Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

Sectiunea I : Consideratii generale




Trasatura specifica a contractelor sinalagmatice consta in reciprocitatea si interdependenta obligatiilor asumate de partile contractante. In consecinta, fiecare dintre parti are fata de cealalta dubla calitate de creditor si debitor, iar obligatia ce revine uneia dintre parti isi are cauza juridica in obligatia corelativa a celeilalte parti.

Aceasta reciprocitate si interdependenta a obligatiilor in contractele sinalagmatice genereaza o serie de efecte specifice :

a)      daca una dintre parti nu si-a executat obligatia, dar pretinde celeilalte parti sa si-o execute pe a sa, aceasta din urma poate refuza executarea propriei obligatii invocand exceptia de neexecutare a contractului;

b)     daca una dintre parti nu si-a executat in mod culpabil obligatiile, cealalta parte care si-a executat sau este gata sa-si execute propria obligatie poate solicita incetarea contractului prin rezolutiune/reziliere;

c)      daca una dintre parti se afla in imposibilitate fortuita de a-si executa prestatia ce-i revine, contractul inceteaza, cealalta parte fiind liberata de obligatia sa. Se pune problema riscului contractual, adica de a sti care dintre parti va suporta consecintele imposibilitatii fortuite de executare a obligatiei.

Sectiunea II: Exceptia de neexecutare a contractului

(exceptio non adimpleti contractus)

§ 1. Notiune. Efecte. Temei juridic

Notiune. Intr-un contract sinalagmatic, partile trebuie sa-si execute simultan obligatiile. Spre exemplu, cumparatorul va plati pretul atunci cand vanzatorul ii va preda bunul. Prin urmare, o parte are dreptul sa refuze executarea obligatiilor ce-i revin, invocand exceptia de neexecutare a contractului, pana in momentul in care cealalta parte isi va executa propriile obligatii.

Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic, in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei, fara ca partea ce pretinde aceasta executare sa-si fi executat propria obligatie.

Efecte. Partea care invoca exceptia de neexecutare a contractului obtine, fara interventia instantei judecatoresti, suspendarea executarii obligatiei ce-i incumba, pana la momentul in care cealalta parte isi va indeplini propria obligatie.

In contractele sinalagmatice, cauza obligatiei fiecarei parti fiind obligatia celeilalte, numai partea care si-a executat obligatia sau este gata sa si-o execute poate cere celeilalte parti indeplinirea obligatiei.

Temei juridic. Exceptia de neexecutare se fundamenteaza pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, ceea ce implica simultaneitatea de executare a acestora. In masura in care simultaneitatea nu este respectata, se invoca exceptia de neexecutare a contractului, ca sanctiune specifica a faptului ca partea care pretinde executarea contractului nu intelege sa-si indeplineasca propria obligatie.

Codul civil nu cuprinde o reglementare de principiu a exceptiei de neexecutare a contractului, ci doar aplicatii ale acesteia in materie de vanzare, schimb si depozit oneros (remunerat) .

Conditii de admisibilitate

Pentru a se invoca exceptia de neexecutare a contractului, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii :

1) obligatiile reciproce ale partilor trebuie sa-si aiba temeiul in acelasi contract.

O parte nu poate invoca exceptia pe motiv ca cealalta nu si-a indeplinit obligatia asumata printr-un alt contract decat cel in discutie. De exemplu, cumparatorul nu poate refuza plata pretului pe motiv ca vanzatorul nu i-a restituit suma de bani pe care i-a imprumutat-o; locatarul nu ar putea refuza plata chiriei pe motiv ca locatorul nu i-a prestat un serviciu la care se obligase printr-un contract de prestari servicii.

Cu toate acestea, invocarea exceptiei de neexecutare poate avea loc in cazul contractelor sinalagmatice imperfecte. Aceste contracte sunt concepute initial drept contracte unilaterale, care ulterior, pe parcursul existentei lor, dau nastere la obligatii si in sarcina creditorului, obligatii avand ca temei un fapt extracontractual Spre exemplu, daca depozitarul unui lucru face cheltuieli de conservare cu acesta, iar deponentul nu le restituie, depozitarul este indreptatit sa retina lucrul. Astfel, dreptul de retentie este o forma de aplicare a exceptiei de neexecutare;

2) sa existe o neexecutare a obligatiilor din partea celuilalt contractant, chiar partiala, dar suficient de importanta.

Nu intereseaza cauza neexecutarii. Ea poate fi culpa debitorului sau forta majora care il impiedica temporar sa-si execute obligatia;

3) neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui ce invoca exceptia, fapta ce l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia;

4) partile sa nu fi convenit un termen de executare pentru una din obligatiile reciproce.

In cazul in care partile au stipulat un termen de executare, ele au renuntat la simultaneitatea de executare a obligatiilor si, in consecinta, lipseste temeiul juridic pentru invocarea exceptiei.

5) nu se cere conditia ca debitorul sa fie pus in intarziere;

6) invocarea exceptiei are loc intre parti, fara a fi necesara sesizarea instantei.

Instanta poate fi sesizata pentru a se pronunta in ce masura invocarea ei a fost abuziva, respectiv daca neexecutarea obligatiei a fost partiala si nesemnificativa, ori s-a datorat faptei celui ce invoca exceptia.

Sectiunea a III-a: Rezolutiunea si rezilierea contractelor

§ 1. Rezolutiunea contractelor

1. Notiune. Temei juridic.

Notiune. In ipoteza in care o parte a contractului sinalagmatic nu-si executa obligatia, cealalta parte poate opta intre a invoca exceptia de neexecutare a contractului, a cere executarea silita a contractului cu despagubiri si a solicita rezolutiunea contractului cu plata unor despagubiri.

Rezolutiunea consta in desfiintarea retroactiva a unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o data (uno ictu), ca urmare a neexecutarii culpabile de catre o parte contractanta a obligatiilor asumate. Desfiintarea contractului are loc atat pentru viitor (ex nunc), cat si pentru trecut (ex tunc).

Temei juridic. Plecand de la dispozitiile art. 1020 C. civ., „conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice, in caz cand una dintre parti nu indeplineste angajamentul sau”, ar rezulta ca temeiul juridic consta intr-o conditie rezolutorie tacita existenta in fiecare contract sinalagmatic. Prin urmare, neindeplinirea obligatiei contractuale ar insemna indeplinirea conditiei rezolutorii tacite avand drept efect desfiintarea retroactiva a contractului. O astfel de solutie este criticabila:

  • pe de o parte, executarea obligatiei este un efect al contractului si nu o modalitate a acestuia, precum conditia,
  • daca rezolutiunea se intemeiaza pe o conditie rezolutorie, chiar tacita, ar trebui sa opereze de drept, fara interventia instantei. In schimb, potrivit art. 1021 C. civ., pentru rezolutiunea contractului este necesara obtinerea unei hotarari judecatoresti in acest sens.

Credem ca intelesul art. 1020 C. civ. este ca prestatiile partilor fiind reciproce, nu se poate concepe ca una dintre parti sa isi execute obligatia, fara a primi in schimb contraprestatia celeilalte parti. Astfel, textul de lege conditioneaza executarea obligatiei unei parti de executarea prestatiei celeilalte parti. Din moment ce ne aflam in prezenta neindeplinirii culpabile a obligatiei, desfiintarea contractului trebuie pronuntata de instanta.

In realitate, temeiul juridic al rezolutiunii il constituie reciprocitatea si interdependenta obligatiilor in contractul sinalagmatic, imprejurarea ca fiecare dintre obligatiile reciproce este cauza juridica a celeilalte. Neindeplinirea culpabila a obligatiei lipseste de cauza obligatia reciproca, cu consecinta desfiintarii intregului contract.

2. Felurile rezolutiunii contractului

Potrivit art. 1020-1021 C. civ., rezolutiunea contractului este judiciara, adica trebuie pronuntata de instanta. Dar, din moment ce normele care reglementeaza rezolutiunea au un caracter supletiv, aceasta poate fi si conventionala, atunci cand partile stipuleaza in contract clauze exprese de rezolutiune, numite pacte comisorii.

Regula o constituie rezolutiunea judiciara, iar exceptia rezolutiunea conventionala, astfel incat, ori de cate ori nu este stipulat un pact comisoriu, rezolutiunea este judiciara.

a) Rezolutiunea judiciara

Notiune. Potrivit art. 1021 C. civ., rezolutiunea nu opereaza de drept, fiind necesar ca partea indreptatita sa se adreseze instantei de judecata cu o actiune in rezolutiune. Rezolutiunea contractului pentru neexecutarea in intregime sau in parte a obligatiei asumate de catre una dintre parti intemeindu-se pe ideea de culpa, urmeaza sa nu opereze de plin drept, ci se va pronunta la cererea partii, de catre instanta, care va aprecia conditiile si importanta neexecutarii.

Rezolutiunea judiciara nu poate fi solicitata in cazul conventiilor ce cuprind o clauza de dezicere. Aceasta are valoarea unei clauze rezolutorii si poate fi invocata de oricare dintre parti, pentru a obtine desfiintarea contractului. In acest caz, posibilitatea rezolutiunii izvoraste din dreptul astfel convenit de catre parti, si nu din neexecutarea de catre una din ele a obligatiei asumate prin contract.

Titulari. Actiunea in rezolutiunea contractului poate fi intentata numai de partea care a executat sau care se declara gata sa execute contractul. Creditorul are dreptul de optiune intre a cere executarea obligatiei sau rezolutiunea contractului.

De asemenea, pot cere rezolutiunea si mostenitorii creditorului . In schimb. debitorul obligatiei neexecutate nu poate cere rezolutiunea, deoarece si-ar invoca propria culpa.

Conditii de admisibilitate. Pentru admiterea actiunii in rezolutiune trebuie indeplinite conditiile :

1) una dintre parti sa nu-si fi executat obligatiile ce-i revin. Neexecutarea totala, determina pronuntarea rezolutiunii.

Neexecutarea partiala va determina rezolutiunea doar daca partea din obligatia neexecutata este considerata esentiala pentru incheierea contractului. Avand in vedere caracterul facultativ al rezolutiunii judiciare, in cazul neexecutarii partiale a obligatiei, judecatorul este liber sa aprecieze in ce masura aceasta neexecutare poate sau nu justifica desfiintarea contractului.

2) neexecutarea sa se datoreze culpei partii care nu si-a indeplinit obligatia.

Daca neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit, independent de vointa partii, nu se pune problema rezolutiunii, ci aceea a riscului contractual.

3) debitorul delegatiei neexecutate sa fi fost pus in intarziere.

Punerea in intarziere este necesara pentru a se putea dovedi refuzul de executare a obligatiilor de catre cealalta parte contractanta.

In contractele civile, debitorul nu este de drept pus in intarziere prin simplul fapt al neexecutarii sau prin implinirea termenului de scadenta a datoriei. Situatia difera in contractele comerciale in care debitorul este de drept pus in intarziere din ziua in care obligatia devine exigibila (art. 43 C. com.). In acest caz, pentru rezolutiunea contractului nu este necesara punerea in intarziere a debitorului;

4) este necesara sesizarea instantei. Daca sunt indeplinite conditiile, instanta de judecata poate sa pronunte rezolutiunea contractului. Astfel, potrivit art. 1021 C. civ. teza finala, „desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate”.

Asa cum rezulta din textul legal, rezolutiunea judiciara este facultativa atat pentru partea care are dreptul sa o ceara, cat si pentru instanta de judecata.

  • partea indreptatita poate sa renunte la dreptul de a cere rezolutiunea si sa solicite executarea contractului. Potrivit art. 1021 teza a II-a C. civ., „partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta parte a executa conventia, cand este posibil, sau sa ii ceara desfiintarea, cu daune-interes”. Textul legal nu instituie o ordine in exercitarea celor doua variante si nu trebuie interpretat in sensul ca il obliga pe creditor sa ceara mai intai executarea silita, iar daca aceasta nu mai este posibila sa ceara rezolutiunea.
  • Totodata, partea in culpa, pentru a evita rezolutiunea, are posibilitatea de a-si executa obligatiile in cursul procesului.

De asemenea, instanta judecatoreasca are posibilitatea sa aprecieze, dupa circumstante, daca este necesara sau nu rezolutiunea contractului[3]. Totodata, poate sa acorde debitorului care nu si-a executat obligatiile un termen de gratie pentru aducerea lor la indeplinire, iar in caz de neexecutare partiala, poate decide ca nu e necesara rezolutiunea contractului, obligand pe debitor la executare intr-un anumit termen.

b) Rezolutiunea conventionala

Notiune. Desi rezolutiunea este in principiu judiciara, partile pot sa prevada in contract rezolutiunea sa conventionala. In acest caz rezolutiunea opereaza de drept, fara interventia instantei. Astfel, se limiteaza sau chiar se inlatura rolul instantei de judecata in promovarea rezolutiunii, deoarece partile stipuleaza rezolutiunea contratului de plin drept ca efect al neexecutarii obligatiilor de catre una din ele.

Dispozitiile art. 1020-1021 C. civ., neavand caracter imperativ, partile pot stipula in contract o clauza rezolutorie conventionala, care sa le inlature aplicarea. Se poate spune ca partile inlocuiesc rezolutiunea judiciara cu o rezolutiune conventionala.

Notiunea de pacte comisorii. Clauzele prin care se prevede posibilitatea rezolutiunii conventionale a contractului poarta denumirea de pacte comisorii. Cu toate acestea, rezolutiunea conventionala este posibila numai atunci cand clauza inscrisa in contract atesta expres intentia partilor de a desfiinta contractul daca una dintre ele nu-si indeplineste angajamentul luat.

Pactele comisorii sunt clauze exprese prin care partile prevad rezolutiunea de plin drept a contratului in cazul neexecutarii obligatiilor de catre una din ele.

In legatura cu aceste pacte comisorii s-a pus problema daca, odata stipulate, mai permit creditorului sa opteze intre rezolutiune si executarea obligatiei. Credem ca acest drept de optiune se mentine, pactul fiind stipulat in favoarea creditorului.

Categorii de pacte comisorii. In functie de intensitatea efectelor pe care le produc, pactele comisorii sunt de patru grade.

a) Pactul comisoriu de gradul I, cuprinde clauza conform caruia „in caz de neexecutare obligatiilor de catre una dintre parti, contractul se desfiinteaza”.

Clauza este inutila, deoarece reproduce intocmai prevederile art. 1020 C. civ. Astfel rezolutiunea ramane judiciara, cu posibilitate de apreciere a instantei si de acordare a unui termen de gratie.

b) Pactul comisoriu de gradul II cuprinde clauza potrivit caruia in cazul in care o parte nu-si executa obligatiile, cealalta este indreptatita sa considere contractul ca desfiintat.

Rezolutiunea va opera pe baza declaratiei unilaterale de rezolutiune a partii indreptatite, dar este necesara punerea in intarziere a debitorului.

Instanta nu poate acorda un termen de gratie, dar poate totusi aprecia asupra oportunitatii rezolutiunii. Astfel, rezolutiunea nu opereaza daca obligatia, desi nu a fost executata la termen, a fost totusi indeplinita de catre debitor inainte de declaratia de rezolutiune.

c) Pactul comisoriu de gradul III cuprinde clauza, conform careia daca una dintre parti nu-si executa obligatiile, contractul se considera rezolvit de plin drept.

Instanta de judecata sesizata nu este competenta sa acorde termen de gratie si nici sa se pronunte asupra oportunitatii rezolutiunii. Ea verifica doar daca obligatia s-a executat anterior punerii debitorului in intarziere si daca nu a fost executata, constata rezolutiunea de drept a conventiei.

Rezolutiunea contractului opereaza de plin drept, insa este necesar ca partea care nu si-a indeplinit obligatia sa fie pusa in intarziere. Astfel, rezolutiunea nu opereaza daca debitorul si-a executat obligatia, dupa implinirea termenului, dar anterior punerii lui in intarziere.

d) Pactul comisoriu de gradul IV cuprinde clauza conform careia, in cazul in care una dintre parti nu-si executa obligatia, contractul se considera desfiintat de plin drept, fara a fi necesara punerea in intarziere sau o alta formalitate prealabila.

Neexecutarea la termen a obligatiei are ca efect rezolutiunea de drept a contractului, fara a fi necesara punerea in intarziere sau sesizarea instantei. Daca totusi instanta este sesizata de una dintre parti, aceasta nu are alta posibilitate decat sa constate desfiintarea de drept a contractului.

Precizari. In legatura cu pactele comisorii se impun o serie de precizari.

  • in cazul pactului comisoriu de gradul I, rezolutiunea contractului este judiciara, deci trebuie pronuntata de instanta de judecata in conditiile art. 1020-1021 C.civ.    In celelalte cazuri, rezolutiunea este conventionala.

singurul indreptatit sa invoce rezolutiunea contractului este creditorul care si-a executat sau este gata sa-si execute obligatia. Totusi, el poate opta intre rezolutiunea contractului in temeiul pactelor comisorii si obligarea debitorului la executare. In schimb, debitorul care nu si-a executat obligatia nu are dreptul de a se prevala de pactul comisoriu si de a pretinde rezolutiunea contractului80.

pactele comisorii de gradul II, III si IV nu mai fac necesara interventia instantei. Daca totusi este sesizata, instanta se va limita la a face verificarile pe care pactele comisorii le permit.

3. Efectele rezolutiunii contractului

Indiferent de natura ei, judiciara sau conventionala, rezolutiunea opereaza retroactiv, adica contractul se desfiinteaza atat pentru viitor (ex nunc), cat si pentru trecut (ex tunc) considerandu-se ca partile nu l-au incheiat niciodata.

Efectele rezolutiunii se produc atat intre partile contractante, cat si fata de terti.

Efectele fata de parti. Distingem dupa cum partile si-au executat total sau partial obligatiile. Astfel:

  • daca partile nu si-au executat obligatiile, ca efect al rezolutiunii, contractul nu mai poate fi executat, considerandu-se ca nu a fost incheiat.
  • in ipoteza in care o parte si-a executat obligatia, ca efect al rezolutiunii, contractul se desfiinteaza iar partile sunt repuse in situatia anterioara, restituindu-si una alteia tot ce si-au prestat. De la regula repunerii in situatia anterioara (restitutio in integrum) exista si exceptii, cand, prestatiile executate in temeiul contractului rezolvit nu sunt supuse restituirii. Astfel, fructele culese de dobanditor nu se restituie, deoarece i s-a predat folosinta tocmai pentru a culege fructele.

partea care si-a executat sau a fost gata sa-si execute obligatiile este indreptatita sa obtina despagubiri pentru acoperirea prejudiciului generat de neexecutarea partii in culpa. Daunele-interese pot fi evaluate anticipat printr-o clauza penala sau, in lipsa acesteia, se vor stabili, la cerere, de catre instanta de judecata.

Efectele fata de terti. Conform principiului resoluto jure dautis resolvitur jus accipientis, rezolutiunea contratului initial duce la desfiintarea celor ulterior incheiate. Astfel, rezolutiunea contractului initial atrage si desfiintarea contractului subsecvent incheiat de o parte cu o terta persoana.

De la regula potrivit careia rezolutiunea contratului initial atrage desfiintarea contractelor subsecvente, exista si exceptii.

In cazul bunurilor mobile, rezolutiunea nu produce efecte asupra subdobanditorului de buna-credinta, care poate invoca art. 1909 alin. 1 C. civ., conform caruia „posesia de buna-credinta a unui bun mobil valoreaza titlu de proprietate”.

Daca bunul este un imobil, tertul poate invoca exceptia dobandirii lui prin uzucapiune. De asemenea, potrivit art. 1368 C. civ., rezolutiunea nu produce efecte fata de tertul dobanditor al imobilului in cadrul procedurii executarii silite, ca urmare a adjudecarii definitive.

Totodata, rezolutiunea nu produce efecte asupra actelor de administrare incheiate de o parte cu terte persoane, acte ce vor fi mentinute.

§ 2. Rezilierea contractelor

Notiune.

Rezilierea reprezinta desfacerea pentru viitor (ex nunc) a contractului sinalagmatic cu executare succesiva, ca urmare a neexecutarii culpabile a obligatiei de catre una dintre parti.

Rezilierea intervine in cazul neexecutarii unor contracte sinalagmatice cu executare succesiva si face sa inceteze efectele contractului numai pentru viitor, lasand neatinse prestatiile succesive efectuate anterior. Spre exemplu, in contractul de inchiriere, contract cu executare succesiva, daca o parte nu-si executa obligatiile, cealalta parte este indreptatita sa ceara rezilierea contractului. Contratul inceteaza pentru viitor, fara a avea vreo influenta asupra prestatiilor executate pana in acel moment (chiria platita).

2. Efecte juridice

Efectul principal, comun rezolutiunii si rezilierii este acela al desfiintarii contratului ca o consecinta a neexecutarii cu vinovatie a obligatiilor de catre una dintre parti. In schimb, data la care se produce desfiintarea difera:

  • rezolutiunea desfiinteaza contractul retroactiv (ex tunc) din chiar momentul incheierii lui,
  • rezilierea lasa neatinse prestatiile executate anterior, desfiintand contractul numai pentru viitor (ex tunc). Astfel, exista situatii cand, pentru anumite ratiuni, efectele produse pana la desfiintarea contratului sunt mentinute, deoarece prestatiile executate sunt imposibil de restituit. Spre exemplu, in contractul de locatiune, chiar daca locatorul ar putea sa restituie chiria platita pana la desfiintarea contractului, locatarul se afla in imposibilitate obiectiva de restituire a folosintei bunului inchiriat.

Sectiunea a IV-a : Riscul contractual

§ 1. Notiunea de risc contractual

Riscul contractual apare ca o consecinta a neexecutarii contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilitatii fortuite de indeplinire a obligatiei.

In cazul contractului sinalagmatic , daca una dintre parti este impiedicata de un caz fortuit sau de forta majora, deci independent de orice culpa, sa-si indeplineasca obligatiile contractuale, se pune problema daca celalalt contractant ramane tinut de obligatia sa, desi nu poate primi contraprestatia sau, dimpotriva, este si el liberat de executarea obligatiei ce-i revine. Cu alte cuvinte , cine va suporta riscul contractual, in cazul imposibilitatii fortuite de executare a obligatiilor uneia dintre parti. Astfel:

  • in ipoteza in care o parte, desi nu mai poate primi contraprestatia celeilalte parti, deoarece a devenit imposibil de executat, este tinuta sa-si execute propria obligatie, inseamna ca ea suporta riscul potrivit regulii res perit creditori.
  • in ipoteza in care, dimpotriva, datorita faptului ca executarea obligatiei uneia dintre parti a devenit imposibila, cealalta parte nu mai este tinuta sa-si execute propria obligatie, inseamna ca partea a carei obligatie a devenit imposibil de executat suporta riscul potrivit regulii res perit debitori. In acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuita este independenta de vointa partilor, este inadmisibila o actiune in despagubiri impotriva partii care nu si-a putut executa obligatia.

In materia riscului contractual, exista o regula, precum si o exceptie de la aceasta.



principiul este ca in contractele sinalagmatice „riscul contractual e suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat (res perit debitori)”,

exceptia priveste contractele translative de proprietate, in care riscul contractual e suportat de partea ce avea calitatea de proprietar al lucrului in momentul pieirii fortuite (res perit domino).

§ 2. Regula „res perit debitori

Notiune. Regula res perit debitori are in vedere faptul ca riscul contractului va fi suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat. Acesta nu va putea pretinde celeilalte parti sa-si execute obligatia corelativa, dar nici cealalta parte nu va putea pretinde despagubiri pentru neexecutare de la debitorul obligatiei imposibil de executat. Cu alte cuvinte, desi nu este vinovat pentru neexecutarea obligatiei, debitorul nu va putea cere celeilalte parti sa-si execute obligatia.

Aplicatii. Desi nu o reglementeaza expres, Codul civil prevede cateva cazuri de aplicatie practica a regulii res perit debitori.

In materie de locatiune, art. 1423 C. civ. prevede ca, daca in timpul locatiunii, lucrul inchiriat piere in totalitate, din caz fortuit, contractul se considera desfacut de plin drept. Locatorul, fiind debitor al obligatiei imposibil de executat (obligatia de a procura folosinta lucrului), suporta riscul contractual, adica nu are dreptul sa pretinda chiria de la locatar.

In contractul de antrepriza, potrivit art. 1481 C. civ., daca lucrul confectionat de antreprenor piere fortuit inainte de predare, antreprenorul nu va putea pretinde de la client plata pentru munca depusa. Antreprenorul este debitor al obligatiei imposibil de executat (obligatia de predare) si in consecinta suporta riscul contractual.

In contratul de societate, art. 1525 C. civ. prevede ca societatea inceteaza pentru toti asociatii, daca unul dintre asociati a promis sa puna in comun proprietatea unui lucru care a pierit inainte de aducerea lui in societate. Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligatiei imposibil de executat, va suporta riscul neexecutarii contractului de societate.

Efecte juridice. Principiul res perit debitori se intemeiaza pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor. In consecinta, daca forta majora sau cazul fortuit impiedica o parte sa-si indeplineasca obligatia, cealalta parte, la randul ei, este liberata de obligatie si nu mai datoreaza nimic.

Totusi, in ipoteza in care obligatia a devenit numai partial imposibil de executat, creditorul are doua posibilitati :

fie accepta prestatia, dar va reduce, in mod proportional, contraprestatia celeilalte parti. Astfel, debitorul obligatiei imposibil de executat va suporta partial riscul contractual, respectiv numai in masura partii neexecutate de el;

fie solicita desfacerea in intregime a contractului, daca partea ce ar putea fi executata nu asigura scopul pentru care contractul s-a incheiat. In acest caz, riscul contractului e suportat integral de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.

§ 3. Suportarea riscurilor in contractele translative de proprietate

Notiune. Regula res perit debitori cunoaste o exceptie in cazul contractelor translative de proprietate asupra unor bunuri individual-determinate. In cazul acestor contracte, riscul pieirii fortuite a lucrului este, de regula, suportat de partea care are calitatea de proprietar la momentul pieirii, aplicandu-se principiul res perit domino.

Reglementare. Aceasta exceptie este prevazuta expres in act. 971 C. civ., potrivit caruia „In contractele ce au ca obiect translatia proprietatii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtamantului partilor si lucrul ramane in rizico-pericolul dobanditorului, chiar cand nu s-a facut traditiunea lucrului”.

Aplicatii. Problema riscului contractual se pune in situatia in care lucrul, obiect al contractului, a pierit fortuit inainte de a fi predat. De exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare, dupa incheierea actului, dar inainte de predare, lucrul piere fortuit, fara nici o culpa a vanzatorului.

  • Potrivit res perit domino, riscul pieirii va fi suportat de catre proprietar, adica de cumparator, devenit proprietar prin simplul fapt al incheierii contratului, deoarece, conform art. 971 C. civ., transferul proprietatii opereaza la data incheierii contractului, chiar daca bunul a fost predat, iar pretul nu a fost platit. In consecinta, cumparatorul va achita pretul lucrului pierit, desi vanzatorul nu va putea sa-si execute obligatia de predare a lucrului vandut.
  • Din moment ce cumparatorul achita pretul, el isi executa si prestatia la care s-a obligat in schimbul transmiterii proprietatii. In consecinta, cumparatorul suporta si riscul neexecutarii contractului in calitate de creditor al obligatiei imposibil de executat (res perit creditori).

In concluzie, riscul pieirii fortuite a bunului este suportat de proprietar, potrivit res perit domino, iar riscul neexecutarii contractului de creditor conform res perit creditori. Cum in aceste contracte calitatea de proprietar si de creditor se intruneste in aceeasi persoana, sintetizand, am putea spune ca contractele translative de proprietate, regula res perit domino inseamna res perit creditori, astfel riscul contractual e suportat de creditorul obligatiei imposibil de executat.

Exceptii. Riscul contractual in contractele translative de proprietate nu va fi suportat de catre cumparator ci de vanzator,in urmatoarele situatii:

1) in cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate opereaza la data individualizarii lor, prin predare catre cumparator.

  • Daca pana la predare intervine o imposibilitate fortuita de executare, riscul neexecutarii contractului va fi suportat de vanzator, conform principiului res perit debitori. Totusi, pieirea lucrurilor de gen nu inlatura obligatia vanzatorului de a-si executa in natura prestatia. El trebuie sa procure alte bunuri de gen, de aceeasi cantitate si calitate, pe care sa le predea cumparatorului, deoarece genera non pereunt, in caz contrar, fiind pasibil de plata unor despagubiri.
  • Pana la predare, vanzatorul ramanand proprietar al bunului, el va suporta si riscul pieirii fortuite a lucrului, potrivit „res perit domino”.

Prin urmare, pieirea fortuita a bunurilor de gen, anterior predarii lor, nu duce la incetarea contractului. Riscul contractual il suporta vanzatorul, care ramane proprietar al bunului si debitor al obligatiei de a transmite proprietatea.

2) In cazul bunului individual-determinat, care a pierit fortuit inainte de a fi predat cumparatorului, devenit proprietar, riscul contractual va fi suportat de vanzator, daca inainte de pieirea lucrului fusese pus in intarziere pentru neexecutarea la termen a obligatiei de predare (art. 1074 alin. 2 C. civ.).

Prin exceptie, vanzatorul nu va suporta riscul contractual, daca va face dovada ca bunul ar fi pierit si la cumparator, in cazul in care i-ar fi fost predat in termen (art. 1156 alin.2 C. civ.).

3) Riscul contractual va fi suportat de vanzator chiar in cazul bunurilor individual-determinate, daca transferul dreptului de proprietate nu se produce la incheierea contractului, ci la un moment ulterior, si bunul piere fortuit inainte sa fi operat acest transfer. Spre exemplu:

partile convin ca transferul proprietatii sa opereze la un termen ulterior incheierii contractului,

in cazul vanzarii bunurilor viitoare, cand transferul proprietatii opereaza la momentul predarii acestora,

in cazul contractelor solemne, cand transferul dreptului nu are loc prin simplul consimtamant al partilor, ci numai la momentul incheierii actului in forma prevazuta de lege.

In ipoteza unor asemenea conventii, daca bunul piere anterior datei stabilite de parti pentru transmiterea proprietatii, riscul contractual este suportat de vanzator, care la momentul pieirii era proprietarul bunului.

4) in cazul in care transferul proprietatii este afectat de o conditie, iar lucrul piere fortuit pendente conditione (inainte de implinirea conditiei).

Riscul contractual va fi suportat diferit dupa cum contractul este afectat de o conditie suspensiva sau rezolutorie. Astfel:

a) daca contractul se incheie sub conditie suspensiva, transmiterea proprietatii este subordonata indeplinirii conditiei.

  • Daca bunul piere fortuit pendente conditione, riscul pieirii fortuite este suportat de vanzator, ca proprietar al lucrului, potrivit regulii res perit domino si, prin urmare, cumparatorul nu va fi obligat sa plateasca pretul.

Daca bunul piere fortuit numai partial, cumparatorul este obligat sa-l primeasca in starea in care se gaseste, fara a putea solicita reducerea de pret[6]. In acest caz, riscul pieirii partiale a bunului este suportat de creditor-cumparator (res perit creditori).

b) daca contractul se incheie sub conditie rezolutorie, transferul dreptului de proprietate opereaza la momentul incheierii acestuia. Astfel, cumparatorul se comporta de la inceput ca un proprietar pur si simplu. Dreptul sau este insa afectat de indeplinirea sau neindeplinirea conditiei, si prin urmare, este desfiintat, in mod retroactiv, in cazul nerealizarii ei.

Daca lucrul piere fortuit inainte de realizarea conditiei rezolutorii, riscul contractual va fi suportat de cumparator, in calitate de proprietar, potrivit regulii res perit domino. In consecinta cumparatorul va plati pretul, fara a primi bunul platit.

In concluzie, in contractele translative de proprietate afectate de o conditie suspensiva sau rezolutorie, daca bunul piere pendente conditione, riscul contractual va fi suportat de partea care are calitatea de proprietar sub conditie rezolutorie[7].

2. Simulatia

Notiune. Simulatia este operatiunea juridica ce consta in incheierea intre aceleasi parti a doua contracte – un contract public, aparent, care nu reflecta vointa reala a partilor, si un contract secret, dar adevarat (contrainscris), corespunzator vointei reale a acestora.

Contractul public aparent este nereal si creeaza o aparenta juridica ce nu corespunde realitatii, iar contractul secret (contrainscrisul) este adevarat, real si anihileaza, in tot sau in parte, aparenta juridica creata prin contractul simulat. Astfel, simulatia se aplica numai raporturilor juridice contractuale .

Conditii. Simulatia fiind o operatiune complexa, presupune indeplinirea unor conditii specifice :

a) contrainscrisul (actul real) trebuie sa fie un contract secret, adica existenta si continutul sa nu fie cunoscute de catre terti.

Contrainscrisul isi pierde caracterul secret in cazurile in care a fost supus publicitatii (transcrierea actului, intabularea, primirea de data certa) sau cand se face mentiune despre existenta sa in actul public;

b) contrainscrisul sa fie incheiat concomitent sau, eventual, inainte de incheierea contractului apare .

Daca partile incheie mai intai un contract aparent, iar ulterior unul secret, nu suntem in prezenta simulatiei. Ambele contracte corespund vointei reale a partilor, astfel cum aceasta exista la momentul incheierii fiecarui act juridic. Astfel, contractul secret, ulterior, urmareste sa revoce sau sa modifice contractul aparent, dar care a corespuns unei vointe a partilor in momentul incheierii sale.

Exigenta anterioritatii sau concomitentei actului secret se refera la negotium iuri, si nu la instrumentum probationis. Faptul ca inscrisul constatator (instrumentum probationis) al actului secret se redacteaza ulterior perfectarii actului public nu inlatura caracterul concomitent. Pentru existenta simulatiei este necesar ca intre parti sa se fi realizat anterior acordul de vointa cu privire la operatiunea juridica in ansamblu, urmand ca redactarea inscrisului sa se faca ulterior. Cu alte cuvinte, conditia este indeplinita daca partile convin asupra operatiunii juridice (negotium juris), chiar daca inscrisul constatator este incheiat dupa perfectarea actului public .

Analizand relatia temporara dintre cele doua acte, se poate concluziona ca:

exista simulatie cand cele doua acte juridice sunt incheiate simultan;

nu exista simulatie cand, indiferent care dintre acte, cel public sau cel aparent, este incheiat mai intai, partile nu au intentionat sa simuleze;

exista simulatie cand actul secret, anterior, este inca in vigoare la momentul incheierii actului public si ramane in vigoare dupa aceasta data;

c) intentia comuna a partilor de a simula. Intentia de a simula consta in acordul partilor ca operatiunea juridica sa produca toate efectele specifice simulatiei. In lipsa acordului nu exista simulatie, astfel incat daca partile incheie un act secret iar ulterior il modifica printr-o noua intelegere, suntem in prezenta a doua manifestari succesive de vointa, ce nu produc efectele unei simulatii. Cu alte cuvinte, intentia comuna de a simula sau acordul simulatoriu, cum a fost denumit in doctrina , este un element intern al simulatiei, care tine de esenta sa.

Formele simulatiei. In functie de scopul urmarit prin contractul aparent, simulatia poate imbraca trei forme: fictivitatea, deghizarea, interpunerea de persoana.

a) Fictivitatea. In acest caz, contractul aparent este incheiat formal, existenta sa fiind contrazisa in contractul secret – contrainscris. Spre exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmarirea creditorului sau, incheie aparent un contract de vanzare-cumparare, prin care bunul e vandut altei persoane. Cu acesta din urma se incheie concomitent un contract secret in care se stipuleaza ca in realitate proprietatea bunului nu se transmite cumparatorului. Intrucat partile disimuleaza total realitatea, creand aparenta unui contract care in realitate nu exista, actul public fiind fictiv sau inexistent, aceasta forma a fost denumita si simulatie totala.

Scopurile fictivitatii sunt diverse: eludarea unor prevederi legale, aparenta, micsorarea gajului general al creditorilor prin vanzarea fictiva a unor bunuri, dovedirea provenientei licite a bunurilor prin acte fictive de donatie sau imprumut; in caz de expropriere, se prevede o valoare mai mare a imobilului decat valoarea reala, pentru a se obtine o despagubire cat mai mare.

b) Deghizarea. Partile incheie un contract, insa urmaresc sa-l tina secret, in tot sau in parte, fata de terti, ascunzandu-l printr-un alt contract.

Deghizarea poate fi :

totala, cand prin actul public se ascunde natura actului secret. De exemplu, partile incheie un contract de donatie pe care il deghizeaza intr-un contract de vanzare; contractul de intretinere se deghizeaza intr-un contract de vanzare-cumparare;

partiala cand prin actul public se ascund unele clauze sau efecte ale actului secret. Astfel, poate fi deghizat obiectul actului (in locul pretului real convenit de parti in contractul secret de vanzare-cumparare, in actul public se stipuleaza un pret mai mare sau mai mic), data incheierii actului (un sot postdateaza un act de cumparare a unui bun pentru ca data dobandirii sa se situeze dupa divort, astfel incat bunul sa nu intre in comunitatea de bunuri si sa nu fie supus partajului). De asemenea, se deghizeaza modul de executare al obligatiei (in actul public se prevede ca pretul se plateste in lei, iar in contrainscris este fixat in valuta, pentru a se evita riscurile deprecierii monedei nationale), sau modalitatile actului juridic (actul public este neafectat de modalitati, in timp ce actul secret prevede existenta acestora).

c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se incheie intre anumite persoane, iar in contractul secret (contrainscris) se precizeaza ca adevaratul beneficiar este o alta persoana decat cea stipulata in contractul public.

De exemplu, pentru a se gratifica o persoana incapabila de a primi o liberalitate, in contractul aparent donatia se face catre o persoana capabila (donatar fictiv), iar in contractul secret se prevede ca acesta va transmite bunul donat adevaratului gratificat, expres indicat. De aceasta data, acordul simulatoriu se refera la identitatea persoanelor din actul public. Astfel, dobanditorul aparent al dreptului este persoana interpusa, „omul de paie”, care il acopera pe adevaratul dobanditor.

Marea majoritate a doctrinei considera ca pentru a fi in prezenta interpunerii de persoane este necesar ca toate cele trei parti implicate sa aiba cunostinta atat de existenta actului public cat si de cel secret, respectiv sa stie in patrimoniul cui isi produce efectele actul juridic.

Daca partea care contracteaza cu persoana interpusa nu cunoaste adevaratul beneficiar, simulatia nu se realizeaza. In acest caz exista doar un mandat fara reprezentare.

Efectele juridice. Potrivit art. 1175 C. civ., „Actul secret, care modifica un act public, nu poate avea putere decat intre partile contractante si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect in contra altor persoane”. Din analiza textului rezulta ca sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea fata de terti a actului secret. Tertii pot inlatura simulatia prin actiunea in simulatie. Astfel simulatia, in sine, nu este sanctionata cu nulitatea. Textul legal nu distinge in raport de scopurile urmarite prin simulatie. Credem ca distinctia este necesara, sanctiunea fiind diferita la simulatia licita fata de simulatia ilicita.

De cele mai multe ori simulatia are drept scop fraudarea legii, urmarindu-se evitarea platii taxelor legale sau efectuarea de liberalitati in favoarea persoanelor incapabile de a primi, caz in care simulatia este ilicita.

Simulatia poate avea si un scop licit, cum ar fi simpla intentie de a nu fi dezvaluita identitatea partilor sau adevarata natura a contractului, caz in care este licita.

Efectele simulatiei licite. Actul secret produce efecte intre parti, el fiind rezultatul vointei lor reale, nu si actul aparent care nu exprima vointa acestora.

a) Efectele simulatiei in raporturile dintre partile contractante. Potrivit art. 1175 C. civ. teza I, „Actul secret nu poate avea putere decat intre partile contractante si succesorii lor universali…”.

Astfel, intre parti numai contractul secret (contrainscrisul) produce efecte juridice, si aceasta daca indeplineste conditiile de validitate precizate de lege (conditii de fond si forma).

Totodata, actul secret produce efectele si fata de succesorii universali si cu titlu universal, deoarece ei sunt continuatori ai personalitatii autorului lor. In acest sens art. 1175 restrange sfera avanzilor-cauza la succesorii universali si cu titlu universal. Mai mult, acestia pot deveni terti cand prin simulatie se urmareste fraudarea intereselor lor.

b) Efectele simulatiei fata de terti. Conform art. 1175 C. civ. teza II, „actul secret… nu poate avea nici un efect in contra altor persoane”. Desi singurul contract adevarat este actul secret (contrainscrisul), totusi nu situatia juridica creata de acesta, ci situatia aparenta rezultata din contractul public poate fi opusa tertilor, chiar daca nu corespunde realitatii. Aceasta deoarece tertii au cunostinta doar de existenta si continutul acestui contract.

De regula, actul secret si situatia juridica reala creata de acesta nu sunt opozabile tertilor. Prin exceptie, actul secret (contrainscrisul) devine opozabil tertilor in situatiile urmatoare:

daca tertii cunosteau existenta contractului secret. Astfel, pentru a beneficia de inopozabilitatea acestuia, este necesar ca tertii sa fie de buna-credinta, adica sa se fi increzut in aparenta rezultata din contractul public. Buna-credinta trebuie sa existe in momentul incheierii simulatiei. Dimpotriva, daca au avut cunostinta de incheierea si cuprinsul actului secret, tertii sunt de rea-credinta si le va fi opozabil in mod obligatoriu actul secret. Astfel, reaua-credinta a tertilor face sa dispara ratiunea pentru care legea ii ocroteste impotriva efectelor actului secret, care devine astfel opozabil.

daca tertii renunta la inopozabilitatea contractului secret, invocand in beneficiul lor si impotriva partilor efectele contrainscrisului. In situatia in care actul secret produce efecte favorabile tertilor, acestia au dreptul sa-l invoce in beneficiul lor. Spre exemplu, creditorul chirografar al debitorului insolvabil are interesul sa invoce in favoarea sa contrainscrisul incheiat de debitor din care rezulta ca un contract de vanzare e fictiv si in realitate bunurile nu au iesit din patrimoniu.

In concluzie, art. 1175 C. civ. s-a limitat in a prevedea ca actul secret nu poate avea nici un efect in contra altor persoane. Per a contrario rezulta ca actul secret ar putea fi invocat de terti in favoarea lor, atunci cand ar avea un interes sa o faca.

Astfel, tertilor li se recunoaste un drept de optiune: pot sa respinga efectele actului ascuns, daca acesta le afecteaza interesele, sau pot invoca in beneficiul lor acelasi act, daca le este favorabil.

Atunci cand se prevaleaza de acest drept de optiune, tertii trebuie sa justifice un interes suficient de puternic, intemeindu-si sustinerile pe actul ascuns.

c) Efectele simulatiei in raporturile dintre terti. Problema apare atunci cand intre terti exista un conflict, in sensul ca unii au interesul sa invoce actul aparent, iar altii actul secret. De exemplu, in cazul unui contract fictiv de vanzare-cumparare, creditorii chirografari ai vanzatorului au interesul sa invoce contractul secret pentru a demonstra ca bunurile nu au iesit din patrimoniul debitorului pentru a le urmari silit. In schimb, creditorii chirografari ai cumparatorului sunt interesati sa invoce contractul aparent pentru a demonstra ca din patrimoniul debitorului lor fac parte si bunurile obiect al vanzarii, pe care le vor putea urmari.

In acest conflict vor avea castig de cauza tertii care se intemeiaza, cu buna-credinta, pe actul aparent. De regula, neavand cunostinta de actul secret, ei isi fundamenteaza relatiile cu partile pe aparente ce rezulta din contractul public.

In materia simulatiei, sunt considerati terti:

succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai partilor daca sunt de buna-credinta,

succesorii universali si cu titlu universal, dar numai in situatia in care prin simulatie s-a urmarit fraudarea intereselor lor. Daca prin acte simulate li se incalca drepturi proprii, ei devin terti, putand sa le atace printr-o actiune in declararea simulatiei.

Intre cele doua categorii exista un element comun, respectiv aceste subiecte de drept invoca in raport cu partile simulatiei un drept propriu, care este afectat de operatiunea juridica a simulatiei. Particularitatea care ii diferentiaza este conditia bunei-credinte a succesorilor cu titlu particular si a creditorilor chirografari. Astfel, numai in situatia in care nu cunosc operatiunea simulatiei acestia au calitatea de tert si se pot prevala de inopozabilitatea actului secret .

Efectele simulatiei ilicite. Simulatia care are drept scop incalcarea legii, a ordinii publice ori a regulilor morale este ilicita. In aceasta situatie, simulatia va fi sanctionata cu nulitatea.In privinta efectelor nulitatii, distingem dupa cum nulitatea afecteaza numai actul secret sau intreaga operatiune a simulatiei.

a) Nulitatea sanctioneaza numai actul secret. Intre parti actul secret nu-si mai produce efectele, deoarece este nul, si nici actul public, deoarece in realitate nu a fost dorit de acestia.

Fata de terti, problema nulitatii actului secret nu se pune, deoarece aceasta nu produce efecte si fata de ei. Potrivit art. 1175 C. civ., actul public va fi singurul care le este opozabil. Totusi, in mod indirect, si tertii vor fi afectati de nulitatea actului secret, deoarece ei nu-si vor putea exercita dreptul de optiune pentru a- l invoca in beneficiul lor.



b) Nulitatea sanctioneaza intreaga operatiune juridica a simulatiei. Atat partile cat si terti vor suporta efectele acestei sanctiuni, respectiv ambele acte, si cel public si cel secret, vor fi desfiintate.

Actiunea in simulatie. Actiunea in declararea simulatiei sau actiunea in simulatie este acea actiune civila prin care se urmareste constatarea caracterului simulat, nereal al unui act juridic public, cunoscut, precum si constatarea existentei unui act juridic secret care modifica, in tot sau in parte, dispozitiile actului public. Scopul ei este de a demonstra caracterul simulat al operatiunii juridice, pentru a se aplica contractul secret ce corespunde vointei reale a partilor .

Actiunea in simulatie poate fi exercitata de orice persoana interesata sa invoce in favoarea ei actul secret: o parte contractanta, succesorii in drepturi ai partilor, tertii propriu-zisi, creditorul unei parti prejudiciat prin contractul public.

Efectul actiunii in simulatie este acela de a inlatura efectele contractului aparent, ramanand eficient doar contractul secret. Totusi, pentru ca acest contract sa-si produca efectele este necesar sa fie valabil incheiat. Daca insa simulatia s-a produs cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii sau este contrara ordinii publice si bunelor moravuri, odata cu actiunea in simulatie se poate formula si actiunea in nulitate.

Actiunea in simulatie a fost calificata in literatura si practica judiciara drept o actiune in constatare, si in consecinta este imprescriptibila .

Sectiunea a II-a: Categorii de fapte juridice licite

Includem in categoria faptului licit ca izvor de obligatii:

gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri (art. 987-991 Cod civ.);

plata nedatorata sau plata lucrului nedatorat (art. 992-997 Cod civ.);

imbogatirea fara justa cauza, creatie a practicii si doctrinei.

Gestiunea intereselor altei persoane

Notiune. Reglementare.

Notiune. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit ce consta in aceea ca o persoana numita garant, intervine prin fapta sa voluntara si unilaterala si savarseste acte materiale sau juridice in interesul altei persoane, numita gerat, fara a primi mandat din partea acestuia din urma.

Spre exemplu, fapta unui tert de a efectua reparatii a unui imobil, in absenta proprietarului edificiului care lipseste o perioada indelungata de timp. In acest caz, terta persoana a girat interesele proprietarului.

Reglementare. Gestiunea de afaceri este reglementata ca izvor distinct de obligatii in art. 987-991 Cod civ. Efectul acestui fapt juridic este nasterea unui raport de obligatii reciproce intre gerant (negotiorum gestor) si gerat.

2. Conditiile gestiunii de afaceri

Pentru a produce efecte juridice, gestiunea de afaceri trebuie sa indeplineasca anumite conditii privind:

obiectul gestiunii;

utilitatea gestiunii;

atitudinea partilor fata de gestiune;

capacitatea partilor.

Obiectul gestiunii Gestiunea de afaceri poate consta atat in savarsirea de fapte materiale cat si in incheierea de acte juridice in interesul altei persoane.

Sunt fapte materiale descarcarea unor marfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrari, asistenta medicala ce se acorda victimei unui accident de circulatie, salvarea unui animal.

Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul incheiat cu un tert pentru efectuarea unor reparatii, contractul de asigurare, intreruperea unei prescriptii, chemarea unui medic in caz de boala a geratului; chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului, inchirierea unui bun.

In privinta actelor juridice permise geratului se impun urmatoarele precizari:

  • actele juridice pot fi incheiate de gerant in nume propriu, dar cu intentia ca ele sa profite garantului;
  • actele de gestiune efectuate de gerat nu pot depasi sfera actelor de conservare si de administrare. Astfel, gerantul nu poate incheia acte de dispozitie pe seama geratului precum: achizitionarea unui bun, acceptarea unei donatii, vanzarea unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun.
  • actele de adminsitrare au in vedere atat actele de normala punere in valoare a unui bun singular, fara a se ajunge la instrainarea lui, cat si actele de administrare a unui patrimoniu. Acestea, raportate la patrimoniu sunt acte de normala punere in valoare, dar raportate la bun privit individual, au ca efect instrainarea lui. Astfel, unele acte de dispozitie au fost asimilate actelor de administrare si permise gerantului ( de exemplu, vanzarea unor bunuri perisabile impuse stricaciunii).
  • practica judecatoreasca[15] a extins sfera actelor pe care le poate incheia gerantul pe contul geratului, incluzand si executarea unor obligatii patrimoniale pe care acesta era dator sa le indeplineasca in temeiul legii, precum intretinerea copiilor minori.

Utilitatea gestiunii. Interventia gerantului, prin incheierea de acte juridice si savarsirea de fapte materiale, trebuie sa fie utila geratului, in sensul ca, prin savarsirea ei, s-a evitat o pierdere patrimoniala sau s-a sporit valoarea unui bun al acestuia.

Utilitatea trebuie apreciata la momentul in care operatiunea a fost savarsita. Astfel, distrugerea ulterioara a bunului dintr-un caz de forta majora nu este de natura a anihila caracterul util al interventiei gerantului.

Atitudinea partilor fata de gestiune. Din acest punct de vedere distingem intre atitudinea geratului si cea a gerantului.

a) geratul trebuie sa fie complet strain de operatiunea pe care gerantul o savarseste in interesul sau.

Potrivit art. 978 Cod civ. gerarea se face „fara stirea proprietarului”. Daca geratul ar cunoaste operatiunea respectiva, se poate interpreta ca a fost de acord cu incheierea actului, ceea ce ar echivala cu un contract de mandat si nu cu o gestiune de afaceri.

b) gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele altuia.

Daca gerantul lucreaza cu credinta gresita ca savarseste acte in propriul interes, nu suntem in prezenta gestiunii de afaceri. De exemplu, o persoana efectueaza reparatii a unui bun pe care il crede al sau, ea va putea cere restituirea cheltuielilor facute de la adevaratul proprietar al bunului, nu pe temeiul gerarii intereselor altei persoane, ci pe temeiul imbogatirii fara justa cauza.

Precizari:

  • pentru existenta gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul sa actioneze exclusiv in interesul altei persoane. Astfel, el poate lucra, in acelasi timp, in interes propriu si in interesul altei persoane. De exemplu, un coproprietar face acte de conservare sau de administrare asupra intregului bun; gestiunea va exista doar in privinta actelor incheiate in interesul celorlalte persoane.
  • actele de gestiune trebuie efectuate cu intentia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor facute in interesul sau. Daca geratul nu ar fi obligat la restituire, ne aflam in prezenta unui act juridic cu titlu gratuit (liberalitate sau act dezinteresat).

Capacitatea partilor Deoarece savarseste fapte materiale sau incheie acte juridice in contul altei persoane, gerantul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu.

3. Efecte juridice

Desi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri da nastere la obligatii reciproce intre gerant si gerat.

Obligatiile gerantului. Gerantul are urmatoarele obligatii:

a) obligatia de a continua gestiunea inceputa pana ce geratul sau mostenitorii sai vor fi in masura sa o preia (art. 987-988 Cod civ.).

Gerantul nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune. In masura in care continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabila pentru el, gerantul poate sa o intrerupa fara a fi raspunzator.[16]

b) in efectuarea actelor de gestiune, gerantul trebuie sa depuna diligenta unui bun proprietar (art. 989 Cod civ.).

Cu alte cuvinte, gerantul trebuie sa dea dovada de toate calitatile unui om prudent si competent. Astfel:

daca interventia sa a fost necesara, raspunderea gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului va fi angajata numai in ipoteza in care vina imbraca forma dolului sau a intentiei (art. 990 Cod civ.);

per a contrario, daca interventia sa nu a fost necesara, el va fi raspunzator, indiferent de gradul vinei;

c) obligatia de a da socoteala geratului cu privire la operatiunile efectuate.

Daca geratul ratifica gestiunea de afaceri, ea se transforma in mandat, si in consecinta gerantul trebuie sa remita geratului tot ceea ce a primit actionand in interesul sau.

d) obligatia de a executa prestatiile asumate fata de terti.

Gerantul raspunde fata de terti pentru obligatiile asumate indiferent daca gestiunea a fost sau nu utila pentru gerat. Tertele persoane trebuie protejate deoarece nu au cunostinta de faptul ca gerantul actioneaza in interesul altei persoane.

Obligatiile geratului. Avand in vedere ca actele de gestiune sunt incheiate in interesul geratului, acesta are o serie de obligatii:

a) obligatia de a-l indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut (art. 991 Cod civ., teza a II-a).

Gerantul nu are insa si obligatia de a restitui si cheltuielile voluptuarii, facute pentru simpla placere. Pana la plata acestor cheltuieli, gerantul are un drept de retentie asupra bunului sau bunurilor la care se refera gestiunea.

Totodata, geratul este obligat sa repare toate prejudiciile pe care le-a suferit gerantul in cursul si din cauza gestiunii. In schimb, nu va trebui sa-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale, deoarece au un caracter dezinteresat.

Cu titlu de exceptie, obligatia de remunerare exista daca activitatile au fost savarsite de gerant in virtutea profesiei: tratamentul medical facut de un medic, reparatiile conductei de apa sau gaze facute de un instalator.

b) fata de terti, geratul va fi tinut sa execute toate obligatiile decurgand din actele incheiate in numele sau de gerant (art. 991 Cod civ., teza I).

Daca geratul a ratificat gestiunea, aceasta se va converti retroactiv intr-un contract de mandat. In consecinta, geratul devenit mandant va fi tinut sa execute toate actele pe care gerantul le-a incheiat in numele sau, indiferent daca au fost sau nu utile.

Proba gestiunii. In privinta probei gestiunii intereselor altei persoane trebuie sa distingem dupa cum obiectul ei consta in fapte materiale, acestea vor putea fi dovedite prin orice mijloc de proba.

Daca gerantul a efectuat fapte materiale, acestea vor putea fi dovedite prin orice mijloc de proba.

Daca obiectul gestiunii l-a constituit incheierea de acte juridice, se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice. Astfel, dovada actelor juridice de o valoare mai mare de 250 de lei nu se va putea face decat prin inscris (art. 1911 alin. 1 Cod civ.). Totodata proba cu martori nu este admisa peste sau impotriva continutului unui inscris (art. 1191 alin. 2 Cod civ.).

Cu toate acestea, geratul este tert fata de aceste acte juridice deoarece nu a participat la incheierea lor de catre gerant, si in consecinta, va putea sa le dovedeasca cu orice mijloc de proba.

Plata lucrului nedatorat

1.Notiune. Reglementare.

Notiune. Potrivit art. 1092 Cod civ., „orice plata presupune o datorie”, care trebuie stinsa. Daca o asemenea obligatie nu exista si s-a facut o plata, aceasta este nedatorata si prin urmare trebuie restituita.

Plata nedatorata este un fapt juridic licit care consta in executarea de catre o persoana, din eroare, a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o cu intentia de a plati datoria altuia

Persoana care a facut o asemenea plata se numeste solvens, iar cel care a primit-o accipiens.

Reglementare. Plata nedatorata, ca izvor de obligatii civile, este reglementata in art. 992-997 Cod civ.

Faptul platii nedatorate da nastere unui raport de obligatii in temeiul caruia solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea cel el a platit, iar accipiensul debitorul aceleiasi obligatii. In acest sens:

art. 993 Cod civ. consacra dreptul lui solvens la restituire: „acela care, din eroare, crezandu-se debitor a platit o datorie, are drept de repetitiune in contra creditorului”.

art. 992 Cod civ. instituie obligatia de restituiree a accipiensului „cel care, din eroare sau cu stiinta, primeste ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.

2. Conditiile platii nedatorate

Pentru a da nastere obligatiei de restituire, plata nedatorata trebuie sa indeplineasca conditiile:

existenta unei plati;

datoria pentru care s-a facut plata sa nu existe;

plata sa fi fost facuta din eroare.

Existenta unei plati. Plata facuta trebuie sa constea in remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat sau a unui bun generic. Cu alte cuvinte, plata trebuie facuta in virtutea unei obligatii de „a da”.

In cazul in care plata a constat in executarea unei obligatii de a face (confectionarea sau repararea unui bun), restituirea se va efectua in virtutea imbogatirii fara justa cauza, si nu a platii nedatorate.

Totodata, daca prestatia nu s-a facut cu titlu de plata, ci cu un alt titlu, restituirea se va efectua pe un alt temei juridic, spre exemplu in baza unui contract.

Datoria in virtutea careia s-a facut plata sa nu existe. Conditia este indeplinita daca datoria nu a existat niciodata, sau daca desi a existat, a incetat la data platii.

Cu toate acestea, este posibil ca plata unei datorii existente, valabile din punct de vedere juridic, sa dea nastere unei obligatii de restituire. De exemplu, in ipotezele in care plata unei asemenea datorii nu a fost facuta creditorului, ci unei alte persoane, sau plata este efectuata de o alta persoana decat adevaratul debitor.

Plata sa fie facuta din eroare Conditia este prevazuta de art. 993 Cod civ., potrivit caruia are dreptul de a cere restituirea „acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie”.

Solvensul este in eroare daca a facut plata cu credinta gresita ca este debitor al lui accipiens. Daca solvensul plateste stiind ca nu este debitor, plata astfel efectuata poate fi recuperata ca o liberalitate facuta adevaratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane. In aceste cazuri, el nu poate cere restituirea platii.

Eroarea trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru a conduce la restituirea platii astfel efectuate:

numai solvens trebuie sa se afle in eroare. Existenta sau absenta erorii lui accipiens nu prezinta nici o relevanta. Astfel, daca plata se face prin reprezentant, numai acesta trebuie sa fie in eroare;

sa fi avut un caracter determinant, in sensul ca, in lipsa ei, solvens nu ar fi facut plata;

sa fie scuzabila, ceea ce presupune lipsa oricarei culpe din partea lui solvens, si prin urmare, totala lui buna-credinta.

Plata facuta datorita dolului sau violentei este asimilata cu cea facuta din eroare si prin urmare da nastere obligatiei de restituire din partea celui care a primit-o.

Cu titlu de exceptie, exista situatii in care, pentru a se naste obligatia de restituire, nu se cere conditia erorii solvensului. Si anume:

  • plata unei datorii facute a doua oara de catre un debitor care, dupa ce a executat prestatia, pierde chitanta doveditoare. Pentru a evita urmarirea silita, debitorul plateste din nou, cu stiinta, si efectueaza o plata nedatorata pentru o obligatie deja stinsa. Daca gaseste chitanta, cea de a doua plata va fi restituita, cu toate ca nu fusese facuta din eroare.
  • plata efectuata in temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta. Daca debitorul a platit stiind ca obligatia asumata este nula, el are dreptul sa pretinda restituirea, deoarece partile trebuie repuse in situatia anterioara incheierii actului.[17]

3. Efectele platii nedatorate

Plata nedatorata are ca efect nasterea unui raport de obligatii intre accipiens si solvens. In temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat sa restituie solvensului plata efectuata. In acelasi timp este posibil ca si solvens sa aiba anumite obligatii fata de accipiens.

a) Obligatiile accipiensului

Obligatiile accipiensului trebuie analizate in functie de buna sau reaua sa credinta. Obligatia de restituire exista atat in sarcina accipiensului de buna-credinta, cat si in sarcina celui de rea-credinta. Calificarea, in sensul ca accipiensului este de buna sau rea-credinta, intereseaza insa pentru determinarea intinderii ei.

Obligatiile accipiensului de buna-credinta. Accipiensul este de buna-credinta, atunci cand a primit plata de la solvens cu convingerea ca i se datoreaza. Buna lui credinta este prezumata (bona fides praenumitur).

Accipientul de buna-credinta este obligat sa restituie numai in limitele imbogatirii sale, si anume:

va restitui bunul, dar va pastra fructele, ca orice posesor de buna-credinta (art. 994 Cod civ.);

daca a instrainat lucrul, va restitui numai pretul primit nu si valoarea lui (art. 996 alin. 2 Cod civ.);

daca bunul a pierit fortuit, va fi eliberat de obligatia de restituire (art. 995 alin. 2 Cod civ.).

Obligatiile accipiensului de rea credinta. Accipiensul este de rea-credinta atunci cand a primit plata de la solvens, desi cunostea caracterul ei nedatorat.

Accipiensul de rea-credinta este obligat:

sa restituie atat lucrul primit, cat si fructele percepute (art. 994 Cod civ.);

daca a instrainat bunul, sa restituie valoarea lui din momentul introducerii actiunii in justitie, indiferent de pretul primit (art. 996 Cod civ.);

daca bunul a pierit fortuit, sa restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire. Prin exceptie, va fi exonerat de obligatie daca va dovedi ca bunul ar fi pierit si la solvens (art. 995 Cod civ.).

Precizari:

Daca plata nedatorata a constat intr-o suma de bani sau intr-o cantitate de bunuri de gen, accipientul va trebui sa restituie aceeasi suma, sau bunuri de aceeasi calitate si cantitate cu cea primita.

Daca plata nedatorata a constat in a da un bun individual determinat, actiunea in restituirea va avea caracterul unei adevarate actiuni in revendicare. Aceasta actiune se va putea intenta si impotriva tertului dobanditor al lucrului caruia accipiensul i l-a instrainat. In acest caz, titlul dobanditor se va putea apara invocand posesia de buna credinta a bunului imobil (art. 1909 Cod civ.) sau uzucapiunea, pentru bunul imobil (art. 1890 Cod civ.).

b) Obligatiile solvensului

Potrivit art. 997 Cod civ., solvensul este obligat sa restituie atat accipiensului de buna-credinta, cat si celui de rea-credinta, cheltuielile facute cu conservarea lucrului si cele care au sporit valoarea bunului. Prin urmare, solvensul va restitui cheltuielile necesare si utile, nu insa si pe cele voluptuarii.

4. Actiunea in restituirea platii nedatorate

Titulari. In primul rand, cel interesat in a cere restituirea este solvensul. De asemenea, actiunea in restituire poate fi exercitata si de creditorii chirografari ai solvensului pe calea actiunii oblice.

Daca plata a fost facuta altei persoane decat adevaratului creditor (de exemplu, unui mostenitor aparent), pentru debitor ea apare ca nedatorata, astfel incat el este indreptatit sa ceara restituirea. Adevaratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plati, dar va avea impotriva accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza.

Termen de prescriptie. De regula, fiind o actiune personala, actiunea de restituire este supusa termenului general de prescriptie de 3 ani. Termenul incepe sa curga din momentul in care solvens a cunoscut sau trebuia sa cunoasca faptul platii nedatorate si persoana obligata la restituire.

Prin exceptie, in cazul in care obiectul platii nedatorate a fost un bun individual determinat, actiunea in restituire are caracterul actiunii in revendicare, prescriptibila in 30 de ani (pentru bunul mobil) si imprescriptibila (pentru bunul imobil).

Inadmisibilitate. In anumite situatii, desi s-a facut o plata nedatorata, ea nu va fi supusa restituirii. Acestea sunt urmatoarele:



a)      in cazul obligatiilor civile imperfecte, achitate de buna-voie de catre debitor (art. 1092 Cod civ.);

De exemplu, obligatia debitorului de a achita o datorie, a carui actiune s-a prescris.

b)      cand plata s-a efectuat in temeiul unui contract nul pentru cauza imorala grava.

Chiar daca contractul este desfiintat cu titlu retroactiv, iar partile ar trebui repuse in situatia anterioara, solvensul nu va putea solicita restituirea platii, deoarece ca temei juridic si-ar invoca propria atitudine imorala (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

c)      cand plata s-a efectuat pe temeiul unui contract amiabil pentru incapacitatea uneia dintre parti.

In acest caz, solvensul va avea numai o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza, deoarece incapabilul restituie numai in limita imbogatirii sale.[18]

d)      cand plata a fost facuta de o alta persoana decat debitorul, iar creditorul – accipiens a distrus cu buna-credinta, titlul constatator al creantei sale (acesta a crezut ca a primit plata de la sau pentru adevaratul debitor) – art. 993 alin. 3 Cod civ.

Buna sa credinta, exteriorizata prin distrugerea titlului constatator al creantei, paralizeaza actiunea in restituire a solvensului impotriva sa. Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza.

Imbogatirea fara justa cauza

1. Notiune. Reglementare

Notiune. De cele mai multe ori, patrimoniul unei persoane se mareste in detrimentul patrimoniului altei persoane, pe baza unui temei juridic. De exemplu, donatarul isi mareste patrimoniul concomitent cu micsorarea patrimoniului donatorului, in temeiul contractului de donatie; uzucapantul dobandeste proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii.

Cu toate acestea, exista si situatii in care are loc o marire a patrimoniului unei persoane fara ca pentru aceasta sa existe un temei legitim. Spre exemplu, imbunatatirile pe care le face locatarul imobilului inchiriat, retinerea alocatiei de catre un parinte, copilul fiind incredintat si aflandu-se in intretinerea celuilalt parinte.

In toate cazurile, intre cel ce si-a marit patrimoniul si cel al carui patrimoniu s-a micsorat se naste un raport juridic in cadrul caruia cel imbogatit devine debitor si are obligatia de a inapoia avantajul obtinut.

Imbogatirea fara justa cauza este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naste obligatia celui ce isi mareste patrimoniul de a restitui, in limita maririi, catre cel ce si-a diminuat patrimoniul, si dreptul acestuia din urma de a intenta o actiune in justitie prin care solicita restituirea (actio de in rem verso).

Reglementare Imbogatirea fara justa cauza este o creatie a practicii judiciare si a doctrinei care au tratat-o ca pe un izvor distinct de obligatii.

In Codul civil nu gasim un text care sa consacre principiul restituirii imbogatirii fara justa cauza ca izvor de obligatii. In schimb, exista texte care fac aplicarea acestui principiu:

art. 493 Cod. civ. instituie obligatia proprietarului care ridica o constructie pe terenul sau cu material strain, de a plati contravaloarea materialelor;

potrivit art. 494 Cod civ., cel care a construit pe terenul altuia va fi indemnizat de proprietarul terenului care retine constructia;

conform art. 484 Cod civ., proprietarul culege fructele, dar are indatorirea de a plati semanaturile, araturile si munca depusa de altii.

2. Conditiile imbogatirii fara justa cauza

Pentru ca imbogatirea fara justa cauza sa dea nastere raportului juridic de obligatii si actiunea in restituire sa fie admisa, trebuie indeplinite o serie de conditii materiale si juridice.

Conditii materiale

a) sa existe o marire a patrimoniului unei persoane.

Imbogatirea poate consta in sporirea unor elemente ale activului patrimonial prin dobandirea unui bun, a unei creante, imbunatatiri aduse unui lucru al proprietarului de catre o alta persoana, edificarea unei constructii sau executarea unei lucrari pe terenul altei persoane.

Marirea unui patrimoniu poate consta si in micsorarea unor elemente ale pasivului: micsorarea datoriilor prin plata sau remiterea de datorie; folosirea de un bun ce apartine altuia, evitandu-se astfel o serie de cheltuieli obligatorii.

b) sa existe o micsorare a patrimoniului unei persoane, ca o consecinta a maririi patrimoniului altei persoane.

Micsorarea se produce in patrimoniul titularului actiunii in restituire si poate sa constea in diminuarea sau in efectuarea unor cheltuieli ce nu au fost restituite. De exemplu, un mostenitor face imbunatatiri la un bun succesoral care, la partaj, cade in lotul altui mostenitor.

c) sa existe o legatura intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea celuilalt, in sensul ca ambele sa fie efectul unei cauze unice.

Nu se cere o legatura de cauzalitate intre marirea unui patrimoniu si diminuarea celuilalt, ci existenta unei cauze unice, respectiv a unui fapt juridic sau a unui echivalent.

Conditii juridice

a) absenta unei cauze legitime pentru marirea unui patrimoniu in detrimentul altui patrimoniu.

Notiunea de cauza legitima are in vedere inexistenta unui temei care sa justifice marirea unui patrimoniu si micsorarea celuilalt.[20] Astfel, imbogatirea fara justa cauza nu-si gaseste aplicarea in urmatoarele ipoteze:

marirea patrimoniului si diminuarea celuilalt au ca temei un contract. De exemplu, chiriasul convine cu proprietarul ca imbunatatirile aduse imobilului inchiriat sa-i ramana acestuia. Prin urmare, nu exista imbogatire fara justa cauza atunci cand foloasele realizate de o parte sunt consecinta unui act juridic la care a consimtit cealalta parte.[21]

marirea patrimoniului si diminuarea celuilalt au ca temei o dispozitie legala. De exemplu, dobandirea proprietatii unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de buna-credinta sau debitorul eliberat de a-si executa obligatia ca urmare a implinirii termenului de prescriptie extinctiva.

hotararea judecatoreasca poate constitui un temei pentru marirea patrimoniului.

In concluzie, daca nu exista nici unul dintre aceste temeiuri (act juridic, text legal, hotarare judecatoreasca) si s-a creat un dezechilibru patrimonial, se recunoaste celui care si-a micsorat patrimoniul un drept la actiune impotriva celui care si l-a marit.

b) absenta oricarui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.[22]

Actiunea de restituire intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza are un caracter subsidiar in sensul ca poate fi exercitata numai in masura in care nu exista nici o alta actiune in justitie pentru valorificarea dreptului la actiune.

Astfel, actiunea in restituire nu poate fi admisa daca:

  • titularul putea intenta o actiune in revendicare. De exemplu, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel care se gaseste pe calea actiunii in revendicare si nu pe cea a actiunii de in rem verso.
  • exista posibilitatea invocarii unei actiuni personale, izvorate din contract. Spre exemplu, actio de in rem verso nu poate fi intentata pentru determinarea partii sa-si execute anumite obligatii contractuale sau pentru angajarea raspunderii contractuale in caz de neexecutare a obligatiei.

3. Efectele imbogatirii fara justa cauza

Obligatia de restituire

Imbogatirea fara justa cauza are ca principal efect nasterea unui raport obligational in virtutea caruia cel care si-a marit patrimoniul este debitorul unei obligatii de restituire catre cel care si-a diminuat in mod corespunzator patrimoniul.

Precizari:

  • de regula, restituirea se face in natura, iar atunci cand restituirea in natura nu este posibila, se procedeaza la restituirea prin echivalent.
  • in cadrul actiunii intemeiate pe imbogatirea fara justa cauza, nu se pot cere despagubiri, deoarece actiunea in despagubiri presupune culpa paratului, in timp ce actio de in rem verso, avand caracter subsidiar, exclude culpa partii obligate la plata.[23]

Obligatia de restituire are o dubla limita:

- cel care si-a marit patrimoniul nu poate fi obligat sa restituie decat in masura cresterii patrimoniului. De exemplu, persoana care detine fara titlu un imobil, daca face cheltuieli care sporesc valoarea bunului, proprietarul are obligatia de restituire in limita imbogatirii.

Marirea patrimoniului trebuie apreciata la momentul intentarii actiunii. In consecinta:

daca bunul a pierit fortuit pana in momentul intentarii actiunii, obligatia de restituire inceteaza;

daca bunul a facut obiectul unui contract de vanzare-cumparare, va trebui restituita valoarea lui din momentul introducerii actiunii.

- cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat valoarea cu care si-a diminuat patrimoniul sau. In caz contrar, el insusi s-ar imbogati fara temei legal.

Termen de prescriptie. Actiunea in restituire este supusa termenului general de prescriptie de 3 ani. Termenul incepe sa curga din momentul in care cel care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat faptul maririi altui patrimoniu, cat si persoana care a beneficiat de aceasta marire.[24]



Spre exemplu, art. 1322 C. civ. dispune: „vanzatorul nu este dator sa predea lucrul, daca cumparatorul nu plateste pretul si nu are dat de vanzator un termen de plata”; potrivit art. 1407 C. civ., „daca o parte a contractului de schimb a primit lucrul ce face obiectul schimbului, insa constata ca partea care l-a predat nu avea calitatea de proprietar, partea primitoare nu este obligata sa predea lucrul promis, ci numai de a restitui lucrul primit”; in materia contractului de depozit, conform art. 1619 C. civ., „depozitarul poate sa opreasca depozitul pana la plata integrala cuvenita lui din cauza depozitului”.

In doctrina s-a exprimat opinia ca mostenitorii creditorului intretinerii pot cere rezolutiunea contractului de intretinere, deoarece caracterul personal al dreptului de intretinere, care se stinge prin moartea beneficiarului, nu influenteaza caracterul patrimonial al actiunii in rezolutiunea contractului de intretinere pentru neexecutarea lui. Astfel, partea care nu si-a executat obligatia ar detine fara cauza prestatia efectuata de creditorul intretinerii. Practica judiciara, constant, a pronuntat solutii in sensul ca actiunea in rezolutiune poate fi exercitata de succesori creditorului in termenul de prescriptie de 3 ani (Dec. nr. 825/1983 a Trib. Jud. Hunedoara, in R.R.D. nr. 3/1984, p. 70).

Astfel, ea va avea in vedere o serie de considerente: daca contractul a fost neexecutat integral sau partial; daca neexecutarea priveste o obligatie principala sau accesorie; daca neexecutarea partiala face imposibila realizarea scopului contractului; cauzele intarzierii partii in executarea delegatiei, imprejurarile ce se afla la originea neexecutarii, in ce masura sunt imputabile partii etc.

Daca obligatia izvoraste dintr-un contract unilateral, ea se stinge in momentul in care survine un caz de forta majora. Spre exemplu, depozitarul este liberat in cazul pieirii fortuite a bunului dat in depozit.

Faptul de a nu se conforma punerii in intarziere constituie o culpa din partea debitorului si acesta, in consecinta, va raspunde de cazul fortuit ocazionat de culpa sa (D.C. Florescu – op. cit., p. 212).

In acest sens, art. 1018 alin 3 C. civ. dispune: „creditorul este obligat a-l lua in starea in care se gaseste, fara scadere de pret”. In doctrina dispozitia legala este apreciata ca fiind mult prea severa pentru creditor, obligandu-l sa suporte riscurile in mod neconditionat. Numai in situatia in care pieirea lucrului este imputabila debitorului sau acesta a fost pus in intarziere, creditorul are drept de optiune intre a cere desfiintarea contratului sau sa ia lucrul in starea in care se gaseste, dar cu plata unor despagubiri pentru paguba suferita;

Regula se verifica si in ipoteza conditiei suspensive, cand vanzatorul pastreaza proprietatea sub conditie rezolutorie, in sensul ca o asemenea conditie ce afecteaza contractul are, in ceea ce priveste vanzatorul, rolul unei conditii rezolutorii ce ii desfiinteaza dreptul in caz de indeplinire. In schimb, cumparatorul primeste proprietatea bunului sub conditie suspensiva, devenind proprietar pur si simplu la data indeplinirii ei. In caz de pieire a bunului, riscul este suportat de vanzator, in calitate de proprietar sub conditie rezolutorie.

In practica, s-a decis ca o hotarare judecatoreasca nu poate fi considerat un act simulat (Dec. nr. 2735/12 decembrie 1988 a T. S., in R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 142).

In literatura juridica mai veche se considera ca de esenta simulatiei era ca actul public si actul aparent sa fie incheiate simultan, adica in acelasi moment (Gh. Brenciu, V. Pantirescu – Aspecte referitoare la relatia dintre contrainscris si actul public in cadrul simulatiei, in R.R.D. nr. 8/1981, p. 21-22. Literatura si practica judiciara actuala sustin ca pentru a fi in prezenta simulatiei este suficient ca cele doua acte sa fie contemporane, prin caracterul contemporan intelegandu-se coexistenta in timp a actului secret cu cel public. Cele doua acte sunt contemporane, nu numai atunci cand au fost incheiate simultan, ci si in cazul in care a avut loc incheierea mai intai a actului secret si apoi a actului aparent (L. Pop – op. cit., p. 122; C. Statescu, C. Birsan – op. cit., p. 77; Dec. nr. 301/1978 a T. S., sect.civ., in C.D. 1978, p. 50-55; Dec. nr. 1325/1979, in C.D. 1979, p. 269-271; Sent.civ. nr.639/1982 a Judec. Sibiu, in R.R.D. nr. 5/1983, p. 61-62).

Dec. civ. nr. 431/2000 si Dec. civ. nr. 949/2000 a C. A. Iasi, in Jurisprudenta…/2000, p. 55-57 („Esential este ca intelegerea partilor in sens de negotium sa fi fost anterioara sau concomitenta actului aparent…”); Dec. nr. 1067/2001 a C. A. Iasi, in Jurisprudenta/2001, p. 64-65 („Anterioritatea sau simultaneitatea actului secret priveste operatiunea juridica si nu intocmirea inscrisului probator”).

F. Baias – Simulatia. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 71-72. Intr-adevar, esenta intregii operatiuni juridice o constituie acordul simulatoriu, si aceasta din cel putin doua considerente. In primul rand, este posibil ca actul secret sa lipseasca si anume atunci cand actul public este fictiv. In acest caz, suntem in prezenta simulatiei (fictivitatii) tocmai datorita acordului simulatoriu care declara fictivitatea actului public. In al doilea rand, daca acordul simulatoriu, ca act juridic, este lovit de o cauza de nulitate, intreaga operatiune a simulatiei este nula.

Explicatia acestei diferentieri se regaseste in fundamentarea diferita a dreptului fiecaruia dintre ei de a invoca inopozabilitatea actului secret sau de a se prevala, dupa cum o cer interesele, fie de actul public, fie de cel ocult. Astfel, dreptul succesorilor cu titlu particular si al creditorilor chirografari se intemeiaza pe art. 1175 C. civ. si pe ideea de aparenta a actului mincinos ce sta la baza acestui text, ceea ce face indispensabila buna lor credinta pentru dobandirea calitatii de tert. Altfel spus, calitatea lor de tert se justifica pe increderea deplina in aparenta creata prin simulatie. In schimb, dreptul succesorilor universali sau cu titlu universal isi are sorgintea in alte norme decat art. 1175 C. civ. si este independent de ideea de aparenta, astfel incat conditionarea de buna-credinta nu se justifica.

Dec. nr. 1067/13 iunie 2001 a C. A. Iasi, in Jurisprudenta…/2001, p. 64-65. Astfel, instanta, sesizata cu o astfel de actiune, se va rezuma la constatarea existentei actului secret si la inlaturarea actului public, aparent.

Dec. nr. 886/1997 a C.A. Ploiesti, in Buletinul Jurisprudentei. Culegere de practica judiciara/1993-1997, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 377-379; Dec. nr. 3426/1998 a Trib. Bucuresti, s. a IV-a civ., in Culegere de practica judiciara civila/1998, p. 83-87.

Dec. nr. 3009/1973 a Trib.Suprem, sect.civ., in Indreptar interdisciplinar…, p. 132 („Intrucat actiunea in declararea simulatiei unui act are drept consecinta stabilirea continutului actului secret, real si inexistenta actului public, aparent, ea este o actiune in constatare ce nu este supusa prescriptiei si, ca atare, poate fi exercitata oricand, pe cale principala ori pe cale de exceptie. Aceasta solutie e in concordanta cu principiul potrivit caruia aparenta de drept poate fi inlaturata oricand, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului”).

Dec. nr. 781/1966 a Trib. Supr., Cod civ. In Indreptar…, op. cit. p. 134 („gerantul fiind nevoit sa intretina pe copii minori ai gerantului, in lipsa de alte venituri, poate instraina unele bunuri ale geratului, pentru a putea face fata cheltuielilor necesare de crestere si intretinere a copiilor, care nu puteau fi lasati fara ocrotire”).

Situatia juridica a gerantului este mai putin avantajata decat cea a mandatarului. Astfel, gerantul este obligat sa continue gestiunea inceputa, in schimb mandatarul poate renunta la mandat, potrivit art. 1556 C. civ., notificand aceasta mandantului. Deoarece se considera ca este inadmisibil ca o persoana care se ocupa de afacerile altuia din proprie initiativa, sa le abandoneze, in literatura de specialitate, aceasta obligatie a fost calificata drept o obligatie de perseverenta (L. Pop – op. cit., p. 151).

Daca obligatia este lovita de nulitate relativa, care poate fi confirmata, executarea ei cu stiinta are semnificatia unei confirmari tacite a actului juridic, astfel incat solvensul nu va mai putea cere restituirea. Solutia se impune si in cazul actului afectat de nulitate absoluta care, cu titlu exceptional, poate fi confirmat, de exemplu, donatia nula pentru viciu de forma, confirmata prin executarea de catre mostenitorii donatorului (art. 1167 Cod civ.).

In acest caz se aplica prin analogie art. 1198 Cod civ. potrivit caruia plata facuta unui incapabil – minor sau interzis judecatoresc – este nula. Debitorul poate fi constrans sa plateasca a doua oara in limita in care plata a profitat incapabilului.

Intr-o solutie contrara s-a decis ca pentru a fi in prezenta unei imbogatiri fara justa cauza, trebuie sa existe o corelatie necesara intre marirea patrimoniului unei persoane si micsorarea patrimoniului altei persoane, in sensul ca marirea unui patrimoniu trebuie sa apara ca o consecinta directa a micsorarii celuilalt. A se vedea Dec. nr. 102/1968 a T.S. in Indreptar… op. cit. p. 135 („Intre dobandirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de catre o persoana – care se imbogateste astfel, si pierderea unor bunuri sau valori de catre o alta persoana – care saraceste, in consecinta, trebuie sa existe o corelatie necesara, in sensul ca imbogatirea primei persoane trebuie sa apara ca o urmare nemijlocita, ca o consecinta directa a saracirii celei de a doua.”).

Dec. civ. nr. 662/1998 a C.A. Iasi in Jurisprudenta C.A. Iasi in materie civila pe anul 1998, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 44-45. (In speta, reclamantul, locuind in imobilul proprietatea paratului impreuna cu matusa sa, care a intrat in folosinta bunului pe baza unei conventii incheiata cu paratul, a efectuat lucrari de imbunatatire la imobil, lucrari care i-au sporit valoarea. Sporul de valoare adus imobilului ca urmare a cheltuielilor facute de reclamant a dus la marirea patrimoniului paratului si pentru ca nu exista o cauza legitima in sensul inexistentei unui temei care sa justifice aceasta marire, sunt indeplinite conditiile actiunii „in rem verso”.

Cu titlu exemplificativ a se vedea Dec. nr. 1712/1974 a T.S. in Indreptar – op. cit. 134 („Astfel, nu poate fi vorba de o actiune in restituire atunci cand intre parti a intervenit o intelegere pe baza careia una dintre ele s-a stabilit in gospodaria celeilalte pentru a munci impreuna, iar in caz de imbolnavire a uneia, cealalta sa o ingrijeasca.”).

Daca reclamantul are la dispozitie o actiune bazata pe un contract sau cvasicontract, delict sau cvasidelict, ori pe alt izvor de obligatii, nu se justifica folosirea actiunii in restituire fundamentata pe imbogatirea fara just temei (Dec. nr. 1601/1979 a T.S., sect. civ., in „Indreptar…” – op. cit. p. 135.

Dec. civ. nr. 1452/2000 a C.A. Iasi, in Jurisprudenta C.A. Iasi in materie civila pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2001, p. 63-64.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva „prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea. Dispozitiile se aplica prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei.”






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1691
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site