Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


CONCEPTUL DE COMUNICARE

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Comunicarea verbala
Tipuri de comunicare. Dualismul si deontologia comunicarii in afaceri.
CONDITII DE COMUNICARE IN SITUATII DE CRIZA SI CONFLICT
Principii de baza ale comunicarii eficiente
Despre apertura, expunere si adancimea campului
COMPORTAMENT - PSIHISM - COMUNICARE
Singuratatea ca forma de comunicare restransa
V.I.A. (Interactiune vizuala augumentativa)
Modele ale comunicarii
INTELIGIBILITATEA VORBIRII

CONCEPTUL DE COMUNICARE

Interpretari ale conceptului de comunicare




Despre termenul de comunicare inteleasa ca transmitere/receptionare a mesajelor orale, scrise sau de alta natura, prin intermediul carora o persoana sau un grup uman primesc informatii referitoare la un domeniu oarecare al realitatii inconjuratoare, literatura stiintifica incepe sa ofere studii mai bogate abia in acest secol. Cuvantul, ca atare este, insa, mult mai vechi. El deriva din latinescul communicatio , care insemna a transmite informatii, dar si a discuta sau a inter-relationa; se considera ca, prin intermediul comunicarii, se stabililea o legatura cu cineva, i se transmitea, sub forma de mesaje, informatii explicite (adica date numerice, descrieri de fapte, notiuni exprimate oral, in scris ori prin semnale, potrivit unui cod antestabilit) si implicite (cele care rezulta din contextul comunicarii, din gestica si mimica ce insotesc mesajul verbal, ori din aspectul sau din forma textului).

In fondul lexical romanesc cuvantul comunicare are o dubla dimensiune , respectiv “sacra si comunitara”: initial, “intelesul cultural, ecleziastic al latinescului communicare, mostenit sub forma cuminecare , avand, in toate limbile romanice, “acelasi sens, de a se impartasi de la, a se impartasi intru ceva” ; ulterior, sensul laic, prin preluarea recenta, pe cale savanta a cuvantului reprezentat de neologismul comunicare. Constantin Noica delimiteaza semnificatiile, celor doua cuvinte, astfel: “Comunicarea este de ceva, cuminecarea e in sanul a ceva, intru ceva…Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri”

Pentru cei mai multi dintre noi, in mod uzual, verbul “a comunica” inseamna “a aduce la cunostinta”, “a da de stire”, “a spune” sau “a informa”. Autorii lucrarii “Stiinta comunicarii” sustin ca, in general, orice dictionar explicativ mentioneaza trei semnificatii, partial suprapuse, ale cuvantului comunicare

♦instiintare, aducere la cunostinta;

♦contacte verbale in interiorul unui grup sau colectiv;

♦prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei sau relatiile spirituale.

In dictionarele franceze[7] sunt numeroase definitii ale comunicarii, apropiate sau divergente, care se refera la:

schimb, relatii, a impartasi;

a stabili o relatie, actiunea de a comunica un lucru cuiva;

mijlocul prin care comunicam (media, drum);

a impartasi ceva cuiva;

a pune in comun idei sau interese, pana la schimbul comercial sau la o figura retorica prin care se cere aprobarea auditorilor etc.

Si Dictionarul explicativ al limbii romane – DEX acorda verbului “a comunica” urmatoarele sensuri:

♦a face cunoscut, a da de stire, a informa a instiinta, a spune;

♦(despre oameni, comunitati sociale etc.) a pune in legatura, in contact cu…; a vorbi cu…

In timp, conceptul de comunicare a fost abordat din numeroase perspective, ceea ce face sa ne confruntam cu o adevarata proliferare a definitiilor, aceasta “dispunand”, conform celor spuse de cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson, de 126 de formulari mai reprezentative[9]. Chiar daca Dance, prin accentuarea unor aspecte sau componente ale comunicarii, restrange multitudinea acestor formulari in doar 15 tipuri (anexa 1), pe care le structureaza apoi in sase optiuni de baza, fara sa ofere o definitie unica, nu diminuiaza cu nimic natura si diversitatea impresionanta a proceselor comunicative. Important este ca el considera optiunile de baza , astfel stabilite, puncte posibile de demarare a unor analize complexe asupra comunicarii.

Din cele relevate rezulta ca se opereaza cu numeroase notiuni si definitii pentru a se descrie o realitate comunicativa eterogena si extrem de fluida, considerata “un ansamblu mai putin structurat si multiform” , “ambiguu si eteroclit” . Ca urmare, sunt dispute numeroase intre cercetatorii care cauta solutii la problematica deosebit de complexa si variata a acestui proces “indispensabil si fundamental actului si campului psihosocial” . Mai mult, asa cum sesizeaza Mihai Dinu, “conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o sursa permanenta de confuzii si controverse” . Aspectul relevat reprezinta una din consecintele faptului ca de comunicare se ocupa numeroase stiinte. Lista disciplinelor care concura la investigarea comunicarii este impresionanta: psihologia, lingvistica, lexicografia, psiho-lingvistica, psihiatria, matematica, logica, sociologia, retorica si oratoria, informatica, criptografia, filozofia etc.; acestea, de regula, analizeaza aspecte disparate din comunicare, din perspectiva propriilor nevoi de investigare, deci intr-o “acceptiune, particulara, specializata”, a carei sensuri sunt uneori complementare, apropiate sau divergente.

Sugestiva, in acest sens, este analiza pe care o face Mihai Dinu in lucrarea “Comunicarea” . El considera ca daca pe un biolog (Edward O. Wilson) il satisface definitia potrivit careia “comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti”, pe informatician, psiholog si sociolog ii va nemultumi, intrucat:

♦primul este <<interesat de comunicarea dintre “organisme” sau “celule” nevii, ba chiar anorganice, in al caror comportament criteriul adaptarii la mediu devine inoperant>>;

♦urmatorii “nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta, chiar daca nu intotdeauna este constient de informatia pe care o vehiculeaza”.

Ca urmare, psihologii si sociologii vor fi inclinati sa accepte conceptul propus de Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley potrivit caruia “comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”. Obiectiile fata de aceasta formulare sunt insa, deasemenea numeroase, astfel:

♦postularea preponderentei comunicarii verbale vine in contradictie cu rezultatele recente din kinezica, care au stabilit ca doar 7% din comunicarea interpersonala este verbala, restul fiind non-verbala (limbajul gestual si paralimbajul);

♦definitia nu acopera domeniul comunicarii animale;

♦nu orice comunicare urmareste sa produca schimbari in comportamentul oamenilor (muzica, artele plastice, de pilda) “cum lasa sa se inteleaga definitia citata”;

♦definitia nu include si comunicarea intrapersonala.

Si definitia propusa de Warren Weaver (unul dintre autorii modelului informatic al comunicarii) reduce domeniul comunicarii, intrucat o considera “totalitatea proceselor prin care o minte poate sa o afecteze pe alta”. In acest caz insa sunt dificultati si in definirea mintii.

Pentru a raspunde nevoilor cat mai multor stiinte interesate de comunicare unii cercetatori au largit cadrul definitiei, actiune care nu a avut rezultatele asteptate. Astfel, Charles Morris conceptualizeaza comunicarea ca “punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri”, ceea ce duce la extinderea domeniului prin incuderea unor “tipuri de interactiuni care nu au nimic de a face cu informatia”. In viziunea autorului, care isi ilustreaza.definitia cu exemplul unui radiator ce isi “comunica” caldura obiectelor din spatiul ambiant, “orice mediu care serveste acestui proces de punere in comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”. Situatia este asemanatoare si in cazul definitiei lui Colin Cherry, care considera comunicarea “ceea ce leaga organismele intre ele”.

Acest aspect este reflectat si de dictionarele si literatura de specialitate aparute in tara noastra. Astfel, Dictionarul de psihologie sociala defineste comunicarea (umana) ca un “mod fundamental de interactiune psihosociala a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor si al semnificatiilor social-generalizate ale realitatii ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup” , iar Dictionarul de sociologie o defineste ca un “proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia intr-o maniera codificata cu ajutorul unui canal catre un destinatar in vederea receptarii” . Emilian M. Dobrescu precizeaza ca in sociologie si psihologia sociala comunicarea este un concept de baza si, intrucat coexista numeroase definitii, sintetizeaza diferitele acceptiuni in functie de utilizarea lor, astfel

♦procesul prin care individualitatile observa stimulii si reactioneaza in grade diferite la perceperea lor;

♦mecanismul prin care relatiile umane exista si se dezvolta;

♦toate simbolurile gandirii, impreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor;

comunicare sociala, definita fie ca expresie generala pentru a desemna toate formele de relatii sociale in care exista o participare constienta a indivizilor si grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportand o comuniune sau fuziune a constiintelor (comunicare interpersonala).

Studiul comunicarii in interiorul diverselor discipline are “fie statutul de problema subinteleasa si familiara a carei tratare implicita este suficienta, fie cel explicit, de aspect obligatoriu”[19], care nu se limiteaza doar la formularea unor concluzii secundare. Indiferent de amploarea lor rezultatele acestor studii, mai mult sau mai putin acceptate, s-au constituit totusi in contributii care au imprimat o deosebita dinamica a perspectivelor asupra comunicarii: “de la cea informationala (C. Shannon, W. Weawer, Cl. Flament, R. B. Zajonc etc.) – care a dominat inceputurile cercetarii comunicarii si care, prin semnul egal dintre comunicare si informare, a impus modelul traditional, liniar – s-a ajuns astazi la acceptarea si valorificarea complementaritatii perspectivelor. Comunicarea este abordata concomitent ca relatie (perspectiva interactionista: S. Moscovici, B. Rimé, R. Ghiglione, C. Kerbrat-Orecchione), ca actiune (perspectiva praxiologica: G. Bateson, P. Watzlawich si scoala de la Palo Alto), ca tranzactie (perspectiva pragmatica: S. Hybels, J. A. De Vito), ca act cultural (perspectiva culturala: E. T. Hall, E. Goffman)” . Exista insa si o trasatura comuna a tuturor acestor abordari: se constata ca, desi multe dintre definitiile astfel obtinute nu coincid, intrucat releva universuri diferite, totusi, termenul de comunicare, intruneste un larg consens.

Multitudinea definitiilor decurge si din complexitatea comunicarii, la fel de mare ca a fiintei umane insasi, din faptul ca procesul de comunicare a devenit universal si atotcuprinzator, intrucat traim in mijlocul unor “comunicari multiple”[21], intr-o societate in care <<“totul comunica”; societatea insasi fiind numita “de comunicare”>> .

Aspectele evidentiate ne conduc si la alte concluzii, de altfel interesante: situatiile de comunicare sunt extrem de variate si de deosebite intre ele ca urmare a imprevizibilitatii reactiilor firii umane si a faptului ca exista o mare diversitate de conexiuni intre oameni in interiorul organizarilor sociale, si ele diverse; notiunea de comunicare este polisemica; rolul important pe care il are comunicarea in lumea contemporana “indica o depasire certa, o ridicare deasupra statutului de anexa”[23] a oricarei stiinte care isi propune sa o abordeze.

Toate acestea il determina pe Denis McQuail sa constate ca “definirea comunicarii nu este usoara intrucat este o complexitate care are mai multe surse, in afara cantitatii de elemente si etape implicate si, ca atare, nu o poate acoperi o singura formula” . Aceasta dificultate, mai precizeaza autorul citat, “deriva, in primul rand din marea diversitate de evenimente sociale de care trebuie data seama si, in al doilea rand, din faptul ca evenimentele comunicative pot fi conceptualizate foarte diferit”

In consecinta, ne aflam in fata unui impas cand nu ne satisface nici “definitia precisa, dar restrictiva”, rezultat al investigarii specialistului “dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris” nici “cea cu caracter general”, intrucat este vaga, nu surprinde toate semnificatiile si nuantarile posibile, ii imprima o simplitate aparenta sau, ceea ce poate fi si mai grav, o face sa para goala de continut. Iata ca, desi termenul de comunicare “se afla pe buzele tuturora si, de aceea, pare lipsit de ascunzisuri…de indata ce incercam sa-l definim, el isi reliefeaza polivalenta si ambiguitatile'[26].

Necesitatea comunicarii

Comunicarea este o nevoie fundamentala, la fel ca aceea de a manca, a bea, astat de fundamentala, incat unele forme de tortura constau in a izola un individ intr-o celula fara a i se permite vreo comunicare sonora sau vizuala cu mediul. Ea decurge din nevoia de altul; <<nu exista suflet, oricat de stramb alcatuit care sa nu caute compania si dragostea altuia, care sa nu “supravietuiasca” prin compania si intelegerea altuia>>[27] sau, cum se exprima plastic Karl Jaspers, “Eu nu fiintez decat impreuna cu celalalt, singur nu sunt nimic”. Comunicarea este principalul factor care influenteaza sanatatea familiei si relatiile cu altii. Nu intamplator se spune ca totul din om vorbeste: fata lui, vocea lui, trupul lui, ca simpla intoarcere catre celalalt reprezinta/premerge un act de comunicare. Fara o buna comunicare, fara intelegere si respect fata de ceilalti, relatiile interpersonale sunt compromise: existam unii pentru altii si interactionam unii cu altii in masura in care comunicam, adica transmitem si primim semnale, codificam si decodificam mesaje. De aceea competenta comunicationala reprezinta o trasatura de baza a profilului psihosocial al oamenilor.

Avand in vedere cele relevate se poate spune despre comunicare ca “este fundamentala si revelatorie pentru fiinta umana, fiind singura si simpla ei modalitate de a fiinta”



1. Comunicarea reprezinta elementul indispensabil pentru functionarea optima a oricarei colectivitati umane, indiferent de natura si de marimea ei:

♦fara comunicare este de neconceput functionarea corecta a oricarui sistem social, nu ar fi posibila nici o realizare la care participa grupuri ori adevarate mase de oameni;

♦toate activitatile organizate de oameni isi au izvorul in comunicare; o societate, o institutie etc. se constituie si se mentin datorita si prin intermediul numeroaselor procese si retele de comunicare, care le dau coerenta (la fel stau lucrurile si pentru toate relatiile umane);

♦comunicarea este mijlocul principal prin care se regleaza relatiile interpersonale, se creeza si se intretine atmosfera prielnica oricarei activitati, se previn, iar cand este cazul, se detensioneaza starile conflictuale.

♦prin intermediul comunicarii se realizeaza coordonarea unitara a comportamentului organizational eficient.

schimbul continuu de mesaje genereaza unitatea de vederi si, implicit, de actiune, prin armonizarea cunostintelor privind scopurile, caile si mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativa a grupurilor sub aspect afectiv (emotional, sentimental) si motivational (opinii, interese,convingeri, atitudini);

2. Prin comunicare se exercita: cunoasterea realitatii; prognozarea evolutiei ei; luarea deciziilor; organizarea si planificarea activitatii; darea dispozitiilor; motivarea oamenilor; aprecierea oamenilor; realizarea relatiilor pe verticala si pe orizontala etc.

3. Prin intermediul comunicarii se urmareste si se realizeaza perpetuarea sistemului de valori, se formeaza noi convingeri, se consolideaza cele anterioare cu caracter pozitiv, se inlatura mentalitatile si practicile perimate;

4. Folosind tehnici de comunicare potrivite, oamenii pot fi determinati sa actioneze timp indelungat, intr-un anume fel, sa-si coordoneze actiunile in vederea atingerii obiectivelor de care depinde, in ultima instanta, viata lor, evitandu-se manifestarea fatisa a unor tensiuni grave de proportii, a unor conflicte.

Scopul si obiectivele comunicarii

Si acest aspect al comunicarii este la fel de diversificat, in cadrul domeniului operandu-se cu conceptele de scop general, scopuri si obiective ale comunicarii. Astfel, potrivit celor mai multi autori scopul general al comunicarii il reprezinta schimbarea, intrucat, ori de cate ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare, se intampla ceva care modifica relatia participantilor unul fata de celalalt sau fata de lumea exterioara. In aceasta situatie comunicarea are doua obiective fundamentale:

sa aduca la cunostinta celor interesati informatiile de care au nevoie pentru a pregati, declansa, continua, corecta, modifica, intrerupe, inceta si a relua actiunile si activitatile reclamate de indeplinirea obiectivelor;

sa convinga pe destinatarul informatiilor despre utilitatea si necesitatea actiunilor proiectate.

De Vito stabilea cinci scopuri esentiale ale comunicarii:

descoperirea personala (in timpul comunicarii invatam despre noi si despre altii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicarii sociale, care consta in raportarea la altii si in final, in propria noastra evaluare);

descoperirea lumii externe (comunicarea da o mai buna intelegere a realitatii exterioare, a obiectelor si evenimentelor);

stabilirea relatiilor cu sens (prin comunicare capatam posibilitatea de a stabili si de a mentine relatii stranse cu altii);

schimbarea atitudinilor si comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizata prin mass-media, exceleaza in schimbarea atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora);

joc si distractii (comunicarea este mijloc de a ne distra de a rade si a ne simti bine).

Autorul mentionat mai arata ca acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicarii, dar ca sunt cele mai importante, ca nu fiecare dintre ele este important, ci, mai ales, combinarea lor si, in sfarsit, aceste scopuri afecteaza atat binele personal, cat si binele altor oameni.

Cei care opereaza cu conceptul de obiective considera ca acestea pot fi

♦explicarea si insusirea unor teorii, concepte si tehnici ale comunicarii eficace, persuasive si manipulative;

♦ameliorarea imaginii de sine si dezvoltarea abilitatilor si competentelor de comunicator, moderator, mediator, negociator, orator, agent de vanzari, agent de relatii publice, manager etc.;

♦protejarea (prin cunoastere si norme de etica a comunicarii) persoanelor, grupurilor si comunitatilor umane in fata manipularii si “spalarii creierelor” (prin hipnoza, programare neuro-lingvistica, hipermediatizare, narco-analiza, falsa publicitate sau alte forme de comunicare performanta, dar abuziva).

Fara a tine seama de modul in care se comunica, Nicki Stanton[31] apreciaza ca se pot urmari si urmatoarele obiective:

♦sa fim receptati;

♦sa fim intelesi;

♦sa fim acceptati;

♦sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau atitudini).

4. Elemente si preconditii ale comunicarii

Desfasurarea proceselor de comunicare reprezinta o suscesiune de evenimente cu referire la : decizia de a transmite o semnificatie, formularea mesajului intentionat, intr-un limbaj sau cod, actul de transmitere si receptarea mesajului respectiv.

Insa, pentru ca evenimentul comunicarii sa aiba loc este necesara interactiunea, in anumite conditii, a unor elemente structurale (emitator, mesaj, limbaj sau cod, canal de transmitere, receptor) constand in[33]:

intentia de a transmite informatii si idei;

motivatia receptorului;

existenta unor persoane, obiecte, evenimente si idei care constituie subiectul (sau referentul) mesajului;

o activitate comuna a sursei si receptorului;

un limbaj suficient de comun sursei si receptorului;

♦existenta unei relatii intre sursa si receptor, care presupune o coorientare adecvata si un anumit grad de intelegere;

♦o experienta comuna a sursei si receptorului;

♦o tehnologie (canal) care sa faca posibila transmiterea mesajului;

♦un efect sau o schimbare, daca mesajul are semnificatie sau produce o reactie.

Acelasi autor mai apreciaza ca structurile comunicative pot fi anticipate si de conditii cum sunt[34]:

♦proximitatea persoanelor;

♦similaritatea (imprejurari sociale, interese, credinte, activitati);

♦apartenenta de grup.

Elementele structurale ale comunicarii sunt, de regula, configurate in modele a caror reprezentare grafica difera de la autor la autor:

mesaj

emitator canal receptor

codare decodare

zgomot

feed-back

Fig. 1 Schema comunicarii

a) Emitatorul poate fi un individ, un grup sau o entitate colectiva (ziar, corp legislativ, o organizatie formala etc.). Emitatorul poate fi si receptor (comunicarea interpersonala), insa poate fi definit si separat in sistemul de comunicare organizat formal. Aceasta dubla ipostaza intr-un context de comunicare determina ca in analizele care se fac sa se opereze cu expresia emitator - receptor.

b) Mesajul este referinta despre persoane, obiecte, evenimente si idei din ambientul emitatorului si receptorului, pe care emitatorul il transmite prin intermediul canalului la receptor.

c) Limbajul reprezinta o pluralitate de semne care au o semnificatie comuna, relativ constanta in diferite situatii pentru un numar de interpreti, care pot fi produse si combinate in anumite moduri de catre acestia. Un cod sau un sistem de semne in acest sens este alcatuit din unitati (semnale) si structuri (regulile de combinatie), iar esenta sa consta in a asocia structura de date sensibile cu structuri de semnificatie. Codificarea inseamna transpunerea gandurilor in cuvinte si formularea expresiilor pentru a transmite o interpretare in vederea obtinerii unui efect, iar decodificarea reprezinta actul simetric de a retranspune cuvintele si expresiile in emotii, sentimente, concepte, idei, atitudini, opinii si comportamente umane. Actiunea de codificare este complementara cu aceea de decodificare.

d) Canalul este 'suportul si calea pe care se transporta si se distribuie mesajul[35]'. Acesta este selectat de emitator care, de regula, foloseste in actele comunicationale mai multe canale.

e) Zgomotul (ii circumscriem parazitii si perturbatiile) este un factor de alterare a comunicarii, intrucat poate distorsiona mesajele impiedicand receptarea fidela la destinatar.

f) Receptorul este o persoana (un grup sau o audienta - public) plasata intr-un context de comunicare. Referindu-se la receptor Denis McQuail[36] apreciaza:

♦poate avea o conotatie limitata, implicand un rol pasiv, definit in termenii reactiei sau raspunsului;

♦poate fi definit in functie de asteptarile emitatorului si ca atare lipsit de autonomie, ca si cum nu ar exista in absenta emitatorului;

♦poate fi el generator de mesaje de raspuns si sa initieze procese de interpretare cu un anumit grad de autonomie.

Din schema de mai sus si explicatiile care o insotesc se intelege ca:

procesul comunicarii presupune mai mult decat un participant: pe langa un emitator, unul sau mai multi receptori potentiali;

esenta procesului: deplasarea, transferul informatiei de la un participant la celalalt;

in mod frecvent circulatia are loc in dublu sens, e bidirectionala;

alteori circulatia informatiei poate avea loc in sens unic.

5. Functiile si axiomele comunicarii

5.1. Functiile comunicarii

Stabilirea functiilor pe care le are un proces social reprezinta una din preocuparile de baza ale cercetatorilor. Comunicarea, asa cum s-a relevat deja, ca proces social fundamental, este investigata de numeroase stiinte si, ca urmare, ne confruntam cu numeroase puncte de vedere care, de regula, cuprind si referiri la functiile pe care le poate indeplini in social. Asa se explica marea diversitate de functii cu care se opereaza in comunicare, functii grupate in maniere proprii fiecarei scoli sau specialist. Astfel, in contextul retoricii a aparut prima clasificare (i se datoreaza lui Aristotel), “potrivit careia comunicarea publica, poate indeplini una din urmatoarele trei functii:

functia politica sau deliberativa, atunci cand discursul stabileste oportunitatea sau, dimpotriva, inoportunitatea unei actiuni cu caracter public;

functia forensica sau judiciara, ce consta in dovedirea justetii sau imoralitatii unor fapte deja petrecute, pe care le aproba sau incrimineaza;

functia epideictica sau demonstrativa axata pe elogierea sau blamarea unor personalitati, pe exprimarea satisfactiei fata de un eveniment favorabil, ori deplangerea urmarilor unei calamitati”[37].



In lingvistica Roman Jakobson a stabilit functiile comunicarii centrate pe elementele acesteia[38], astfel:

functia expresiva, centrata pe emitator, permite acestuia sa-si comunice impresiile, emotiile si judecatile sale asupra continutului mesajului. Mihai Dinu[39] o numeste “functia emotiva” si exemplifica manifestarea ei printr-o “suma de mijloace stilistice”, “imbibate de valori emotive”;

functia conativa, centrata pe receptor, vizeaza directionarea atentiei si interesului acestuia spre mesaj. Mai este numita persuasiva sau retorica intrucat are ca rol influentarea destinatarului in vederea obtinerii unui anumit raspuns;

functia referentiala, centrata pe referent, face trimiterea la referenti, situationali si contextuali;

functia fatica, centrata pe canal, permite stabilirea, mentinerea sau intreruperea legaturii (contactului) cu receptorul, precum si verificarea trecerii fizice a mesajului;

functia metalingvistica, centrata pe cod, se manifesta atunci este necesar sa se atraga atentia asupra codului utilizat si face posibila definirea sensului termenilor pe care receptorul nu-i cunoaste;

functia poetica, centrata pe mesaj, pune accentul pe cum se spune, adica pe incantarea provocata de rostirea sunetelor.

In conceptia autorului aceste functii coexista in fiecare comunicare, diferita fiind, de la caz la caz, ierarhia lor de importanta; este greu, mai precizeaza Jakobson, “sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie”[40]. Comentand aceasta clasificare, Mihai Dinu apreciaza ca desi “ea a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, se dovedeste perfect extrapolabila la toate modalitatile de comunicare” .

Psihologii s-au concentrat in stabilirea functiilor pe mecanismele psihice[42]. Astfel, Karl Bühler le clasifica dupa natura procesului psihic predominant, respectiv, emotional-expresiva, conativa, referential-designativa, iar A. Ombredane le ierarhizeaza de la primitiv si spontan, catre elaborat si voluntar, respectiv, afectiva, ludica, practica, reprezentativa, dialectica.

Gerard Wackenheim clasifica functiile comunicarii in raport cu individul si cu grupul:

a) in raport cu individul comunicarea are urmatoarele functii:

♦de integrare a individului in mediul sau (permite individului sa traiasca alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea);

♦de dezvaluire si autodezvaluire (prin comunicare individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poatre intelege mai bine);

♦de valorizare (comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei atragand atentia altora asupra sa, implicit afirmandu-se);

♦reglatoare a conduitei altora (comunicand cu altii un individ isi poate ameliora pozitia in cadrul grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creaza conflicte sau atmosfere destinse in tumpul unei conversatii);

♦terapeutica (comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens stand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana);

b) in raport cu grupul comunicarea are urmatoarele functii:

♦productiv eficienta (permite realizarea sarcinilor mai ales in situatia in care acestea implica un inalt grsd de cooperare intre membrii grupului, ajuta “locomotia” grupului spre atingrrea scopurilor fixate);

♦de facilitare a coeziunii grupului (prin comunicare se naste si subzista un grup; incetarea sau perturbarea ei se soldeaza fie cu moartea grupului, fie cu aparitia unor disfunctionalitati grave);

♦de valorizare a grupului (este aproape identica cu cea de la nivelul individului; prin comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica existenta);

♦rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand aceasta se degradeaza, trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic. Sociodrama este cel mai bun exemplu in sustinerea acestei finctii).

Emilian M. Dobrescu sistematizeaza functiile comunicarii stabilite de diversi autori in doua grupe, astfel:

a)♦informativa (informeaza auditoriul in probleme de actualitate sau in probleme generale);

♦de exprimare si cristalizare a opiniilor;

♦de instruire si educare;

♦de distractie, destindere, deconectare si folosire a timpului liber;

♦de convingere, integrare sociala si intarire a participarii sociale a individului;

b)♦instructiva;

♦educativa, culturalizatoare;

♦de control social;

♦de compensare, deconectare;

♦publicitara.

Alti autori considera ca functiile limbii sunt si functii ale comunicarii.

5.2. Axiomele comunicarii

In cadrul Institute of Mental Research intemeiat, in 1959, de Paul Watzlawick si Don Jackson, in cadrul renumitei Scoli de la Palo Alto, in urma studiilor intreprinse asupra proceselor de comunicare au fost formulate unele principii cu privire la comunicarea interumana. Denumirea de axiome ale comunicarii reprezinta termenul folosit pentru primele patru dintre ele de catre Paul Watzlawick, Don Jackson si J. Helmick Beavin in lucrarea “Une logique de la communication”. Mihai Dinu referindu-se la aceste principii le prezinta astfel[44]:

Axioma 1 “Comunicarea este inevitabila” sau “Non-comunicarea este imposibila”. Se considera ca omul, cat traieste, comunica in permanenta cu cei din jur, intrucat totul din el comunica ceva si orice comportament are valoare comunicativa, inclusiv tacerea.

Axioma 2: “Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai”. De exemplu daca aceleasi cuvinte sunt rostite pe tonuri diferite ele comunica lucruri diferite.

Axioma 3: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza – efect sau stimul – raspuns”. Procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei mesajele interconditionandu-se intr-o maniera complexa, cu aspect, oarecum, de cerc vicios: ceea ce transmite emitentul determina reactii ale interlocutorului, iar acestea genereaza, la randul lor, reactii ale emitentului de mesaj. Aceasta evidentiaza complexitatea si subtilitatea comunicarii, care nu se poate reduce la scheme rigidesi previzibile.

Axioma 4: “Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica”.Termenii sunt luati din cibernetica unde un sistem este considerat digital cand se opereaza cu o logica binara si analogic in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Intre axiomele 2 si 4 exista o legatura stransa: componenta informationala a comunicarii (cuvintele, de regula) e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice (stimulii non-verbali, de regula).

Axioma 5: “Comunicarea este ireversibila”. Sensul acestei axiome trebuie inteles astfel: un act de comunicare, o data ce a avut loc, declanseaza transformari si mecanisme ce nu mai pot fi date inapoi, intrucat orice revenire asupra mesajelor transmise nu mai poate anihila efectele deja produse, deoarece ne adresam altei persoane decat partenerului initial de discutie.

Axioma 6: “Comunicarea presupune raporturi de forta si implica tranzactii simetrice sau complementare”. In cazul tranzactiilor complementare intre persoanele care comunica exista intotdeauna diferente de pozitie ierarhica, indiferent de natura acesteia (statut social, pozitie economica, competenta culturala sau profesionala, forta fizica, ascendent moral, prestigiu, varsta etc.), iar stimulii si raspunsurile sunt de tipuri opuse. Posibilitatea realizarii unei egalitati veritabile intre interlocutori este un deziderat aproape imposibil de atins; sunt simetrice doar atunci cand actele comunicationale sunt de acelasi tip cu stimulii.

Axioma 7: “Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare”. Premisa de la care se pleaca este ca oamenii sunt diferiti, percep realitatea in mod diferit, au interese si scopuri diferite si, in consecinta, comunicarea dintre ei se poate ameliora numai in urma unui efort de acomodare reciproca a interlocutorilor la contextul si situatia comunicationala. In esenta, ajustarea propusa de “axioma” se refera la nevoia partenerilor de a se armoniza si sincroniza unul cu celalalt. Procesele de ajustare si acomodare sunt cu atat mai necesare atunci cand interlocutorul este mai putin cunoscut si intre “campurile” de experienta subzista deosebiri mai insemnate.

6. Tipuri (genuri) de comunicare

Comunicarea umana cunoaste numeroase tipuri sau genuri, in raport cu criteriul adoptat pentru clasificare. Aceste criterii sunt diferite in functie de autorul care realizeaza clasificarea. Astfel, Luminita Iacob[45], examinand tendintele existente in studiul comunicarii, pentru identificarea si analiza formelor pe care le imbraca acest fenomen, apreciaza ca cele mai frecvente distinctii in psihologia sociala sunt cele operate in virtutea urmatoarelor criterii:

nivelul interactiunii: comunicarea intraindividuala, comunicarea interpersonala, comunicarea in grup mic, comunicarea publica/mediatica;

finalitati: comunicarea accidentala, comunicarea consumatorie/subiectiva, comunicarea instrumentala, comunicarea defensiva, comunicarea informativa, comunicarea persuasiva, comunicarea fatica/de intretinere;

coduri utilizate: comunicarea verbala, comunicarea paraverbala, comunicarea nonverbala;

continuturi dominante: comunicarea referentiala, comunicarea operational-metodologica, comunicarea atitudinala;

suportul informational predilect: comunicarea digitala, comunicarea analogica;

nivelul si gradul feed-back-ului: comunicarea lateralizata, comunicarea nelateralizata;

raporturile dintre statutele partenerilor: comunicarea verticala, comunicarea orizontala.

In sociologie se opereaza cu alte criterii. In acest sens, edificatoare este clasificarea realizata de Emilian M. Dobrescu[46] in lucrarea Sociologia comunicarii. El propune urmatoarele criterii:

a) mijlocirea comunicarii: directa sau indirecta. Dupa canalul de comunicatie care mijloceste comunicarea poate sa existe: comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, compact discuri, telefon; comunicare video-tv (prin tv, video, tv prin cablu sau satelit, videotelefon); comunicare scrisa (carte, presa scrisa, scrisori); comunicare artistica (teatru, film, muzica, arte plastice);

b) sensul comunicarii: unilaterala sau reciproca;

Autorul combina primele patru tipuri de comunicare de la 'a' si 'b' rezultand astfel alte patru tipuri de comunicare, apreciate ca cele mai des intalnite:

♦reciproca directa (fata in fata);

reciproca indirecta sau interactiva (prin intermediul radioului, telefonului);

unilaterala directa (intr-o conferinta);

♦unilaterala indirecta (prin intermediul discului, suporturilor magnetice in miscare, filmului, scrisorii).

c) numarul receptorilor: privata sau publica; individuala sau sociala (interpersonala, interumana, de grup, de masa - cu sensuri separate pentru fiecare termen);

d) perenitatea comunicarii: verbala (efemera) sau scrisa (permanenta). In cadrul comunicarii permanente, in functie de suportul de stocare, deosebim: comunicare prin intermediul hartiei, benzii video, discului - videodiscului, computerului etc. Exista si o comunicare nonverbala, prin gestica, mimica, pantomimica;

e) tipuri aparte de comunicare:

♦comunicarea empatica (H. Pieron - o specie de comunicare afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurandu-si sentimentele; H. Sillamy - un fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul);

♦comunicarea impersonala si anonima (dupa Jean Lohisse, o comunicare in care emitatorul si chiar receptorul nu sunt clar precizati: traditiile, obiceiurile, folclorul);

comunicarea blocata produsa, dupa Mahélé Ilombi, ca urmare a limitarii accesului la informatie, considerat un drept inalienabil si fundamental al individului.

Emilian M. Dobrescu mai supune atentiei si clasificarea dupa tipurile de activitati umane propusa de J. L. Aranguren potrivit careia comunicarea poate fi: obisnuita (comuna), stiintifica si/sau tehnica, de noutati (informatii), publicitara, pedagogica, estetica (artistica), sociala, economica, politica, religioasa etc.

Autorul considera mai importante criteriile referitoare la perenitatea comunicarii si numarul receptorilor.

In filologie, Sultana Craia, referindu-se la comunicarea umana, propune alte criterii de clasificare:

a)    din perspectiva relationala

comunicarea in cadrul speciei (orizontala), care imbraca mai multe tipuri, dinspre individual spre colectiv: comunicarea intrapersonala; comunicarea interpersonala; comunicarea de grup; comunicarea de masa;

comunicarea cu transcendentul (religioasa; verticala), care pote fi: directa (credincios-divinitate) sau mediata (de un preot, un vrajitor); spontana (verbala sau mentala) sau conventionala (se rosteste o rugaciune cu forma fixa, transmisa prin traditie, oral sau/si in scris); individuala si/sau colectiva (institutionalizata); ocazionala sau regulata (ritualuri periodice, consacrate, fixate prin calendarul religios);

comunicarea cu alte specii (verticala): cu animalele; cu alte forme de viata inteligenta;

b)    din perspectiva mijloacelor



comunicarea nonverbala;

comunicarea verbala: orala si scrisa.

Aceste puncte de vedere nu epuizeza problematica tipurilor comunicarii. Sunt si alte criterii cu ajutorul carora sa se faca delimitari suficient de relevante:

dupa scopul urmarit, comunicarea poate fi cu caracter de: dispozitie, informatie, comanda, coordonare, control, motivatie;

♦dupa transformarile suferite: originare si derivate;

♦dupa frecventa utilizarii: comunicarea periodica, si comunicarea aperiodica;

♦dupa gradul de constientizare: comunicarea incidentala (o persoana emite informatia fara a avea intentia de a o face) si comunicarea expresiva (rezultat al unei stari emotionale sau motivationale, exprimand deci acea stare);

♦dupa activitatea in care este implicata: comunicare instructiva, comunicare educationala, comunicare in procesul muncii (profesionala);

♦dupa grdul de institutionalizare: comunicarea formala, comunicarea informala.

Enumerarea ar putea continua intrucat exista o mare diversitate de cai si modalitati, contexte si situatii in care se realizeaza schimbul de mesaje intre cei care comunica. Situatia relevata este consecinta acelorasi cauze semnalate in capitolul al V-lea. De altfel, ilustrativ in acest sens, este si faptul ca specialistii in comunicare nu au ajuns inca la o terminologie bine definita in ceea ce priveste notiunile utilizate. Ca urmare, se scrie si se vorbeste de categorii, tipuri, forme, modalitati, genuri de comunicare, fara o distinctie unanim acceptata a semnificatiei acestor cuvinte, semn ca autorii, fie nu se situiaza in aceleasi orizonturi interpretative, fie opereaza cu aparatul conceptual si metodologic propriu unei anume stiinte particulare sau orientari din cadrul acesteia.

Profesorul Lucian Culda, situandu-se in orizontul interpretativ procesual-organic, propune o alta clasificare a comunicarii[47]. El considera ca modalitatile de comunicare sunt in functie de specializarea procesorilor de informatii (bio-procesori si interpretori):

♦tipurile de procesare a informatiilor (bio-procesari si interpretari) genereaza doua forme de comunicare: simbolica si analitica (conceptuala), care se realizeaza in modalitati figurative, verbale si muzicale;

♦posibilitatile functionale ale procesorilor de informatii specifici oamenilor genereaza comunicarile: pragmatice, artistice, teoretice, religioase, trans-senzoriale etc.;

♦interpretorii specializati care fac posibile competentele comunicationale prin care oamenii si socio-organizarile relationeaza cu ceilalti in vederea cooperarii, pentru satisfacerea unor nevoi informationale si energetice genereaza comunicarea privata si comunicarea publica (profesionala si cetateneasca).



In lucrarea Comunicarea (Editura Algos, 2000, p.14-15) Mihai Dinu a analizat etimologia acestui cuvant

Cf. Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Algos, 2000, p.15-16

Ibidem, p.15

Constantin Noica, Rostirea filozofica romaneasca, Editura Stiintifica, 1970, p.208

Ibidem

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicarii, Ed. Humanitas, Buc., p.25

Lucien Sfez, “Tautisme”, Dictionnaire critiquie de la communication, P.U.F., Paris, 1983, p. 147

Dictionarul explicativ al limbii romane – DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p.205

Cf. Mihai Dinu, op. cit., p.8

Cf. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, 1999, p.16-17

Bernard Mièje, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, 2000, p.18

Ibidem, p. 20

Luminita Iacob, Cercetarea comunicarii astazi. In Psihologie sociala. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iasi, 1996, p.179

Ibidem, p.8

Cf. Mihai Dinu, op. cit. p.8-13

Dictionar de psihologie sociala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981, p.54

Dictionar de sociologie, Editura Babel, 1993, p.124

Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicarii, Editura Victor, Bucuresti, 1998, p.9

Luminita Iacob, op. cit. p.179

Ibidem, p.184

Lucien Sfez, op. cit., p. 147

Ibidem

Tudor Olteanu. In studiul introductiv al lucrarii Stiinta comunicarii, Editura Humanitas, Bucuresti, p.5 (autori: J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen)

Denis McQuail, op. cit. p.15

Ibidem, p.46

Mihai Dinu, op. cit. p.17

Corneliu Mircea, op. cit. p.26

Ibidem, p.25

De Vito, Human communication, New York, Harper 8, Row Publishers, 1988, p.12-14

Cf. Stefan Prutianu, Manual de comunicare si negociere in afaceri, Editura Polirom, Iasi, 2000, p.28

Nicki Stanton, Comunicarea, Societatea Stiinta si Tehnica S.A.,Bucuresti, 1995, p.32

Denis McQuail, op. cit., p.29

Ibidem, p.15

Ibidem, p.20

Stefan Prutianu, op. cit., p.40

Denis McQuail, op. cit., p.32

Mihai Dinu, op. cit. p.95

Ioan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa, Casa de Editura si Presa “SANSA” S.R.L.Bucuresti, 1996, p.19-22

Mihai Dinu, op. cit., p.96

Roman Jakobson, apud, ibidem, p.98

Ibidem, p.98

Cf. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Editura Hiperyon, Bucuresti, 1994, p.22

Emilian M. Dobrescu, op. cit. p.39

Cf. Mihai Dinu, op. cit. p.99-107

Luminita Iacob, op. cit, p.181-182

Emilian M. Dobrescu, op. cit, p.11-12, 35-36

Cf. Lucian Culda, Organizatiile, Editura Licorna, prima editie, p.161-176, a doua editie, p.186-191









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3123
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site