Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


LOCUL DREPTULUI CIVIL IN SISTEMUL ROMAN DE DREPT

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



LOCUL DREPTULUI CIVIL IN SISTEMUL ROMAN DE DREPT




Conceptul de drept: terminologie si acceptiuni.

a)      Explicatii terminologice.

Geneza cuvantului drept se gaseste in latinescul directus care in sens metaforic, inseamna direct, rectiliniu sau regula de conduita. In limba latina insa, corespondentul substantivului drept era cuvantul jus.

b)     Acceptiuni.

Sub aspect semantic, cuvantul drept este susceptibil de numeroase intelesuri, dintre care, interes pentru stiintele juridice prezinta urmatoarele trei sensuri.

Intr-o prima acceptiune, cea subiectiva, termenul drept desemneaza prerogativa complexa a unei persoane de a adopta un anumit comportament social si, totodata, de a pretinde celorlalti o anumita conduita.

Insa, conduita proprie a persoanei, in complexitatea actelor sale, pentru a dobandi valoarea unui drept subiectiv, trebuie sa fie conforma normelor care alcatuiesc sistemul unic si unitar de drept. De pilda, exercitarea plenara a prerogativelor dreptului sau, de catre proprietarul unui autoturism, este conditionata de respectarea normelor legale cu privire la circulatia pe drumurile publice.

Intr-o alta acceptiune, cea obiectiva, sau pozitiva, dreptul reprezinta totalitatea normelor juridice - legi, decrete, ordonante etc. – aflate in vigoare si prin care statul reglementeaza relatiile inter-umane. In cadrul acestui ansamblu, normele juridice pot fi impartite in diferite categorii sau ramuri, printre alte criterii, in functie de domeniul si aria relatiilor sociale ce le reglementeaza.

Raportul dintre cele doua sensuri consta in aceea ca drepturile subiective se exercita si se conserva numai in masura in care sunt recunoscute, proteguite si garantate de dreptul obiectiv (pozitiv).

Spre exemplu, dreptul creditorului de a-si incasa creanta de la un debitor rau platnic, nu se poate exercita si realiza decat prin aplicarea dreptului obiectiv (pozitiv) specific, de catre organele statului.

In fine, in cea de-a treia acceptiune, dreptul inseamna stiinta si are ca obiect cercetarea si studierea normelor juridice in raport cu cerintele si imperativele din care izvorasc.

Ca stiinta, Dreptul presupune o activitate de analiza si sinteza, operatiuni logico-stiintifice prin care se construiesc sisteme si principii generale, apte a reglementa multitudinea si diversitatea raporturilor sociale.

Impartirea Dreptului.

Dreptul, privit ca un ansamblu de norme juridice coerent ierarhizate, desi are un caracter unitar, este susceptibil, totusi de divizari.

Intr-o impartire destul de generala, Dreptul se imparte in: Dreptul international si Dreptul national sau intern.

Normele juridice din prima categorie reglementeaza raporturile dintre state sau dintre persoane fizice sau juridice apartinand unor state diferite.

Cele apartinand dreptului national au un obiect limitat la raporturile dintre persoanele aceluiasi stat.

La randul lor, atat Dreptul international, cat si cel national se subdivid in:

- drept public si

- drept privat.

Dreptul international public reglementeaza raporturile politice dintre state (razboaie, diplomatie, tratate etc.), pe cand cel international privat se ocupa de relatiile de interes particular dintre persoanele apartinand unor state diferite sau care au interese – patrimoniale sau personale - in state diferite.

Dreptul intern public reglementeaza modul de constituire, organizare si functionare a puterilor statelor si, in general, raporturile dintre stat si persoanele fizice sau juridice.

Normele dreptului intern privat au ca obiect raporturile dintre persoanele fizice sau juridice private.

Mai departe, fiecare diviziune a dreptului intern – public sau privat – se subimparte in diferite ramuri.

Impartirea dreptului pe ramuri are la baza criteriile ce tin de obiectul si metoda de reglementare. Prin urmare, ramura de drept este acel ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile sociale cu acelasi specific si folosesc aceeasi metoda sau acelasi complex de metode. Rezulta astfel ca obiectul il constituie complexul de relatii sociale reglementate, iar metoda de reglementare consta in modul in care statul actioneaza asupra unor relatii sociale. Cele mai cunoscute metode de reglementare sunt: metoda egalitatii juridice a subiectelor, cea autoritara si metoda reglementarii autonome.

a)      Cele mai importante ramuri de Drept intern public.

Dreptul constitutional, ca ramura dominanta, reglementeaza modul de organizare si functionare a puterilor si organelor statului, sistemul electoral consacra si garanteaza drepturile si libertatile cetatenesti.

Dreptul administrativ, cuprinde norme juridice care reglementeaza raporturile sociale aparute in organizarea si exercitarea activitatii organelor administratiei de stat si in relatiile acestora cu cetatenii sau alte organe ale statului. In raporturile de drept constitutional si administrativ, cel putin o parte (un subiect) este titular al puterii, iar metoda de reglementare este cea autoritara sau imperativa.

Dreptul penal este un ansamblu de norme juridice care incrimineaza infractiunile, stabilesc pedepsele si celelalte masuri de siguranta care se impun a fi aplicate de judecatori.

Alte ramuri de drept public: drept fiscal, drept financiar, drept procesual penal etc.



b)     Cele mai importante ramuri de Drept privat.

Dreptul civil este ramura cea mai importanta „din tot Dreptul” si datorita ariei intinse a relatiilor sociale pe care le reglementeaza, a fost denumit Dreptul privat general.

El cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale in care partile se afla pe pozitii de egalitate juridica precum si relatiile nepatrimoniale in care se manifesta individualitatea persoanei, ca de exemplu numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civila, etc.

Dreptul civil are cea mai larga si diversa sfera de reglementare, din el, de-a lungul timpului, desprinzandu-se si cristalizandu-se celelalte ramuri de drept privat.

Dreptul familiei reglementeaza toate relatiile sociale, patrimoniale si nepatrimoniale, care se nasc si se deruleaza in legatura cu familia si in cadrul familiei. Raporturile de familie sunt cele stabilite intre soti sau intre copii si parinti, si se refera la nastere, infiere, ocrotirea persoanelor cu capacitate restransa, casatorie, moarte etc.

Dreptul muncii, ale carui norme reglementeaza relatiile sociale de munca privite in diversitatea lor, incepand cu organizarea si protectia muncii si continuand cu salarizarea, pregatirea profesionala, etc.

Dreptul comercial, include acele norme juridice care reglementeaza raporturile sociale nascute din fapte sau acte de comert sau la care parti (subiecte) sunt persoane ce au calitatea de comercianti.

Dreptul procesual civil, este acel ansamblu de norme care reglementeaza activitatea de judecata a proceselor civile si punerea in executare a hotararilor judecatoresti.

Definitia si obiectul Dreptului civil.

a)      Definitia Dreptului civil.

Dreptul civil, ca ramura principala a dreptului privat, reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale si personale (nepatrimoniale) in care partile – persoane fizice sau juridice – se afla pe pozitii de egalitate juridica.

b)     Obiectul Dreptului civil.

O prima precizare care se impune este in sensul ca obiectul unei ramuri il constituie o categorie omogena de relatii sociale, ce cad sub incidenta normelor acelei ramuri.

Dreptul civil reglementeaza raporturile personale (nepatrimoniale) si patrimoniale dintre persoanele fizice si juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica.

Altfel spus, normele juridice civile reglementeaza doua categorii de raporturi sociale: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale.

Sunt patrimoniale acele raporturi sociale care au un continut si o valoare exprimabila in bani.

Exemple de raporturi patrimoniale: raporturi de proprietate, de mostenire, de creanta, etc.

Raporturile nepatrimoniale, sau personale, nu au un continut economic si nu sunt susceptibile de o evaluare in bani. Ele se nasc, de regula, in legatura cu individualitatea persoanei, privita in toata complexitatea sa. In aceasta categorie intra, de exemplu: raporturile juridice legate de numele, starea civila, domiciliul sau capacitatea juridica a persoanei.

Trebuie precizat insa ca Dreptul civil, chiar daca are o arie de actiune extrem de vasta, nu reglementeaza toata varietatea de raporturi – patrimoniale si nepatrimoniale – aparute in complexitatea si dinamica vietii sociale.

De pilda, raporturile generate de un contract de munca, sunt reglementate de normele dreptului muncii. La fel, raporturile legate de fapte sau acte de comert sunt reglementate de dreptul comercial.

Trasaturi specifice ramurii Dreptului civil.

Pozitia dreptului civil, in ordinea juridica interna si in raport cu fiecare ramura componenta acestui sistem, este data de trasaturile sale caracteristice.

a)      Dreptul civil este dreptul comun si complementar pentru toate celelalte ramuri de drept privat.

Procesul de formare a celorlalte ramuri de drept privat, prin desprinderea lor din leaganul comun, care a fost si ramane dreptul civil, a inceput abia in secolele XVIII-XIX si continua si in prezent.

De altfel, legislatia noastra actuala recunoaste si consacra expres aceasta aptitudine functionala a normelor de drept civil. Astfel, art. 1 din Codul Comercial arata ca: „…. in comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune, se aplica Codul Civil”.

La fel, si Codul Muncii, prevede ca dispozitiile sale se intregesc cu cele din legislatia civila.

b)     Metoda de reglementare folosita de dreptul civil, este aceea a egalitatii juridice a partilor sau subiectelor raportului juridic.



Este o trasatura ce-l deosebeste de alte ramuri, constitutional, administrativ, de exemplu, in care subiectele se afla in raporturi de subordonare.

De pilda, ambii contractanti au posibilitatea de a incheia sau nu un act de vanzare – cumparare, in conditiile pe care le stabilesc de comun acord. Pe cand, nici un cetatean roman nu poate negocia cu statul obligatia de a-si achita taxele si impozitele prevazute de legea fiscala.

c)      In mare parte, normele care compun ramura dreptului civil au un caracter dispozitiv sau supletiv, ceea ce inseamna ca, in anumite conditii, partile raportului juridic civil, prin vointa comuna si liber exprimata, pot deroga de la ele.

De exemplu art. 1319 Cod civil prevede ca „predarea trebuie sa se faca la locul unde se afla bunul vandut in timpul vanzarii, daca partile nu s-au invoit altfel”. Norma respectiva de drept civil fiind supletiva, partile contractante pot stabili ca predarea sa se faca in locul in care doresc.

d)     Sanctiunile pentru nerespectarea normelor juridice civile sunt preponderent reparatorii, cum ar fi: repunerea partilor in situatia anterioara, repararea prejudiciului produs printr-un fapt ilicit delictual sau contractual etc.

Nerespectarea normelor de drept public se sanctioneaza, de regula, cu masuri punitive, ca de exemplu: pedepse, sanctiuni contraventionale, amenzi administrative etc.

In concluzie, cele patru trasaturi, anterior analizate, au o dubla functionalitate:

stabilesc locul ocupat de dreptul civil in codul ordinii juridice interne;

constituie criterii de delimitare a dreptului civil fata de celelalte ramuri de drept.

Aspecte evolutiv – istorice privind Dreptul Civil Roman

a)      Scurte consideratii privind aparitia dreptului.

Constituirea dreptului ca institutie bine determinata se produce o data cu aparitia primelor puteri statale in orientul antic si in antichitatea greco-romana. Atunci apare dreptul scris, evidentiat prin adevarate capodopere legislative, intrate definitiv in galeria de valori perene a lumii: Codul lui Hammurabbi in Babilon(Mesopotamia), Codul lui Mani din India, Decalogul lui Moise la evrei, Legile lui Solon (Grecia) sau Legea celor XII Table(Roma).

b)     Constituirea si evolutia Dreptului civil pana la Codul Civil din 1865.

Denumirea de „drept civil” isi are originea in sintagma latina „jus civile” care desemna ansamblul de legi aplicative cviritilor (cetatenii Romei), si se deosebeau atat de „ius gentium”, ale carui reguli se aplicau celorlalti locuitori ai Imperiului roman (cetateni si necetateni) cat si de „ius civitatis”, acesta din urma fiind dreptul propriu al fiecarei cetati. Pe parcursul istoriei, odata cu pierderea autonomiei cetatilor, ius civitatis a fost inlocuit cu ius civile.

La noi, primele legiuiri de ansamblu, scrise sub forma unor coduri sunt Pravila lui Vasile Lupu (Moldova 1646) si Pravila lui Matei Basarab (Muntenia 1652).Ambele reglementari, bazate pe legislatia imparatilor bizantini, erau departe de cerintele unor veritabile coduri si au cazut in desuetudine odata cu inceputul domniilor fanariote.

Andronache Donici, primul jurisconsult roman de seama, publica la Iasi, in 1814, o colectie a basilicalelor care, chiar daca nu avea un caracter oficial, se va aplica, ca o adevarata lege, pana in 1814, an in care, atat in Moldova cat si in Muntenia, apar primele coduri mai complete, cuprinzand norme de drept privat si care raman in vigoare pana la 01.01.1865, data la care a intrat in vigoare Codul Civil Roman.

c)      Istoria si alcatuirea Codului Civil Roman.

Codul Civil Roman, care contine intr-o proportie covarsitoare normele juridice care formeaza ramura dreptului civil, elaborat sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a fost adoptat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865.

Este inspirat, in mare parte, din Codul Civil francez din 1804, cod care a servit ca model pentru multe alte coduri din lume (Belgia 1834, Olanda 1831, Italia 1865, Spania 1889, Japonia, Brazilia etc.).

Comisia de redactare compusa din 6 membrii si condusi de presedintele Consiliului de Stat Bosianu, a alcatuit codul in doar sapte saptamani (10 X-4 XII 1864), preluand si adaptand si unele dispozitii din Codul Civil Italian (art. 743, 751, 756, 761, 823, 967, etc.), (reglementarea privilegiilor si ipotecilor).

Codul Civil Roman contine 1914 articole si este impartit pe „carti” – titluri si capitole – structura sa corespunzand divizarii traditionale din Corpus iuris civiles sau Codex Justinianus (Roma, 7 aprilie 529).

Cartea a I-a „Despre persoane” (art.6-460) este integral abrogata, materiile respective fiind reglementate prin legi speciale succesive: Codul familiei din 1954, Decretele nr. 31 si 32/1954 etc.

Cartea a II-a, intitulata „Despre bunuri si despre deosebite modificari ale proprietatii” este si cea mai scurta (art.461-643).

Cartea a III-a, cea mai voluminoasa (art.644-1914) este intitulata „Despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea”.

In doctrina s-a subliniat ca, in primul rand, Codul Civil Roman are un caracter traditional si moderat intrucat reprezinta un compromis aproape perfect dintre dreptul anterior revolutiilor burgheze si ideile revolutionare, pe de o parte, si dintre dreptul cutumiar si principiile dreptului roman, pe de alta parte, reusind astfel, sa fie o opera de echilibru, care sa corespunda intereselor majoritatii cetatenilor.

Chiar daca din perspectiva planului metodic, mai putin riguros stiintific si al expresiei tehnice – uneori defectuoase – Codul civil de la 1865 nu este ferit de critica, el exceleaza prin limpezimea conceptiei, claritatea expresiei si sobrietatea limbii.

Indiscutabil ca el se constituie intr-o opera stiintifica valoroasa care a rezistat si rezista timpului, astfel ca, si in prezent, principalele institutii de drept civil sunt, inca bine reglementate de Codul Civil.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 936
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site