul tratatelor

1. Definitia si elementele tratatului

1.1. Definitia si sediul legal al materiei

Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa intre doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international in scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii in raporturile dintre ele” . Ansamblul normelor care reglementeaza incheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de incetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.




Regimul juridic al tratatelor este reglementat in doua documente internationale de referinta – Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat intr-un singur instrument sau in doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara” (art.2.a).

1.2. Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

a.     subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;

b.     vointa partilor, liber exprimata;

c.     obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa incheie intre ele acte guvernate de dreptul lor intern, insa asemenea acte nu intra in categoria tratatelor (de exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord incheiat intre state este cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie incheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

2. Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

a.     dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

b.     dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;

c.     dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace);

d.     dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate inchise;

e.     dupa calitatea partilor contractante: tratate incheiate numai de state, tratate incheiate intre alte subiecte de drept international;

f.      dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

3. Incheierea tratatelor

3.1. Etapele incheierii unui tratat

Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor procesului de incheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunand mai multe reguli alternative intre care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale referitoare la o etapa sau alta a procesului de incheiere a tratatelor cuprind mentiunea “in afara cazurilor in care partile nu convin altfel”. Prin urmare, procedura de incheiere a tratatelor este guvernata de regula “autonomiei depline de vointa a partilor”. In general, la incheierea unui tratat international se parcurg trei etape:

a.     negocierea textului;

b.     semnarea tratatului;

c.     exprimarea consimtamantului partilor de a se obliga prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea in vigoare a tratatutului.

3.2. Negocierea

Este prima etapa, in cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara intre reprezentantii statelor cu atributii speciale in acest domeniu. Imputernicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, in conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de “depline puteri”, definite in Conventia privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a indeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1, c). Persoana imputernicita cu “deplinele puteri” se numeste “plenipotentiar”. In ceea ce priveste imputernicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitand confirmarea ulterioara a imputernicirii unei persoane care a participat la un act legat de incheierea unui tratat fara a prezenta deplinele puteri.

Pe langa persoanele special imputernicite prin “deplinele puteri” exista si o categorie de persoane, care, in baza functiei pe care o indeplinesc in stat nu au nevoie sa prezinte deplinele puteri in vederea negocierii si incheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a.     seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;

b.     sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, intre statul acreditant (care il trimite) si statul acreditar (statul gazda);

c.     reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, in vederea elaborarii unui tratat.

3.3. Semnarea

Urmatoarea etapa in incheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie de exprimare a consimtamantului statului de se obliga prin tratat. (a doua varianta va fi examinata la pct.3.4(d)).

In primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au incheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata in toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a textului. Exista situatii in care, dupa incheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea “ad-referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea “ad-referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea, care consta in inscrierea initialelor numelui negociatorului imputernicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

3.4. Exprimarea consimtamantului

A treia etapa consta in exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat, acceptand obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul isi exprima vointa de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimtamantului statului de a fi “legat” prin tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele nationale – analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este in prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale.

Termenul de ratificare depinde in mare masura de natura tratatului si este prevazut in clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzata, iar daca un stat incearca sa modifice un tratat in timpul ratificarii, acest act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, insotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si in anumite limite, rezerve.

b) O alta modalitate de exprimare a consimtamantului statelor este aprobarea sau acceptarea. Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor.



In conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii esentiale ale suveranitatii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamantului statelor, aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina in cazul in care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta in mod expres in textul acestuia.

d) Consimtamantul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). In anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu exprimarea consimtamantului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute in Conventia privind dreptul tratatelor (art.12):

  • tratatul sa prevada in mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca intr-un alt mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de consimtamant;
  • intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din “deplinele puteri” ale reprezentantului sau sa fie exprimata in timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri in forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, in schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea acestor acorduri se regaseste in practica S.U.A, in care sunt cunoscute sub denumirea de “executive agreements” si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitand astfel aprobarea Senatului si facilitand in acest mod participarea statului la tratatele internationale.

4. Intrarea in vigoare a tratatului

In general, data intrarii in vigoare a unui tratat este prevazuta expres in textul acestuia. Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii in vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea in vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata de statele parti.

In cazul tratatelor bilaterale, data intrarii in vigoare o reprezinta momentul schimbarii instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele isi comunica indeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamantului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

In ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe langa unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost incredintata functia de depozitar, sau pe langa o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Data intrarii in vigoare a tratatelor se stabileste in functie de acumularea unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

5. Tratatele incheiate de Romania

Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, incheierea tratatelor internationale in numele Romaniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate sa imputerniceasca in acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romaniei. Pe baza acestei imputerniciri guvernul poate sa ia masuri in vederea initierii si negocierii tratatelor internationale in numele statului.

Tratatele negociate si semnate in numele Romaniei se supun, fie ratificarii prin lege, de catre Parlament, fie aprobarii prin hotarare guvernamentala, in functie de domeniul in care intervin. Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre Parlament, tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor in vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.

In conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate in art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarare guvernamentala. Guvernul il informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte intelegeri internationale pe care le aproba.

Acordurile si intelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri in forma simplificata” se incheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot incheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale in acest domeniu, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile in forma simplificata nu impun – prin continutul lor – ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre Guvern.

6. Rezervele la tratate

6.1. Notiune

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional in dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a campului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. In cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definita in Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avand un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, in ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

6.2. Conditii de valabilitate

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa indeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate in forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte in mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie in mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a inregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic in care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. In dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

In practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, in vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie insotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.

O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

6.3. Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste intr-o maniera proprie, conform legilor interne.

6.4. Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate intre statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Intre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica in forma modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

a.     fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice intre ele si statul rezervatar;

b.     fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea intre ele si statul rezervatar a intregului tratat.

In majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntand la acestea pe masura ce isi acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

7. Aplicarea in spatiu si in timp a tratatelor

7.1. Aplicarea teritoriala a tratatelor

In principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). In anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin “clauza federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. In mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” in care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

7.2. Aplicarea in timp a tratatelor

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar in ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii in vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta in textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor in vigoare, care este stabilit in dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea in vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta in textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa inceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

8. Efectele tratatelor fata de parti si fata de terti

8.1. Efectele tratatelor fata de parti

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa indeplineasca cu buna-credinta si intocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, intrucat doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international.



Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamantul sau.

8.2. Efectele tratatelor fata de terti

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobandi drepturi in baza unor tratate la care nu sunt parti in urmatoarele conditii (art.36):

a.     daca partile unui tratat inteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau tuturor statelor;

b.     daca statul tert consimte, fie in mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala in legatura cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute in Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

In anumite conditii pot rezulta obligatii, in sarcina statelor, in baza unor tratate la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

a.     daca partile unui tratat inteleg sa creeze o obligatie in sarcina unui stat tert;

b.     daca statul tert consimte, in mod expres si in scris la aceasta obligatie.

Prin indeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct intre statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentand unicul fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.

In practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate, intrucat reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si in lipsa consimtamantului lor. Din aceasta categorie fac parte:

a.     tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);

b.     tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

c.     tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor comunitatii internationale.

9. Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna a statelor

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre dreptul international si dreptul intern al statelor.

9.1. Teoria monista

Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din momentul intrarii in vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia organelor legislative, chiar daca s-ar afla in contradictie cu o lege interna, situatie in care, actul normativ intern ar inceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizand rolul statului ca subiect de drept international. In cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului intern asupra dreptului international, tratatul dobandeste forta juridica in masura in care aceasta ar fi prevazuta de legea interna, iar in caz de conflict intre norma interna si cea internationala, se da prioritate actului normativ intern.

9.2. Teoria dualista

Teoria dualista, care sustine distinctia neta intre cele doua sisteme de drept - intern si international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internationala in ordinea interna, acesta dobandind caracterul actului in care a fost transpus (lege interna). In prezent tendinta este de a da prioritate normelor internationale fata de normele interne, insa cele doua teorii subzista. Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat in ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea de receptare de catre fiecare stat a normelor dreptului international.

9.3. Teoria monista si dualista in practica statelor

In unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave, pentru ca normele dreptului international sa aiba efect in ordinea juridica interna se procedeaza la “transformarea” normelor internationale – cuprinse in tratate – in norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internationale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevazut in Constitutiile lor, recunoasterea normelor internationale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regaseste in Austria, in Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede in plus, ca tratatele internationale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu primatul dreptului international).

Cadrul constitutional roman privind raportul dintre dreptul international si dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de catre Parlamentul Romaniei devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune in legatura cu prioritatea normelor internationale fata de cele interne, precizand doar, ca statul roman “se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” In Conventia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca “un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau in executarea unui tratat”, eliminand astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile internationale.

Art.20 din Constitutia Romaniei se refera la incidenta tratatelor in domeniul drepturilor omului asupra legislatiei nationale. In articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile cetatenilor in concordanta cu documentele internationale adoptate in acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate in domeniul drepturilor omului la care Romania este parte.

Singurul domeniu in care se prevede, in mod expres, prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. In practica Curtii Constitutionale s-a sustinut, in mod repetat, ca “respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului in Romania nu este conditionata de revizuirea legislatiei nationale, fiind direct aplicabila, (n.n.“self-executing”) conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost inlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne in vederea acordarii acesteia cu obligatiile internationale asumate.”

10. Suspendarea si incetarea si tratatelor

Conventia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si conditiile in care un tratat poate sa fie suspendat sau in care inceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale tratatului, in timp ce incetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza intregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate partile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau incetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa intervina independent de vointa acestora.

10.1. Suspendarea sau incetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor

Incetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

a.     daca a fost incheiat pe durata determinata;

b.     ca urmare a manifestarii unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau retragere, daca aceste modalitati sunt expres prevazute in textul tratatului sau sunt acceptate de catre toate celelalte state-parti;

c.     in mod tacit, ca urmare a incheierii intre acelasi parti a unui nou tratat avand acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.

Incetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

a.     ca urmare a incalcarii substantiale a tratatului de catre una din parti;

b.     ca urmare a imposibilitatii de a indeplini obligatiile asumate de catre un stat datorita intervenirii unor conditii exceptionale.

10.2. Incetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine in situatii care fac imposibila executarea lor:



a.     ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte de drept international ( caducitatea tratatului);

b.     ca efect al schimbarii fundamentale a imprejurarilor, care au determinat incheierea tratatului, daca aceasta afecteaza in mod esential baza consimtamantului statului exprimat la data incheierii tratatului (incetarea tratatului);

c.     ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul (incetare sau suspendare);

d.     constatarea nulitatii unui tratat (incetarea tratatelor).

11. Nulitatea tratatelor

11.1. Cauze care determina declararea nulitatii

Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de incetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:

a.     in cazul in care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata in vigoare in momentul incheierii sale, sau aparuta ulterior;

b.     in cazul in care se constata un viciu de consimtamant care a afectat acordul de vointa al partilor in momentul incheierii tratatului.

11.2. Incalcarea normelor imperative

Din regula stabilita de Conventia privind dreptul tratatelor, potrivit careia “este nul orice tratat care, in momentul incheierii sale este in conflict cu o norma imperativa a dreptului international general “ (art.53), rezulta ca statele nu pot sa incalce sau sa modifice printr-un tratat o norma internationala de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care fundamenteaza existenta unei ordini legale a societatii internationale, impunandu-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat incheiat cu incalcarea unei norme imperative se considera nul din momentul incheierii sale. In cazul aparitiei unei noi norme de jus cogens orice tratat existent care este in conflict cu norma imperativa devine nul pentru viitor (ex nunc) (art.64).

11.3. Viciile de consimtamant

Conform dispozitiilor Conventiei privind dreptul tratatelor, daca un stat nu a fost in masura sa-si exprime liber consimtamantul sau de a se obliga in baza unui tratat, acesta poate sa invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimtamant care determina anularea unui tratat pot sa conste in:

a.     incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate;

b.     eroare;

c.     dol;

d.     coruperea reprezentantului unui stat;

e.     constrangerea unui stat sau a reprezentantului sau.

a) Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o incalcare a unor dispozitii interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, “deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrange la cazurile in care “violarea a fost vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern” (art.46).

b) Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat in mod esential consimtamantului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). In practica, eroarea a fost invocata in special in probleme de delimitare a frontierelor.

c) Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamantul sau a fost obtinut “in urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).

d) Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamant atunci cand actele de corupere au fost evidente si in masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50).

e) Constrangerea exercitata asupra reprezentantului statului, in cazul in care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrangerea se refera la “acte sau amenintari” indreptate impotriva reperezentantului statului, ca individ si nu in calitatea sa de organ al statului.

Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrangerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). In dreptul international clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor intre state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand –Kellogg din 1928 a scos razboiul in afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international.

11.4. Tipuri de nulitate

Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate – aboluta si relativa – avand regimuri juridice distincte.

a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamant a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de catre acelasi stat. (art.45) Se sanctioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamant rezultand din: incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

b) Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamant rezultand din constrangerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de catre orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de catre o instanta internationala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

12. Interpretarea tratatelor

12.1. Definitie

Prin interpretarea tratatului international se intelege operatiunea prin care se urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat in cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretarii il reprezinta textul tratatului Scopul interpretarii este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a partilor in vederea unei aplicari corecte a tratatului.

12.2. Tipuri de interpretare

Entitatile competente sa interpreteze un tratat international sunt : pe plan international - statele parti la tratat, instantele jurisdictionale sau arbitrare si organizatiile internationale, iar pe plan intern – organele executivului, de regula ministerele afacerilor externe.

a) Interpretarea realizata de partile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Partile pot sa includa in textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Daca in cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, partile pot sa incheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurand uniformitatea aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizatiile internationale sunt competente sa interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.

b) Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul international si de Curtea Internationala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru partile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instantei internationale.

12.3. Reguli de interpretare

Conventia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regula generala de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate in mai multe limbi (art.33).

Regula generala consta in obligativitatea interpretarii unui tratat cu buna-credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului, in contextul lor si in lumina obiectului si a scopului tratatului.

a) Regula interpretarii tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internationale (pacta sunt servanda).

b) Interpretarea termenilor tratatului in contextul lor, presupune analiza acestora in contextul intregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si luarea in considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici in legatura cu tratatul, intervenite intre parti cu prilejul incheierii acestuia sau ulterior.

c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi inteles intr-un sens special numai daca se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor.

Alaturi de aceste reguli generale, in interpretarea unui tratat se poate recurge - daca este necesar - si la mijloace complementare, indeosebi la lucrarile pregatitoare si la imprejurarile in care a fost incheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat in doua sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare in fiecare dintre aceste limbi, in afara de cazul in care partile au convenit sa acorde prioritate unuia dintre texte, in caz de divergenta. In situatia in care din comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde in cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 789
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site