Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


RASPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Caracterele dreptului penal
SET SUBIECTE EXAMEN DREPTUL MUNCII - cu raspunsuri corecte
Infractiunea consumata
DREPT FISCAL - TESTE GRILA
Programul Operational Sectorial - Transport (POS-T)
TERMENELE PROCEDURALE
Masurile de siguranta
DEFINIREA SI CARACTERIZAREA CONCEPTULUI DE SUSPENDARE CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI
Indemnizatie si concediu de maternitate
GARANTAREA OBLIGATIILOR

RASPUNDEREA PENTRU FAPTA

ALTEI PERSOANE



A Prezentare teoretica

Sectiunea I. Consideratii generale

Daca principiul in materia raspunderii civile delictuale il constituie raspunderea pentru fapta proprie, raspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de exceptie si este posibila numai in masura in care este expres prevazuta de lege.

Astfel art. 1000 C. civ. instituie trei cazuri de raspundere :

raspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiesc cu dansii (art. 1000 alin. 2 C. civ.);

raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevi si ucenici aflati sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. civ.);

raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor, in functiile incredintate (art. 1000 alin. 3 C. civ.).

In toate cazurile de raspundere pentru fapta altuia, opereaza o prezumtie de culpa ce scuteste victima de obligatia probatiunii. Prezumtia este relativa in cazul parintilor, al institutorilor, si absoluta in cazul comitentilor.

Solutia rezulta din dispozitiile art. 1000 alin. 5 C. civ., potrivit caruia „tatal si mama, institutorii si artizanii sunt aparati de responsabilitatea aratata […]daca probeaza ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil”. In schimb comitentii nu beneficiaza de dispozitiile textului legal. In tacerea legii, prezumtia nu poate fi rasturnata, in consecinta fiind o prezumtie absoluta.

Sectiunea a II-a. Raspunderea parintilor pentru

fapta copiilor minori

§ 1. Consideratii generale

Reglementare

Ca forma a raspunderii civile delictuale indirecte pentru fapta altuia, raspunderea parintilor este instituita de art. 1000 alin. 2 C. civ., precizand: „Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii”.

In completare, art. 1000 alin. 5 C. civ., ale carui dispozitii au caracter exonerator, dispune ca: „tatal si mama […] sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”.

Cele doua texte legale fac necesare cateva precizari.

art. 1000 alin. 2 C. civ. se intemeia pe inegalitatea dintre barbat si femeie, astfel incat raspunderea revenea tatalui, in calitate de titular al „puterii parintesti”. Mama raspundea numai dupa decesul tatalui, caz in care puterea parinteasca trecea asupra ei. Inegalitatea in drepturi dintre barbat si femeie a fost inlaturata de Constitutia din 13 aprilie 1948. Consacrandu-se principiul egalitatii sexelor, textul mentionat a fost implicit modificat, in sensul ca raspunderea pentru prejudiciile copiilor minori revine deopotriva ambilor parinti.

raspunderea parintilor este solidara, textul art. 1000 alin. 2 C. civ. trebuind interpretat in contextul actual, in sensul ca ambii parinti, atat tatal cat si mama, poarta raspunderea pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori.

raspunderea parintilor este o raspundere pentru fapta altuia, respectiv pentru fapta copiilor minori. Prin urmare, se va putea angaja raspunderea parintilor numai in conditiile in care minorul a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

fiind o raspundere pentru fapta altuia, raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori este o raspundere speciala, derogatorie de la dreptul comun.

2. Domeniul de aplicare

Fata de formularea art. 1000 alin. 2 C. civ., se poate constata ca raspunderea revine parintilor. In acest context este necesar sa stabilim ce se intelege prin „parinti”, respectiv persoanele care raspund de fapta ilicita a copiilor minori.

Potrivit textul de lege raspund pentru fapta copiilor minori:

parintii firesti, indiferent daca filiatia copilului este din casatorie sau din afara ei.

In ceea ce priveste parintele din afara casatoriei, numai parintele fata de care s-a stabilit filiatia raspunderii. Daca filiatia s-a stabilit fata de ambii parinti, raspunderea va reveni aceluia caruia i s-a incredintat minorul.

parintii adoptivi, fara a deosebi intre adoptia cu efecte depline si adoptia cu efecte restranse, deoarece in ambele ipoteze drepturile si indatoririle parintesti trec asupra parintilor adoptivi.

Astfel, potrivit art. 51 alin. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, „adoptatorul are fata de copilul adoptat drepturile si indatoririle parintelui firesc fata de copilul sau”. Prevederea legala exclude orice cumul de raspundere intre adoptator si parintii firesti ai copilului minor.

Preluand drepturile si indatoririle parintesti, adoptatorului ii revine si raspunderea integrala pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu savarsite de minor dupa incuviintarea adoptiei, chiar daca la originea faptelor s-ar afla lipsuri in educatia si cresterea acestuia, imputabile parintilor firesti.

Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de copiii minori nu poate fi extinsa si la alte categorii de persoane decat parintii, respectiv: institutii de ocrotire, tutori, curatori sau rudele minorului. Textul art. 1000 alin. 2 C. civ. fiind o norma juridica de stricta interpretare, prevazand expres ca raspunderea revine numai parintilor, nu poate fi aplicat in extenso, prin analogie, si altor persoane, chiar daca au fost investite cu drepturi si indatoriri parintesti. Raspunderea acestor persoane va putea fi angajata in conditiile prevazute de art. 998-999 C. civ.

Intr-o opinie contrara , ori de cate ori manifestarea ocrotirii parintesti revine unei terte persoane careia i s-a incredintat copilul, textul art. 1000 alin. 2 C. civ. se va aplica impotriva acesteia.

§ 2. Temeiul juridic al raspunderii

● Prezumtiile de culpa. Literatura de specialitate apreciaza in mod unanim ca fundamentul raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori il constituie o prezumtie de culpa instituita de lege in sarcina parintilor. Astfel, ori de cate ori un minor savarseste o fapta prejudiciabila, legea prezuma relativ ca aceasta se datoreaza culpei sau greselii parintilor, constand in neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor parintesti. Cu alte cuvinte, in fundamentarea raspunderii parintilor se porneste de la o relatie cauzala intre modul de indeplinire a indatoririlor parintesti si fapta ilicita a minorilor.

In realitate insa, dupa ce victima face dovada prejudiciului suferit, a fapte ilicite a minorului si a legaturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, se declanseaza o tripla prezumtie in privinta parintilor, si anume :

prezumtia ca in exercitarea indatoririlor ce le reveneau fata de copilul minor au existat abateri;

prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau si comiterea de catre minor a faptei ilicite;

prezumtia culpei (vinei) parintilor in indeplinirea necores-punzatoare a obligatiilor ce le aveau si care a determinat savarsirea faptei ilicite de catre minor.

● Continutul prezumtiilor Problema care a dat nastere unor divergente doctrinare a constituit-o sfera obligatiilor pentru care parintii sunt prezumati a fi in culpa.

Intr-o prima opinie , raspunderea parintilor se intemeiaza pe nerespectarea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere a copiilor minori.

Intr-o alta orientare, la baza raspunderii parintilor se regaseste nu numai nerespectarea obligatiei de supraveghere, ci si carente in indeplinirea obligatiei de educare a copilului minor. In prezent, aceasta este si solutia adoptata de practica judiciara. Astfel s-a statuat ca „raspundere parintilor trebuie sa fie intemeiata nu numai pe neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere, dar totodata si a obligatiei de a asigura educarea copilului minor” .

Potrivit celei de a treia conceptii , raspunderea parintilor trebuie fundamentata atat pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere, cat si a obligatiei de crestere. Opinia este mai exigenta decat cele precedente, deoarece obligatia de „a creste copilul” este mai larga decat cea de educare. Astfel, conform art. 101 alin. 2 C. fam. parintii „sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui”.

Caracterul prezumtiilor. Cele trei prezumtii legale au un caracter relativ, putand fi inlaturate prin proba contrarie, a imprejurarii ca parintii nu au putut impiedica faptul prejudiciabil, desi si-au indeplinit obligatia de supraveghere, ori dubla obligatie de supraveghere si educatie sau supraveghere si crestere.

In acest context, adeptii opiniei potrivit careia raspunderea parintilor se intemeiaza pe o culpa „in supraveghere”, au criticat conceptiile de fundamentare pe o dubla obligatie, cu argumentul ca prin extinderea indatoririlor parintilor la „supraveghere si educatie” sau „supraveghere si crestere a copilului” s-a creat o dificultate reala in posibilitatea administrarii probei contrarii cerute pentru rasturnarea prezumtiilor legale.

In realitate, critica este un argument in sprijinul adoptarii unor conceptii de raspundere sporita a parintilor, deoarece cu cat parintele isi va angaja o raspundere sporita, cu atat diligenta pe care o va depune in indeplinirea indatoririlor va fi mai mare.

Conditiile raspunderii

. Conditii generale

Pentru angajarea raspunderii parintilor si repararea prejudiciului cauzat de copilul lor minor, victima trebuie sa dovedeasca:

existenta prejudiciului,

a faptei ilicite a minorului

a raportului de cauzalitate intre fapta minorului si prejudiciul suferit

Nu este ceruta insa conditia vinovatiei minorului, in sensul de a fi actionat cu discernamant[6]. In schimb, daca victima urmareste ca impreuna cu parintii sa raspunda si minorul pentru fapta proprie, conditia vinovatiei acestuia este necesara si trebuie dovedita.

De indata ce victima prejudiciului a facut dovada conditiilor mentionate, in persoana parintilor opereaza cele trei prezumtii legale:

prezumtia de existenta a faptei ilicite a acestora constand in neindeplinirea sau in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau de supraveghere si educare sau de supraveghere si crestere a copilului;

prezumtia de existenta a raportului de cauzalitate dintre neindeplinirea obligatiilor de catre parinti si comiterea de catre minor a faptei ilicite prejudiciabile;

prezumtia de vinovatie a parintilor pentru neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau potrivit legii.

In concluzie, conditiile generale ale raspunderii mentionate in persoana minorului urmeaza a fi dovedite de victima prejudiciului, in schimba cele privind parintii sunt prezumate de lege.

. Conditii speciale

Alaturi de conditiile generale, pentru angajarea raspunderii parintilor art. 1000 alin. 2 C. civ. instituie inca doua conditii speciale: copilul sa fie minor si sa aiba locuinta la parintii sai.

a) Minoritatea

Raspunderea parintilor poate fi angajata numai daca in momentul savarsirii faptei ilicite, copilul lor era minor.

Nu intereseaza din punct de vedere delictual daca minorul era lipsit de capacitate de exercitiu, neimplinind varsta de 14 ani, sau cu capacitate de exercitiu restransa, intre 14 si 18 ani. De asemenea, parintii vor raspunde si daca ulterior savarsirii faptei ilicite, copilul devine major. Prin urmare, dispozitia art. 1000 alin. 2 C. civ. se aplica in raport cu momentul comiterii faptei cauzatoare de prejudicii imputabila minorului si nu-si inceteaza aplicabilitatea la majoratul copilului .

Textul de lege nu se aplica:

daca, potrivit legii copilul a devenit major inainte de implinirea varstei de 18 ani, prin efectul casatoriei.

in cazul persoanelor majore lipsite de discernamant ca efect al alienatiei ori debilitatii mintale, chiar daca se afla puse sub interdictie judecatoreasca.

b) Comunitatea de locuinta.

Cea de a doua conditie – comunitatea de locuinta – decurge din prevederile art. 1000 alin. 2 C. civ. potrivit caruia „parintii raspund pentru copiii minori ce locuiesc cu dansii”.

Sintagma face necesare cateva precizari, dupa cum urmeaza:

de cele mai multe ori, locuinta copilului minor coincide cu domiciliul sau legal. Potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul legal al minorului este la parintii sai, iar daca parintii nu au o locuinta comuna, la acela dintre parintii la care locuieste statornic;

in unele situatii exceptionale, locuinta minorului difera de domiciliul sau legal.

Spre exemplu, in cazul reglementat de art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul copilului incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii sai”. Prin urmare, daca nu exista coincidenta intre domiciliu si locuinta, pentru stabilirea raspunderii parintilor se va lua in considerare locuinta si nu domiciliul;

se are in vedere locuinta pe care legea o stabileste pentru acesta, chiar daca, in fapt, acesta locuieste in alt loc sau la alta persoana.

Altfel spus, intereseaza locuinta pe care copilul minor trebuia sa o aiba, si nu pe aceea pe care o are in fapt. In consecinta, ori de cate ori minorul trebuia sa locuiasca la parintii sai dar in fapt are o alta locuinta, raspunderea parintilor va fi angajata. Astfel, ei nu se pot exonera de raspundere pe considerentul neindeplinirii conditiei comunitatii de locuinta, aceasta deoarece culpa parintilor are un continut larg, cuprinzand nu numai deficiente in supravegherea minorului, ci si in obligatia de crestere si educare a acestuia.

Situatii in care lipseste comunitatea de locuinta. In practica judecatoreasca s-au intalnit frecvent situatii in care locuinta de fapt a minorului in momentul savarsirii faptei ilicite prejudiciabile se afla in alta parte decat la parintii sai.

a) Ipoteza in care minorul are locuinta la parintii sai, dar in fapt locuieste in alta parte, contrar vointei acestora. Spre exemplu, copilul minor a parasit locuinta parintilor si, in acest interval de timp, savarseste o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii (furt, talharie).

In acest caz, orientarea generala a instantelor este in sensul ca raspunderea parintilor nu poate fi inlaturata. Astfel, ei nu se pot exonera dovedind ca la data savarsirii faptei ilicite nu aveau posibilitatea materiala de a exercita supravegherea legala, deoarece minorul parasise locuinta .

Avand in vedere ca fundamentul raspunderii parintilor il constituie nu numai lipsa in supraveghere, ci si lipsuri in educatia ori in cresterea copiilor minori, credem ca simpla dovada a exercitarii unei supravegheri corespunzatoare” sau a „indeplinirii obligatiei de supraveghere” nu este suficienta pentru a inlatura raspunderea ce le revine atat in ceea ce priveste faptul parasirii locuintei de catre minor cat si savarsirea de catre acesta a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

b) Ipoteza in care minorul are locuinta la parintii sai, dar temporar se afla in vizita la niste rude sau prieteni.

Daca minorul savarseste, in aceste conditii, o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, parintii nu se pot exonera invocand neindeplinirea cerintei comunitatii de locuinta.



Raspunderea lor va fi angajata deoarece, in primul rand, culpa lor consta nu numai in lipsa de supraveghere, ci si in lipsa de educatie a minorului, iar in al doilea rand erau datori sa se preocupe de asigurarea conditiilor corespunzatoare de indrumare si supraveghere a copiilor lor minori, chiar daca acestia se aflau temporar la altcineva.

c) Ipoteza in care minorul internat in spital, savarseste o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii

Cu privire la aceasta situatie, doctrina si practica judiciara s-au situat pe pozitii diametral opuse.

Plecand de la premisa ca minorul nu locuia cu parintii sai, practica a statuat ca „neavand posibilitatea de a exercita supravegherea asupra minorului, (parintele) nu este in culpa si nici raspunzator de prejudiciul cauzat de copilul sau minor.

Opinia doctrinara, pe care o impartasim, este in sensul ca art. 1000 alin. 2 C. civ. se aplica si in acest caz, deoarece locuinta de fapt a copilului, la spital, chiar daca este justificata, fiind determinata de boala de care acesta sufera, nu poate duce automat la concluzia disparitiei comunitatii de locuinta. In plus, raspunderea parintilor isi gaseste temeiul atat in lipsa de supraveghere, cat si in deficiente in educatia ori cresterea copilului.

d) Ipoteza in care minorul, internat intr-o scoala de munca si reeducare, paraseste scoala si savarseste o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

Solutiile practicii judiciare au fost contradictorii. Astfel, in unele cazuri s-a considerat ca raspunderea parintilor nu poate fi antrenata deoarece, minorul neavand locuinta la acestia, au fost in imposibilitate de a exercita supravegherea asupra lui .

In alte decizii , instanta s-a pronuntat in sensul ca raspunderea parintilor poate fi angajata in raport cu deficientele manifestate in educatia copilului si in contextul in care relele comportari, determinate de o insuficienta supraveghere si educatie, au determinat ca minorul sa fie internat intr-o scoala de reeducare.

Literatura de specialitate considera a fi intemeiata aceasta orientare a practicii in materie, cu argumentul ca atat internarea in centrul de reeducare cat si fuga din aceasta institutie si savarsirea unor fapte prejudiciabile au la origine atat lipsuri in supraveghere, cat mai ales o educatie necorespunzatoare din partea parintilor.

e) Ipoteza in care, la data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii se aflau in executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv.

In acest caz se considera ca nu opereaza dispozitiile art. 1000 alin. 2 C. civ., pe motivul ca nu exista comunitate de locuinta si parintii se afla in imposibilitate absoluta de a exercita supravegherea si fara posibilitatea de a-l controla sau educa pe minor .

f) Ipoteza in care minorul savarseste o fapta ilicita in timp ce detine o locuinta in scopul desavarsirii invatarii, pregatirii profesionale ori ca urmare a incadrarii in munca.

Potrivit art. 102 C. fam., „autoritatea tutelara poate da incuviintare copilului, la cerea acestuia, dupa implinirea varstei de 14 ani […] sa aiba locuinta pe care o cere desavarsirea invataturii ori pregatirii profesionale”.

In acest caz, schimbarea locuintei nu are drept consecinta suspendarea sau incetarea drepturilor si indatoririlor parintesti, astfel incat raspunderea parintilor in temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ. nu poate fi inlaturata.

Raspunderea parintilor in cazul lipsei comunitatii de locuinta. In situatiile in care sotii sunt despartiti in fapt, sunt in cursul procesului de divort ori sunt divortati sau parintii nu sunt casatoriti, minorul fiind din afara casatoriei, s-a pus problema care dintre parinti va raspunde pentru fapta prejudiciabila a copilului minor.

Distingem, astfel, intre urmatoarele situatii:

in timpul procesului de divort, desi ambii parinti sunt despartiti, in fapt ei pastreaza exercitiul drepturilor parintesti, dar va raspunde, in temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., numai unul dintre ei, si anume parintele la care locuieste copilul in momentul savarsirii faptei ilicite.

in caz de divort, numai parintele caruia i s-a incredintat copilul va raspunde in conditiile art. 1000 alin. 2 C. civ. pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu a minorului. Desi celalalt parinte divortat pastreaza dreptul dea avea legaturi personale cu minorul si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala, totusi acest drept nu este suficient pentru a justifica aplicarea dispozitiilor art. 1000 alin. 2 C. civ.

daca minorul a comis fapta ilicita in timp ce se afla, in fapt, la locuinta parintelui caruia nu-i fusese incredintat potrivit legii, va raspunde parintele la care copilul se afla in fapt, in temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., ori de cate ori exercitarea in fapt a drepturilor parintesti de catre parintele caruia nu i s-a incredintat minorul si locuinta copilului la acesta au un caracter de durata si nu se rezuma la o simpla vizita[12].

in situatia copilului din afara casatoriei, va raspunde potrivit art. 1000 alin. 2 C. civ. parintele fata de care s-a stabilit filiatia copilului. Daca filiatia a fost stabilita fata de ambii parinti, va raspunde parintele caruia i s-a incredintat minorul.

Daca minorul este incredintat spre crestere si educare unei a treia persoane sau unei institutii de ocrotire , art. 1000 alin. 2 C. civ. isi inceteaza aplicabilitatea. Astfel, victima prejudiciului nu se va mai prevala de prezumtiile de raspundere instituite de art. 1000 alin.2 C. civ., fiind obligata sa dovedeasca in mod direct imprejurarea ca persoana careia i s-a incredintat minorul nu si-a indeplinit indatoririle ce ii reveneau potrivit legii.

Totusi, in mod izolat, unele instante au decis ca textul de lege mentionat s-ar aplica si altor persoane care nu au calitatea de parinte. Solutia este eronata, deoarece art. 1000 alin. 2 C. civ. este de stricta aplicabilitate si nu poate fi extins prin analogie la alte persoane sau institutii de ocrotire decat parintii, chiar daca acestea preiau drepturile si indatoririle parintesti privind persoana minorului .

Efectele raspunderii

1. Dreptul la actiune al persoanei prejudiciate

Daca toate conditiile prevazute de art. 1000 alin. 2 sunt indeplinite, parintii vor raspunde integral fata de victima prejudiciului cauzat de copilul lor minor.

Victima poate chema in judecata pe ambii parinti sau numai pe unul dintre ei. Daca reparatia a fost acordata in intregime de catre un singur parinte, voluntar sau in temeiul unei hotarari judecatoresti, acesta are un drept de regres impotriva celuilalt parinte pentru jumatate din intinderea reparatiei.

In ipoteza in care, la data savarsirii faptei ilicite, minorul avea 14 ani impliniti sau se dovedeste ca a avut discernamant, victima are posibilitatea de a alege intre a pretinde reparatia fie de la minor, fie de la parinti, sau atat de la parinti cat si de la minor. In aceasta situatie parintii vor raspunde pe temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., iar minorul in baza art.998-999 C. civ., pentru fapta proprie.

2. Actiunea in regres

In masura in care minorul a savarsit fapta prejudiciabila fara a avea discernamant, raspunderea revine parintilor in temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., fara ca acestia sa aiba o actiune in regres

Daca minorul a actionat cu discernamant, iar parintii au despagubit integral victima, ei beneficiaza de o actiune in regres impotriva minorului, conform art. 998-999 C. civ. Regresul parintilor impotriva minorului isi gaseste temeiul in faptul ca raspunderea parintilor este o raspundere indirecta pentru fapta altuia, avand functia de garantie fata de victima pentru acoperirea prejudiciului suferit. Acest regres este insa foarte rar, deoarece, in mod obisnuit, copilul nu este solvabil, la care se adauga dificultatea morala pentru parinti de a introduce o astfel de actiune impotriva propriului copil.

De asemenea, parintele care a achitat integral despagubirile are o actiune in regres impotriva celuilalt parinte, pentru cota sa parte de contributie. Avand in vedere ca ambii parinti au obligatia de supraveghere sau de supraveghere si crestere sau educare, cota de contributie se prezuma a fi jumatate din intinderea reparatiei.

3. Cauze de exonerare de raspundere

Avand in vedere ca raspunderea parintilor are un caracter subsidiar, cauzele care inlatura raspunderea minorului sunt aplicabile si in cazul parintilor.

De asemenea, parintii se pot exonera de raspundere, inlaturand prezumtiile cuprinse in art. 1000 alin. 2 C. civ., prezumtii legale cu caracter relativ, ce pot face obiectul probei contrarii. Potrivit art. 1000 alin. 5 C. civ., „Tatal si mama […] sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus daca probeaza ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil”.

Astfel, obiectul probei consista in faptul ca parintii si-au indeplinit in mod ireprosabil indatoririle ce le reveneau, dar nu au putut impiedica producerea faptei ilicite:

daca se admite ca fapta culpabila a parintilor a constat in exercitarea necorespunzatoare a supravegherii minorului, dovada imprejurarii ca desi au exercitat aceasta supraveghere nu au putut impiedica fapta prejudiciabila, este suficienta pentru exonerarea de raspundere.

daca insa se porneste de la premisa ca fapta parintilor a constat nu numai in nerespectarea indatoririlor de supraveghere, dar si a celor de crestere si educare a minorului, dovada contrarie va fi mai dificila avand un dublu obiect: indeplinirea corespunzatoare atat a obligatiei de supraveghere, cat si a educarii si cresterii minorului.

In masura in care parintii nu reusesc sa rastoarne prezumtia de cauzalitate dintre activitatea lor si fapta copilului minor, pentru a se exonera de raspunderi ei trebuie sa faca dovada unui fapt exterior, pentru care ei nu sunt tinuti a raspunde care a determinat savarsirea de catre minor a faptei prejudiciabile. Un astfel de fapt exterior poate fi forta majora, cazul fortuit, fapta unui tert sau fapta victimei.

De asemenea, parintii ar mai putea invoca lipsa lor de discernamant de natura a inlatura vinovatia pentru nindeplinirea indatoririlor parintesti. Totodata, punerea sub interdictie judecatoreasca a parintilor pentru alienatie si debilitate mintala este de natura sa inlature raspunderea delictuala pentru fapta ilicita a copilului minor[16].

Pentru sustinatorii tezei raspunderii fara culpa a parintilor, intemeiata pe ideea de garantie, exonerarea de raspundere intervine numai in momentul in care sunt intrunite conditiile raspunderii unei alte persoane pentru fapta prejudiciabila a minorului, precum cadrele didactice, meseriasii sau comitentul. Totodata, raspunderea va fi inlaturata si atunci cand minorul isi are locuinta stabilita definitiv si permanent la o institutie de ocrotire sau la o alta persoana fizica.

Nu suntem intru totul de acord cu aceasta conceptie:

In primul caz, se permite cumulul raspunderii parintilor cu cea a cadrelor didactice, meseriasului si comitentului, deci exonerarea de raspundere nu este totala.

In privinta celei de a doua situatii, neindeplinirea conditiei comunitatii de locuinta sau incredintarea minorului unei institutii de ocrotire, nu inlatura raspunderea parintilor pentru carentele in educare si cresterea miorului.

Sectiunea a II-a. Raspunderea institutorilor si artizanilor pentru fapta ilicita a elevilor si ucenicilor aflati sub a lor supraveghere.

Consideratii generale

Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 4 Cod civ.: „Institutorii si artizanii [sunt responsabili] de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere.” Totodata, in conformitate cu art. 1000 alin. 5 Cod civ., „acestia se pot exonera de raspundere daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.”

Domeniu de aplicare

Stabilirea domeniului de aplicare al acestui tip de raspundere presupune explicarea termenilor de „institutor”artizan”, „elev” si „ucenic”, precum si identificarea persoanei prejudiciate care poate invoca textul legal.

a) Initial, prin notiunea de „institutor” s-a avut in vedere invatatorul de la clasele primare. Pe masura dezvoltarii invatamantului, sfera notiunii de „institutor” s-a extins, putand raspunde educatorul din invatamantul prescolar, invatatorul, profesorul din invatamantul gimnazial, liceal ori profesional, precum si pedagogii din internatele de elevi si persoanele ce supravegheaza pe elevi in taberele scolare.

In consecinta, includem in categoria de institutor, ce poate raspunde pentru fapta ilicita a elevului, cadrele didactice, indiferent de gradul pe care il detin, atat din invatamantul public cat si din invatamantul privat. Se excepteaza de la raspunderea prevazuta de art. 1000 alin. 4 Cod civ. personalul didactic universitar si persoanele care indruma activitatea in caminele si cantinele studentesti, ori presteaza lectii de meditatii sau de invatare a unei limbi straine.

Raspunderea institutorului se angajeaza ca persoana fizica fiind exclusa astfel o raspundere a persoanei juridice: a unitatii scolare, institutiei de invatamant unde institutorul isi desfasoara activitatea, a inspectoratelor judetene de invatamantul sau a Ministerului Invatamantului.[17]

b) Prin artizan se intelege mestesugarul care pregateste ucenici in vederea insusirii unei arte sau unei meserii. Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 4 revine atat mestesugarului particular, cat si celui salariat al unei persoane juridice, avand ca sarcina de serviciu pregatirea ucenicului intr-o anumita profesie.

Prin urmare, nu va raspunde persoana juridica in cadrul careia artizanul isi desfasoara activitatea de pregatire a ucenicului.[18]

c) Calitatea de elev o au toti tinerii care studiaza intr-o unitate scolara de stat sau privata. Ucenic este persoana care invata o meserie sau o arta sub indrumarea sau instructia unui mestesugar.

d) Prin „persoana prejudiciata”, art. 1999 alin. 4 Cod civ. are in vedere o alta persoana decat elevul sau ucenicul, care este prejudiciata prin fapta acestuia, inclusiv colegii lui.

Textul de lege nu are in vedere prejudiciile suferite de un elev sau ucenic cat timp se afla sub supravegherea profesorului sau mestesugarului (spre ex., prin autoaccidentare).[19] In acest caz se poate pune problema raspunderii profesorului sau mestesugarului, insa pe un alt temei juridic, respectiv art. 998-999 Cod civ., daca se va dovedi fapta comisiva sau omisiva a acestuia ce a facilitat producerea prejudiciului.

In masura in care victima prejudiciului cauzat prin fapta elevului sau ucenicului este insasi profesorul sau artizanul, acesta din urma va suporta partea din prejudiciu, corespunzatoare neindeplinirii obligatiei de supraveghere. Actiunea in despagubire pe care ar promova-o impotriva elevului sau ucenicului, se va intemeia pe art. 998-999 Cod civ., si va trebui sa dovedeasca vinovatia elevului sau ucenicului in calitate de autor al faptei prejudiciabile.

. Temeiul juridic al raspunderii

Fundamentul raspunderii juridice a profesorilor si mestesugarilor rezulta din chiar titlul art. 1000 alin. 4 Cod civ. referitor la fapta ilicita a elevilor si ucenicilor savarsita in timp ce se aflau „sub supravegherea institutorului sau mesterului.” Astfel, temeiul juridic al raspunderii il constituie neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere a profesorului sau mestesugarului.

Prin urmare, raportat la obligatia de supraveghere art. 1000 alin. 4 Cod civ. instituie o tripla prezumtie:

prezumtia ca indatorirea de supraveghere a profesorilor si mestesugarilor nu a fost indeplinita sau nu s-a indeplinit in mod corespunzator;

prezumtia de culpa a institutorilor si artizanilor, constand in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi ce ii revenea potrivit atributiilor sale. Desi alaturi de obligatia de supraveghere, acestia au si obligatia de educare, legea a instituit raspunderea lor numai pentru indatorirea de supraveghere.

prezumtia de cauzalitate dintre neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligatieie d supraveghere si savarsirea de catre elev sau ucenic a faptei ilicite prejudiciabile.

Prezumtia de culpa instituita de art. 1000 alin. 4 Cod civ. este una relativa, putand fi inlaturata prin proba contrarie a faptului ca „nu s-a putut impiedica faptul prejudiciabil” (art. 1000 alin. 5 Cod civ.). Astfel pentru a se exonera de raspundere profesorii si mestesugarii vor trebui sa probeze ca desi, si-au indeplinit in mod corespunzator obligatia de supraveghere, elevul sau ucenicul a savarsit fapta ilicita prejudiciabila.

§ . Conditiile raspunderii

Pentru a fi angajata raspunderea profesorului si a mestesugarului pentru faptele elevilor sau a ucenicilor, in temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civ., este necesara indeplinirea atat a conditiilor generale a raspunderii civile delictuale cat si a unor conditii speciale.

Conditii generale. Pentru a angaja raspunderea institutorului sau a mestesugarului, victima prejudiciului va trebui sa faca dovada:

existentei prejudiciului

faptei ilicite a elevului sau ucenicului, precum si a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu.

Conditia culpei (vinovatiei) elevului sau ucenicului nu este necesara, deoarece raspunderea cadrului didactic sau a meseriasului se angajeaza indiferent daca elevul (ucenicul) a actionat cu sau fara discernamant. Mai mult, aceste persoane vor raspunde si in ipotezele in care elevul sau ucenicul era total lipsit de discernamant, sau avea discernamant diminuat, situatii in care se impunea exercitarea supravegherii cu mai multa rigurozitate.

Odata ce victima prejudiciului a facut dovada asupra acestor conditii generale, rezulta implicit indeplinirea celor trei prezumtii: lipsa ori insuficienta supraveghere, raportul de cauzalitate dintre aceasta fapta si prejudiciu si vinovatia profesorului sau mestesugarului.

Aceste prezumtii sunt relative, putand fi rasturnate prin proba contrarie, respectiv ca desi s-a exercitat o atenta supraveghere, faptul prejudiciabil nu a putut fi impiedicat (art. 1000 alin. 5 Cod civ.). In acest caz, profesorul sau mestesugarul va fi exonerat de raspundere, reactivandu-se in anumite conditii raspunderea parintilor pentru fapta copilului lor minor.

Conditii speciale. Din prevederile art. 1000 alin. 4 Cod civ. Se deduc implicit doua conditii speciale:

a) autorul prejudiciului sa aiba calitatea de elev sau ucenic si sa fie minor.

Conditia minoritatii elevului sau ucenicului a constituit obiect de controversa. Astfel, intr-o prima opinie, [20] s-a considerat ca art. 1000 alin. 4 Cod civ. trebuie sa fie aplicat indiferent de varsta autorului, deoarece spre deosebire de art. 1000 alin. 2 Cod civ. reglementand raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori, mentionand expres aceasta calitate, art. 1000 alin. 4 Cod civ. se refera in general la elevi si ucenici, fara a face vreo precizare suplimentara.




Marea majoritate a doctrinei[21], sustine ca raspunderea profesorilor si mestesugarilor se angajeaza numai pentru fapta elevului si ucenicului minor, cu precizarea ca prezumtia de raspundere a acestora se intemeiaza pe obligatia de supraveghere si numai minorii sunt susceptibili de a fi supravegheati. Majorii, avand discernamant in marea majoritate a cazurilor, nu au nevoie de supraveghere.

b) fapta prejudiciabila sa fi fost savarsita in timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului sau mestesugarului.

Raspunderea institutorului sau mestesugarului se va angaja si in ipoteza in care elevul sau ucenicul nu se afla sub supravegherea sa, ca urmare a unor fapte comisive sau omisive contrare indatoririlor legale ce au facut posibila sustragerea de sub supraveghere (cadrul didactic lipseste sau intarzie de la orele de curs, meseriasul paraseste nejustificat atelierul).

In schimb, institutorului sau meseriasului nu-i pot fi imputabile faptele prejudiciabile ale elevilor si ucenicilor care lipsesc de la scoala sau nu se prezinta la programul de instruire. In acest caz, ei se vor exonera de raspundere facand dovada ca nu au putut impiedica producerea faptei ilicite, deoarece nu si-au putut exercita, in mod fizic, obligatia de supraveghere.

§ 4. Efectele raspunderii

Recuperarea prejudiciului. In masura in care sunt indeplinite conditiile impuse de art. 1000 alin. 4 Cod civ., victima prejudiciului va putea obtine despagubiri de la institutor sau artizan.

Daca elevul sau ucenicul a actionat cu discernamant, victima are un drept de optiune pentru recuperarea prejudiciului:

fie se va indrepta impotriva elevului sau ucenicului, potrivit art. 998-999 Cod civ.;

fie va chema in judecata atat pe institutor sau artizan, cat si pe elev sau ucenic.

In toate cazurile, institutorul care a platit victimei despagubirea, are o actiune in regres impotriva elevului sau ucenicului, fundamentata pe art. 998-999 Cod civ.

Corelatia raspunderii institutorilor si artizanilor cu cea a partilor.In ipoteza in care copilului minor, avand calitatea de elev (ucenic) cauzeaza prin fapta sa ilicita un prejudiciu unei terte persoane, in timp ce se afla sub supravegherea cadrelor didactice (meseriasului) se pune problema cine va raspunde: cadrele didactice (meseriasul) pentru culpa in indeplinirea obligatiei de supraveghere a elevului (ucenicului) sau parintii pentru carente in educarea copilului minor.

S-a considerat ca raspunderea parintilor are caracter general si subsidiar fata de raspunderea speciala a cadrelor didactice si meseriasilor. Datorita caracterului special, raspunderea cadrului didactic sau artizanului inlatura raspunderea generala a parintilor. Cat elevul sau ucenicul se afla sub supravegherea institutorului ori artizanului, obligatia acestuia de supraveghere absoarbe riscul carentelor din educatia minorului, avand in vedere ca o buna supraveghere poate impiedica comiterea unor fapte ilicite.

Raspunderea parintilor se va angaja numai in caz de excludere a raspunderii speciale, daca institutorul ori artizanul face dovada ca, desi l-a supravegheat pe elev, nu a putut impiedica faptul prejudiciabil.

Sectiunea a II a Raspunderea comitentului pentru fapta ilicita a prepusului sau

1. Consideratii generale

1. Reglementare

Raspunderea comitentilor pentru fapta ilicita si prejudiciabila a prepusilor sai este stabilita de art. 1000 alin. 3 Cod civ. potrivit caruia „comitentii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de […] prepusii lor parinti in functiile ce li s-au incredintat.

Spre deosebire de parinti, institutori si artizani, art. 1000 alin. 5 Cod civ. nu prevede si pentru comitenti posibilitatea de a se exonera de raspundere proband ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil al prepusilor.

Astfel, pentru a se exonera de raspundere, comitentul poate invoca numai acele imprejurari de natura sa inlature insasi raspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

Domeniul de aplicare

Codul civil nu defineste notiunile de „comitent” si „prepus”, si nici nu explica in ce consta raportul de prepusenie dintre acestia. Astfel, a revenit literaturii si practicii judiciare sarcina de a stabili sensul celor doi termeni, plecand de la elementul definitoriu prevazut de art. 1000 alin. 3 Cod civ. si anume „functiile ce li s-au incredintat.”

Cu alte cuvinte, ceea ce este definitoriu pentru calitatile de comitent si prepus, este raportul de subordonare, de prepusenie, in care acestia se afla.

a) Notiunea de raport de prepusenie

Raportul de prepusenie reprezinta un raport de subordonare ce rezulta din faptul ca, prin acordul lor, o persoana fizica sau juridica (comitent) incredinteaza altei persoane (prepus) o anumita functie, insarcinare.

In virtutea acestui raport, comitentul are dreptul de a da instructiuni, directiona, indruma si controla activitatea prepusului, iar prepusul are obligatia de a urma indrumarile primite.

In consecinta, raportul de prepusenie presupune:

acordul de vointa tacit sau expres dintre comitent si prepus;

incredintarea unei functii, insarcinari de catre comitent prepusului;

pozitia de subordonare a prepusului fata de comitent, concretizata in puterea de supraveghere, directie si control a comitentului, si in obligatia prepusului de a indeplini functia incredintata.

b)      Izvoarele raportului de prepusenie

Izvorul principal al raportului de prepusenie este contractul de munca. Salariatul este subordonat in indeplinirea functiei fata de angajator ce detine puterea de supraveghere, directie si control a angajatului.

O particularitate o reprezinta detasarea salariatului la un alt angajator. In acest caz, raportul de prepusenie se stabileste fata de persoana la care s-a facut detasarea, aceasta din urma avand puterea de directie, supraveghere si control a activitatii salariatului detasat. In consecinta, pentru prejudiciile cauzate de prepus pe durata detasarii, va raspunde in calitate de comitent persoana fizica sau juridica unde a fost detasat.

O alta particularitate o constituie natura juridica a raportului existent intre unitatea sanitara de stat si medicul care desfasoara asistenta medicala. Cu alte cuvinte, este acesta un raport de prepusenie in virtutea caruia unitatea sanitara poate fi obligata sa raspunda in calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat pacientilor din culpa medicului salariat intr-o astfel de unitate?[22] Desi este incadrat in functie pe baza contractului de munca, medicul asigura asistenta medicala nu in virtutea indrumarii si directiei conducerii unitatii sanitare, ci independent, in virtutea pregatirii profesionale. Astfel, sub aspectul asistentei medicale, medicul nu este prepus al unitatii unde este incadrat, si pentru prejudicierea pacientilor va raspunde personal si singur potrivit art. 998-999 Cod civ.

Prin exceptie, medicul actioneaza in calitate de prepus in cazul exercitarii unor atributii de serviciu, independente de actul medical, spre ex.: efectuarea vizitelor in saloane, respectarea programului de garda. Daca se produce un prejudiciu ca urmare a neindeplinirii acestor indatoriri, se poate angaja raspunderea unitatii sanitare in calitate de comitent.

In schimb, infirmierii si asistentii au calitatea de prepusi, astfel incat prejudiciile pe care acestia le cauzeaza antreneaza raspunderea unitatii sanitare in calitate de comitent, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civ.

Raportul de prepusenie poate aparea ocazional intre membrii de familie, membrii unui colectiv, intre prieteni cand o persoana accepta sa faca un serviciu altei persoane si care implica o subordonare (situatia prepusilor ocazionali).

In principiu, contractele civile nu dau nastere unui raport de prepusenie. Astfel, din contractul de locatiune nu izvoraste un raport de subordonare intre locator si locatar, astfel incat locatorul nu va raspunde pentru prejudiciile cauzate de chirias unei terte persoane, deoarece nu a executat la timp reparatiile locative ce ii reveneau.

Cu toate acestea, raportul de prepusenie poate izvori si dintr-un contract de mandat sau de antrepriza, daca printr-o clauza insereaza in act s-a stabilit un raport de subordonare al partilor. Astfel, desi mandantul si antreprenorul se bucura de o deplina autonomie in indeplinirea obligatiilor asumate, ei pot renunta contractual la aceasta independenta, acceptand sa-si desfasoare activitatea sub directa supraveghere, indrumare si control a mandantului respectiv a beneficiarului lucrarii.

2. Temeiul juridic al raspunderii

Pentru fundamentarea raspunderii comitentului, in literatura de specialitate s-au conturat doua conceptii: conceptia raspunderii comitentului bazata pe ideea de culpa si conceptia raspunderii obiective a comitentului, fara culpa.

Teoria prezumtiei legale de culpa. Raspunderea comitentului s-a fundamentat pe ideea unei culpe in alegerea prepusului (culpa in vigilando). Teoria a fost criticata deoarece in conditiile sistemului de recrutare a fortei de munca nu se poate vorbi de o „culpa in alegere” a comitentului si, de cele mai multe ori, el nu are nici posibilitatea practica de a supraveghea in permanenta prepusii.

Teoria reprezentarii legale. Prepusul actioneaza in cadrul functiei incredintate ca un reprezentant legal al comitentului, astfel incat culpa prepusului devine insasi culpa comitentului.

Teoria nu poate fi acceptata deoarece reprezentarea este specifica actelor periodice, fara a avea aplicabilitate in materia faptelor juridice. Totodata, raspunderea comitentului este o raspundere pentru fapta altuia si nu pentru fapta proprie, astfel incat prepusul nu poate fi calificat drept mandatar al comitentului.

Teoria riscului are in vedere imprejurarea ca persoana care trage foloasele activitatii desfasurate de prepus, trebuie sa suporte si consecintele pagubitoare ale activitatii (ubi emolumentum ibi onus). Ulterior, conceptia riscului profit s-a transformat in teoria riscului de activitate potrivit careia, unde exista autoritate exista si riscul repararii pagubelor produse prin activitatea subordonatilor.

Teoria este criticabila deoarece nu justifica dreptul de regres al comitentului fata de prepus.

Teoria garantiei. In virtutea acestei teorii, art. 1000 alin. 3 Cod civ. instituie o garantie a comitentului in solidar cu prepusul, garantie care este menita sa ofere victimei prejudiciului posibilitatea de a fi despagubita. Astfel comitentul se obliga fata de persoana prejudiciata, in lipsa oricarei culpe, garantand despagubirea efectiva si rapida.

Aceasta calitate de garant da dreptul comitentului ca, dupa despagubirea victimei, sa se regreseze impotriva prepusului, singurul vinovat de savarsirea faptului prejudiciabil, si care in definitiv trebuie sa raspunda.

3. Conditiile raspunderii

Conditii generale. Raspunderea comitentului va fi angajata in temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civ., numai daca sunt indeplinite, in persoana prepusului, toate conditiile raspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civ.).

Victima prejudiciului trebuie sa faca dovada urmatoarelor elemente:

existenta prejudiciului;

existenta faptei ilicite a prepusului;

raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;

vina prepusului in comiterea faptei ilicite.[24]

Conditii speciale. Pentru a angaja raspunderea comitentului, victima trebuie sa dovedeasca inca doua conditii speciale, prevazute de art. 1000 alin. 3 Cod civ., si anume:

a)      existenta raportului de prepusenie la data savarsirii faptei de catre prepus.

Raspunderea nu va fi angajata daca la data savarsirii faptei ilicite nu mai exista calitatea de comitent. Comitentul ramane insa obligat, in conditiile art. 1000 alin. 3 Cod civ., daca la momentul judecatii calitatea de prepus a faptuitorului incetase.

In caz de transmitere a atributelor specifice raportului de prepusenie, supraveghere, indrumare, control, asupra unei alte persoane, chiar si numai temporar, raspunderea va reveni persoanei care exercita efectiv aceste atribute.

b)      fapta ilicita sa fie savarsita de prepus „in functiile incredintate”.

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civ. comitentul raspunde pentru prejudiciile cauzate de prepusi „in functiile ce li s-au incredintat”.

In ceea ce priveste „functiile incredintate”, literatura de specialitate a formulat doua interpretari:

o interpretare restrictiva, in sensul ca raspunderea comitentului se angajeaza numai daca fapta ilicita se inscrie in limitele functiei incredintate, respectiv in interesul comitentului, cu respectarea instructiunilor si ordinelor date de comitent, si cu prilejul functiei conferite. Prin urmare, daca prepusul a savarsit prejudiciul actionand in propriul interes, prin depasirea abuziva a atributiilor, sau cu prilejul unei activitati ce nu se incadreaza in functia primita (deci, cu depasirea limitelor functiei incredintate), comitentul nu va raspunde fata de victima;

o interpretare extensiva, potrivita careia raspunderea comitentului se va angaja si in ipostaza in care prepusul a depasit limitele functiei incredintate, functia constituind un simplu prilej, o simpla ocazie care a facut posibila savarsirea faptei ilicite.

In acest caz trebuie sa distingem intre mai multe situatii:

prepusul savarseste fapta ilicita, abuzand de functia incredintata, actionand in interes propriu.

In acest caz, comitentul va raspunde pentru prejudiciul cauzat de prepus, cu conditia sa existe cel putin aparenta ca este savarsita in interesul comitentului;

prepusul savarseste fapta ilicita, abuzand de functia incredintata, cu depasirea instructiunilor si competentelor date de comitent, sau prin realizarea atributiilor intr-un mod necorespunzator indicatiilor primite.[25]

In acest caz, comitentul va raspunde pentru prejudiciul cauzat de prepus cu conditia ca intre exercitiu functiunii si fapta ilicita sa existe o legatura de cauzalitate sau cel putin o corelatie necesara, in sensul ca functia a procurat instrumentul faptei ilicite (masina, vagonul) sau prilejul (o bataie survenita la locul de munca, dar in timpul pauzei de masa), iar fapta ilicita sa fi fost savarsita in interesul comitentului. In masura in care intre exercitiul functiei si fapta ilicita exista o legatura fragila, de simpla conexiune ocazionala (loviri intre doua persoane la locul de munca; sustragerea de catre un vanzator a banilor unui client aflat la cumparaturi), comitentul nu va raspunde.

prepusul savarseste fapta ilicita, in timpul exercitarii functiei incredintate, dar fara legatura cu aceasta. In aceasta situatie, comitentul nu isi va angaja raspunderea.

In concluzie:

comitentul raspunde pentru fapta ilicita savarsita de prepus in limitele normale ale functiei incredintate (a lucrat in interesul comitentului si potrivit instructiunilor primite, dar din neglijenta a cauzat un prejudiciu;

comitentul raspunde pentru prejudiciul cauzat de prepus prin depasirea functiei, deci pentru prejudiciu abuziv, cu conditia ca intre exercitiul functiei si fapta ilicita sa existe o legatura de cauzalitate sau o conexiune necesara, iar fapta a fost savarsita in interesul acestuia. Daca victima a cunoscut ca prepusul a savarsit fapta cu depasirea limitelor functiei incredintate, prin exercitiu abuziv sau lucrand in propriul interes, comitentul nu va raspunde.

comitentul nu raspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legatura cu functia incredintata, chiar daca au fost savarsite in timpul exercitarii acesteia;

comitentul nu va raspunde pentru fapta ilicita savarsita de prepusul sau fara nici o legatura cu exercitiul functiei incredintate (fapta ilicita comisa de prepus in timpul concediului de odihna, in timp ce venea spre casa sau in drum spre serviciu).[26]

raspunderea comitentului nu va fi angajata daca acesta a luat toate masurile pentru a preintampina fapta ilicita, si nici in cazurile in care activitatea prepusului a iesit din sfera de supraveghere a comitentului si intrand in sfera in care supravegherea revenea celui care a suferit paguba.

4. Efectele raspunderii

Recuperarea prejudiciului

Victima faptei ilicite poate pretinde repararea daunei, la alegerea sa, fie de prepus, in conditiile art. 998-999 Cod civ., fie de la comitent, in baza art. 1000 alin. 3 Cod civ., fie atat de la prepus cat si de la comitent potrivit art. 1003 Cod civ., conform caruia „cand delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despagubire”.

Raspunderea acestor persoane se fundamenteaza pe temeiuri diferite:

prepusul raspunde pentru fapta proprie;



comitentul raspunde pentru fapta altei persoane;

daca victima ii afecteaza pe amandoi prepusul si comitentul raspund solidar, potrivit art. 1003 Cod civ.

In legatura cu aceasta solidaritate s-au ridicat mai multe probleme:

a)      Ipoteza in care prepusii unor comitenti diferiti au savarsit impreuna o fapta ilicita, prin care au cauzat prejudiciul unui tert.

Fata de victima, prepusii vor raspunde solidar pentru intreg prejudiciul. Aceasta solidaritate a prepusilor nu atrage insa si solidaritatea comitentilor fata de victima, si prin urmare aceasta nu va putea sa obtina de la oricare dintre comitenti plata integrala a daunelor. In schimb, fiecare comitent este solidar raspunzator cu propriul prepus, in limita partii de prejudiciu cauzat de acesta.

In consecinta, victima poate, la alegere:

fie sa-i actioneze in solidar pe prepusi pentru intregul prejudiciu;

fie sa-i actioneze pe fiecare comitent in parte, in limitele partii de prejudiciu pe care a produs-o prepusul sau.

b) Ipoteza in care prepusii unor comitenti diferiti au savarsit o fapta ilicita, prin care au cauzat un prejudiciu unuia dintre comitenti.

Prepusii vor fi tinuti solidar fata de comitentul victima pentru intregul prejudiciu. In schimb, celalalt comitent va raspunde solidar numai cu propriul prepus, in limita partii de prejudiciu aferente acestui prepus.

2. Dreptul de regres al comitentului

Temei juridic. Reparand integral prejudiciul, comitentul, in calitate de garant, a avansat victimei despagubirea stabilita de instanta. In consecinta, comitentul are dreptul sa ceara prepusului restituirea integrala a despagubirii avansate victimei. Prin urmare, el are un drept de regres impotriva prepusului, autor al faptei prejudiciabile.

Temeiul legal al dreptului de regres al comitentului il constituie subrogarea legala (art. 1108 alin. 1 pct. 3 Cod civ.). Platind despagubirile, comitentul se subroga in drepturile victimei, si din moment ce in patrimoniul ei exista o actiune civila directa impotriva prepusului in baza art. 998-999 Cod civ., aceasta actiune este preluata de catre comitent.

Temeiul juridic al actiunii comitentului impotriva prepusului il constituie, astfel, art. 998-999 Cod civ., adica acelasi temei pe care il avea si actiunea victimei impotriva prepusului.

Continutul dreptului de regres. Comitentul are dreptul sa recupereze de la prepusul sau integral despagubirile platite.

Impotriva regresului comitentului, prepusul nu se poate apara invocand prezumtia de raspundere instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civ. Pentru a se exonera de raspundere, prepusul trebuie sa faca dovada directa pe temeiul art. 998-999 Cod civ. a faptei proprii a comitentului, care a determinat total sau partial producerea prejudiciului (de exemplu a dovedi ca activitatea ilicita pe care a desfasurat-o a fost determinata de ordinele sau instructiunile primite de la comitent.

In actiunea de regres, a comitentului s-au ridicat urmatoarele aspecte:

a)      ipoteza in care prepusii aceluiasi comitent au cauzat prejudiciu unui tert.

In regresul comitentului se mentine raspunderea solidara a prepusilor. Dupa plata despagubirilor, comitentul se subroga integral in drepturile victimei, prepusii ramanand solidar obligati astfel cum erau si fata de victima prejudiciului.

b)      ipoteza in care prepusii unor comitenti diferiti au cauzat prejudicii unui tert.

In acest caz se disting mai multe situatii:

fiecare dintre comitenti a platit despagubiri victimei, in limita partii de despagubire aferenta propriilor prepusi.

Fiecare dintre comitenti se va putea regresa impotriva propriului prepus pentru recuperarea sumelor platite. Daca sunt mai multi prepusi ai aceluiasi comitent, acestia vor fi tinuti solidar la restituirea fata de comitent:

numai unul dintre comitenti a platit victimei despagubiri, in limita partii aferente participarii propriilor prepusi.

Comitentul se va regresa numai impotriva prepusilor sai ce vor fi tinuti solidar. Victima prejudiciului va putea sa urmareasca restul nerecuperat din despagubire fie de la celalalt comitent, fie de la oricare dintre prepusi.

unul dintre comitenti a platit mai mult decat partea din despagubire aferenta propriilor prepusi.

Comitentul platitor poate sa urmareasca pe celalalt comitent pentru suma platita peste partea aferenta prepusilor sai. Comitentul urmarit va restitui suma corespunzatoare participarii propriilor prepusi.

Comitentul se poate regresa si impotriva propriilor prepusi. Regresul comitentului este integral pentru toate sumele platite, si nu numai pentru partea aferenta prepusilor sai. Daca se regreseaza asupra prepusilor celuilalt comitent, regresul va avea ca obiect numai suma ce corespunde partii din paguba pe care acestia au primit-o.

3. Corelatia raspunderii comitentului cu raspunderea parintilor pentru copiii lor minori

Aceasta problema poate fi pusa in situatia in care prepusul este minor si savarseste o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii cu prilejul exercitarii unei functii incredintate de comitent, in cadrul raportului de prepusenie. Caracterul special al raspunderii comitentului determinand excluderea raspunderii parintilor.

Totusi, in cazul in care parintele are calitatea de comitent in raport cu copilul sau minor, victima poate opta intre raspunderea parintelui fapta minorului prevazuta de art. 1000 alin. 2 Cod civ. si raspunderea comitentului prevazuta de art. 1000 alin. 3 Cod civ.



Trebuie precizat ca, desi marea majoritate a doctrinei isi fundamenteaza ideea pe dispozitiile art. 76 alin. 1 C. fam. stabilind ca „ drepturile si indatoririle parintesti trec asupra adoptatorului”, aceste dispozitii sunt in prezent abrogate. In materie de adoptie, Codul familiei a adoptat sistemul dualist, reglementand doua feluri de adoptie: cu efecte restranse (art. 75-78) si cu efecte depline (art. 79). In cazul adoptiei cu efecte restranse, adoptatul si descendentii lui devin ruda numai cu adoptatorul, nu si cu rudele acestuia. In schimb, adoptatorul pastreaza legaturile de rudenie cu parintii firesti si rudele acestora (cu familia fireasca). In acest caz, desi s-ar parea ca ar actiona concomitent raspunderea parintilor firesti si a celor care au adoptat, in realitate raspunderea nu apartine decat adoptatorilor. In cazul adoptiei cu efecte depline, adoptatul si descendentii sai devin rude cu adoptatorul si cu rudele acestuia, incetand raporturile de rudenie cu parintii firesti si rudele acestora. Prin OUG nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei s-a consacrat sistemul unitar in materia adoptiei, respectiv al adoptiei cu efectele depline ale unei filiatii firesti. Desi ulterior ordonanta a fost abrogata, sistemul unitar s-a pastrat, noua Lege nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei stabilind in art. 50 alin. 2 si 3: „prin adoptie se stabilesc filiatia intre adoptat si cel ce adopta. In momentul stabilirii filiatiei prin adoptie, rudenia fireasca dintre adoptat si descendentii sai pe de o parte si parintii sai firesti si rudele acestora pe de alta parte, inceteaza”.

D. C. Florescu – op. cit., p. 328-329. Desi izolata, o astfel de interpretare a textului a fost retinuta si in unele solutii de speta (Dec. pen. nr. 268/1975 a Trib. jud. Dolj, in RRD nr. 3/1976, cu nota critica de V. Patulea. Astfel, s-a considerat ca art. 1000 alin. 2 C. civ. ar fi aplicabil si persoanei careia i s-a incredintat copilul spre crestere si educare.

O. Calmuschi – Aspecte ale raspunderii parintilor pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciara, in S.C.J. nr. 4/1978, p. 348. Practica judiciara a impartasit aceasta interpretare (Dec. de indrumare nr. 6/1943 a Plenului Trib. Suprem, in C.D. 1973, p. 37, se retine ca „fapta ilicita ar putea fi impiedicata daca parintii exercita cum se cuvine o supraveghere permanenta” si „daca totusi s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare… parintii nu vor raspunde”; Dec. pen. nr. 413/1972 a Trib. Bacau in R.R.D. nr. 9/1973, p. 135. Se considera ca parintii nu raspund civil pentru prejudiciile cauzate de un copil minor care a comis o infractiune dupa ce a fugit dintr-un centru de reeducare, deci intr-un moment in care nu se afla sub supravegherea lor).

Dec. Trib. Supr. nr. 4/1997 in Indreptar interdisciplinar… - op. cit., p. 145. In acelasi sens Dec. nr. 1777/1976 a Trib. Supr., sect. pen., in C. Statescu, C. Birsan – op. cit., p. 211. (In contextul in care copilul minor, care, reusind sa fuga dintr-un centru de reeducare unde era internat, a comis cateva infractiuni cauzatoare de prejudicii, s-a angajat raspunderea parintilor in baza unei „prezumtii de culpa constand intr-o lipsa nu numai de supraveghere, ci si de educatie”.) La fel, s-a statuat ca „fapta ilicita a copilului minor „demonstreaza in mod categoric ineficienta educatiei date…, educatie ce a ramas deficitara si datorita activitatii necorespunzatoare in acest sens a celor doi parinti” (Dec. nr. 4/1977 a Trib. Suprem in C.D./1977, p. 310-313).

L.Pop – op. cit., p. 241; C. Statescu, C. Birsan – op. cit., p. 212-213; E. S. Romano – op. cit., p. 161. Practica a retinut doar in mod izolat fundamentarea raspunderii parintilor pe obligatia de crestere a copiilor minori Dec. nr. 2154/1983 a Trib. Suprem, sect. pen., in R.R.D. nr. 7/1984, p. 65.

Angajarea raspunderii minorului nu este conditionata si de vinovatia minorului (Dec. civ. nr. 1265/2001, Jurisprudenta C.A. Iasi, op. cit., p. 99-100; in acelasi sens, Dec. nr. 13243/2000 a C. A. Craiova, in B.J. pe 2002, op. cit., p. 143-144.

Dec. civ. nr. 50/1980 a Trib. jud. Hunedoara, in RRD nr.7/1980, p. 52-53 („… raspunderea parintelui continua si dupa majoratul copilului, gasindu-si temeiul in neexercitarea obligatiei de supraveghere in timpul minoritatii, ea nu dispare odata cu ajungerea la majorat a copilului care a savarsit fapta”). In acelasi sens, Dec. nr. 431/1985 a Trib. Suprem, sect. civ., in I. Mihuta – Repertoriu de practica judiciara in materie civila pe anii 1980-19889. Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 152-153 („cum nici un text de lege nu dispenseaza pe parinti de obligatia de a repara paguba produsa de copil in perioada minoritatii pe motiv ca a ajuns la majorat si ca are venituri proprii, rezulta ca parintii sunt tinuti sa raspunda in continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil in timp ce era minor”).

In schimb, in practica s-a sustinut ca parintii nu raspund daca „s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare, iar in caz de dispozitie s-au facut toate diligentele necesare pentru readucerea sa la domiciliu”, ori daca se va dovedi ca, „desi si-au indeplinit in mod corespunzator obligatia de supraveghere, totusi nu au putut impiedica savarsirea infractiunii”.

Dec. pen. nr. 15/1970 a Trib. jud. Neamt, in R.R.D. nr. 7/1970, p. 184; Dec. pen. nr. 413/1972 a trib. jud. Bacau, in R.R.D. nr. 9/1973, p. 135. Pentru o pozitie doctrinara in acest sens, a se vedea O. Calmuschi – op. cit., p. 352.

Dec. nr. 1828/1980 a Trib. Suprem, in R.R.D. nr. 9/1981. Dec. nr. 1703/1986 a Trib. Suprem, set. pen., in R.R.D. nr. 4/1987, p. 76.

Astfel, starea de arest a unuia sau a ambilor parinti este calificata drept „o situatie anormala” care „paralizeaza exercitiul drepturilor parintilor”, situatie ce nu se datoreaza greselii parintilor fata de copil. Totusi, s-a ridicat intrebarea daca fapta penala savarsita de parinti, fapta ce a determinat arestarea sau condamnarea lor, nu ar putea fi retinuta drept o fapta imputabila care a determinat atat imposibilitatea comunitatii de locuinta, cat si neindeplinirea obligatiilor de supraveghere si educatie ori crestere a minorului ?

Dec. nr. 483/1970 a trib. Suprem, in C.D./1970, p. 454: se considera ca parintele la care copilul locuieste in fapt si-a asumat implicit si raspunderea indirecta pentru faptele ilicite ale minorului, avand totodata posibilitatea efectiva de a-l supraveghea.

In caz de divort, pentru motive temeinice, copiii pot fi incredintati unor rude ori unei alte persoane sau unei institutii de ocrotire, situatie in care „persoana sau institutia de ocrotire careia i-a fost incredintat copilul va avea fata de acesta numai drepturile si indatoririle ce revin parintilor privitor la persoana copilului” (art. 42 alin. 2 si art. 43 alin. 2 C. fam.).

In acest sens, a se vedea Dec. nr. 44/1983 a Trib. Suprem, in I. Mihuta, Repertoriu… 1980-1989, p. 152 („Privitor la tutore, nici Codul civil, nici Codul familiei si nici vreo alta lege speciala nu instituie raspunderi pentru fapta minorului. Prin urmare, tutorele nu poate fi obligat la plata despagubirilor”). In ceea ce ne priveste, consideram conceptia potrivit careia, invariabil, raspunderea trebuie sa revina parintelui caruia i-a fost incredintat copilul, ca fiind excesiva. Aceasta deoarece raspunderea intemeiata de pe art. 1000 alin. 2 C. civ. se fundamenteaza nu numai pe obligatia de supraveghere, ci si pe carente in educatia minorului, de care se fac vinovati ambii parinti. In plus, art. 1000 alin. 2 C. civ. nu face nici o distinctie, prin expresia „locuiesc cu dansii” avandu-se in vedere atat situatia de fapt, cat si cea de drept. Prin urmare, parintele, la care minorul locuieste in fapt, este tinut sa raspunda si atunci cand acesta i s-a incredintat celuilalt parinte. Recent, in practica, s-a decis ca raspunderea revine ambilor parinti. In cazul parintelui caruia nu i s-a incredintat minorul, raspunderea decurge din „calitatea de parinte, in temeiul careia, atat inainte de divort, cat si dupa aceea, avea obligatia, pe care nu si-a indeplinit-o de a asigura copilului o educatie corespunzatoare”.

Se va angaja numai raspunderea parintelui, nu si a minorului, daca nu a implinit varsta de 14 ani, savarsind fapta ilicita fara discernamant. La fel, daca minorul intre 14-16 ani a savarsit fapta fara discernamant, instanta va obliga exclusiv pe parintele acestuia la dezdaunarea victimei.

Desi incapacitatea instituita prin hotararea de punere sub interdictie prevede numai incheierea de acte juridice, deci capacitatea de exercitiu, totusi, in materie delictuala, a fost calificata drept o prezumtie judecatoreasca de lipsa a discernamantului de natura a duce la exonerarea de raspundere a parintilor (D.C. Florescu – op. cit., p. 355).

Dec. Nr. 183/1977 a Trib. Supr. In R.R.D. nr. 9/1977, p. 56 „Este nelegala obligarea unei unitati de invatamant, ca parte responsabila civilmente, la plata in solidar, cu inculpatii minori, elevi, internati in acea unitate, o despagubire pentru prejudiciile cauzate persoanei vatamate (…) deoarece, potrivit art. 1000 alin. 3 si art. 35 din Decretul nr. 31/1954, o unitate – persoana juridica – este tinuta sa raspunda patrimonial numai pentru pagubele pricinuite prin fapta prepusilor sai; pentru fapta elevilor vor raspunde membrii corpului didactic in a caror supraveghere se aflau elevii ce au comis faptele cauzatoare de prejudicii.

Intr-o opinie contrara, raspunderea pentru fapta ucenicului ar putea sa revina, dupa caz, mestesugarului ca persoana fizica, ori unitatii unde se desfasoara ucenicia ca persoana juridica (T.R. Popescu, P. Anca – op. cit., p. 210). Consideram ca persoana juridica isi va putea angaja raspunderea pentru fapta altei persoane, in calitate de comitent pentru fapta prepusului, in baza art. 1000 alin. 3 Cod. civ.

Dec.civ. nr. 1007 a Tribunalului Suprem in Indreptar interdisciplinar – op. cit. p 146. Din dispozitiile art. 1000 alin. 4 Cod civ. Rezulta ca institutorii si mestesugarii au raspunderea pentru prejudiciile cauzate altor persoane de elevii si ucenicii din supravegherea lor, iar nu si pentru prejudiciile pe care acestia si le provoaca lor. Pentru aceste din urma prejudicii raspunderea ar putea fi angajata in temeiul art. 998-999 Cod civ., dar numai in masura in care institutorului (mestesugarului) i s-ar putea imputa o fapta culpabila proprie, comisiva sau omisiva.

I.M.Anghel, Fr. Deak, M. Popa – op. cit., p. 161

C. Statescu, C. Birsan – op. cit. p. 220-221; L. Pop – op. cit. p. 258; D.C. Florescu – op. cit. p. 358. S-au adus drept argumente faptul ca in majoritatea cazurilor calitatea de ucenic sau elev corespunde minoritatii; institutorii si mestesugarii nu pot fi impovarati cu o prezumtie de raspundere mai intinsa decat cea a parintilor, limitata la fapta prejudiciabila a copiilor minori. In plus, din redactarea textului art. 1000 alin. 4 Cod civ., contextul istoric al adoptarii sale (anul 1864), rezulta ca institutorii erau invatatorii, care functionau la clasele primare I-IV, unde elevii erau minori, iar ucenicii erau persoane minore, la data adoptarii Codului civil, majoratul se dobandea la varsta de 21 de ani.

O asemenea problema nu se ridica in cazul medicilor cu cabinete particulare care isi angajeaza personal raspunderea conform art. 998-999 Cod civ. si nici a medicilor care lucreaza in unitati medicale particulare sau de stat dar cu plata, unde raspunderea revine unitatii sanitare in calitate de comitent.

Practica judecatoreasca se situeaza pe o pozitie diametral opusa, apreciind ca in situatia in care medicul a cauzat un prejudiciu pacientului printr-o asistenta medicala necorespunzatoare si gratuita, unitatea este obligata sa raspunda in calitate de comitent „Unitatea sanitara careia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistenta medicala de catre parat in cadrul functiei incredintate, consecinta a raportului de subordonare dintre prepus si comitent, este raspunzatoare pentru prejudiciul cauzat de medic” (Dec. Nr. 114/1989 a T. Supr. In Dreptul nr. 3 /1990, p 69-70).

Intr-o opinie minoritara, s-a considerat ca vinovatia prepusului nu este o conditie necesara pentru angajarea raspunderii comitentului (E. Lipcan – „Cu privire la caracterul principial si independent de culpa prepusului sau a raspunderii comitentului, reglementata prin art. 1000 alin. 3 din Cod civ.; in Dreptul nr. 10/1997, p. 27). Raspunderea comitentului este o raspundere indirecta, fundamentata pe ideea de garantie, ceea ce impune culpa prepusului, deoarece nu se poate garanta obligatia prepusului, fara ca fapta sa sa indeplineasca toate conditiile generale ale raspunsului.

Fapta savarsita de un salariat, cu ocazia unui transport in interesul unitatii la care este angajat indeplineste cerinta de a fi fost savarsita in indeplinirea functiilor incredintate, chiar daca acesta nu a respectat traseul stabilit in foaia de parcurs. In consecinta, este antrenata raspunderea unitatii pentru prejudiciul creat de prepusul sau in aceste conditii (Dec. Nr. 1673/2000 a C.A. Bucuresti, sect. A III-a civila, in Culegere de practica judiciara in materie civila 2000, Ed. Rosetti, p. 173).

In mod gresit o intreprindere a fost obligata sa raspunda in calitate de comitent, alaturi de persoana incadrata in munca si care, la terminarea schimbului, aflandu-se in vestiar, voind sa faca o gluma, a incercat sa se urce pe unul dintre dulapurile metalice aflate in incapere, incercare care a provocat caderea dulapului si ranirea unui coleg (Dec. nr. 459/1993 a C.S.J. in B.J. 1993, p. 194-196).








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1061
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site