| CATEGORII DOCUMENTE |
Raportul juridic civil
1. Notiunea, caracterele si structura raportului juridic civil.
Raportul juridic civil este acea categorie a raportului juridic fiind o relatie sociala (interumana), care cuprinde atat relatiile sociale patrimoniale cat si cele nepatrimoniale, reglementate de normele dreptului civil, iar partile participante la aceste relatii au o pozitie de egalitate.
& Raportul juridic civil
are atat trasaturi comune tuturor raporturilor juridice cat si caractere
specifice ce-l deosebesc ca identitate de celelalte raporturi juridice.
Printre caracterele raportului juridic civil mentionam:
caracterul social;
caracterul volitional;
pozitia de egalitate juridica a partilor;
pozitia speciala fata de unele norme ale dreptului civil.
Raportul juridic civil este un raport social, adica un raport ce se stabileste intre oameni, fie priviti individual (persoane fizice) fie organizati in anumite entitati (persoane juridice). Conceptul de raport juridic implica in mod necesar o relatie sociala, un raport intre oameni deoarece norma de drept reglementeaza relatiile intre oameni, conduita lor si nu raporturile acestora cu lucrurile. Legea nu poate guverna decat conduita oamenilor, chiar daca aceasta conduita ar fi in legatura cu lucrurile.
Cat priveste caracterul volitional al raportului juridic in literatura juridica s-a vorbit de un dublu caracter volitional. Un prim aspect se refera la caracterul normei juridice civile care exprima vointa de stat, prin adoptarea ei de catre legiuitor si vointa partilor s-au a uneia dintre ele pentru raporturile civile ce izvorasc din actele juridice civile in scopul de a produce efecte juridice.
Un alt caracter al raportului juridic civil este pozitia de egalitate juridica, aceasta netrebuind a fi inteleasa in sensul ca partile ar avea aceleasi drepturi, ori ca ele ar fi egale din punct de vedere al patrimoniilor. Pozitia de egalitate a partilor intr-un raport juridic civil semnifica imprejurarea ca nici una din parti nu poate impune alteia in mod unilateral intrarea intr-un astfel de raport juridic si nici continutul acestui raport. Daca nu se realizeaza acordul de vointa al partilor cu privire la continutul si obiectul raportului juridic civil, acesta nu ia fiinta.
Un caracter al raportului juridic ce a fost discutat in literatura juridica de specialitate este acela in care partile au o pozitie speciala fata de unele norme de drept civil. Astfel, mai alea prin acte juridice partile au posibilitatea de a inlatura aplicarea normelor de drept dispozitive (supletive), stabilindu-si prin conventie drepturile si obligatiile ce le incumba potrivit principiului prevazut de art. 969 Coc civil: " conventiile legale facute au putere de lege intre partile contractante". Vointa partilor inlocuiesc normele supletive, cauzele convenite de parti neputand inlocui insa normele imperative.
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt:
partile;
continutul;
obiectul.
Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoane fizice si juridice care sunt titularele drepturilor si obligatiilor civile.
Continutul raportului juridic civil este constituit din totalitatea drepturilor si obligatiilor civile pe care le au partile participante la acest raport juridic.
Obiectul raportului juridic civil consta in actiunile sau inactiunile pe care le au partile purtatoare de drepturi si obligatii, participante la raportul juridic civil, respectiv conduita partilor.
Pentru a fi in prezenta raportului juridic civil este necesara prezenta cumulativa a celor trei elemente.
2. Proba raportului juridic civil concret
2.1. Notiuni generale
Prin proba se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile.
Cuvantul proba este sinonim cu acela de dovada.
In codul civil se reglementeaza admisibilitatea si forta probanta a patru mijloace de dovada:
inscrisurile;
marturia;
marturisirea;
prezumtiile (art. 1169 - 1206);
sarcina probei.
Codul de procedura civila reglementeaza inca trei mijloace de proba:
expertiza;
probele materiale;
cercetarea la fata locului si administrarea probelor (art. 167 - 225; 235 - 241).
Probele au mare importanta in dovedirea si ocrotirea drepturilor subiective civile, importanta probei fiind exprimata in maxima: un drept nedovedit e ca inexistent.
Obiectul probei il constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative.
Constituie obiect al probei actul ori faptul juridic care a dat nastere la dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa.
Norma de drept nu constituie obiect al probei (judecatorul fiind prezumat a cunoaste legea).
& Faptele negative
definitive nu pot forma obiect al probei, nefiind posibila dovedirea lor ca
atare.
Faptul negativ determinat constituie un obiect al probei, el dovedindu-se
prin probarea faptului pozitiv contrar.
Faptele notorii se dovedesc doar prin probarea notorietatii si nu a faptelor care au dus la formarea notorietatii.
Faptele necontestate fiind imprejurari acceptate de parti nu necesita in principiu aprobarea lor.
Faptele cunoscute personal de judecator din alte imprejurari decat ale dosarului, formeaza obiect al probatiunii juridice, judecatorul trebuie sa se bazeze pe probele din cauza.
Sarcina probei este reglementata in art. 1169 Cod civil: "Cel care face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca".
Cum primul care se adreseaza justitiei este reclamantul, lui ii revine sarcina de a dovedi cele pretinse.
Dupa ce reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice este randul paratului ca in aparare sa dovedeasca faptele pe care-si sprijina cererile sale, sarcina probei trecand la ei. La aceste doua reguli se adauga a treia: judecatorul sa aiba rol activ in stabilirea completa a adevarului, putand sa ordone din oficiu administrarea probelor necesare stabilirii situatiei de fapt dedusa judecatii.
Pentru a fi incuviintate de instanta, proba trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:
sa nu fie oprita de lege;
sa fie verosimila (sa tinda la dovedirea unei fapte credibile);
sa fie utila (cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile);
sa fie pertinenta (sa aiba legatura cu pricina);
sa fie concludenta (de natura a duce la rezolvarea cauzei).
Partile pot incheia conventiile asupra probelor avand ca obiect: sarcina probei, obiectul probei, administrarea probei, puterea doveditoare a probei, administrarea dovezii. Se cere conditia ca ele sa nu aduca atingere normelor imperative.
2.2. Inscrisurile. Marturia. Marturisirea. Prezumtiile
Inscrisurile
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act juridic sau un fapt juridic, facuta de catre parti sau de catre terte persoane in forma scrisa ori cu mana sau prin dactilografiere ori imprimante cu orice litere sau sistem de scriere, pe hartie sau orice alt material.
Inscrisurile sunt preconstituite adica redactate inainte de nasterea oricarui litigiu dar in scopul de a fi intrebuintate la nevoie ca mijloc de proba. Din aceasta categorie fac parte: inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata, rabojurile, biletele emise in scopul de a servii drept dovada si altele. Ele pot fi nepreconstituite cand la intocmirea lor nu se urmareste scopul de a fi folosite ca mijloace de dovada. Asemenea inscrisuri sunt: cartile si hartiile casnice, mentiunile scrise de creditori pe titlurile de creanta, corespondentele obisnuite.
Marturia
Marturia sau proba testimoniala este relatarea facuta oral de o persoana in fata instantei de judecata cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut despre care are cunostinta persoana.
Nu constituie marturie deci, depozitiile "din auzite" sau "dupa ce spune lumea".
Marturisirea
Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana ca fiind adevarat un fapt pe care o persoana isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca efecte juridice impotriva autorului ei.
Ea este o manifestare de vointa, adica un act juridic, autorul ei trebuind deci, sa aiba o vointa constienta si libera.
Marturisirea este o manifestare de vointa unilaterala, nu se cere ca ea sa fie acceptata de cel care-si intemeiaza pretentia si este irevocabila.
Prezumtiile
Prezumtiile sunt potrivit art. 1191 Cod civil consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Oricarei prezumtii ii este proprie existenta a doua fapte:
a unui fapt necunoscut care este generator de drepturi. Necunoasterea faptului se datoreaza imprejurarii ca existenta acestuia nu poate fi dovedita in mod direct ori dovada este dificila.
a unui fapt cunoscut, existenta caruia poate fi mai usor dovedita, el fiind vecin si conex cu faptul necunoscut.
Existenta faptelor necunoscute se desprinde pe calea unor concluzii logice din cunoasterea faptului vecin sau conex.
Prezumtiile pot fi relative sau absolute.
Ele nu sunt scutite de proba. Prezumtiile legale scutesc partea in favoarea careia opereaza numai de la sarcina de a dovedii faptul generator de drepturi, fara a o scutii de sarcina de a dovedii faptul vecin si conex.
Prezumtiile sunt simple si legale.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1205
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
