Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


SOLUTIONAREA DIFERENDELOR INTERNATIONALE PE CALE PASNICA

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



SOLUTIONAREA DIFERENDELOR INTERNATIONALE PE CALE PASNICA




Spre o noua ordine internationala

Dreptul international, principiile si regulile sale, apar la prima vedere fara a avea succes impotriva luptei impotriva terorismului. Marile Puteri trebuie sa actioneze in directia pedepsirii criminalilor, autori ai atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 si sa actioneze pentru prevenirea unor acte teroriste, inumane. Toate eforturile de solutionare pasnica a conflictelor internationale reglementate de dreptul international au fost zadarnicite odata cu prabusirea Turnurilor Gemene ale lui World Trade Center. In ceea ce priveste atacul asupra Pentagonului, are ca obiectiv unul militar prin definitie din punct de vedere al dreptului razboiului (jus in bello).

Impactul atentatelor teroriste asupra relatiilor internationale s-a demonstrat a fi semnificativ. In acest sens s-au luat masuri : a) pe plan intern; b) pe plan international: - privind cooperarea internationala; - privind autoprotectia.

a) Pe plan intern fiecare stat adopta masuri administrative, judiciare, politienesti necesare pentru combaterea terorismului international daca se poate mai eficace decat in trecut. Se urmareste depistarea retelelor teroriste pentru a dezamorsa capacitatea de actiune a acestora, pentru a neutraliza legatura dintre diverse grupari, de a taia orice surse de finantare a unor asemenea actiuni. Mijloacele de control exceptional luate de state pot da nastere la diferende privind drepturile omului. Se poate ajunge la declansarea unui contencios international in fata instantelor competente, interne sau internationale. Aceste mijloace de control derogatorii, exceptionale pot avea loc atata timp cat securitatea si pacea internationala sunt in joc sau in caz de pericol public exceptional.

b) Pe plan international, atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost considerate, in unanimitate, o foarte grava amenintare a securitatii si pacii internationale, dupa cum s-a declarat in rezolutiile Consiliului de Securitate al O.N.U. (Rezolutia 1368 si 1373 din 12 si 28 septembrie 2001). In acest sens, Consiliul de Securitate este indreptatit sa exercite toate masurile prevazute de capitolul VII al Cartei ONU, dupa cum prevede art. 39 al Cartei ONU. Atentatele din 11 septembrie au luat prin surprindere toti protagonistii relatiilor internationale care au fost constienti ca nu pot face fata terorismului international si pacea comunitatii internationale.

Rezolutia 1373 impune statelor o politica de obligatii importante care le angajeaza sa realizeze o colaborare, o lupta eficace impotriva terorismului international. Prin aceasta rezolutie Consiliul a luat o serie de masuri semnificative pentru a interzice folosirea fortei amenintand pacea si securitatea. Conform art. 51 al Cartei, dreptul la legitima aparare poate fi exercitat doar in conditiile in care Consiliul de Securitate a luat masurile necesare. In acest caz referitor la evenimentele din 11 sept. 2001, in mod simultan, Consiliul a luat masuri si pentru a recunoaste pertinenta dreptului la legitima aparare.

Conform opiniei impartasite de N.A.T.O. este permis in dreptul international sa se actioneze in legitima aparare, nu numai pentru a riposta impotriva unui atac in curs, ci si pentru a pedepsi autorii atacurilor anterioare si pentru a preveni alte atacuri, ulterioare.

Prin documentul adoptat de Consiliul Europei la 21 septembrie 2001 acesta adera la teza americana: avand la baza Rezolutia 1368 a Consiliului de Securitate o riposta americana este legala, legitima.

Principiul dreptului international referitor la legitima aparare primeste o interpretare foarte extinsa, acceptata de numeroase state. Acest tip de legitima aparare care este in favoarea statelor puternice si le ajuta sa-si extinda in lume puterea, ar putea duce la un abuz. Conform unei opinii exprimate in doctrina internationala, se considera ca incepand cu ziua atacului suferit de S.U.A., acest stat se gaseste intr-o situatie de legitima aparare si poate executa un atac impotriva adversarului sau in orice moment, chiar daca atacul adversarului sau nu este in curs in acel moment.

Conceptul de legitima aparare in cadrul comunitatii internationale - ca un mijloc de utilizare a fortei, in viitor s-ar putea rasfrange asupra tuturor statelor provenind de la nevoia de ajutor acordat luptei impotriva retelelor teroriste responsabile pentru evenimentele de la 11 septembrie 2001. Trebuie sa identificam limitele actiunilor de legitima aparare ca act unilateral al statelor ce implica folosirea fortei.

In situatia in care la nivel international nu exista o Curte Penala Internationala cu competentele necesare acestor conflicte, nu ii va fi interzis O.N.U. de a crea mecanisme de represiune internationala ad-hoc (ex. Iugoslavia, Rwanda, Sierra Leone).

Principiul privind solutionarea pasnica a diferendelor internationale

Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale este corolarul principiului nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta. Acestea sunt doua principii interdependente, aflate in stransa legatura, in sensul ca interzicerea fortei are drept consecinta logica reglementarea oricarui diferend pe cale pasnica. Ambele principii constituie pentru toate statele obligatii fundamentale in conducerea relatiilor internationale. Ele decurg din obiectivul garantarii mentinerii pacii si securitatii internationale.

Carta O.N.U. are un capitol special in care se ocupa de reglementarea pasnica a diferendelor internationale, instituind in art. 33 obligatia, cat si mijloacele de reglementare pasnica a diferendelor. Se prevede obligatia partilor de a solutiona un diferend a carui prelungire ar putea pune in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale, de a cauta sa-l rezolve prin tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, prin recurgerea la organizatii internationale sau cele regionale sau prin mijloace la care convin partile de comun acord.

Ulterior principiul a fost consacrat in Carta O.S.A., Carta O.U.A., Pactul Ligii Arabe, Actul Final de la Helsinki, Declaratia O.N.U. din 1970. In 15 noiembrie 1982, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Declaratia asupra reglementarii pasnice a diferendelor internationale. In 1985 au fost adoptate inca doua documente de catre Adunarea Generala a O.N.U.: a) Apelul solemn catre toate statele aflate in conflict, de incetare fara intarziere, a actiunilor armate si de solutionare a problemelor dintre ele pe calea tratativelor; b) Angajamentul statelor membre ale O.N.U. de a reglementa starile de incordare ti conflict, diferendele existente pe cale politica, de a se abtine de la folosirea fortei si amenintarea cu forta, de la interventia in treburile interne ale altor state.

Carta de la Paris pentru o noua Europa din 1990 este un document de mare insemnatate, care a fost adoptat la reuniunea la nivel inalt a statelor participante la C.S.C.E., in care s-a reafirmat principiul reglementarii pasnice a diferendelor dintre state si s-a hotarat sa se puna la punct mecanismul de prevenire si rezolvare a conflictelor intre statele parti.

Dreptul statelor in continutul acestui principiu recurge din documentele internationale amintite: a) dreptul statelor parti la un diferend la respectarea suveranitatii, independentei si integritatii teritoriale; b) dreptul statelor de a trai in pace, ca buni vecini; c) dreptul statelor parti la un diferend de a alege in mod liber, prin acordul dintre ele, mijloacele de solutionare a diferendului.

Reglementarea pasnica a diferendelor impune statelor parti la un diferend international si altor state, o serie de obligatii corelative, dupa cum urmeaza: a) in cursul procesului de reglementare pasnica statele parti la un diferend international si alte state trebuie sa se abtina de la orice act susceptibil de a agrava situatia. In perioada reglementarii pot fi luate masuri conservatorii pentru a impiedica agravarea situatiei care sa nu aduca atingere statelor; b) reglementarea pasnica a diferendelor este o consecinta fireasca a suveranitatii de stat. Statele parti la un diferend o accepta in mod liber. Ele nu pot fi constranse la aceasta fara consimtamantul lor prealabil; c) statele au libertatea de a alege modalitatea sau mijlocul reglementarii pasnice a diferendului. Statele parti la diferend sunt tinute ca prin actiuni pozitive sa foloseasca cu buna-credinta cele mai adecvate mijloace pentru a conduce la solutionarea pasnica a diferendului, ca obligatie de rezultat; d) diferendele trebuie solutionate in conformitate cu principiile de drept international public, de justitie si echitate, pentru ca pacea si securitatea internationala cat si justitia sa nu fie puse in pericol.

Principiul reglementarii pasnice a diferendelor dintre state prezinta o importanta cardinala. Existenta noilor mijloace de distrugere in masa prin dezvoltarea si raspandirea armelor nucleare, atacurile teroriste care ameninta pacea si securitatea internationala si civilizatia contemporana duce la concluzia ca este imperios necesara recurgerea numai la mijloace pasnice pentru solutionarea unui diferend international.

Notiunile de diferend, situatie si tensiune

Atunci cand in raporturile dintre state sau alte subiecte de drept international pot aparea interese opuse, neintelegeri sau probleme litigioase, doctrina in materie foloseste o terminologie variata: situatie, diferend, litigiu, tensiune, conflict, criza, in raport cu gravitatea starii de neintelegere si de implicatiile sale asupra raportului dintre subiectele in cauza.

Curtea Permanenta de Justitie Internationala, in 1924, a definit diferendul un dezacord asupra unei probleme de drept sau de facto opozitie de teze juridice sau de interese intre state. In Carta O.N.U. si in alte documente internationale, alaturi de notiunea de diferend figureaza si notiunea de situatie, care are un sens mai larg. Situatia in dreptul international public desemneaza o stare de fapt care ar putea duce la frictiuni internationale sau ar putea da nastere unui diferend (art. 34). In timp ce diferendul reprezinta o neintelegere sau un dezacord declarat cu privire la un drept, o prestatie sau un interes, termenul de situatie reprezinta o stare de fapt care ar putea da nastere unui diferend si care privesc mai multe state. In timp ce obiectul diferendului este clar, precis, situatia implica interese mai complexe ce antreneaza un numar mai mare de state.



MIJLOACELE STABILITE DE DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC PRIVIND SOLUTIONAREA DIFERENDELOR INTERNATIONALE PE CALE PASNICA

MIJLOACE PASNICE CU CARACTER DIPLOMATIC

Mijloacele diplomatice de reglementare pasnica a diferendelor internationale sunt proceduri care cuprind negocierile diplomatice, bunele oficii, medierea, ancheta internationala si concilierea internationala, toate avand originea in tratativele diplomatice. Acestea au ca principal scop ajungerea partilor in diferend la un compromis negociat in mod direct sau prin intermediari.

Mijloacele diplomatice sunt mentionate drept cale pentru solutionarea diferendelor in Conventia I-a de la Haga, pentru aplanarea conflictelor internationale din 1907, cat si in Conventia europeana pentru reglementarea pasnica a diferendelor din 1957.

Tratativele (negocierile) diplomatice directe

Tratativele diplomatice directe constituie principalul mijloc de reglementare pasnica a diferendelor internationale. Negocierea este mijlocul pasnic pentru solutionarea diferendelor care poate duce la solutionarea definitiva, pot alege un alt mijloc pentru solutionarea diferendelor, sau la un modus vivendi. Tratativele diplomatice sau negocierile directe sunt cel mai important mijloc pasnic, fiind caracterizat prin suplete si discretie. Importanta sa este recunoscuta de catre Curtea Internationala de Justitie in Hotararea sa din 25 iulie 1974, astfel: metoda cea mai potrivita de solutionare a diferendului este cea a negocierilor.

Negocierile sunt purtate, de obicei, de catre ministerul afacerilor externe, sefii guvernelor sau sefii statelor, de catre cei mai inalti demnitari ai partilor aflate in diferend. In cazul diferendelor dintre organizatiile internationale, negocierile se poarta intre cei mai inalti functionari ai organizatiilor internationale. In jurisprudenta internationala s-a creat un curent de opinie potrivit caruia partile aflate in diferend au obligatia sa recurga la negocieri directe inainte de a recurge la alte mijloace de solutionare pasnica, ceea ce a dat nastere la principiul anterioritatii negocierilor.

Bunele oficii

Bunele oficii sunt definite ca fiind demersul intreprins pe langa statele parti la litigiu de un tert – stat sau organizatie internationala - din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele in litigiu sa-l rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Bunele oficii au fost consacrate intr-o serie de documente internationale. Prima reglementare conventionala, prin care s-au codificat bunele oficii a fost Conventia I de la Haga din 1907, apoi in cadrul conferintei de la Paris din 1956, precum si in cadrul Congresului de la Berlin din 1978. Conventia de la Haga din 1907 prevedea in art. 3 alin. 3 o regula de baza a bunelor oficii: interventia tertului in solutionarea unui diferend. Bunele oficii sunt reglementate si de Tratatul american de reglementare pasnica de la Bogota din 1948. In ultimii ani, Secretarul general al O.N.U. a oferit bune oficii in multe diferende. Romania a propus la cea de-a 34 –a sesiune a Adunarii Generale a O.N.U. crearea unei Comisii de bune oficii si conciliere ca organ subsidiar al Adunarii generale.

Mediatiunea

Mediatiunea este un mijloc de reglementare pasnica a diferendelor internationale, care consta in actiunea unui tert (stat, organizatie internationala sau persoana oficiala) de a participa la organizarea tratativelor pe care de regula le conduce avand calitatea de mediator, examinand fondul diferendului si facand propuneri de natura a constitui baza de solutionare a acestuia. Mediatiunea este cunoscuta ca fiind o procedura secundara, alaturi de tratativele sau negocierile diplomatice directe. Mediatiunea a fost reglementata de acte internationale, cum sunt: Conventia I de la Haga din 1907, prin articolele 4 si respectiv 6, in Carta O.N.U., precum si in cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunarii generale a O.N.U. Mediatorul trebuie sa imprime convingerea partilor ca el este absolut impartial, pentru a obtine un adevarat succes in solutionarea litigiului. Mediatorul trebuie sa dea dovada de prestigiu international general recunoscut, suplete cat si cunoasterea temeinica a problemei in fond.

Ancheta internationala (Comisia Internationala de Ancheta)

Ancheta internationala face parte din mijloacele institutionlizate, alaturi de concilierea internationala, cazuri in care se face apelul la un tert – stat sau organizatie internationala- pentru solutionarea diferendului international. Ancheta internationala este o tehnica traditionala, cutumiara, de cercetare si determinarea faptelor care stau la baza litigiului dintre parti, concluziile desprinse ca urmare a anchetei intreprinse avand caracter facultativ pentru partile in litigiu.

Ancheta internationala cat si Comisia Internationala de ancheta au fost prevazute in documente internationale de mare insemnatate, precum Conventia de la Haga pentru aplanarea conflictelor internationale din cadrul Conferintei de la Haga din 1907 in art. 9, Primul Protocol aditional al Conventiei de la Geneva din 1949, iar in cadrul organizatiilor internationale, Adunarea Generala a O.N.U. adopta Rezolutia 2329 (XXII) 1967, precum si Constitutia Organizatiei Internationale a Muncii, institutie specializata a O.N.U.

Comisia internationala de ancheta este alcatuita din comisari a caror numire este lasata la libera alegere a partilor aflate in diferend. Ca o regula generala, numarul comisarilor este impar, ceea ce o aseamana cu alcatuirea unei jurisdictii arbitrale sau a unui tribunal arbitral. Preocuparea majora este de a face apel la persoane specializate, la experti in domeniul dreptului international, persoane ce dau dovada de independenta si impartialitate.

Concilierea internationala (comisia internationala de conciliere)

Concilierea internationala este definita ca fiind “un mod de reglementare a diferendelor internationale de orice natura in care o comisie, constituita de parti, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumita situatie, ca urmare a unui diferend, procedeaza la examinarea impartiala si se straduieste sa defineasca termenii unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de parti, ori acorda partilor orice concurs care va fi avut in vederea reglementarii”.

Concilierea internationala se realizeaza prin intermediul comisiei internationale de conciliere, care are un temei exclusiv conventional, care consta in acordul international care se incheie intre partile in litigiu, de regula a posteriori, dupa aparitia litigiului. Concilierea internationala este reglementata de cateva acte internationale cum sunt: Pactul de la Bogota din 1948, Conventia europeana din 1957, Conventia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, Conventia asupra dreptului marii din 1982, Conventia referitoare la conciliere si arbitraj din 1992 din cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa ( CSCE – OSCE).

Acest mijloc pasnic de reglementare a diferendelor internationale este vazut ca un mijloc privilegiat, reglementat astfel de catre Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, in art. 66, cat si Protocolul de mediatiune, conciliere si arbitraj din 1964. Putem usor observa ca acest mijloc de reglementare pasnica a diferendelor internationale are cea mai mare dezvoltare, cel mai recent in cadrul organizatiilor internationale fiind utilizat ca si o tehnica a “diplomatiei multilaterale”.

MIJLOACE PASNICE CU CARACTER JURISDICTIONAL

In cazurile in care partile aflate in litigiu nu ajung la o rezolvare pasnica a acestuia prin folosirea mijloacelor diplomatice (bunele oficii, mediatiunea, ancheta internationala sau concilierea internationala), se cere utilizarea mijloacelor pasnice cu caracter jurisdictional, fie prin arbitraj, fie prin justitia internationala, printr-un judecator jurisdictional, pentru a respecta dreptul international.

Carta O.N.U. prevede in art. 33 ca statele parti la orice diferend “a carei prelungire ar putea pune in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale” trebuie sa caute sa-l rezolve prin mecanisme politico- diplomatice (tratative, ancheta, mediatiunea, conciliere), dar si “pe calea arbitrajului si reglementare judiciara”.

Mijloacele pasnice cu caracter jurisdictional sunt acele proceduri prin care se doreste solutionarea diferendelor internationale de catre o instanta de arbitraj sau judecatoreasca pe baza normelor de drept in vigoare printr-o hotarare ce este obligatorie din punct de vedere juridic.

Partile dintr-un litigiu pentru a solutiona diferendul pot recurge la unul dintre cele doua forme ale mijloacelor jurisdictionale, si anume: calea arbitrajului si calea judiciara. Arbitrajul presupune existenta unui organ de jurisdictie ad-hoc constituit pentru solutionarea unui anumit diferend. Calea judiciara presupune existenta unui organ de jurisdictie institutionalizat cu activitate permanenta, iar aici vom analiza Curtea Internationala de Justitie (C.I.J.) infiintata dupa 1945 ca organ principal al O.N.U., cu sediul la Haga.

Jurisdictia internationala arbitrala



Arbitrajul international a fost reglementat pentru prima data in Conventia de la Haga din 1907, care prevede in art. 37 ca: “Arbitrajul international are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecatori alesi de ele si pe baza respectarii dreptului. Recurgerea la arbitrajul international implica obligatia de a se supune hotararilor arbitrale cu buna-credinta”.

Arbitrajul a fost definit ca fiind ”mijlocul de solutionare pasnica a diferendelor internationale in cadrul caruia partile la un diferend, printr-un acord formal, incredinteaza solutionarea diferendului unui tert ce poate fi reprezentat de o persoana sau mai multe ce se supun deciziei acestora ca urmare a unei proceduri contencioase din care rezulta o hotarare definitiva obligatorie”.

Curtea permanenta de arbitraj

Conventia de la Haga institutionalizeaza procedura arbitrajului prin crearea Curtii Permanente de Arbitraj (C.P.A.), care a fost definita de S. Dreyfus ca “un tribunal efemer intr-un cadru permanent”. C.P.A. nu este un organ permanent deoarece in primul rand, nu se intruneste decat pe durata unui litigiu cu care aceasta este sesizata, avand activitate doar ocazional, si in al doilea rand, compozitia sa nu este permanenta; ea difera pentru fiecare litigiu in parte, dupa cum decid partile.

C.P.A. este alcatuita din: a) Consiliul permanent administrativ al Curtii, care este alcatuit din reprezentantii diplomatici ai statelor contractante acreditati in Olanda, a caror presedinte este ministrul de externe olandez; b) Biroul international, controleaza Consiliul permanent al Curtii si decide in toate problemele de ordin administrativ. Acesta este singurul organ cu caracter permanent avand functia de grefa a Curtii; c) Curtea de Arbitraj propriu-zisa, care se formeaza in fiecare caz in parte prin alegerea unui organ arbitral de catre statele parti de pe o lista de personalitati. Aceasta are o competenta in problemele de drept international.

Partile joaca un rol deosebit de important in constituirea si functionarea organului arbitral. Daca in cazul justitiei internationale cu caracter permanent competenta instantei si atributiile sale nu depind de vointa partilor, care are un statut si o reglementare interioara de la care nu se poate deroga, in cazul arbitrajului, statele, organizatiile internationale (sau chiar persoane private) pot forma organul arbitral, ii pot impune regulile de procedura si cele de fond pe care acesta trebuie sa le urmeze. Astfel partile formeaza organul arbitral, defineste misiunea acestuia si identifica procedura ce trebuie urmata. Totusi statele pot formula cateva rezerve cu privire la arbitraj.

Regula generala in constituirea organului arbitral este libera alegere a arbitrilor de catre partile in diferend. Partile pot numi arbitri pentru fiecare diferend in parte, sau acestia pot fi numiti odata pentru toate diferendele dintre parti, si atunci ne aflam in fata unui tribunal arbitral reconstituit si cu competenta generala. Se poate recurge la un arbitru unic, situatie in care acesta este desemnat de un tert. Cel mai adesea se face apel la mai multi arbitri in numar impar. In acest caz, partile numesc cate un arbitru pentru fiecare, ceilalti fiind numiti de state neutre. Este si cazul comisiilor mixte de arbitraj. Odata ales tribunalul de arbitraj, componenta sa va ramane aceeasi pana la pronuntarea sentintei. Inlocuirea arbitrilor este posibila insa cu acordul expres al partilor in litigiu.

Arbitrajul are ca temei exprimarea libera a partilor aflate in diferend, consimtamantul liber exprimat printr-un acord intre ele. Astfel, acordul partilor este fundamentul juridic al procedurii arbitrale. Se respecta in acest fel principiul suveranitatii statelor. Partile sunt libere sa aleaga soarta lor prin incheierea unui acord intre ele, prin asumarea unui angajament de a supune diferendele dintre ele arbitrajului. Astfel odata incheiat, acordul devine legea partilor, care trebuie respectat, conform unui alt principiu de drept international pacta sunt servanda.

Jurisdictia internationala permanenta

Initiatorii O.N.U. doreau sa dezvolte rolul organului jurisdictiei internationale permanente si sa-l integreze mai strans in cadrul organizatiei. Astfel s-a hotarat crearea Curtii Internationale de Justitie C.I.J.), aceasta fiind organul judiciar principal al Natiunilor Unite (Carta O.N.U., art. 92).

C.I.J. este una din institutiile de judecata internationale, cu caracter permanent, deschisa tuturor statelor. Ea are rol important in solutionarea diferendelor internationale prin acordarea de avize consultative din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale O.N.U. sau a institutiilor specializate ale organizatiei. In doctrina de drept international se sustine ca C.I.J. are rolul de a reafirma si de a fixa principiile si normele acestui drept, prin hotararile sale, de a contribui la aplicarea si respectarea acestor norme.

Curtea este principalul organ judiciar al Natiunilor Unite careia, conform art. 36 par. 3 al Cartei, trebuie sa-i fie supuse diferendele cu caracter juridic. Astfel, Curtii i se acorda un rol in cadrul misiunii generale de pacificare a societatii internationale condusa de Natiunile Unite. In 50 de ani de existenta ea si-a asumat responsabilitatea intr-un mod onorabil daca privim activitatea sa atat in materie contencioasa, cat si consultativa.

C.I.J. este formata din 15 judecatori alesi de Adunarea Generala a O.N.U. si de Consiliul de Securitate pe un mandat de 9 ani, cu posibilitatea de a fi realesi. Persoanele care candideaza pentru functia de judecatori la Curte trebuie sa aiba calitati morale, sa poata ocupa cele mai inalte functii judiciare in tara lor si care au competenta recunoscuta in materia de drept international. In alegerea judecatorilor Curtii se are in vedere ca ei sa prezinte marile forme de civilizatie existente in lume si principalele sisteme juridice existente in comunitatea internationala. Judecatorii C.I.J., pe timpul mandatului lor nu pot exercita vreo functie politica sau administrativa in tara lor si nici vreo activitate profesionala. Judecatorii Curtii se bucura de privilegii si imunitati diplomatice, ei sunt inamovibili, pe timpul mandatului lor. Trebuie precizate doua caracteristici ale acestor judecatori ai C.I.J.: pe de o parte, ei sunt alesi, iar pe de alta parte, ei sunt independenti.

In compunerea completului de judecata al Curtii s-a mentinut institutia judecatorului national, practicata de catre fosta Curte permanenta de Justitie Internationala, reglementata de art. 31 al statutului C.I.J., care prevede: “Daca in Completul Curtii nu este inclus nici un judecator avand cetatenia partilor, fiecare dintre parti poate sa procedeze la desemnarea unui judecator…” Este vorba despre o practica la care partile fac apel in mod sistematic. Aceasta institutie prezinta un mare avantaj pentru Curte, respectiv acela de a aprecia argumentele si sistemul juridic al partilor in litigiu.

C.I.J. isi exercita competentele in sedintele plenare, printr-un complet de judecata format din cel putin 9 judecatori. Exceptie fac Camerele pe care le poate constitui Curtea din 3 sau mai multi judecatori. Regulamentul Curtii Internationale de Justitie este deschisa numai pentru diferendele aparute intre state si care ii sunt supuse de statele parti. Totusi sunt cazuri contencioase care sunt de origine privata situatii in care Curtea este sesizata in mod frecvent prin mecanismul protectiei diplomatice. Regula generala privind competenta Curtii este caracterul facultativ al ei, conform principiului jurisdictiei sale facultative. Acesta se refera la consimtamantul de a apela la jurisdictia internationala. Ea implica acordul scris al partilor de a supune diferendul dintre ele Curtii Internationale de Justitie. Jurisdictia Curtii depinde de vointa partilor in litigiu. Competenta Curtii devine obligatorie pentru un stat care declara ca recunoaste aceasta obligativitate privind competenta Curtii. In general, statele accepta obligativitatea competentei Curtii pentru diferendele de natura juridica. Competenta Curtii Internationale de Justitie are un dublu aspect: competenta contencioasa si competenta administrativa.

Instante cu competente speciale

Pe langa Curtea Internationala de Justitie, au mai fost create si alte instante de drept international, dar care au o jurisdictie cu competenta specializata. Acestea sunt instante jurisdictionale create de state pentru reglementarea acelor tipuri de litigii care privesc un domeniu specializat al dreptului international si cunosc un numar limitat de state. Trasaturile caracteristice ale acestor instante de drept international sunt: a) ele pot fi sesizate de state, dar si de persoane particulare, fizice sau juridice; b) aceste instante nu beneficiaza decat de competenta ce le este atribuita de actul constitutiv al organizatiei internationale sau de o conventie multilaterala; c) ele se caracterizeaza prin eterogenitatea dreptului aplicabil.

Tribunalul international pentru dreptul marii a fost creat prin Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii din 1982 cu scopul de a se constitui un organ permanent de jurisdictie internationala specializat. Acest tribunal isi are sediul la Hamburg. Statutul sau este asemanator cu Statutul C.I.J. Structura acestui organ jurisdictional apare ca un sistem de Camere: o camera este instituita pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine; o alta pentru procedura sumara; alte camere sunt specializate, cu compozitie restransa. La fel ca si in cazul C.I.J. se admite numirea de judecatori ad-hoc.

Competenta Tribunalului international pentru dreptul marii se caracterizeaza printr-o dualitate de regim juridic, datorita dualitatii obiectului Conventiei asupra dreptului marii, si anume: dreptul spatiilor marine si dreptul teritoriilor submarine.

Ratione materiae, tribunalul este competent sa judece diferende nascute din aplicarea sau interpretarea Conventiei asupra dreptului marii. Competente tribunalului poate rezulta si din compromisul sau acordul incheiat intre partile in litigiu.

Ratione personae, pot aparea parti in fata acestui tribunal, statele parti ale Conventiei asupra dreptului marii. Celelalte state pot conferi competenta Tribunalului printr-un compromis. Mai pot aparea ca parti in fata Tribunalului: organe ale Autoritatii, Intreprinderea, intreprinzatorii privati aflati in raporturi contractuale cu institutiile in cauza.

Curtea de Justitie a Comunitatii Europene (C.J.C.E.) a fost instituita in urma Tratatului e la Paris din 1951 privind instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului C.E.C.O.). Aceasta Curte este organul judiciar al Comunitatii Europene. C.J.C.E. este alcatuit din 13 judecatori si 6 avocati generali, care trebuie sa depuna concluzii in fata Curtii. Acestia sunt alesi pe o perioada de 6 ani de catre Guvernele statelor membre. Dintre alesii statelor se alege un presedinte pe un mandat de 3 ani. Din punctul de vedere al competentei, Curtea poate solutiona diferende care privesc interpretarea tratatelor si actelor comunitare, aprecierea validitatii actelor comunitare, precum si diferende privind repararea prejudiciului produs de organele Comunitatii.



Jurisdictia administrativa in sistemul Natiunilor Unite este reprezentata de institutii jurisdictionale care reglementeaza conflictele intervenite intre institutiile din sistemul O.N.U. si functionarii sau agentii sai. Competenta lor este strans limitata la litigiile dintre o organizatie si functionarii sai, rezultate din exercitarea unei functii publice internationale: a) Tribunalul Administrativ al Organizatiei Internationale a Muncii (T.A.O.I.M.) infiintat in 1927 cu sediul la Geneva; b) Tribunalul Administrativ al Natiunilor Unite T.A.N.U.) creat in 1949 cu sediul la New-York; Tribunalul Administrativ in cadrul Bancii Mondiale care a luat fiinta in anul 1980.

3. MIJLOACE PASNICE CU CARACTER POLITIC

Organizatia Natiunilor Unite (O.N.U.)

Organizatiile internationale, in special O.N.U. sunt competente sa actioneze pentru solutionarea diferendelor internationale fie la cererea partilor in litigiu, fie din proprie initiativa. Diferendele ce pot fi supuse procedurii de solutionare in cadrul organizatiilor internationale privesc raporturile dintre statele membre ale organizatiei. Aceste diferende pot avea ca obiect aplicarea si interpretarea actelor constitutive ale organizatiei, respectiv solutionarea unei dispute dintre un stat membru si o organizatie internationala.

Diferendele in solutionarea carora intervine O.N.U. pot fi reglementate pe doua cai: prin mijloace pasnice sau prin constrangere. Organele principale ale O.N.U. competente sa solutioneze pasnic diferendele internationale sunt: Consiliul de Securitate, chemat sa asigure mentinerea pacii si securitatii internationale; Adunarea Generala si in unele conditii Secretarul general al O.N.U. Organele O.N.U. au competenta sa aplaneze sau sa rezolve nu numai diferende ci si situatii internationale ce ar putea duce la incalcarea pacii si securitatii internationale; O.N.U. intervine atunci cand un diferend este grav, cand este susceptibil sa ameninte pacea si securitatea internationala.

Consiliul de Securitate al O.N.U. poate adopta urmatoarele masuri pentru solutionarea diferendului: a) sa invite partile sa solutioneze diferendul prin mijloace pasnice prevazute de Carta, in caz ca poate actiona ca mediator sau conciliator; b) sa ancheteze diferendul sau situatia internationala; c) sa recomande partilor in diferend procedurile sau masurile de aplanare a acestuia, situatie in care trebuie sa ia in considerare ca diferendele cu caracter juridic sunt supuse solutionarii Curtii Internationale de Justitie.

Adunarea Generala a O.N.U. este competenta sa discute toate problemele in litigiu, avand ca temei Carta O.N.U. si sa formuleze recomandari partilor aflate in diferend. Competenta sa este subsidiara competentei Consiliului de Securitate. Adunarea Generala se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizata de un stat membru al organizatiei, care este parte in diferend sau de un membru care nu este parte la acel diferend, sau chiar de catre consiliul de Securitate. Activitatea Adunarii Generale are un caracter declarativ.

Secretarul general al O.N.U. este competent in atentionarea Consiliului de Securitate asupra oricarei probleme care ar putea pune in pericol mentinerea pacii si securitatii internationale. El poate face anchete sau raporturi cu privire la diferend sau la situatia in cauza, poate initia actiuni de bune oficii, mediatiune sau conciliere.

Organizatiile internationale regionale

Organizatiile internationale regionale au un rol important in solutionarea diferendelor internationale. Ele trebuie sa tina o legatura stransa cu O.N.U. in ceea ce priveste politica de mentinere a pacii si securitatii internationale, ca un efect al globalizarii. Ele sunt chemate sa reglementeze diferendele locale sau regionale. Carta O.N.U. cere Consiliului de Securitate sa incurajeze solutionarea pasnica a diferendelor locale prin intermediul organizatiilor internationale regionale, fie la initiativa statelor membre, fie sesizarea organizatiilor regionale de catre Consiliul de Securitate. Organizatiile internationale regionale au obligatia de a informa Consiliul de Securitate asupra actiunilor intreprinse de ele in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale. Organizatiile regionale cu competenta generala au functii in domeniul mentinerii pacii si securitatii internationale si al solutionarii pasnice a diferendelor locale. Printre cele mai reprezentative organizatii internationale regionale amintim: Organizatia Unitatii Africane (O.U.A.), Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Liga Statelor Arabe si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E. – C.S.C.E.).

4. MIJLOACE PASNICE BAZATE PE CONSTRANGERE

Se recurge la mijloacele pasnice bazate pe constrangere, atunci cand un stat comite actiuni inamice fata de un alt stat, sau incalca normele dreptului international si lezeaza drepturile sau interesele altui stat. Mijloacele pasnice bazate pe constrangere trebuie sa nu incalce principiul neagresiunii, principiu fundamental de drept international. Actualul drept international admite ca mijloace pasnice bazate pe constrangere urmatoarele:

a) recurgerea la retorsiune, care consta     in masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internationale ale unui stat indreptate impotriva lui. Retorsiunea poate lua diferite forme, precum: suspendarea sau reducerea ajutorului public de catre S.U.A. statelor, care in anii 1960 si-au extins zonele de pescuit dincolo de marea lor teritoriala sau a celor care nu respecta drepturile omului.

b) represaliile, care constau intr-un act sau mai multe acte contrare dreptului international adoptate de un stat prin care se raspunde la actele ilegale ale altui stat indreptate impotriva lui. Scopul represaliilor este de a determina statul care a actionat ilicit sa inceteze actiunea sa, sa repare daunele provocate celuilalt stat si sa revina la respectarea dreptului international. Pentru a fi legale, represaliile trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie indreptate impotriva statului autor al actului ilicit; sa fie proportionale cu actul ilicit caruia ele vin sadea raspunsul; sa fie actionate ca un act de necesitate si actionate de catre statul victima dupa ce s-a incercat despagubirea prin alte mijloace; sa fie exercitate dupa ce s-a somat statul vinovat.

c) ruperea relatiilor diplomatice, este actul unilateral al uni stat prin care isi recheama misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa-si recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul care a recurs la el pune capat relatiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa. Motivele ruperii relatiilor diplomatice pot fi: un act discretionar al statului respectiv; un act acceptat sau impus in virtutea unor tratate sau organizatii pe plan international; reactia impotriva unui ilicit, care a provocat o dauna sau a incalcat un drept; nemultumirea pentru comportarea neamicala a unui stat; schimbarea neconstitutionala a guvernului unui stat printr-o lovitura de stat, revolutie sau ocupatie straina; ruperea sau stabilirea relatiilor statului respectiv cu un tert.

Ruperea relatiilor diplomatice poate avea loc fie expres, fie tacit. In ambele situatii trebuie sa existe manifestarea de vointa neechivoca a statului in acest sens. Modalitatea expresa consta intr-o declaratie oficiala sau scrisa. Modalitatea tacita se poate manifesta prin: plecarea voluntara a agentului diplomatic in tara de origine in urma unor incidente care, in mod obisnuit, duc la incetarea temporara sau definitiva a relatiilor diplomatice; plecarea tuturor membrilor misiunii fara o motivare explicita; refuzul de recunoastere a noului guvern sau recunoasterea noului guvern de facto; razboiul intre tarile respective.

Ruperea relatiilor diplomatice poate avea loc si ca actiuni colective concepute in cadrul unor aliante sau organizatii internationale. Elementele caracteristice ruperii colective a relatiilor diplomatice sunt: preeminenta organului international fata de fiecare stat care il constituie; existenta obligatiei juridice asumate de statele membre de executare a hotararilor comune; caracterul de sanctiune a masurii care se aplica in mod colectiv. Ca sanctiune, aceasta nu se aplica prin constrangere, ea ramane la libera apreciere a statelor.

Efectele ruperii relatiilor diplomatice constau in disparitia oricarui raport oficial de reprezentare, efectul concret fiind inchiderea misiunii diplomatice si parasirea tarii de catre agentii si membrii acesteia. Conform principiului inviolabilitatii, autoritatile statului acreditat nu au dreptul de a patrunde si de a exercita acte de autoritate in interiorul acestuia. Aceasta regula este prevazuta in art. 16 al Conventiei de la Havana din 1928 si art. 45 din Conventia de la Viena din 1961. Acest principiu vizeaza institutia persoanei agentului diplomatic, conform caruia statutul juridic de imunitate nu inceteaza instantaneu cu ruperea relatiilor diplomatice. In ceea ce priveste efectul ruperii relatiilor diplomatice, asupra tratatelor internationale s-a statuat principiul potrivit caruia tratatele trebuie respectate.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1632
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site