Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


INSTITUTIILE DREPTULUI PRIVAT - PERSOANELE, OBLIGATIILE

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




institutiile dreptului privat

Capitolul 1

Persoanele





Conceptul de personalitate juridica – capacitatea juridica generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii – asa cum este definit in zilele noastre este rezultatul unei evolutii istorico-juridice. Continutul sau a fost indisolubil conex cu mutatiile ce s-au produs la nivelul societatii (mutatii dislocatoare generale).

1.1. Categoriile sociale

Si din perspectiva conceptului de capacitate de folosinta, formatiunea social economica a feudalismului a reprezentat un progres fata de societatea antica intrucat sfera capacitatii de folosinta a fost mult mai mare.

Dreptul cutumiar romanesc a recunoscut capacitatea de folosinta tuturor oamenilor, cu toate ca in Tara Romaneasca si Moldova a existat categoria sociala a robilor, a caror capacitate de folosinta a fost redusa foarte mult, fiind apropiata din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.

Retinem insa ca notiunea de om ca individ social a fost aceeasi cu cea de persoana in sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi si obligatii). Asadar in principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinta. Ca principiu insa retinem ca o prima diferentiere a capacitatii de folosinta a persoanelor, criteriul apartenentei la o anumita categorie de stare sociala, in functie de dimensiunile mijloacelor de productie pe care le aveau in proprietate. Distingem astfel diferite pozitii juridice in functie de intinderea capacitatii de folosinta:

Nobilii feudali.

Clerul.

Orasenii.

Taranii liberi.

Iobagii si jelerii.

Nobilii feudali (boierii)

Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) isi are sorgintea inca din perioada feudalismului timpuriu, inainte de constituirea statelor feudale romane, prin desprinderea din randul membrilor obstilor.

Ei sunt acei maiores terræ (in Tara Romaneasca), potentes viri (in Moldova) ori nobiles in Transilvania atestati documentar in 1247 in Diploma cavalerilor ioaniti. Erau de fapt fruntasii primelor orga­ni­za­tii politice-teritoriale romanesti, a caror proprietate se va transmite din generatie in generatie.

Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.

Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea acestora de catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau rege. Si in cazul acestei categorii calitatea de boier se dobandeste prin nastere si mostenire ca si situatia boierilor originari, cu proprietatea mostenita.

In dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise in ce priveste statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier in sine fiind lipsit de rigoarea definitiilor juridice.

Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o etapa la alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite in functie de autoritatea domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a fost mai mare, si invers.

Prin reformele lui Constantin Mavrocordat s-a dat un statut aparte boierimii. Au fost considerati boieri numai cei aflati in dregatorii sau care fusesera in dregatorii, precum si descendentii lor, fiind impartiti in trei categorii.

1. Primii 12 dregatori, pana la vel-comis (cel care insotea pe domn cand se deplasa calare).

2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pana la clucer (cel care strangea zeciuiala).

3. Mazilii.

Raportand conditia social economica a nobilimii feudale la cate-goria juridica a capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga capacitate de folosinta. Ca stapani de pamanturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate drepturile publice si toate drepturile private.

Episcopatul

Episcopatul (inaltul clerul) avea aceleasi drepturi publice ca si boierii, participand sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, si ai adunarii tarii, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdictionale, atat ca parti in proces, cat si ca judecatori in probleme de familie, infractiuni contra religiei etc.

In Transilvania statutul juridic al clerului romanesc ortodox a fost inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxa fiind doar tolerata.

Orasenii

Locuitorii oraselor se bucurau si ei de o situatie privilegiata, drepturilor lor publice erau consemnate in privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de catre cutume care precizau actele de comert pe care puteau sa le faca si privilegiile lor comerciale ce constau in taxele pe care le percepeau la intrarea marfurilor in orase (vama mare) si cu ocazia vanzarilor (vama mica), taxe care se imparteau intre domnie si comunitatea oraseneasca.

In Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte respectivele orase; cele libere aveau reprezentanti in dieta tarii, cele nobiliare erau supuse jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste erau obligate sa-si plateasca privilegiile. In general populatia romaneasca patrundea cu mare greutate in orasele transilvanene si chiar si in aceste situatii era mentinuta in pozitie de plebe oraseneasca, majoritatea provenind din randurile iobagilor.

Taranii

Taranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi in devalmasie, din care puteau iesi cerand partea lor „cat se va alege”. Pamantul devalmas constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau una donativa, pe care insa urmasii donatarului urmau sa o stapaneasca in indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.

Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti in documente este variat: mosneni, razesi, judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara, explicandu-se prin transformarile obstilor satesti care in parte au reusit sa-si pastreze independenta in lupta cu patura de stapanitori feudali in continua ascensiune.

Daca in perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era majoritara fata de taranimea aservita, in perioada feudalismului dezvoltat raportul se inverseaza: taranimea dependenta devine majoritara. Denumirile paturii aservite sunt multiple: vecini, rumani, tarani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujici, coloni.

Dreptul pe care proprietarul il avea asupra serbului se transmite si asupra urmasilor acestuia in paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor de pe un domeniu pe altul. Acest drept de stramutare se materializa din punct de vedere juridic in prerogativa stapanului de a-si revendica serbii si descendentii lor oriunde s-ar fi refugiat. Taranii dependenti se puteau casatori in mod legal, femeia luand pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul stapanului de mosie.

In materie de capacitate patrimoniala, serbul avea asupra paman-tului pe care il lucra, numai un drept de folosinta si nu de proprietate, dar avea obligatii in natura, munca si uneori in bani fata de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Taranii dependenti aveau un drept de proprietate personala asupra gospodariei sale si asupra imbunata-tirilor facute pe sesia lucrata: moara pe care a construit-o, livada pe care a sadit-o, locul pe care l-au curatit etc.

Bucata de pamant pe care o lucrau serbii se numea in Moldova si Tara Romaneasca delnita, iar in Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mica de sesie, aveau o situatie precara, si formau o patura deosebita a taranimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). In masura in care iobagul avea un drept de proprietate personala i se recunostea capacitatea de exercitiu corespunzatoare pentru a putea participa la tranzactiile cotidiene: vanzarea produselor, cumpararea uneltelor de care avea nevoie.

Starea de dependenta a serbilor era perpetua, dar stapanul putea sa-i elibereze in schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfarsit prin caderea in robie a iobagului, in care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare.

Robii

Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai mult obiecte decat subiecte de drept. In Tara Roma-neasca si Transilvania robii erau numiti tigani, iar in Moldova atat tigani cat si tatari (robi in Moldova pana in secolulal XV-lea). In Transilvania pana in secolulal XIII-lea patura robilor numiti in documente servi ancillæ, era alcatuita din cele mai de jos elemente ale taranilor aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au avut o pozitie care oscila intre cea de tigan si sclav.

Priviti ca lucruri ei sunt in general considerati imobile prin destinatie, dovada rezulta din faptul ca in documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi de celelalte bunuri nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar in Tara Romaneasca si Moldova instrainarile de robi erau supuse dreptului de preemptiune.

Robii care savarseau delicte puteau fi predati de stapanii lor partii vatamate printr-un fel de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat in schimbul acestuia, fie condamnat la moarte daca era recidivist. In cazul in care delictele savarsite de robi prezentau o gravitate deosebita, erau judecati in sfatul domnesc.

In fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea dreptului stapanului de a omori scla-vul. Ei puteau fi vanduti-cumparati sau schimbati de catre stapan, cu sau fara familie fara a se putea opune unor asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se puteau casatori, in fapt uniunea lor nu avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi despartiti de parintii lor, iar sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapan prin acte.

1.2. Incapacitatile

Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita varstei, sexului, starii mentale etc. In sistemul cutumiar romanesc, incapacitatea datorata varstei lua sfarsit odata cu casatoria, cand tinerii intrau in randul oamenilor. Pubertatea si nubilitatea nu erau stabilite la o anumita varsta, ci ca si in conceptia sabiniana se fixa de la caz la caz, existenta lor materializandu-se in dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viata.

Varsta inaintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.

Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea parintilor si in lipsa acestora in tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.

Desi potrivit cutumelor romanesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi daca aceasta dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata decat sotul, se situa pe acelasi plan social cu acesta.

Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica: intre pamanteni / oamenii pamantului / romani si straini. Cu toate acestea cutumele romanesti s-au aratat foarte umane fata de straini, recunoscandu-le libertatea cultului religios si dreptul de a face comert.

Strainii puteau obtine impamantenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin casatoria cu o pamanteana, dupa ce in prealabil imbratisase religia viitoarei sotii. Dupa dobandirea impamantenirii strainii dobandeau toate drepturile civile si politice. Strainilor li se aplica legea lor nationala, dar dupa cat se pare, in lipsa de descendenti, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele si domiciliul detin intaietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului in familie si societate, din cele mai vechi timpuri.

Prenumele a fost elementul initial de identificare, pentru ca patronimicul – numele de familie, a fost folosit doar in acte de stare civila, adica este folosit in dreptul modern.

Regimul onomastic privind filiatia legitima din perioada predominarii numelui mic este atestat documentar prin frecventa expresiilor: „fiul lui ”, „fiica lui …”.

In ce priveste domiciliul, el se identifica cu locuinta stabila, de regula locurile de nastere. Regula generala a fost ca sotia se muta la domiciliul barbatului, dar a fost cunoscuta si situatia „maritarii barbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: Fratila din Suvita, Barbul din Muguresti).



Capitolul II

Obligatiile

2.1. Consideratii generale

Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, indeo-sebi dupa descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce trebuiau sa se gaseasca si in drept.

Tot in ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligatiei, in sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se cauzeaza altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Asadar diferitele intamplari, fapte si legaturi dintre oameni, voite si nevoite, de o anumita importanta si cu anumite consecinte incep sa dobandeasca semnificatii juridice, devenind raporturi juridice.

Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept in care o persoana numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar in cazul neexecutarii ei sa recurga la forta de constrangere a statului.

In dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.

2.2. Elementele constitutive ale contractului

Subiectele

Subiecte ale contractului de vanzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridica necesara, intre care sa se realizeze acordul de vointe, dar potrivit dreptului cutumiar, in cazul vanzarii unui pamant al casei parintesti, in baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamantul prealabil al rudelor si vecinilor. In caz contrar acestia puteau cere anularea contractului, restituind pretul cumparatorului („aruncarea banilor”).

Obiectul contractului

Obiectul contractului puteau fi atat bunuri imobile, cat si mobile, dar cum principala bogatie era pamantul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul comertului. Si in Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex. teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).

Bunurile furate si apoi vandute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales cand era vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.

Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau insa intot-deauna precise si invariabile.

Pretul

Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit in bani, in lucruri sau in bani si lucruri. Faptul este lesne de inteles, daca avem in vedere imprejurarea ca in acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun aflat in casa fiecaruia.

Consimtamantul partilor

In fine, un alt element al contractului era consimtamantul partilor. Acesta trebuia sa fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vanzarii si acceptarea ei trebuind sa se realizeze in deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, in chip stereotip, in documentele vremii, apar precizarile ca vanzarea s-a facut „fara impresurare sau asuprire”, ori „de buna voie si nesilit de nimeni”.

Prohibitii la vanzare

Tot la fel, contractul de vanzare-cumparare era ingradit de unele prohibitii, cum ar fi:

– in Transilvania era necesar si consimtamantul membrilor de familie pentru realizarea vanzarilor de imobile;

– era necesar consimtamantul rudelor si vecinilor, in situatia in care fiinta dreptul de preemtiune;

mosiile nu puteau fi vandute fara taranii dependenti;

– se interzicea cumpararea bunurilor furate;

– in cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamantul domnului sau al regelui, dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).

Forma contractului

Cat priveste forma contractului de vanzare-cumparare, acesta era considerat valabil incheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a acestuia sau incheierea in fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori cand era necesar consimtamantul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se incheiau de obicei in fata autoritatilor sub forma inscrisurilor sub semnatura privata intarite cu pecetile martorilor.

Publicitatea

Publicitatea contractului de vanzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori intamplatori, pentru a se pastra mai bine in amintire incheierea contractului si prin darea mainii.

2.3. Inchirierea

Desi nu a avut raspandirea contractului de vanzare-cumparare, contractul de inchiriere a fost prezent in viata economica medievala, cutumele romanesti reglementandu-l sub influenta dreptului roman.

Contractul de inchiriere se prezenta sub diferite forme: inchirierea lucrurilor, a fortei de munca sau a unor lucrari in sensul contractelor de antrepriza.

O alta forma a contractului de inchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, pasuni, crasme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar fi: minele, ocnele, vamile.

Contractele reale

Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe langa acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite in Evul Mediu si reglementate de cutuma, mentionam: contractul de depozit, imprumutul si contractul de schimb.

Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspandirii lui rezida in incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul. Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. In schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa consume bunul lasat in depozit, raspunzand de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.

Contractul de schimb, constand in transferul proprietatii unui bun in schimbul altui bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat in Evul Mediu romanesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vanzare-cumparare. In general, obiectul con-tractului de schimb consta in terenuri, mosii, sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati economice pentru o mai buna administrare a acestora.

Contractul de imprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia monedei. Imprumuturile de bani insotite de stipularea unei dobanzi erau strans legate de acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de imprumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si in echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile, raportandu-se valoarea la sumele de bani imprumutate. Obiceiul pamantului nu a plafonat cuantumul doban-zilor.

Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite un drept din patrimoniul sau in patrimoniul celeilalte fara a primi un echivalent. Asadar o parte isi mareste patrimoniul sau, iar cealalta isi diminueaza patrimoniul (saraceste).

Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente in Evul Mediu. Ele se faceau de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avand ca obiect atat bunuri imobile, cat si bunuri mobile. Au fost situatii in care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii intregi.

Specificul liberalitatilor consta in aceea ca in general acestea se realizau in scopul fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

Delictele

Si in societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este vorba despre o raspundere contractuala, deci in baza unui contract incheiat intre parti, ci de o raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.

Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile in care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta in schimb sau se platea in bani, pentru incendierea unei case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul era obligat la dezdaunare. Tot la fel, in caz de vatamare din culpa a unei persoane, autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.

In ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor roma-nesti, aceasta era redusa la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum in aceasta materie nu putea fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul, intinderea acesteia, era lasata de regula la invoiala partilor.

2.6. Garantia obligatiilor

In vederea executarii obligatiilor intocmai si la timpul stipulat in contract, contractele erau intarite de diferite garantii. In dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri: personale si reale.

Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va executa contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, in vederea asigurarii executarii contractului. Pe langa terenuri, sate etc. erau considerate ca si garantii reale si familii de iobagi. In situatia in care la scadenta contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea in proprietatea creditorului.



Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane numite chezasi care se angajau in numele debito-rului fata de creditor ca, in situatia in care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim in sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii si in Evul Mediu.

Capitolul III

Rudenia. Familia. Mostenirea

3.1. Rudenia

Principial, rudenia ca legatura existenta intre doua sau mai multe persoane, era stabilita in functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin infiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.

Linia de rudenie este sirul de persoane intre care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.

Rudenia naturala

Rudenia naturala sau rudenia ,,de sange” era stabilita patriliniar: in principal dupa tata, ,,apoi dupa mama si numai in lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama”. Nu trebuie sa se inteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca in comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui … .

Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte in ceea ce priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pana la cel de-al saptelea sau chiar al optulea.

In linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar in linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, insa se ,,urca” pana la ascendentul comun si se coboara de la acesta pana la cel care intereseaza.

Rudenia in linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt in rudenie colaterala fratii intre ei, verisorii primari intre ei etc.

In canoanele bisericesti, iar apoi in cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintai), au fost analizate intr-un mod minutios inrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.

Rudenia prin alianta

Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude, intre fiecare in parte si rudele celuilalt sau intre rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte in plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. Marcu).

Infierea

Se mai numea si luare de suflet. Infierea ca ,,imitare a firii”, a fost in perioada medievala destul de restrans folosita intrucat familiile aveau un numar mare de copii. In principal doua motive stateau la baza acestei forme de intregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai instariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).

Copiii infiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacandu-se nici cea mai mica deosebire intre efectele filiatiei naturale si cele artificiale.

In Transilvania infierea era numita adoptiune; identica in esenta cu cea existenta in celelalte doua tari romanesti (L. P. Marcu).

Infratirea

Constituia tot o forma de rudenie artificiala si imbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de infratire, dezavuarea facandu-se atat prin canoane, cat si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii infratirii erau generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagane, iar pe de alta parte cei ,,infratiti” nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau intre ei.

Cu toata intemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare popularitate in evul mediu.

Ca forme, amintim infratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.

Infratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului, totodata avea consecinte si in privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar in folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor (Gh. Cront); ziuatecii sunt cei nascuti in aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti in aceeasi luna.

Efectele erau deci atat patrimoniale, cei infratiti avand vocatie succesorala unii fata de altii, cat si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. Marcu).

Rudenia spirituala

Este generata de impartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea in comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunand marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este in planul la incheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.

Paternitatea spirituala impunea rigori atat nasilor (ocrotirea, indrumarea celor botezati ca si botezarea copiilor finilor), cat si finilor (ascultare, cadorisire).

Forme minore de infratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati in aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. Marcu); insa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.

Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana in societate. Scopul diverselor inrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi inconjurat de dusmani.

3.2. Familia

Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:

,,Butuc”.

patrilocala

patrilineara

S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei romanesti, fiind determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga, obisnuita in unele zone la populatia sud-dunareana.

Familia se intemeia in urma casatoriei, care in toata perioada de la antichitatea tarzie si pana in epoca moderna s-a incheiat in exclusivitate in forma religioasa prin savarsirea Tainei Nuntii.

In conceptia romaneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Casatoria se incheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. In conformitate cu invatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt ingaduite pentru neputinta firii omului, insa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti” (Sf. Vasile cel Mare).

Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat in mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei dupa lege luati in casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta intre dansii, insa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202)

Familia romaneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic in toate provinciile istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse in nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.

Impedimentele la casatorie

Impedimentele la casatorie sunt imprejurari a caror existenta impiedica incheierea casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului in fata caruia se incheia casatoria. Incheierea unei casatorii in prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele in materie cu o pedeapsa variabila in functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amenda pana la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.

Impedimentele la casatorie se impart in mai multe categorii, in functie de obiectul lor.

O prima categorie are in vedere gradul de inrudire al viitorilor soti, existand prin urmare impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra, consimtamantul parintilor, religia, etnia.

Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar in linie colaterala pana la gradul al optulea inclusiv.

Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de accidente genetice in cazul in care intre parinti exista o inrudire apropiata (pana la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori psihice.

Infierea fiind ,,imitare a firii” dadea nastere la raporturi intre infietori si infiati ca intre ascendenti si descendenti in linie dreapta.

Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta decat cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau intocmai ca si cele ale rudeniei naturale.

Logodna

Inainte de incheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita incredintare), care presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru neincheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori in restituirea dublului arvunei primite la incheierea logodnei.

Pana la incheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze („vederea in fiinta”), sa discute planurile de viitor („urmarea de vorba”). Raporturile intime erau prohibite pana la dobandirea starii de casatorit.

Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca incheierea casatoriei.

Zestrea

Patrimoniul dat la incheierea casatoriei in posesia si uzufructul barbatului cu scopul sustinerii sarcinilor casatoriei il constituia zestrea.

Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista in sistemul cutumiar, in care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atat de transmiterea patrimoniului in familia taraneasca, cat si de munca depusa in gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente intrucat impartirea averii avea loc inainte de decesul parintilor, cand acestia erau inca in putere.



Inzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputandu-se raporta dota la masa succesorala – testata ori nu – pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o impartire egala a patrimoniului defunctului parinte. In acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune in lipsa fratilor.

Obligatia de a inzestra revine: parintilor, fratilor (in situatia predecedarii celor dintai), rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrans sa inzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfraul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea barbatului.

In cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la intemeierea noului camin. Se pare ca inzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai mare decat fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.

Pamantul constituia obiect al zestrei, insa cu anumite particularitati. Boierii inzestrau si cu bunuri imobiliare. Taranii dadeau numai in unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie inzestrate cu pamant, incepand cu secolul XX aceasta devine o regula.

In sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu cat fata de maritat era mai urata, cu atat zestrea era mai mare; in evul mediu european apusean se spunea ca formosa virgo, dimidium dotis

De remarcat faptul ca nu tinerii isi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau intelegerea ,,economica”. Daca asa se petreceau lucrurile in secolul XX, nu altfel trebuia sa se intample in veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.

Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).

Restituirea zestrei se analizeaza in functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), in vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pana la cel scris, cuprinzand prevederi cvasiidentice.

Divortul

Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele romanesti, totusi, divortul era admis in cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile dobandite in timpul casatoriei erau impartite fie pe cale amiabila, fie in fata instantelor de judecata.

Recasatorirea, in special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamantului, era totusi tolerata.

3.3. Mostenirea

Generalitati

Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se cunosc norme aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.

Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor familiei la marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai tarziu se va numi bunul de familie, cutumele romanesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa parinteasca revenea fiului cel mai mic, care insa era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si sa-i ingrijeasca si sa-i inmormanteze pe parinti.

De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare atat pentru proprietarii feudali, cat si pentru taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dintai, prin origine, ci doar prin suprafetele stapanite, cat si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul funciar stapanit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un fel de ius utendi).

De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din mostenire lasata pentru implinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri si pomeni.

Mostenirea putea fi legala sau testamentara.

Mostenirea legala

Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea in lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). In aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius in urmatoarele clase de mostenitori:

a). Mostenitori legitimi: – descendenti

– ascendenti

– colaterali

Descendentii sunt cei coboratori in linie directa din acelasi autor comun. Intre ei, cei mai apropiati trec inaintea celor mai indepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit inaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, in concurs cu unchii si matusile. Descendentii isi imparteau bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea se impartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.

Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. Infiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din casatorie.

Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) inlaturau in general pe colaterali de la mostenire.

Colateralii cu vocatie succesorala erau atat cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei ordinari pana la gradul IV (verisorii primari).

b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce ii revenea varia intre ¼ si ½ din masa succesorala.

c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea in lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.

Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea in patrimoniul domnului, ulterior al domniei.

In principiu nu se facea deosebire intre sexe, dar in Tara Romaneasca si in regiunea Fagarasului (intre secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de privilegiul masculinitatii.

Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca mosia parinteasca, iar fetele urmau sa fie inzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de catre frati. Principiul feudal al masculinitatii putea fi insa eludat prin practica infratirii de mosie – institutie des intalnita in Tara Romaneasca, prezenta uneori si in Transilvania.

Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei in lipsa urmasilor de sex masculin) se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei in baiat. Uneori se recurgea la „infratirea” descendentilor de sex diferit, tatal „infratea fetele cu feciorii” „ca sa fie frati la un loc nedespartiti”, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea parintilor.

Daca defunctul lasa in urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre toti copiii sai.

Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect in toate cele trei Tari Romane numai bunurile mobile si ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia lucrasera; fondul funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era impartita dupa regulile dreptului comun, iar in cazul in care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea stapanului de mosie.

Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru taranii liberi, totusi in Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar mostenit in stapanirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor donative primite de la rege in vederea indeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scara larga in materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente militare: „femeile si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu dusmanii”.

Mostenirea testamentara

Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale in cadrul obstilor satesti, iar folosirea testamentului pe scara din ce in ce mai larga merge paralel cu procesul de descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care a influentat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care indemna pe credinciosi sa lase danii lacasurilor de cult, in special mana-stirilor, in scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea pacatelor si odihna sufletului.

Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totusi uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de catre episcopat, intarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.

Testamentul era cunoscut in documente sub numele de carte, zapis, diata.

Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, „cu limba de moarte”. Testamentul putea fi intocmit si in scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie inaintea autoritatii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.

Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia fideicomisara prin care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa le transmita unei terte persoane numita substituit.

Serbii puteau sa-si intocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara prea mare valoare economica, si la inventarul lor agricol, de imbunatatirile aduse de ei mosiei (case, plantatii, vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune in favoarea unor terti deoarece in acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. In schimb, asemenea ameliorari treceau in temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca in astfel de situatii interesele stapanului de mosie nu erau stirbite.

Mostenirea monahilor

Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.

Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facand obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima data ocupat.

Aceste prevederi nu erau altele decat cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si legiuirile bizantine.



,,O fata frumoasa are zestrea pe jumatate [asigurata]”.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 859
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site