Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Probele in procesul penal

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Probele in procesul penal

Sectiunea I-a

Notiune si clasificare



Realizarea scopului procesului penal, respectiv tragerea la raspundere penala a tuturor celor care au savarsit infractiuni, impune stabilirea, mai intai, a unor elemente de fapt – daca s-a savarsit vreo fapta, daca aceasta intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni, cine este persoana care a savarsit-o, apoi care sunt imprejurarile in care a fost savarsita fapta. E necesar, asadar sa se cunoasca adevarul cu privire la situatia de fapt pentru a se putea stabili ce sanctiune va fi luata impotriva celui care a savarsit fapta prevazuta de legea penala. In vederea aflarii adevarului, art.62 impune organului de urmarire penala si instantei de judecata obligatia de a lamuri cauza sub toate aspectele, pe baza de probe.

Prin probe se inteleg elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea tuturor imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art.63 al.1). Probele ajung la cunostinta organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de proba reglementate de lege.

In cauzele penale probele au o dubla functionalitate, fiind deopotriva un instrument de cunoastere si un instrument de dovedire. Proba constituie un instrument de cunoastere prin aceea ca prin intermediul sau organul judiciar afla adevarul, realizandu-se procesul de cunoastere, de apropiere treptata de adevar pana la dezvaluirea sa completa. Proba este si un instrument de dovedire, intrucat in cursul procesului penal, partile folosesc sau propun administrarea probelor in scopul dovedirii argumentarilor si sustinerilor facute si combaterii sustinerilor adverse.

Probele pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt functia procesuala pentru care intervin, izvorul din care provin si faptul la care se refera.

Dupa functia procesuala pentru care intervin, probele sunt in aparare si in acuzare (invinuire). Probele in aparare sunt acele probe care infirma invinuirea sau care stabilesc circumstante atenuante. Probele in acuzare sunt cele ce confirma invinuirea adusa inculpatului si cele ce stabilesc circumstante agravante.

Dupa izvorul din care provin, probele sunt imediate si mediate. Probele imediate sunt probele care ajung la cunostinta organului judiciar dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursa. (de exemplu, relatarile unui martor ocular). Probele mediate sunt cele ce provin dintr-o sursa mai indepartata (de exemplu, declaratia unei persoane care a auzit anumite intamplari povestite de o alta persoana).

In raport de faptul la care se refera, probele se clasifica in probe directe si probe indirecte. Probele directe sunt probele care se refera la faptul principal (de exemplu, prinderea faptuitorului in flagrant delict). Probele indirecte sunt probele prin care se constata faptele probatorii, din ansamblul carora se poate trage concluzia existentei sau inexistentei faptului principal (de exemplu, dusmania dintre inculpat si victima, amenintarea victimei de catre inculpat inaintea savarsirii faptei, prezenta inculpatului in apropierea locului faptei imediat dupa comiterea ei).

Sectiunea a II-a

Cerintele probelor

Pentru ca probele folosite de organele judiciare sa conduca la aflarea adevarului si la realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele sa indeplineasca anumite cerinte: sa fie admisibile, sa fie pertinente, sa fie concludente si sa fie utile.

Admisibilitatea

In procesul penal este admisibila, in principiu, orice proba cu conditia de a fi concludenta si utila pentru solutionarea justa a cauzei penale. Regula generala a admisibilitatii probelor (principiul libertatii probelor) cunoaste doua categorii de limitari: limitari legale si limitari impuse de conceptiile generale despre lume. Daca intervin asemenea limitari, proba devine inadmisibila.

Limitarile legale intervin in acele situatii in care legea interzice expres administrarea unei probe ori supune admisibilitatea probei unor conditii. Astfel, sunt inadmisibile, prin vointa legii, si probele prin care se incearca rasturnarea unor prezumtii legale absolute.

Limitarile impuse de conceptiile generale despre lume au la baza contradictiile dintre normele morale si cunostintele stiintifice, pe de o parte, si ceea ce se incearca a fi dovedit prin proba, pe de alta parte. Ca urmare, nu este admisibila administrarea unor probe care sa dovedeasca caracterul moral al eutanasiei sau faptul ca decesul unei persoane s-ar datora vrajilor. De asemenea, nu pot fi administrate probe pentru dovedirea unor fapte negative nedeterminate.

Pertinenta

Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau imprejurari care au legatura cu cauza urmarita sau judecata. Probele ce nu sunt in legatura cu imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii nu sunt pertinente. De exemplu, cererea unui inculpat de a se constata faptul ca, din cauza invinuirii ce i se aduce, sotia sa a introdus actiune de divort trebuie respinsa pentru ca proba este nepertinenta.

Concludenta

Probele sunt concludente daca servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde aflarea adevarului si solutionarea justa a cauzei penale.    Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cand partile cer administrarea unei probe si nu dupa ce proba a fost deja administrata. Inainte de a dispune administrarea probei respective, organul de urmarire penala sau instanta verifica in ce masura proba este concludenta, anume daca poate servi la justa solutionare a cauzei. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa se administreze probe cu privire la alibiul sau, probele solicitate sunt concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovatia inculpatului. Daca insa, dupa administrarea probei nu s-a reusit a se stabili alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va putea servi la retinerea faptei pentru care a fost admisa.



Probele contrare celor deja administrate sunt intotdeauna concludente. Concludenta rezulta din dispozitia art.66 al.2 potrivit careia, in cazul in care exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie (fapt care se realizeaza prin propunerea si administrarea unor probe contrare).

Probele concludente sunt intotdeauna pertinente. Probele pertinente, in schimb, nu sunt intotdeauna concludente. De exemplu, impacarea partilor este o proba pertinenta si concludenta in cazul infractiunilor cu plangere prealabila, deoarece influenteaza solutionarea cauzei si doar o proba pertinenta dar nu si concludenta in cazul celorlalte infractiuni.

Utilitatea

Probele sunt utile cand administrarea lor este necesara pentru solutionarea legala si temeinica a cauzei penale. Sunt utile si deci trebuie administrate numai probele concludente. Orice proba utila este si o proba concludenta. Nu toate probele concludente sunt insa utile cauzei. O proba concludenta poate deveni inutila in situatia in care faptele sau imprejurarile pe care le dovedea au fost deja dovedite prin administrarea altor probe. De exemplu, este inutila declaratia unui martor din care rezulta ca autorul uciderii din culpa era in stare de ebrietate in conditiile in care constatarea medico-legala efectuata in cauza arata o imbibatie alcoolica peste limita legala.

Din acest motiv, art.67 al.2 conditioneaza administrarea unei probe nu numai de concludenta ei ci de utilitatea sa.

Sectiunea a III-a

Obiectul probatiunii

Activitatea de strangere si verificare a probelor desfasurata de organele judiciare poarta denumirea de probatiune. Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala, pentru a fi legal si temeinic solutionata. Numai faptele si imprejurarile de fapt se includ in obiectul probatiunii; normele juridice nu trebuie dovedite, cu exceptia cazului cand este vorba de o norma de drept straina.

In orice cauza penala, obiectul probatiunii cuprinde anumite fapte si imprejurari de fapt cum ar fi: existenta sau inexistenta infractiunii, urmarea produsa de aceasta, identitatea persoanei care a savarsit-o, forma de vinovatie a acesteia, mobilul infractiunii, imprejurarile de loc, de timp, de mod si de mijloace in care s-a savarsit fapta. Daca procesul penal cuprinde si o latura civila in obiectul probatiunii se includ si fapte si imprejurari de fapt legate de prejudiciul reclamat si anume: natura si intinderea acestuia, valoarea sa, legatura de cauzalitate existenta intre infractiune si prejudiciu, modalitatea de reparare a prejudiciului.

In ansamblul de fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii se disting:

fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei. Se refera la fondul cauzei imprejurarile referitoare la fapta, la faptuitor si la raspunderea penala ori civila a acestuia;

fapte si imprejurari ce se refera la normala desfasurare a cauzei. Faptele si imprejurarile ce se refera la normala desfasurare a cauzei nu au implicatii asupra fondului cauzei, insa este necesara dovedirea lor pentru a se constata daca sunt sau nu incidente anumite dispozitii legale care disciplineaza cursul procesului penal ori daca e necesara luarea unor masuri procesuale.

Obiectul probatiunii are in vedere, in principal, faptele si imprejurari ce se refera la fondul cauzei. In cadrul acestor fapte se face distinctie intre faptul principal si faptele probatorii.

Faptul principal il constituie faptele ce formeaza obiectul procesului penal – infractiunea si autorul ei.

Faptele probatorii sunt acele fapte sau imprejurari care desi nu cuprind faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului principal.

De exemplu, daca nu se poate dovedi sustragerea bunurilor lui A de catre B (faptul principal), existenta infractiunii de furt se poate deduce din imprejurari ca: B a fost vazut in apropierea locuintei lui A, la B s-au gasit lucruri identice celor lui A, la locul faptei s-au gasit urme apartinand lui B (fapte probatorii).

In afara faptelor si imprejurarilor care au legatura cu faptul principal, mai exisa si altele care, desi nu au aceasta legatura, prin datele pe care le pot furniza pot sa ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte pot fi: auxiliare, similare si negative.

Faptele auxiliare sunt acele imprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unei probe. Ele pot forma obiect al probatiunii deoarece servesc in mod implicit la constatarea exacta a faptului principal.



Faptele similare sunt fapte de aceeasi natura cu infractiunea judecata, savarsite anterior de invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot forma obiect al probatiunii numai daca fac parte din infractiunea continuata sau de obicei ce formeaza obiectul judecatii ori daca releva un mod specific de operare. In cazul celorlalte tipuri de infractiuni, ele nu pot servi decat la retinerea starii de recidiva.

Faptele negative sunt fapte care nu s-au petrecut in realitate. Ele pot intra in obiectul probatiunii numai daca sunt determinate, fiind posibila probarea lor prin dovedirea unui fapt pozitiv determinat.

Exista insa si o categorie de fapte sau imprejurari care, desi se refera la faptul principal, nu trebuie dovedite in cauza. Aceste fapte intra in obiectul probatiunii, dar pentru ele exista dispensa de proba intrucat legea sau cunostintele noastre despre lume le considera existente. Asemenea fapte sunt prezumtiile legale, faptele notorii si faptele necontestate.

Prezumtiile legale inlatura necesitatea dovedirii faptului prezumat, dispensand de orice proba pe cel in favoarea caruia sunt invocate. Ori de cate ori legea prezuma un anumit fapt, el este considerat ca existent fara a fi nevoie sa fie dovedit in fiecare caz concret. In cazul prezumtiilor relative, legea permite insa contraproba, deci existenta faptului prezumat este limitata in timp pana la proba contrarie. In ceea ce priveste insa prezumtiile absolute, acestea, prin vointa legii, nu sufera proba contrarie.

Faptele evidente sunt cunostinte despre lumea inconjuratoare dobandite din experienta vietii. Asemenea fapte nu trebuie dovedite pentru ca in privinta lor nu exista indoiala. De exemplu, este un fapt evident faptul ca vara la ora 20 este lumina ori iarna la aceeasi ora este intuneric.

Faptele notorii sunt faptele cunoscute de toata lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea unei fapte poate fi generala (notorietate publica) sau locala (notorietate locala). De exemplu, este de notorietate publica ca drapelul Romaniei este tricolorul rosu, galben si albastru si este de notorietate locala amplasarea primariei dintr-o localitate. Gradul de notorietate al unui fapt si deci dispensa dovedirii lui se apreciaza in mod concret de organul judiciar in fata caruia se administreaza probele.

Faptele necontestate sunt acele fapte a caror existenta sau inexistenta este acceptata de parti. Pentru a nu da posibilitatea partilor de a conveni asupra unor elemente esentiale ale cauzei impiedicand astfel aflarea adevarului in cauza, legea obliga organele judiciare sa administreze probe si cu privire la acestea. In masura in care aceste fapte nu influenteaza raspunderea penala, nu se impune dovedirea lor.

Sectiunea a IV-a

Procedura probatiunii

Sarcina probatiunii

Prin sarcina probatiunii se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii.

Potrivit art.65, sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organelor judiciare: organului de urmarire penala in faza de urmarire si instantei de judecata in faza de judecata. Organele judiciare au obligatia, potrivit principiului rolului activ (art.4) de a administra din oficiu toate probele necesare pentru lamurirea imprejurarilor cauzei, fara deosebire dupa cum acestea sunt in defavoarea sau in favoarea invinuitului sau inculpatului si independent de atitudinea partilor. Pentru indeplinirea acestei sarcini, art.65 al.2 a impus pentru orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba obligatia de a infatisa sau aduce la cunostinta probele respective, la cererea organelor judiciare.

Partilor in proces nu le revine sarcina dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune probe si de a cere administrarea lor (art.67 al.1).

Invinuitul si inculpatul se bucura in cursul procesului penal de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia. In lipsa probelor din care sa rezulte in mod cert vinovatia sa, inculpatul este aparat de pedeapsa intrucat orice indoiala ii profita inculpatului si ca urmare, prezumtia nu a fost rasturnata.

In cazul in care exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze nevinovatia sa (art.66). Daca insa inculpatul nu doreste sau nu stie sa ceara ori sa propuna administrarea de probe in apararea sa si asemenea probe exista, organele judiciare sunt obligate sa procedeze din oficiu la administrarea lor intrucat lor le revine sarcina probatiunii.

Administrarea probelor

Administrarea probelor consta in deducerea in fata organului judiciar a faptelor si imprejurarilor faptice care configureaza orice proba, in asa fel incat sa se formeze o reprezentare exacta a celor petrecute. Deducerea probelor in fata organelor judiciare se realizeaza prin intermediul mijloacelor de proba.



Administrarea probelor in procesul penal este guvernata de principiul libertatii, astfel ca organele judiciare au posibilitatea de a alege dintre mijloacele de proba prevazute de lege pe acelea prin care se pot administra cele mai sigure probe. Principiul libertatii probelor cunoaste insa si unele limitari, administrarea anumitor probe fiind inadmisibila in unele cazuri potrivit legii, preceptelor morale ori cunostintelor stiintifice.

Administrarea probelor nu se poate face decat cu evitarea oricarei atingeri care ar putea nesocoti demnitatea umana si prestigiul justitiei. Astfel art.68 interzice intrebuintarea de violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si de promisiuni ori indemnuri in scopul obtinerii de probe. De asemenea, este oprit a determina o persoana sa savarseasca sau sa continue savarsirea unei fapte penale in scopul obtinerii de probe.

Procedura de administrare a probelor prezinta unele particularitati in raport de faza procesuala in care se gaseste procesul penal. In faza de urmarire penala, procedura probatiunii presupune intai descoperirea si strangerea probelor necesare pentru aflarea adevarului si apoi administrarea lor, de regula, fara participarea partilor la aceste activitati. In faza de judecata, se administreaza din nou probele stranse in cursul urmaririi penale in prezenta partilor, a aparatorilor lor si a procurorului si se pot administra si probe noi la cererea partilor ori a procurorului sau din oficiu atunci cand din piesele dosarului rezulta necesitatea lor.

Probele sunt administrate de organele judiciare care instrumenteaza cauza. Exista insa si situatii in care administrarea unor probe se poate face si de un alt organ judiciar.

Potrivit art.132, cand un organ de urmarire penala sau instanta de judecata nu are posibilitatea sa asculte un martor, sa faca o cercetare la fata locului, sa procedeze la ridicarea unor obiecte sau sa efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmarire penala sau unei alte instante, care are posibilitatea sa le efectueze. In acest fel, se procedeaza la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare.

Comisia rogatorie este actul procedural prin care un organ judiciar, avand competenta potrivit legii, cere unui alt organ judiciar, de aceeasi categorie si de grad egal, sa efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumenteaza, deoarece el se afla in imposibilitatea de a-l face. Asadar, prin comisie rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act procedural unui alt organ judiciar cu aceeasi competenta functionala, dar cu o alta circumscriptie teritoriala.

Delegarea consta in transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui alt organ judiciar ierarhic inferior, chiar daca nu este corespunzator ca functie procesuala (de exemplu, instanta il poate delega pe procuror sa efectueze o perchezitie – art.102 al.2). La delegare, asadar, se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent ca raza teritoriala, dar necompetent functional sa efectueze in cauza urmarirea sau judecata.

Pot forma obiectul comisiei rogatorii sau al delegarii numai actele procedurale, nu si actele procesuale. Astfel, ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetari la fata locului, efectuarea unei ridicari de obiecte si inscrisuri se pot face prin comisie rogatorie sau delegare, nu si incuviintarea de probatorii, luarea masurilor preventive, punerea in miscare a actiunii penale sau dispunerea masurilor procesuale sau a altor acte procesuale prin care se exercita o functie procesuala. Ascultarea invinuitului sau inculpatului nu se poate realiza prin comisie rogatorie sau prin delegare, desi este un act procedural, deoarece constituie in acelasi timp si un mijloc de aparare, deci de exercitare a unei functii procesuale.

Comisia rogatorie si delegarea se dispun de organul de urmarire penala, prin rezolutie si de catre instanta, prin incheiere. Aceste acte vor trebui sa contina toate lamuririle referitoare la indeplinirea actului care face obiectul comisiei sau delegarii, iar in cazul in care urmeaza a fi ascultata o persoana, si intrebarile ce vor fi adresate acesteia. Cand comisia rogatorie s-a dispus de catre instanta si partile vor putea formula intrebari ce vor fi transmise instantei ce urmeaza a efectua comisia rogatorie.

Cand comisia rogatorie sau delegarea se efectueaza de o instanta de judecata, partile vor fi citate la aceasta, la cerere, iar inculpatul arestat va fi reprezentat de un aparator din oficiu.

3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezinta operatia finala a activitatii de probatiune. In cadrul acesteia, organele judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca sunt in conformitate cu adevarul, in sensul ca faptele la care se refera au avut loc sau nu in realitatea obiectiva.

In materia aprecierii probelor opereaza principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de dispozitiile art.63 al.2 care prevede ca probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Libera apreciere a probelor si egalitatea valorii probante a acestora obliga organele judiciare sa aprecieze fiecare proba in parte nu in raport de anumite elemente prestabilite, ci in raport de increderea pe care le-o produce ca este veridica.

Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor administrate, in scopul aflarii adevarului. Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele judiciare au obligatia de a aprecia complet si just probele administrate. Ca urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici o proba si aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata incat concluzia rezultata sa corespunda adevarului.

Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa se intemeieze pe o analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe o sinteza a evaluarilor facute. Analiza probelor presupune examinarea fiecarui element probatoriu in parte, pentru a se inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. In cadrul operatiei de sinteza, probele sunt examinate in ansamblul lor, confirmandu-se unele pe altele si ducand la o concluzie univoca. Aceasta concluzie se va reflecta in solutia data cauzei, solutie ce va trebui sa fie motivata astfel incat rationamentele ce au stat la baza aprecierii probelor sa poata fi supuse controlului judiciar.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1269
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site