Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL

CATEGORII DE IZVOARE




In lipsa unei dispozitii concrete in acest sens, punctul de plecare in stabilirea izvoarelor dreptului international    este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, care, stabilind dreptul pe care il aplica Curtea, identifica principalele izvoare si ofera o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principaletratatul si cutuma, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotararile judecatoresti si doctrina.

Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerata ca potential izvor de drept.

In doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugand izvoarelor enumerate alte doua categorii:

actele adoptate de organizatiile internationale

unele dintre actele unilaterale ale statelor.

Principalele izvoare ale dreptului international sunt, asadar, tratatul si cutuma

A.    Tratatul international

Tratatul international reprezinta – in sens larg – un acord sau o intelegere    care se incheie intre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international.

In perioada de inceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a incheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfarsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international.

Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile intre acestea concretizandu-se in tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Tratatul constituie principala forma de creare a normelor dreptului international, putand reglementa cu precizie si usor de dovedit domenii complexe ale colaborarii si permitand formarea normelor de drept intr-un interval scurt de timp

&

tratat

 

tratat

 
In doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept.

In acest sens, trebuie sa se faca distinctie intre tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel incheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care incalca norme de drept international imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de consimtamant la incheierea sa.

S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate in vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

ð     concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

ð     permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin in cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

B. Cutuma

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie.

Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca “dovada a unei practici generale, acceptata ca drept”.

Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

sa aiba un caracter nescris si general, relativ indelungat si repetat;

sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor in cazul nerespectarii lor.

Unele uzante s-au transformat in timp in reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).

In practica, s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie intrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. In jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor insa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969).

Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

In ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (cativa ani) cu conditia ca    practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. In acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara impotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

- acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern);

- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decat cele care sunt parti la tratat;

- practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

Raportul dintre tratat si cutuma

&

cutuma

 
In ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma, din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind cateva reguli:

ð     normele prevazute in tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;

ð     tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe in paralel;

ð     in caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat

Trebuie precizat insa, ca daca un stat a manifestat in mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale, aceasta nu ii poate fi opozabila.

C. Hotararile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de drept international.

Pot fi incluse in aceasta categorie:

- Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotararile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza in care se pronunta;

- Hotararile tribunalelor arbitrale internationale;

- Hotarari ale unor tribunale nationale, pronuntate in litigii care ridica probleme de drept international.

D. Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti in domeniu, cat si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii.

In jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international.

E. Actele organizatiilor internationale

Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentand un izvor secundar, derivat al dreptului international public, in virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.

Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia.

Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale:

acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu;



acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari.

Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrang, din punct de vedere juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totusi considerate simple indemnuri, intrucat acestea si-au asumat, in momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului inscris in statut.

F. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate in considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice in planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa in legatura cu o anumita situatie si este in masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare in domeniu – vezi, Proclamatia Truman –1946);

b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii (guvern, natiune care lupta pentru dobandirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil) si prin care isi manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international;

c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie impotriva actiunilor unui alt stat care incalca drepturile sale legitime, atragandu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitandu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi impiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare.

d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobandise in baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde in cazul nerambursarii la timp a creditului.

G. Echitatea

Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu in conformitate cu principiul echitatii (“ex aequo et bono”), daca partile la acea cauza sunt de acord.

Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cand partile unui litigiu incredinteaza “judecatorului international” solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale.

Intr-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor in cauza.

Recurgerea la echitate nu inseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarare judecatoreasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, intrucat nu se fondeaza pe normele dreptului international.

Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrans de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamantul expres al partilor in cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.

NORMELE IMPERATIVE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL (JUS COGENS)

A.     Notiune

&

Norme imperative (jus cogens)

 
Sunt acele norme de drept international general situate pe o categorie superioara, atat fata de alte norme de drept international general, de la care statele pot deroga - numite norme dispozitive- cat mai ales fata de normele cu caracter restrans - bilaterale sau plurilaterale - care nu pot fi in conflict cu cele imperative.

Sanctiunea pentru o asemenea situatie ar fi nulitatea actului prin care statul ar incerca sa deroge de la normele imperative.

Potrivit Conventiei de la Viena din 1969 privind Dreptul tratatelor, normele imperative sunt “norme acceptate si recunoscute de comunitatea internationala a statelor in ansamblul sau ca norme de la care nu este permisa nici o derogare si care nu pot fi modificate decat printr-o noua norma de drept international general avand acelasi caracter” (art. 53).

Potrivit aceleiasi Conventii (art. 64), este nul orice tratat care in momentul incheierii sale vine in conflict cu o norma imperativa a dreptului international.

B. Categorii

Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative ale dreptului international:

ð     principiile fundamentale ale dreptului international;

ð     norme care vizeaza drepturi ale tuturor statelor in domenii care nu au ca obiect suveranitatea statelor (libertatea marilor, interzicerea pirateriei);

ð    

&

Principii fundamentale

 
o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le considera indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viata si demnitate umana (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile si obiceiurile razboiului).

C. Principiile fundamentale ale dreptului international public

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta “norme juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele de drept international.”

Aceste principii, consacrate in Carta O.N.U., au fost afirmate si in Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976 asupra principiilor dreptului international, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare.

Enumerarea principiilor

ð     Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile dintre state sau principiul neagresiunii.

In virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o “crima impotriva umanitatii”.

ð     Principiul solutionarii pasnice a diferendelor

ð     Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state.

Acest principiu, in dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate in dreptul international traditional ca apartinand competentei exclusive a statului fiind transpuse in cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

ð     Principiul cooperarii internationale

ð     Dreptul popoarelor la autodeterminare

Acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizand sau incurajand o actiune (…) care ar dezmembra in total sau in parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” .

ð     Principiul egalitatii suverane a statelor

ð     Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale

ð     Principiul pacta sunt servanda

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (in prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

ð     principiul inviolabilitatii frontierelor;

ð     principiul integritatii teritoriale

ð     principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.



TESTE

1. Care este documentul care stabileste categoria izvoarelor dreptului international?

. Enumerati conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o cutuma ca sa poata constitui izvor de drept.

3. Care sunt normele imperative ale dreptului international?

RASPUNSURI SI COMENTARII LA TESTE

In lipsa unei dispozitii concrete in acest sens, punctul de plecare in stabilirea izvoarelor dreptului international este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, care, stabilind dreptul pe care il aplica Curtea, identifica principalele izvoare si ofera o ierarhizare a acestora

Pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

sa aiba un caracter nescris si general, relativ indelungat si repetat;

sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie

Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative ale dreptului international:

- principiile fundamentale ale dreptului international;

- norme care vizeaza drepturi ale tuturor statelor in domenii care nu au ca obiect suveranitatea statelor (libertatea marilor, interzicerea pirateriei);

- o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le considera indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viata si demnitate umana (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile si obiceiurile razboiului).

2. STATUL CA SUBIECT AL DREPTULUI INTERNATIONAL

A. Suveranitatea statului

Indiferent de intinderea teritoriala, numarul populatiei, forta economica, statele au personalitate juridica internationala, putere de comandament. Statul si nu natiunea (suma nationalilor) beneficiaza de personalitate juridica internationala.

Statul suveran ocupa o pozitie dominanta intre subiectele de drept international public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.

Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate.

Suveranitatea este cea care confera statului personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona in cadrul comunitatii internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii.

Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” de a fi dotata cu autonomie totala si competenta nelimitata

In virtutea atributului de suveranitate, statul isi exercita autoritatea pe doua planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictand legi si aplicand sanctiuni in cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja in raporturi cu alte natiuni .

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cumulativ o entitate pentru a putea constitui un stat sunt:

ð     populatie permanenta;

ð     un teritoriu determinat

ð     un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica.

B.     Drepturile si obligatiile statelor

Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate in Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane (O.S.A.) si in Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974).

Dintre drepturile statelor se retin:

    • dreptul la existenta si suveranitate;
    • dreptul la pace si securitate;
    • egalitatea in drepturi;
    • dreptul de a participa la viata internationala;
    • dreptul la legitima aparare in cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state;
    • dreptul la autodeterminare, implicand dreptul de a alege si de a organiza in mod liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;
    • dreptul la dezvoltare si progres.

Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a lor si a bunurilor lor, in fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la care statul poate sa renunte, in anumite imprejurari.

Obligatiile statelor au la baza, in primul rand, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului international public si consta in:

    • obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta in relatiile interstatale;
    • obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
    • obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;
    • obligatia de a indeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultand din tratate;
    • obligatia de a proteja mediul.

C.     Forme de organizare a statelor

In societatea internationala exista mai multe tipuri de state:

state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei de stat si reprezinta subiecte unice de drept;

uniuni de state, reprezentand forme de asociere a doua sau mai multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile.

statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederatiile sunt acele uniuni de state in cadrul carora statele membre isi pastreaza calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care isi conduc singure relatiile internationale.

Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora in anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederatii regionale, constituita in baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - incheiat intre statele fostei U.R.S.S. si cuprinde in structura sa mai multe organe: Consiliul Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne, Comitetul de coordonare si consiliere – organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor Aparerii – responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala si un Secretariat executiv.

Prin tratatele incheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o uniune economica in care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a serviciilor si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber schimb

De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie inspre constituirea unei federatii. Este cazul S.U.A., care, inainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederatii.

Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transferand calitatea de subiect de drept statului federal.

Statele membre isi pastreaza competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul Belgiei, a Elvetiei etc.

O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia si Austria.

Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale acestuia – legi si dispozitii constitutionale.

Statului neutru ii revin obligatii specifice:

o     de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi;

o     de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare;

o     de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.



Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin statului victima, in cazul unui razboi. Acest din urma drept ii este recunoscut statului neutru, care, in societatea contemporana, nu mai este “tinut” de obligatia de impartialitate.

Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a fi membru al ONU, considerandu-se ca aceasta nu vine in conflict cu statutul de neutralitate.

3. ORGANIZATIILE INTERNATIONALE

Organizatiile internationale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de functionare, fiind indreptatite sa isi asume doar acele drepturi si obligatii care concura la realizarea scopului pentru care au fost infiintate.

Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, intrucat sunt creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si consta in:

ð     dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne,

ð     dreptul de a incheia tratate,

ð     de a infiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe langa ele (drept de legatie activa si pasiva),

ð     dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii diplomatice,

ð     dreptul de a actiona pe plan international impotriva unui alt subiect de drept si

ð     obligatia de a raspunde in fata unor instante internationale.

Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt membre ale organizatiei.

4. NATIUNILE SI POPOARELE CARE LUPTA PENTRU ELIBERARE

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international public a consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. In acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare nationala in vederea constituirii ca stat independent.

Popoarelor care lupta pentru independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept international public, dar cu caracter limitat si tranzitoriu, aceasta calitate existand pana la constituirea statului independent care va deveni subiect cu personalitate juridica deplina.

Personalitatea lor juridica internationala se dobandeste din momentul in care isi creeaza organe proprii ce exercita functii de putere publica.

Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoasterea statelor.

Poporul care lupta pentru independenta se bucura de:

dreptul de a incheia tratate internationale

de a intretine relatii oficiale internationale,

de a primi ajutoare din partea statelor si a organizatiilor internationale,

de a participa la crearea dreptului international public.

5. PERSOANELE FIZICE

Dreptul international public – drept esentialmente interstatal - nu recunoaste persoanei fizice calitatea de subiect de drept in ordinea internationala.

Se apreciaza, in literatura de specialitate ca participarea individului la viata internationala este mediatizata de catre stat.

Statul, prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie in favoarea individului drepturi si obligatii, exprimandu-si in acest mod consimtamantul ca persoana fizica sa actioneze in cadrul relatiilor internationale.

Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept in favoarea individului se mentine controversata. Rolul individului in dreptul international se discuta in legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor omului Astfel:

ð     individul poate fi subiect al raspunderii penale in cazul comiterii unor fapte, considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte in legea interna.

In baza unor astfel de reglementari, persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. Insa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor impotriva pacii si umanitarii, care constituie infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international, in fata instantelor jurisdictionale.

ð     Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala, manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, inaintate unor institutii jurisdictionale sau altor organe internationale.

In fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plangere impotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). In fata acestei institutii jurisdictionale individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

TESTE

1. Care sunt obligatiile specifice ce revin statului neutru? Dar drepturile?

2. In ce consta personalitatea juridica internationala a organizatiilor internationale?

3. Care sunt efectele actului de recunoastere a statelor

RASPUNSURI SI COMENTARII LA TESTE

1. Statului neutru ii revin, ca obligatii specifice:

o     de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi;

o     de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare;

o     de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.

Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin statului victima, in cazul unui razboi. Acest din urma drept ii este recunoscut statului neutru, care, in societatea contemporana, nu mai este “tinut” de obligatia de impartialitate.

Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a fi membru al ONU, considerandu-se ca aceasta nu vine in conflict cu statutul de neutralitate.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si consta in:

ð     dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne,

ð     dreptul de a incheia tratate,

ð     de a infiinta misiuni diplomatice permanente si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe langa ele (drept de legatie activa si pasiva),

ð     dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii diplomatice,

ð     dreptul de a actiona pe plan international impotriva unui alt subiect de drept si

ð     obligatia de a raspunde in fata unor instante internationale.

Actul recunoasterii are ca efecte:

obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state;

dobandirea dreptului de a inainta actiuni in fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut;

dobandirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat – impotriva vointei sale – in fata unei instante de judecata.)






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 778
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site