Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


ARGUMENTAREA - Introducere. Definitii

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic




ARGUMENTAREA

Introducere. Definitii.

Introducere



Teoria argumentarii poate fi definita ca studiu al tehnicilor discursive ale rationamentului practic, prin care un individ urmareste sa determine sau sa sporeasca adeziunea celorlalti la anumite idei sau opinii ale sale.[i]

Dintr-o perspectiva traditionala, teoria argumentarii este considerata ca parte constitutiva a sistemului retoric[ii].

Teoria argumentarii s-a dezvoltat insa si in cadrul stiintific al logicii[iii].

Pornind de la constatarea ca, in limba naturala, procesele argumentative sunt impregnate de retorica si logica, punctul de vedere modern asupra argumentarii incearca sa realizeze locul comun al intersectiei acestor doua directii de cercetare[iv].

Tendintele recente in studiul argumentarii integreaza decoperirile pragmaticii, in special ale teoriei actelor de limbaj[v] si extind aria cercetarii spre surpinderea fenomenului la nivelul cotidianului.[vi]

Definitii

Termenul “argumentare” acopera sfera conceptuala a unui domeniu aflat la intersectia retoricii cu logica si lingvistica.

De aceea, termenul apartine unui lexic specializat interferent iar definitia sa depinde de perspectiva adoptata .

1. Din punctul de vedere al logicii, argumentare reprezinta un proces de justificare logica a unei propozitii.Altfel spus, argumentarea stabileste o relatie intre 1..n argumente si o concluzie.

Definitia poate fi imbogatita prin evidentierea “canalului” astfel : argumentarea reprezinta o strategie prin care, folosind o anumita limba, un vorbitor reuseste sa extraga concluzii valabile dintr-un enunt .

Argumentarea nu trebuie confundata cu demonstratia logica a adevarului unui enunt sau a validitatii unui rationament deoarece mecanismele procesul de argumentare apartin limbilor naturale pe cand cele ale demonstratiei apartin logicii[vii].

2. Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezinta o activitate verbala, de natura intelectuala si sociala, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii.

Aceasta poate fi interpretata si in termenii pragmaticii astfel: prin formularea unui ansamblul (coerent) de enunturi, emitatorul urmareste sa obtina acordul unuia sau mai multor colocutori , ceea ce sugereaza ca argumentarea este motivata printr-un dezacord real, probabil sau posibil intre colocutori.[viii]

Argumentarea reprezinta un de asemenea un ansamblu de tehnici de legitimare a credintelor si a comportamentelor. Ea cauta sa influenteze, sa transforme sau sa intareasca credintele/comportamentele tintelor (colocutori.)

Argumentarea in limbajul natural se sprijina pe paraverbal si pe implicit.

Modalitatile de articulare a premiselor pot fi mai mult sau mai putin complexe.

In general, o argumentarea este o suita de enunturi [E1,E2…deci En] ,astfel incat En se formuleaza sau este afirmata pe baza enunturilor din jur. [ix] Dintr-o perspectiva opusa, este suficient sa existe un ansamblu de enunturi adevarate in vecinatatea unui enunt fals pentru a transfera asupra enuntului fals aparenta sau “tenta” adevarului.[x]

Intelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emitatorul incearca sa-si influenteze colocutorii confera oricarei forme discursive o forta argumentativa inerenta.[xi]

Argumentarea reprezinta prin excelenta marca situatiilor dialogale[xii], al inlantuirii replicilor, al dezbaterilor ceea ce nu exclude importanta ei in cadrul contextelor monologale[xiii] (deliberare interioara).

Din punctul de vedere al cadrului in care se desfasoara, argumentarea poate fi comuna, cotidiana sau specializata (in diferite domenii ale actiunii sau cunoasterii).

ARGUMENT

Termenului “argument” ii pot fi atribuite mai multe definitii, nu intotdeauna delimitate cu precizie:

argumentul poate fi interpretat ca variabila independenta a unei functii, sau

propozitie considerata ca adevarata si luata in considerare pentru demonstrarea altei propozitii[xiv]

Argumentul poate fi definit deci ca variabila independenta a functiei predicative, care indica obiectele si indivizii de care depind proprietatile si relatiile (adica predicatele[xv]).

“Argument” intra si in alcatuirea unor sintagme consacrate de tip termen-martor[xvi] din istoria logicii si a filozofiei care desemneaza anumite tipuri de rationamente[xvii] : argumentul ontologic[xviii], argumentul moral in favoarea existentei lui Dumnezeu[xix],

argumentul gramezii, argumentul indoielii[xx], argumentul decalajului temporal[xxi], argumentul fizico-teologic[xxii], argumentul cazului paradigmatic[xxiii], argumentul celui de-al treilea om, argumentul gradelor de perfectiune, argumentul henologic[xxiv], argumentul intrebarii deschise[xxv], argumentul teleologic[xxvi], argumentul transcendental[xxvii].



Argumentarea se supune intotdeauna legilor adecvarii contextuale. [xxviii]

Dincolo de perspectivele teoretice din care este privita argumentarea, cel care isi construieste discursul trebuie sa se adapteze la public.Nu exista argumentare-tip pentru un subiect dat, nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile sa convinga pe toata lumea, adresandu-se unei/unor persoane in particular .Este evident deci ca

stilul folosit intr-o argumentatie va fi determinant in relatia orator/auditor sau scriitor/cititori. [xxix]

Actorii argumentarii

Actorii situatiei argumentative sunt desemnati diferit in functie de pozitia pe care o ocupa in cadrul interactiunii comunicative.

Astfel, din perspectiva lingvistica, enunturile sunt produse de un locutor pentru un interlocutor .

Emitatorul si destinatarul sunt termenii de baza in cadrul teoriei ce are ca obiect de studiul actelor de vorbire.Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentarii este oratorul care se adreseaza publicului (auditoriu) . “Adversarii” unui duel argumentativ sunt desemnati adesea prin termeni marcati de imprecizie ca oponent si preopinent[xxx].

In cazul in care schimburile argumentative depasesc cadrul partenerilor direct implicati, se poate vorbi de prezenta tertilor .[xxxi]

Argumentarea legata de structura interactiunii verbale este o confruntare, pe un un mod polemic sau cooperativ, a unui discurs si a unui contradiscurs orientate de aceeasi intrebare/problema.[xxxii]

Pregatirea auditorului

In faza de pregatire a auditoriului discursul este dominat de argumentele incadrarii : apel la presupozitii comune[xxxiii], reincadrarea realului [xxxiv]si apelul la autoritate[xxxv].

Elaborarea unei argumentari

Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa i se acorde atentie din partea auditoriului, el trebuie sa se sprijine pe probe (lat. probationes) . O tipologie a probelor distinge: probe naturale /extrinseci , evidente (fapte expuse) sau iesite din context[xxxvi] si artificiale (intrinseci) sunt create prin si in discurs.[xxxvii]



[i] Argumentarea reprezinta o operatie care se sprijina pe un enunt acceptat (argumentul), pentru a atinge un enunt situat pe o anumita scala a acceptabilitatii (concluzia).

A argumenta se reduce in ultima instanta la a adresa unui interlocutor un argument (un rationament bun) pentru a-l face sa admita o concluzie si pentru a-l determina sa adopte comportamente adecvate acesteia.

[ii] Perspectiva privilegiata de Aristotel in Retorica si nuantata in Ad Herennium de Cicero.

[iii] Pe directia initiata de Aristotel (Topice, Analitice), cercetarea secolului XX va aduce contributii importante la studierea argumentarii in cadrul privelegiat al logicii prin contributiile lui C.L. Hamblin, Fallacies, 1970, J.A. Blair si R.H.Johnson, Informal Logic, 1980 (promotorii conceptului de logica non formala).

[iv] Semiotica- studiul sistemelor de semne si al transmiterii semnificatiei (semiotica semnificarii si semiotica comunicarii) armonizeaza trei directii de cercetare :

-semantica- avand drept obiect controversata problema a sensului, a relatiilor dintre semne si referenti (realitatea extralingvistica);

-sintaxa- care studiaza relatiile dintre semne, adica modul de inserare a semnelor pe axa sintagmatica a combinarii ;

-pragmatica centrata pe studiul utilizarii sistemului limbii in diferite situatii de comunicare

[v] Argumentarea ca macro-act de limbaj

reprezinta o orientare pragmatica ce acopera in lingvistica o diversitate de probleme studiate in cadrul urmatoarelor discipline:

-pragmatica conversationala centrata pe studiul unui caz aparte de interactiune comunicativa - conversatia.

-pragmatica enuntiativa sau lingvistica enuntarii axata pe caracteristicile enuntului si analiza relatiei emitator/ receptor/ situatie de comunicare) (Emile Benveniste);

-pragmatica ilocutionara sau teoria actelor de vorbire care studiaza preferential tipologia actelor ilocutionare si efectele lor asupra interlocutorului; (“ speech-acts theory” in terminologia lui John Austin, John Searle)

(vezi si nota urmatoare)

[vi] Principalele directii de cercetare sunt :

-pragma-dialectica, aplicata in special dialogurilor cu carcater normativ-prescriptiv

-argumentarea si analiza conversatiei

-pragmatica lingvistica “integrata” in limba (J.C.Anscombre, O.Ducrot)

-pragmatica sociologica si filozofica a “actiunii comunicationale” (J.Habermas)

-logica pragmatica (G.Vignaux, J.-B.Grize)

[vii] Principalele niveluri de opozitie care se pot distinge sunt urmatoarele:

- argumentarea lasa receptorului libertatea de alegere, lucru care nu este valabil in cazul demonstratiei ;

-demonstratia se incadreaza in obiectivitate, concluzia ei este definitiva : vezi quod erat demonstrandum (qed) “ceea ce era de demonstrat” si quod erat demonstrantum “ceea ce s-a de demonstrat”

- argumentarea poate deveni convingatoare prin utilizarea unor figuri retorice (repetitie, insistenta etc.)

[viii] Este important de subliniat ca prin argumentare dezacordul anticipat (intuit) de emitator si poate fi prevenit sau eliminat.

[ix] Aceasta definitie acopera sfera conceptuala a termneului inferenta silogistica . De exemplu: daca ma intreb daca toti A sunt C si daca gasesc in baza de enunturi [E1,E2…] ca toti A sunt B si ca toti B sunt C, atunci pot trage concluzia ca toti A sunt C.

[x] Pe aceasta situatie se bazeaza constatarea ca, in general, pentru ca o calomnie in viata politica, de exemplu sa fie crezuta ea trebuie sa fie inconjurata de un pic de adevar.

[xi] Exista insa si discursuri pur informative.




[xii] Din punctul de vedere al dialogului, argumentarea eset specifica orice discurs produs intr-un context de dezbatere orientata de o intrebare/problema.

[xiii] Din punctul de vedere al monologului argumentarea reprezinta orice discurs analizabil dupa termenii schemei argumentative minimale : date-concluzie prin intermediul inferentei (sau a “legii de trecere”)

[xiv] De ex., pentru a demonstra ca “X este om”, se invoca popozitii (re)cunoscute ca adevarate de tipul “X gindeste”, “X vorbest etc.”

[xv] Predicatele pot fi:

1.cu un argument : Socrate este filozof ; f(x)

2. doua argumente : Platon este discipolul lui Socrate; f(x,y)

[xvi] Caz in care indeplineste rolul de termen-martor al formarii sau al evolutiei conceptului desemnat.

[xvii] Unele pot avea caracaater sofistic, cvasiparadoxal etc.

[xviii] Argument dezvoltat pentru prima data de filozoful scolastic Sfintul Anselm. Acest argument reprezenta o incercare de a dovedi ca existenta conceptului de Dumnezeu implica cu necesitate existenta lui Dumnezeu. “caci poate fi conceput ca exista ceva ce nu poate fi gandit ca neexistent, care este mai mare decat ceea ce poate fi gandit ca neexistent”. Problema a fost reluata din diverse perspective de Descartes, Kant, Frege.

[xix] Argument care incerca sa sustina ideea potrivit careia din punctul de vedere al lui Kant “binele suprem este o stare de lucruri in care fericirea e distribuita riguros proportional cu virtutea morala” [Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999].

[xx] Rationament formulat de Descartes :

1.Dubito, ergo cogit.

2. Cogito, ergo sum.

3. Sum, ergo Deus est.

[xxi] Argument care se refera la “credibilitatea perceptiei obiectelor fizice reale”. Vezi formularea propusa de B.Russell in Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999 .

[xxii] unul dintre cei termeni ai clasificarii tripartite (propuse de Kant) in problema incercarilor posibile de dovedire a existentiei lui Dumnezeu.

[xxiii] Rationament prin care, din faptul ca sensul unui cuvant este dat prin referire la cazuri pardigmatice se conchide ca este imposibil sa nu existe exemple de lucruri desemnate de cuvantul respectiv

[xxiv] Denumire alternativa atrubuita argumentului gradelor de perfectiune in favoarea existentei lui Dumnezeu

[xxv] test introdus de G.E.Moore pentru a dovedi ca orice definitie propusa pentru “bun” conduce la esec deoarece este nedefinibil prin faptul ca toate intrebarile de forma “este Y bun?”sunt deschise in acelasi sens (in conditiile in care definitia are forma “X este Y”).

[xxvi] unul dintre cele mai populare argumente traditionale in favoarea existentei lui Dumnezeu care porneste de la observatii privind integrarea si regularitatea, si ajunge la concluzia ca acestea nu pot fi decat opera unui Proiectant (vezi Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999

[xxvii] argument folosit in argumentarea folosita in a afla care este sensul propozitiei despre care se stie ca e adevarata

[xxviii] Inclusiv adecvare fata de auditoriu

[xxix] (vezi si Eco, Limitele interpretarii)

[xxx] oponent: opozant

preopinent : persoana care emite o parere, afirma ceva inaintea alteia; antevorbitor; p.ext. adversar de opinii.

[xxxi] toti membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari.

[xxxii] ceea ce pune in discutie ce intelege un actor al argumentarii din discursul celuilalt.

[xxxiii] apelul la presupozitii comune consta in a activa o valoare prezenta la auditor (respectul pentru calori, pentru celalalt, non violenta etc.) O argumentare presupune de altfel ca cel putin un acord s-a stabilit intre orator si public asupra unei opinii, asupra unui principiu (altfel ne aflam in fata unui veritabil dialog al surzilor).

Oratorul poate afisa certitudinea de a imparti aceleasi opinii cu publicul ( a-l avea la degetul mic). Stabilirea complicitatii cu interlocutorul, adesea detectabila prin expresii lingvistice ca “stiti ca si mine ca…”, “sunteti de acord asupra faptului ca…”

[xxxiv] recadrajul /reincadrarea realului consta in a modifica situatia argumentativa pentru a o apropia de opinia care se doreste a fi impartasita, chiar cu pretul redefinirii cuvintelor prin diverse strategii (prin cuvantul x inteleg …)

[xxxv] apelul/recursul la autoritate este folosit mai ales in situatiile in care se vorbeste de experienta perosnala (credeti-ma, am trait asta…, v-o spun din experienta), sau cand se recurge la o marturie directa (aveti incredere in el, cunoaste bine acest gen de probleme) sau la strategii politicoase (nu am experienta dvs, dar credeti-ma ca…)

[xxxvi] . Retorica clasica (Aristotel) furnizeaza ca exemple in acest sens: legile, conventiile, tortura, juramantul.

[xxxvii] Acestea tin din arta oratorului, de stapanirea tehnicii, de creativitatea, de metoda si, nu in ultimul rand de talentul personal .









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5686
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site