Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Diagnosticarea si clasificarea tulburarilor de limbaj - Limbajul si dezvoltarea lui

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic



Diagnosticarea si clasificarea tulburarilor de limbaj



Continut

Capitolul I. Caracteristica limbajului si aspectele clasificarii patologiei lui

Limbajul si dezvoltarea lui in ontogeneza

Definirea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Capitolul II. Cercetarea si terapia tulburarilor de limbaj

2.1 Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburari de limbaj

2.2 Rolul exercitiilor de respiratie in terapia tulburarilor de vorbire

Capitolul III. Partea practica

3.1 Cercetarea unui copil cu tetacism

3.2 Corectarea

Introducere

La varsta prescolara si scolara mica, limbajul capata noi valente ce ii permite copilului sa realizeze relatii complexe cu adultii si cu ceilalti copii, sa-si organizeze activitatea psihica, sa acumuleze informatii, sa insuseasca experienta sociala.

Cu ajutorul limbajului se formeaza si se organizeaza sisteme in care sunt integrate cunostintele, ceea ce contribuie si la formarea personalitatii colului. Copii cu tulburari de limbaj au aceeasi necesitate de baza in crestere si dezvoltare, dar totodata au si anumite necesitati particulare specifice, individualizate.

Actualitatea cercetarii principalelor tulburari de limbaj este fundamentata si de faptul ca de la 9 % pana la 30 % din copii de varsta prescolara si scolara mica sunt marcati de nedezvoltarea vorbirii.[8]

Cercetarile tulburarilor de limbaj sunt necesare nu numai pentru prevenirea acestor tulburari, dar si pentru adoptarea unei metodologii stiintifice in stabilirea diagnosticului diferentiat si modalitati de corectare.

O deosebita importanta in acest scop o are studierea si elaborarea unei clasificari a tulburarilor de limbaj care sa oglindeasca toate varietatile, aspectele semnificative ale acestora.

In decursul istoriei dezvoltarii logopediei cercetatorii tindeau catre o astfel de clasificare, dar si in timpul de fata problema clasificarii ramane a fi una din actualele probleme nu numai a logopediei, dar si a altor disciplini stiintifice care se preocupa de dereglarile activitatii verbale.

Complexitatea clasificarii tulburarilor de limbaj e conditionala de un sir de cauze, cea mai importanta fiind studiere insuficienta a mecanismelor vorbirii, la fel si necoincidenta parerilor expuse de diferiti autori privitor la principiile pe baza carora trebuie sa fie expusa clasificarea.

Necesitatea de a elabora o astfel de clasificare a tulburarilor de limbaj a stimulat cercetarile a mai multor savanti ca: M. Hvattev, R. Levina, L. Volcova, C. Paunescu, E. Verza s.a.

Capitolul I. Caracteristica limbajului si aspectele clasificarii patologiei lui

Limbajul si dezvoltarea lui in ontogeneza

Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezinta actul fundamental de legitimare a omului si de situare a sa pe scara evolutiei si progresului materiei vii.

Limbajul reprezinta functia de exprimare si de comunicare a gandirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identica pentru toti indivizii din aceeasi specie, in limitele unei arii determinate. Iar vorbirea la randul ei este utilizarea limbajului articulat in comunicare.

Limbajul se realizeaza prin coordonarea unitara a unui complex de sisteme aferente si eferente, el este rezultatul activitatii organelor de coordonare, care receptioneaza din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifreaza continutul semantic si, pe baza acestora, elaboreaza semnale verbale inteligibile.

Insusirea limbajului este o activitate care presupune efort indelungat din partea individului.

Copilul se naste intr-o baie lingvistica mai ,,calda” sau mai ,,rece”, mai ,,larga” sau mai ,,stramta” pe care o fructifica si o valorifica ajutat sau nu de adultii din jur. Aceasta se realizeaza in etape si faze dificile pe care copilul nu le resimte ca atare. [4,pag.169]

Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul in insusirea vorbirii:

La prima etapa – prefonetica- copilul este lipsit nu numai de vorbirea activa, ci si de capacitatea de intelegere a vorbirii, chiar de diferentierea a sunetelor.

La a doua etapa apare capacitatea de diferentiere a fonemelor celor mai departate si mai contrastate, in schimb lipseste capacitatea de diferentiere a sunetelor apropiate. Pronuntia copilului este gresita, alterata. El nu este capabil nici sa distinga pronuntia corecta sau incorecta a persoanelor din jur, nici sa observe particularitatile vorbirii proprii.

In a treia etapa intervin mutatii hotaratoare. Copilul incepe sa auda sunetele vorbirii in conformitate cu trasaturile lor fonematice. El recunoaste cuvintele pronuntate gresit si este capabil sa faca distinctie intre o pronuntie corecta si una gresita. Vorbirea lui se mentine inca incorecta, dar apar unele sunete intermediare intre sunetele pronuntate de copil si cele pronuntate de adult.

In etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totusi copilul nu a depasit complet forma anterioara si el continua sa perceapa gresit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activa ajunge la un nivel de corectitudine aproape completa.

In etapa a cincea procesul dezvoltarii fonematice se desavarseste. Copilul aude si vorbeste corect. El isi formeaza imagini auditive fine si diferentiate atat ale cuvintelor cat si ale sunetelor distincte.

Iar acum vom descrie procesul evolutiei limbajului in etape cronologice.

In privinta articularii sunetelor pana la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia – Sanchez I.N. 1995).

I intre 0 - 6 luni – etapa vocalizarii primare, sunetele emise dobandind o usoara valoare de semnalizare, la inceput intamplatoare.

II intre 6- 10 luni – etapa ganguritului, cand vocalizarile se organizeaza partial in seturi respective de sunete; ele au o functie de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioara.

III intre 10 luni – 12,15 luni – etapa lalatiunii in care aceste seturi repetative se organizeaza mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversatie prin care copilul tinde sa imita ceea ce aude in jurul sau (fara semnificatie pentru el).

IV in jurul varstei de 12-15 luni - debuteaza etapa primelor cuvinte. Initial se produc vocalizari combinate cu lalatiuni sub forma similara a cuvintelor pentru ca mai apoi sa apara un ,,sambure” de cuvant propriu – zis. Aceasta este etapa cruciala pentru progresul ulterior al copilului in asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvant in sine, ci un element, caruia atribuindu-se o anumita semnificatie ajunge sa indeplineasca o functie ca atare.

M. Cohen distinge 4 etape in evolutia limbaj infantil:

I intre 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).

II intre 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.

III intre 18-36 luni - prezenta primelor sinteze, perfectionate treptat.

IV dupa 36 luni – prezenta formelor gramaticale specifice adultului.

Dezvoltarea pronuntiei sunetelor se bazeaza pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezinta perioada sunetelor pseudoverbale. Spre varsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele” compuse din cateva silabe. De la 7 – 18 luni nu fonemele au semnificatie, ci intonatia, ritmul, abia dupa aceasta – conturul general al cuvantului.

La 1,5 ani limbajul copilului consta din cuvinte cu caracter instabil al continutului sonor si uneori cu reductia cuvantului pana la o silaba. Mai constante cuvintele devin spre varsta de 2 ani. In aceasta perioada copilul trece de la cuvinte primitive si imitari de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.

Primele consoane pe care incep sa le pronunte corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunta liber sunetele palato – lingvale anterioare si posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunta sunetele z, s, j, h, l, r.

Asimilarea sau dezvoltarea simtului sintactic: ,,a aptitudinilor, gramaticale” reprezinta o directie sincrona de dezvoltare esentiala a limbajului copilului.

Se poate sesiza o cronologie specifica a evolutiei sintactice a micului ,,ucenic” in ale vorbirii. Mai intai apar substantivele in vorbirea copilului apoi verbele si mai apoi adjectivele si adverbele (V. Stern).

M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfasurata:

I stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu frecventa mare: interogare prin intonare si accent pe ultima silaba (ma-ma).

II stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. + negatie (exemplu: ,,tata, nu”); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: ,,mama, unde”); interogatie mai clara.

III stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negatia + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.; nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propozitii si primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.

IV stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propozitionale, desi uneori eliptice si partial in dezacord gramatical.

V stadiu (3 –3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica si lega intre ele.

VI stadiu (3,2 – 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la constientizarea erorilor si la autocorectie. Insusirea cliseelor verbale corecte.

VII stadiu (peste 4,6 ani) – structuri inlantuite in discurs, desi acesta nu este lung si mai are greseli de logica si succesiune; copilul este capabil de inserierea a 3-5 propozitii.

In ceea ce priveste evolutia lexicului infantil Emil Verza releva urmatoarele performante ale copilului normal, care (1983):

la aproximativ 1 an poseda 100 cuvinte.

la circa 3 ani poseda intre 400 – 1000 cuvinte.

la 6 – 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500 cuvinte dintre care 800 active.

la 10 – 11 ani, in clasa a IV, lexicul se ridica la 4000 – 4500 cuvinte din care 1500 – 1700 sunt active.

Varsta intre 2 si 5 ani este cea mai favorabila pentru dezvoltarea vorbirii. In perioada aceasta se desfasoara mai bine activitatea practica de instruire verbala si cu o pondere mai mare se dezvolta aparatul central si periferic al vorbirii. Anume in perioada aceasta de varsta trebuie sa fie dezvoltata vorbirea la copii, deoarece mai tarziu acest lucru este mai greu de realizat. La varsta de 6 –7 ani copii poseda bazele vorbirii orale externe, insa fara o instruire speciala la ei nu se pot forma deprinderi de vorbire scrisa, deoarece aceasta functie este limitata de dezvoltarea insuficienta a mecanismelor de limbaj scris.

Procesul de insusire a citit – scrisului, in cadrul caruia se dezvolta reprezentarea precisa a componentei cuvantului, copilul formandu-si priceperea de o analiza fiecare sunet din cuvant si a-l deosebi de celelalte sunete, influenteaza perceperea fina si constienta a laturii fonetice a vorbirii.

In toate etapele dezvoltarii copilului vorbirea exercita o influenta uriasa asupra formarii tuturor proceselor psihice si joaca un rol de seama in reglarea comportamentului si activitatii acestuia.

Definirea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Insusirea limbajului este o activitate care presupune un efort indelungat din partea individului. Aceasta este pentru ca tehnica de receptionare si de exprimare a comunicarii este una din cele mai complicate priceperi omenesti. Tinandu-se cont de dificultatile coordonarii miscarilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator un anumit procent al semenilor nostri nu reusesc sa stapaneasca tehnica vorbirii, de aceea prezinta tulburari de limbaj.

Tulburari de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale, si de particularitatile psihofiziologice de varsta (unii oameni vorbesc nuantat, expresiv, altii au o vorbire mai putin inteligibila, obositoare, prea soptita). Este absolut necesar sa se faca o delimitare precisa intre particularitatile individuale ale limbajului si tulburarile de limbaj. Primul indiciu pe baza caruia putem suspecta un copil ca avand tulburari este frecventa mult mai mare a dificultatilor de exprimare fata de posibilitatile medii pentru varsta lui. In acest sens tulburarile in vorbire trebuie sa fie tratate cat mai timpuriu dupa aparitia lor.

In categoria tulburarilor de limbaj se cuprind toate deficientele de intelegere si exprimare orala, de scriere si citire, de mimica si articulare; stau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se rasfrange negativ asupra emisiei ori a perceptiei limbajului.

,,Prin tulburarile de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii cat si al perceperii, incepand de la reglarea diferitor componente ale cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa” (M. Gutu 1975).

Ursula Schiopu propune o astfel de definire a tulburarilor de limbaj. Comunicarea verbala depinde de trei functii: (Pichon):

Functia apetitiva – a vrea sa vorbesti;

Functia ordonatoare pentru a asimila si a organiza sistemul de semne folosit de cei din jur;

Functia de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul cuvantului vorbit sau scris.

Tulburarile de limbaj rezulta din impiedicarea uneia din cele trei functii, fapt ce determina o tulburare particulara caracteristica.

Tulburarile functiilor apetitive: mutismul (.total sau selectiv si tulburari cauzate de intarzierea dezvoltarii acestei functii, pot fi mai frecvente la copii.)

Tulburarile functiilor ordinatoare se exprima prin intarzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de tipul balbaielii.

Tulburarile functiei de realizare (anomalii sale leziuni ,,instrumentale”, senzoriale sau motrice) se obiectiveaza in dislalii, dizartrii si alte tulburari de articulare sau deficiente de pronuntie.[9, pag.708]

In primele etape de constituire a logopediei ca stiinta ea nu dispunea de propria clasificare a tulburarilor de limbaj, deoarece era profund influentata de succesele dezvoltarii medicinei in Europa sec. XIX –XX.

Una din primele clasificari a fost inaintata de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglari, le-a sistematizat si a reglementat terminologia. Aceasta clasificare a stat la baza multor modificari in lucrarile cercetatorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltusevschii, G. Guttman, A. Fresels, S. Dobrogaev.[10,pag.44]

In cadrul acestor clasificari erau foarte multe asemanari: atitudinea clinica, completata cu criterii etiopatogenetici, legatura diverselor tipuri de tulburari cu forme de boli (in acest caz tulburarile de limbaj erau socotite ca un simptom al bolii), la fel si limba descrierii, caci se foloseau termenii latini si grecesti.

Nici un autor n-a reusit consecutiv sa intemeieze o clasificare bazata pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a aparut o necoincidenta atat in nomenclatura felurilor si formelor tulburari de limbaj, cat si in folosirea termenilor. Unele si aceleasi dereglari erau numite cu diferiti termeni si invers, diferite dereglari erau notate cu acelasi termen. Atat contradictiile intre clasificarile separate, cat si in cadrul uneia si aceleasi clasificari au inceput sa se manifeste pe fonul realizarii stiintelor fundamentale si aplicate ale sec. XX: fiziologia activitatii S.N., psihologia, lingvistica, medicina, pedagogia. Logopedia nu a ramas in afara acestei tendinte. In clasificarea clinica s-au introdus corective in rezultatul carora s-au schimbat simtitor parerile despre diversele feluri de tulburari atribuite unei singure forme, semnificativ s-a intregit caracteristica plina de continut a tulburarile de limbaj. [10, pag.44]

Cauzele tulburarile de limbaj sunt destul de variate incepand cu unele anomalii anatomo – fiziologice ale SNC ori nesincronizari in functionarea segmentelor aferente – eferente ect si terminand cu imitarea unor metode neadecvate de educatie etc. Tulburarile de limbaj sunt consecinta actiunii simultane sau succesive a mai multor factori care actioneaza in diferite perioade de dezvoltare a copilului:

per. intrauterina;

in momentul nasterii;

in primii ani de viata.

In prezent in literatura de specialitate exista mai multe incercari de clasificare a tulburarilor de limbaj in functie de varietatea criteriilor.

Constantin Paunescu (1966) diferentiaza trei mari categorii de sindroame:

a)        Sindromul dismaturativ manifestat prin intarzierea simpla in aparitia si dezvoltarea vorbirii: dislexia de evolutie, balbaiala fiziologica, dislexia – disgrafia de evolutie.

b)       Sindroamele extrinseci limbajului si vorbirii, dislalia, disartria, disritmia – balbaiala, tahilalia, bradilalia.

c)        Sindroame intrinseci limbajului si vorbirii comportand tulburarile elaborarii ideationale a limbajului si grupand sindromul dezintegrativ sau disfazia si sindromul dezintegrativ sau afazia.

In logopedie se folosesc patru tipuri de clasificari a tulburari de limbaj:

I.            Clasificarea clinico – pedagogica;

II.         Clasificarea psihologo – pedagogica;

III.       Clasificarea pedagogica;

IV.      Clasificarea logopedica.

I.            Clasificarea clinico – pedagogica.

Aceasta clasificare se bazeaza pe traditionala legatura a logopediei cu medicina si este orientata spre corectarea defectelor vorbirii, spre cultivarea atitudinii diferentiate catre lichidarea lor si e indreptata spre aprecierea maxima a tipurilor si formelor de tulburari.

Ea se orienteaza asupra unui ansamblu de criterii psiholingvistici si clinici.



Rolul conducator ii revine criteriilor psiholingvistici:

dereglarea formei limbajului (oral, scris).

dereglarea felului de activitate verbala corespunzator fiecarei forme (pentru cea orala – dereglarea vorbirii si intelegerii, pentru cea scrisa – dereglarea scrierii si citirii).

dereglarea etapei de aparitie si percepere a vorbirii.

dereglarea operatiilor care realizeaza indeplinirea insarcinarilor la o etapa sau la alta a procesului de aparitie si de perceptie a vorbirii.

dereglarea mijloacelor de indeplinire a insarcinarilor.

Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare si sunt orientate spre lamurirea functiei substratului anatomo-fiziologic, dereglarii lui si aparitiei cauzelor.

Dintre acestea evidentiem:

  1. factori care au conditionat la aparitia tulburarilor (biologici sau speciali)
  2. in baza carui fon se dezvolta tulburarea (organic sau functional).
  3. in care zona a sistemelor verbale e localizata tulburarea (centrala sau periferica).
  4. nivelul de tulburare a aparatului central sau periferic al vorbirii.
  5. timpul aparitiei.

Felurile tulburari de limbaj numite in clasificarea clinico – pedagogica:

Tulburari de limbaj

Oral Scris

Tulburari a partii expresive Polimorfe

disfonia    alalia    alexia

bradilalia,    afazia    dislexia

tahilalia.    agrafia

dislalia,    disgrafia

rinolalia

dizartria

II.         Clasificarea psihologo- pedagogica (Levina R.E.)

Aceasta clasificare se bazeaza pe selectarea semnelor deficientilor verbali, care sunt importante in realizarea procesului instructiv – educativ al elevilor.

Pentru aceasta e necesar de a gasi manifestari comune ale defectului in cadrul diferitor forme ale tulburarilor de limbaj. Pe baza criteriilor psihologici si lingvistici se evidentiaza:

v     Componenti structurali ai limbajului (latura fonetica, vocabularul, structura gramaticala);

v     Aspectele functionale ale vorbiri;

v     Intercalarea formelor de limbaj (oral si scris)

Tulburarile limbajului

1. Tulburarea mijloacelor de comunicare:

o           Fonetice, fonetico-fonematice;

o           Nedezvoltarea generatiei a vorbirii;

o           Tulburarea generala a vorbirii;

Tulburarea in intrebuintarea mijloacelor de comunicare:

Balbaiala

III. Clasificarea pedagogica

Majoritatea copiilor catre momentul instruirii in scoala poseda latura fonetica verbala, au un vocabular bogat si au capacitatea de a alcatui propozitii corecte din punct de vedere gramatical.

Insa procesul de insusire a limbii nu la toti are loc la fel. Tulburarile limbajului sunt diverse.

In conformitate cu atitudinea pedagogica tulburari de limbaj pot fi clasificate in trei grupe.

Grupa - tulburari fonetice a limbajului. Esenta lor consta in aceea ca, la logopat sub influenta diverselor cauze se formeaza si se intareste o articulare schimonosita.

Grupa – tulburarile fonetico – fonematice. Ele se exprima prin aceea ca, copilul nu numai pronunta defectuos unele sau alte sunete, dar si insuficient le deosebeste, nu sesizeaza deosebirea acustica si articulatorie a sunetelor opozitionale. Aceasta conditioneaza la aceea ca ei nu cunosc structura fonetica a cuvintelor si comit greseli specifice in cadrul actului scris.

Grupa – tulburarea globala de limbaj. Ea se manifesta prin aceea ca, tulburarea se extinde atat in latura sonora cat si in cea semantica. Nedezvoltarea generala a vorbirii are o diversa exprimare – de la lipsa totala a vorbirii pana la forme usoare ale tulburarii limbajului cu elemente ale nedezvoltarii laturilor: fonetice, fonetico-fonematice si lexico – gramaticale.

Tulburarile limbajului

Tulburari fonetice Tulburari fonetico-fonematice Tulburarea globala de limbaj

IV.Clasificarea logopedica

Criteriile in functie de care se clasifica tulburari de limbaj (Gutu M. 1978):

a.       Criteriul anatomo- fiziologic:

Tulburari ale analizatorului verbomotor, verboauditiv;

Tulburari centrale sau periferice;

Tulburari organice sau functionale.

b.      Criteriul structurii lingvistice afectate:

Tulburari de voce;

Tulburari de ritm si fluenta;

Tulburari ale structurii fonetico – fonematice;

Tulburari complexe lexico-grmaticale;

Tulburari ale limbajului scris.

c.       Criteriul periodizarii, in functie de aparitia tulburarilor de limbaj

Perioada preverbala (pana la 2 ani);

Perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);

Perioada verbala (peste 6 ani).

d.      Criteriul psihologic

Gradul de dezvoltare a functiei comunicative a limbajului;

Devieri de conduita si tulburari de personalitate.

Tabloul tulburarilor de limbaj este urmatorul (E. Verza 1982):

A.    Tulburari de pronuntie.

dislalia;

rinolalia;

dizartria.

B.         Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii:

balbaiala;

logoneuroza;

tahilalia;

bradilalia;

aftongia;

tulburari pe baza de coreie.

C.     Tulburari de voce:

afonia;

disfonia;

fonastenia.

D.    Tulburari ale limbajului citit – scris:

dislexia – disgrafia;

alexia – agrafia.

E.     Tulburari polimorfe de limbaj:

alalia;

afazia.

F.      Tulburari de dezvoltare a limbajului:

mutism psihogen;

intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii.

G.    Tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice:

dislogii;

ecolalii;

jargonofazii;



bradifazii s.a.

Tulburarile de articulatie sau pronuntie.

Aceasta categorie are frecventa cea mai mare in special la copii prescolari si scolarii mici. Prin existenta tulburarilor respective se creeaza dificultati in emiterea cuvintelor, propozitiilor si intelegerea celor enuntate. Adeseori, ele se transpun in limbajul scris – citit, ceea ce ingreuneaza formarea deprinderilor grafo-lexice. Dintre aceste tulburari semnificative sunt:

dislalia;

rinolalia;

dizartria.

Dislalia este cea mai raspandita forma a tulburarilor de limbaj (de la grece ,,dis”- dificil si ,,lalein” – vorbire) a fost introdus in literatura de specialitate de R. L. Schulthess, in 1830. Acest termen defineste ,,o tulburare de limbaj caracterizata prin incapacitatea partiala sau totala de a emite si de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau in combinatii fluente ale vorbirii (M. Gutu 1975).

Emil Verza defineste dislalia ca o tulburare de articulatie - pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor.

Dizartria (,,dis” – greu ,,arthrom” – articulatie) este cea mai grava dintre tulburarile de pronuntie si este cauzata de afectiunea cailor centrale si a nucleilor nervilor care participa la articularea. Ea se caracterizeaza printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o rezonanta, nazala si pronuntie neclara. Dat fiind originea sa ea se mai numeste si dislalia centrala.

Ea nu afecteaza vorbirea in general, ci doar partea ei instrumentala . Si la tulburarile articulatorii se adauga si cele respiratorie si de fonatie.

Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino”-nas, ,,lalie”– vorbire), insemnand vorbire pe nas. Este o forma a dislaliei la baza careia stau o serie de modificari anatomice sau malformatii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, limba, palatul dur, palatul moale, care provoaca rezonanta sunetelor si a vocii.

Tulburari de ritm si fluenta

Acestea sunt tot tulburari ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decat tulburari de pronuntie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seama prin efectele negative ce le au asupra personalitatii si comportamentul persoanei.

Balbaiala este o tulburare de vorbire de origine centrala functionala, favorizata de o stare de receptivitate patologica a regiunilor care participa la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se refera la tulburari spastice de vorbire in care sunt afectate fluenta si ritmul vorbirii. Se manifesta prin repetarea unor silabe, sunete la inceputul sau la mijlocul cuvintelor si propozitiilor, sau prin repetarea unor cuvinte cu pauze exagerate in desfasurarea vorbirii ca urmare a aparitiei spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive.

Logoneuroza este strans legata de balbaiala, atat prin natura, cat si prin forma sa. Din punct de vedere simptomatologic ele sunt foarte asemanatoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza este mai accentuata decat balbaiala, care apoi se poate transforma in logoneuroza, in urma aparitiei unui fond nevrotic, ca urmare a constientizarii handicapului.

Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) este o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii care consta intr-o vorbire prea accelerata. In cazul vorbirii tahilalice tulburarile lexico-gramaticale sunt reduse, cu exceptia formelor grave.

Bradilalia (,,bradys” – incet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburari de ritm si fluenta ce consta intr-o vorbire anormal de lenta, cu intervale mari intre cuvinte, greu de urmarit.

Bradilalicii vorbesc foarte rar, incet abia deschid gura. Pronuntia sunetelor este neclara, confuza, iar articularea incompleta.

Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemanatoare balbaielii, datorata aparitiei unui spasm tonic de lunga durata la nivelul muschilor limbii. Deoarece a fost observata mai ales la balbaiti, este apreciata ca fiind un simptom al balbaielii, dar poate aparea si in afara acestei tulburari.

Tulburari de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic) determinata de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifesta concomitent cu producerea vorbirii.

Tulburari de voce.

In timp ce tulburarile de ritm afecteaza cadenta vorbirii, tulburarile vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor referitoare la intensitatea, inaltimea, timbrul si rezonanta sunetului.

Principalele forme ale tulburari de voce:

1.afonia;

2. disfonia;

3. fonastenia.

Afonia este cea mai grava tulburare de voce. Ea apare in imbolnavirile acute si cronice ale laringelui cum sunt parezele muschilor sau procese inflamatorii. Vocea, in astfel de situatii, daca nu dispare complet, se produce numai in soapta, din cauza nevibrarii coardelor vocale. Initial vocea se manifesta prin raguseala, scaderea in intensitate, soptirea ca in final sa dispara complet.

Disfonia – lipsa partiala a vocii. Ea apare in urma tulburarilor partiale ale muschilor laringelui, ai coardelor vocale si a anomaliilor constituite prin noduli bucali si polipi. In aceasta situatie vocea este falsa, bitonala, monotana, nazala, tusita, scazuta in intensitate, timbru inegal. Fonastenia este o tulburare a vocii de obicei functionala, gradul ei variand de la o desfonie neinsemnata pana la o afonie totala. Ea se caracterizeaza prin scaderea intensitatii vocii, pierderea calitatilor muzicale, tremurul si oboseala rapida a vocii. Este determinata de folosirea incorecta si abuziva a vocii si de laringite.

Tulburari ale limbajului citit-scris

Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate partiala sau persistenta a insusirii citit – scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferentiate care sa permita identificarea grafemelor in citire si identitatea grafemelor in scriere. Ea se manifesta prin aparitia unor frecvente confuzii intre grafemele asemanatoare, inversiuni, adaugiri si substituiri de cuvinte, deformari de grafeme, plasarea defectuoasa a grafemelor in spatiul paginii neintelegerea completa a celor citite sau scrise , lipsa de coerenta logica in scris. Tulburarile scrisului sunt mai frecvente si determina mai multe dificultati decat cele ale cititului. Aceste manifestari sunt mult mai frecvente la copii deficienti, in special la cei cu dubla sau polideficienta. Alexia – agrafia sunt tulburari grave ale citit – scrisului produse de leziuni cerebrale ori de insuficienta de dezvoltare a sistemelor cerebrale. Alexia constituie imposibilitatea insusirii si intelegerii limbajului citit. In functie de gradul tulburarilor se asociaza des cu agnozia simbolurilor grafice. In functie de gradul tulburarilor gnozice alexia poate fi:

Frazelor – nerecunoasterea legaturilor dintre cuvinte si a semnificatiei acestora in contextul frazei, subiectii citesc cuvintele izolate.

Verbala – imposibilitatea intelegerii cuvintelor.

Silabica – imposibilitatea intelegerii silabelor

Literala – imposibilitatea recunoasterii literelor

Cifrelor – imposibilitatea recunoasterea cifrelor.

Agrafia consta in imposibilitatea de a comunica prin scris in mod lizibil, independent de nivelul mintal. Agrafia poate sa fie asociata sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi innascuta sau dobandita. Se datoreaza unor disfunctii din emisfera stanga. Poate lua forme diferite in functie de particularitati, putand fi optica apraxica, kinestezica, pura ect.[1. Pag.94]

Tulburari polimorfe de limbaj.

Aceasta categorie cuprinde tulburari de maxima gravitate, cu implicatii complexe negative nu numai in comunicare si relationarea cu cei din jur, dar si in evolutia psihica a logopatilor.

Aceste tulburari cuprind:

A.    alalia;

B.     afazia.

Alalia (greces. ,,alalos” – fara vorbire mutenie) – consta in incapacitatea subiectului de a-si folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; in unele cazuri usoare pot fi emise anumite sunete si cuvinte simple. Este afectata atat latura expresiva a vorbirii, cat si partial, cea impresiva.

Afazia consta in pierderea partiala sau totala a capacitatii de comunicare orala si scrisa datorita unor accidente cerebrale. Apare mai des la adulti si batrani, fiind produsa de leziuni vasculare

Tulburari de dezvoltare a limbajului

Dintre acestea ne referim la doua categorii de handicapuri:

Mutismul

Intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii.

Mutismul se afla la granita dintre neuropsihiatrie si logopedie. El se manifesta prin refuzul partial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar in forme grave, acest refuz se extinde asupra intelesului mediului inconjurator. Este vorba de instalarea unei inhibitii totale, in anumite conditii a capacitatii de exprimare verbala desi copilul poseda limbajul, datorita unei blocari emotionale grave. Desi nu comunica, copii cu mutism inteleg vorbirea si nu manifesta deficiente intelectuale.

Mutismul este un fenomen complex impunand si un atasament complex: psihoterapeutic, logopedic, pedagogic, medical.[1, pag.119]

Intarzieri in dezvoltarea generala a vorbirii se pot intalni la acei subiecti care nu reusesc sa atinga nivelul de evolutie a limbajului conform varstei. De obicei ele exista ca fenomene secundare in cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestatie si de sine stator. Apare inainte de 5 ani.[5, pag.83]

Tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice

Aceasta categorie are in componenta o serie de tulburari relativ asemanatoare prin forma de manifestare si prin efectele negative in exprimarea continutului ideativ:

Dislogii;

Ecolalii;

Jargonofazii;

Bradifazii. s.a.

Caracteristic pentru toate sunt, asadar, dereglarile generale in formulare, expresie verbala deficitara si reducerea cantitativa a intelegerii comunicarii. Fenomenele de logoree si de exprimare incorecta sunt foarte active la aceasta categorie de handicapati, avand in vedere ca dereglarile verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfunctiilor psihice generale.

Capitolul II. Cercetarea si terapia tulburarilor de limbaj

Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburari de limbaj

Cercetarea dezvoltarii verbale a copiilor de varsta prescolara presupune

evidentierea deprinderilor de vorbire de legatura; volumul vocabularului activ si

pasiv; nivelul oformarii laturii gramaticale a vorbirii; deprinderile de exprimare,

auzul fonematic si perceptia auditiva.

Pentru cercetarea cunostintelor verbale N.P. Coguroba recomanda de atras atentie

la cunostinte despre culoare, forma, marime; capacitatea de-a se orienta in spatiu;

activitatea constructiva, cunostinte elementare matematice.

Scopul cercetarii – de gasit de ce surse verbale se foloseste copilul in vorbire, imita

sau nu maturii, cum raspunde la intrebari (prin imitatie, cuvinte izolate, constructii

din cuvinte, sau fraze), se adreseaza cu rugaminti, atentie se acorda la capacitatea

lui de lucru, de concentrare, interes pentru activitate, acorda atentie vorbirii

maturilor.

Cercetarea se petrece in situatii obisnuite pentru copil: la activitati, in timpul

jocului, plimbari cu parintii.

Pentru inceperea cercetarii copilului este necesar de-a avea date despre starea fizica

a auzului, intelectului (dupa datele specialistilor), de cunscut cu datele din

dezvoltarea verbala timpurie (cand au aparut primele cuvinte, propozitii, vorbirea

dezvoltata).

Primele impresii despre copil logopedul si le face conversand cu el. Intrebarile

pentru discutie se aleg tinand cont de varsta si calitatile individuale a copiilor. Mai

intai de toate ei trebuie sa fie indreptate asupra delimitarii deprinderilor de

orientare in mediul inconjurator (despre copil, despre familia lui, despre gradinita,

prieteni, jucarii,).

In procesul conversatie se observa, cat de repede intra in contact copilul, are sau nu

vorbirea din fraze simple sau vorbeste numai cu cuvinte separate.

In timpul conversatiei se poate de observat daca corect sunt folosite formele

gramaticale, volumul si pronuntia sunetelor. Se recomanda de folosit teme ce sunt

cunoscute copilului.

La privirea imaginilor se dau intrebari pentru a putea evidentia volumul

vocabularului activ si pasiv. (T.B. Filiceva).

N.P. Cogurova propune urmatoarele conditii pentru cercetare:

Selectarea cantitatii materialului – pentru a se putea alege in dependenta de

pregatirea copilului (culoarea – ea trebuie sa fie prezentata de 2 obiecte, forma in 2

exemplare).

O conditie foarte importanta este stabilirea contactului emotional pozitiv, a

logopedului cu copilul.

Cercetarea dezvoltarii - se dezvolta cu evidenta cunostintelor exprimate prin

vorbirea activa, apoi se cerceteaza vorbirea pasiva coordonarea vizuala a

obiectelor cu imaginea vizuala.

Toata cercetarea se conduce pe principiu de la simplu la compus.

In cercetare trebuie sa observam daca copii folosesc adjective, adverbe, corect

foloseste numarul si cazul (W.A. Circhina 1987).

Cercetarea trebuie de petrecut intr-o forma interesanta, atractiva, atractiva pentru

copii.

Pentru cercetarea pronuntiei Feliciova propune urmatoarea ierarhie: sunete, silabe,

cuvinte si propozitii simple.

La cercetarea si motorico generala si fina (cum merge, deprinderi de

autodeservire, sa lege o funda, impleteasca o cosita).

Rolul exercitiilor de respiratie in terapia tulburarilor de vorbire

Formarea unei articulatii clare si precise reprezinta o cerinta de baza in

dezvoltarea si perfectionarea vorbirii. Fiindca artticularea sunetelor se bazeaza in

primul rand pe utilizarea corecta a respiratiei cat si pe precizia miscarilor de pronuntare sub controlul permanent al propiului auz prin exercitii se va urmari :
* educarea respiratiei;
* educarea miscarilor articulatorii;
* educarea pronuntiei corecte a sunetelor;
* educarea auzului fonematic.

Educarea respiratiei

Aparatul respirator, pe langa functia de a asigura schimbarile gazoase necesare intretinerii vietii, are un rol hotarator si in actul vorbirii. In timpul EXPIRATIEI suflul atinge corzile vocale aflate in pozitie fonica si prin subordonarea acesteia se produce sunetul .Deci, studiul miscarilor respiratorii si indepartarea dereglarilor lor ocupa un rol primordial in educarea vorbirii. Patrunderea si expulzarea aerului din plamani se face prin modificarile dimensiunile cutiei toracice:
- in cursul inspiratiei,cantitatea toracica este marita pe plan vertical,anteroposterior si transversal;aceasta dilatare este determinata de coborarea muschiului diafragmei.
- in cursul expiratiei, procesul este invers,muschii abdomenului se contracta odata cu ridicarea diafragmei.

Exercitii de respiratie neverbala

Constituie o etapa premergatoare pentru respiratia verbala. Realizarea acestor exercitii impune respectarea unor norme igienice:
- efectuarea lor se realizeaza in camere aerisite sau chiar in curte;
- eficientta lor este mai ridicata daca se realizeaza la inceputul primei ore sau chiar pe parcursul activitatilor in momentul instalarii oboselii copiilor;
- selectia judicioasa a exercitiilor astfel incat efectuarea lor sa fortifice musculatura abdominala,a toracelui si a gatului.




Exercitii :


1. Inspiratii adanci urmate de expiratii puternice si prelungite, fiind insotite de miscari de extensie a coloanei vertebrale prin aplecare in spate a trunchiului si ridicarea bratelor si miscari care micsoreaza cavitatea toracica sustinuta de aplecarea in fata a corpului si a mainilor;
2. Exercitii de suflat;
3. Jocuri de emitere a unor sunete onomatopeice insotite de miscari ca imitarea fasaitului frunzelor (sss)sau a vantului (sss).

Exercitii non-verbale

In faza initiala exercitiile se realizeaza in pozitie orizontala, copilul stand intins, apoi pe verticala, in picioare si pe scaun.
1. unul dintre primele exercitii pot fi executate astfel:
- in faza de inspiratie copilul trage adanc aer in piept ,cutia toracica se mareste ca volum, iar muschii abdomenului se contracta, apasand cavitatea abdominala.
- faza de expiratie se face prin ingustarea cavitatii toracice si relaxarea (marirea) cavitatii abdominale.
Pentru ca copilul sa constientizeze aceste miscari i se recomanda sa puna o mana pe piept si una pe abdomen, logopedul putand sa exemplifice.
Exercitiile continua sub forma de joc, pe baza unor comenzi, la bataia din palme:
- pentru inspiratie numaram pana la 5, la expiratie numaram pana la 8;
- intre expiratie si inspiratie copilul va trebui sa isi tina cateva momente aerul an plamani
2. Din pozitia in picioare cu mainile pe solduri se vor efectua doua sarituri ca mingea in timpul carora se vor face doua miscari de inspiratie.
In continuare ,pe urmatoarele doua sarituri se va tine respiratia, iar pe alte doua sarituri se va realiza expiratia.
3. Pentru stabilirea ritmului, pe fiecare doua batai din palme se executa o componenta a ciclului respirator (inspiratie, retinerea aerului, expiratie).
4. Variatia ritmului respirator, care se vor alterna pe cicluri cu durata diferita; importanta in reglarea respiratiei conform cerintelor diverselor situatii.
Jocul se numeste 'Pleaca trenul de la la ' . Acesta incepe cu o miscare de brate, cu coatele indoite pe langa corp, in timp ce pe fiecare miscare de brat se executa o miscare de respiratie (o inspiratie sau expiratie). In a doua faza a jocului se accelereaza miscarile mainilor pe langa corp, accelerarea insotita si de miscarile de respiratie al caror ritm va creste. (faza numita mersul trenului). In a treia faza, trenul se apropie de gara, ce simbolic e reprezentata prin incetinirea treptata a miscarilor mainilor si ritmului respirator.
5. Exercitii de inspir pe nas si expir pe gura ,insotite de miscari ale bratelor, ridicarea lor in unghi de 90 grade fata de corp, pauza respiratorie, coborarea bratelor pe langa corp (expiratie).

Exercitii de respiratie cu copiii de varsta prescolara

Toate exercitiile se realizeaza sub forma de joc.
1. Suflarea asupra unei lumanari aprinse pentru a o stinge (variatii ale distantei, de la mic la mare).
2. Prin suflare se mentine flacara lumanarii intr-o pozitie inclinata, fara ca sa se stinga, pe o durata cat mai mare.
3. Prin suflare se umfla balonase sau camere pentru mingi.
4. Prin suflare se mentine balonul plutind in aer.
5. Prin suflare se imprastie bucatele de hartie.
6. Prin suflare se pun in miscare, plutind pe suprafata apei diferite jucarii (vapoare, lebada de plastic).
7. Prin suflare se fac balonase de sapun.
8. Prin suflare se deplaseaza bile intr-un jgheab de lemn.
9. Se sufla intr-un vas cu apa ca si faca valuri.
10. Se sufla alternativ pe gura si pe nas asupra unui geam sau oglinzi pentru a le aburi.
11. Se imita respiratia cainelui: respiratie scurta, grabita, efectuata cu gura larg deschisa si cu limba care atarna: delaxata, in afara. Exercitii indicate pentru copiii rinolalici.
12. Acumularea expulzarea aerului pe gura: umflarea obrazului drept, lovirea obrazului cu palma producand explozie, umflarea obrazului stang, lovirea lui cu palma, producand explozie.
In mod exemplar se executa si umflarea ambilor obraji, care prin lovirea cu pumnii provoaca expulzarea aerului cu explozie.
Acest exercitiu este util si pentru dezvoltarea mobilitatii buzelor, in special la cei cu despicaturi labiale operate.
13. Se respira profund cu nasul blocat, apoi pe nas cu gura inchisa.
14. Alternarea respiratiei bucale si nazale: inspir pe nas, expir pe gura, inspir pe gura, expir pe nas.
15.
Imitarea omului ce sufla in palme ca sa si le incalzeasca .
16. Suflatul in diferite instrumente muzicale (muzicuta, fluiere).
17. Sa intoneze sau sa fluiere o melodie.

Exercitii de respiratie la scolari

1. Inspir scurt si adanc, expir lung si uniform pe gura si apoi pe nas.
2. Inspir scurt si adanc, expir lung si uniform pe gura, intrerupt de o pauza. In timpul pauzei nu se inspira aer. Exercitiul se desfasoara in urmatoarea succesiune: inspir, expir, pauza expiratorie, expir.
3. Idem cu respiratia pe nas,
4.
Inspir scurt si expir lung intrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza expir, pauza, expir.
5. Idem pe nas.
6. Inspir scurt, expir lung intrerupt de trei pauze.
7. Idem pe nas.
8. Se repeta toate exercitiile anterioare 2, 3, 4, 5, 6, 7, cu pauze expiratorii inegale, care se reproduc, pentru o mai buna intuire, grafic, prin linii cu intrerupere.


Exercitii de gimnastica respiratorie:

1. Din pozitia de drepti, se inspira cand se duc ambele maini inainte si indarat, descriind un cerc in jurul capului si se expira odata cu revenirea capului la pozitia initiala.
2. Din pozitia de drepti, cu mainile lipite de corp, se inspira odata cu indoirea coatelor si apropierea lor la spate si se expira odata cu revenirea la pozitia initiala.
3. O mana se lipeste de spate sub omoplat, iar cealalta se duce dupa cap si se inspira. Se executa odata cu revenirea la pozitia initiala.
4. Cu mainile intinse se prind capetele unui bat si se ridica deasupra capului, inspirand. In expir se revine la pozitia initiala.
5. Batul se prinde la spate cu coatele. La expir batul se strange cu coatele si preseaza spatele, stimuland participarea abdomenului.
Treptat, exercitiile de respiratie se asociaza cu pronuntia sunetelor. Expirul aerului se produce prin pronuntia vocalelor si a consoanelor siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul expira uniform sau iroseste unda expiratorie neeconomic. In primul rand, cand intensitatea vocii este uniforma pe tot parcursul fonatiei, pe cand in cel de-al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa exersarea sunetelor se trece la pronuntia de propozitiuni pe un singur expir. Exercitiile se aplica prin repetare, de cinci pana la zece ori. Durata lor variaza la inceputul sedintelor logopedice de la doua minute la cinci minute.

Capitolul III. Partea practica

Cercetarea unui copil cu tetacism

Cauze: -   malformatii ale incisivilor superiori

In locul sunetului 't' se aude un plescait sau un zgomot de frictiune. Aceasta pentru ca aerul nu este expirat, ci inspirat.Acest defect influenteaza sonoritatea vocii si mai ales coerenta vorbirii. Defectul se remediaza cerandu-i copilului sa simta explozia pe dosul mainii.

In locul exploziei se aude o pocnitura asemanatoare cu cea produsa prin destuparea unei sticle. Defectiunea se inlatura prin exagerarea respiratiei un timp oarecare si se fac dese exercitii cu vocale.

Elevul pronunta consoana 't' tinand intre incisivii superiori si inferiori. Aceasta deficienta poate fi tolerata numai in timpul in care elevul invata pronuntia sunetului 't'. Dupa aceea, elevul va trebui sa articuleze normal, adica, atingand cu varful limbii incisivii superiori. Deficienta se inlatura prin procedee mecanice: cu degetul sau sonda se aseaza varful limbii in spatele incisivilor superiori.

In loc de 'ta-ta' se aude 'tea-tea'. In acest caz se palatizeaza putin consoana 't', prin lipirea parti anterioare a limbii de partea anterioara a palatului. Pentru inlaturarea defectului i se cere copilului sa pronunte un 't' interdental, apoi ii cerem sa aseze limba in spatele incisivilor superiori.

Pronuntia lui 'd' in loc de 't' datorita vibrarii corzilor vocale.In acest caz se lucreaza pe consoana 'd' si dupa fixarea acesteia se trece la 't' atragandu-i-se atentia ca 't' se pronunta fara voce.

In loc de 't' se aude 'tli'. Defectul se observa mai ales in perioada initiala a predarii sunetului si este cauzat de faptul ca explozia se formeaza lateral, aerul fiind lasat sa iasa prin orificile formate intre partile laterale ale limbii si peretii interiori ai obrajilor. Deficienta se corecteaza prin exercitii de asezare corecta a limbii si a orificiului generator.

Pronuntia lui 'd' in loc de 't'. Se datoreaza contactului lingo-palatal care nu este suficient , iar corzile vibreaza si rezulta 'l'.

Caracterizarea ortofonica : - consoana orala

- oclusiva,dupa modul de articulare

- alveolara sau dentala, dupa locul de articulare

- surda, dupa participarea corzilor vocale

Modul de producere

In timpul emisiei, coardele vocale sunt libere, nu vibreaza.Explozia aerului fonator, impins din cavitatea bucala spre exterior, se simte pe mana asezata in fata gurii.Valul palatin este ridicat, inchizand caile nazale. Limba realizeaza o ocluzie totala in spatele incisivilor superiori intrand in contact cu arcada dentara superioara pe toata portiunea anterioara,de aici primind denumirea de consoana dentala.Buzele nu joaca un rol in pronuntia izolata, pozitia lor fiind indiferenta. In pronuntia in silabe, buzele iau pozitia vocalei care urmeaza, astfel in timp ce pronuntam pe 't' din silaba 'to' buzele se rotunjesc pentru 'o' inca din timpul pronuntiei lui 't'. Maxilarele sunt intredeschise, iar arcadele dentale sunt apropiate.

Corectarea

In primul rand trebuie retinut faptul ca se respecta particularitatile de varsta, de personalitate, de fenoarticulatie precum si forma tetacismului.

Prima etapa in corectarea tetacismului o reprezinta ETAPA PREGATITOARE. In cadrul acestei etape se realizeaza cunoasterea copilului prin intermadiul unei anamneze si prin sabilirea unui diagnostic complex.Se urmareste inlaturarea negativismului copilului fata de vorbire si creerea unei increderi in sine, in posibilitatile proprii. Logopedul are datoria de a crea o atitudine pozitiva fata de corectare si sa asigure familiarizarea copilului cu mediul logopedic.

Dupa aceasta etapa urmeaza ETAPA TERAPIEI. In cadrul acestei etape se disting 2 sub etape:

1.Terapia generala.

Primul aspect vizat este dezvoltarea mobilitatii generale si a aparatului fonoarticulator. Se incepe cu exercitii generale: imitarea mersului, miscarile gatului si a capului, miscarea bratelor si rotirea lor, imitarea spalatului pe maini, exercitii pentru intarirea musculaturii abdomenului si toracelui, aplaudatul. Dupa efectuarea acestor exercitii se trece la cele de mobilitate a aparatului fono-articulator.

a)      exercitii pentru antrenarea motricitatii faciale (gimnastica faciala):umflarea alternativa a obrajilor; miscari de umflare si retragere simultana a obrajilor; incretirea, descretirea fetei; imitarea rasului, a surasului, etc.

b)      motricitatea maxilalelor: inchiderea si deschiderea gurii; coborarea si ridicarea maxilalelor; miscari inainte-inapoi a acestora; imitarea muscaturii; imitarea rumegatului la animale.

c)      motricitate labiala: ridicarea unui creion cu buzele; mentinerea unui obiect intre buze; rotunjirea buzelor sub forma de oval, sub forma circulara; departarea comisurilor; imitarea rujarii ;vibrarea buzelor.

d)      motricitate linguala: miscari rapide si ritmice de scoatere si retragere a limbii (pisicuta ce bea laptic); scoaterea limbii sub forma de lopata-moale si neascutita; atingerea unei bucati de zahar; scoaterea limbii cat mai mult si retragera ei cu varful cat mai ridicat; limba ghemuita in partea posterioara a guri; imitarea plescaitului; tropaitul calului.

motricitate velo-palatina: imitarea tusei, cascatului, deglutitiei; exercitii deinspiratie si expiratie dirijate, exercitii de bolboroseala cu ajutorul unui tub introdus intr-un vas cu apa.

Al doilea aspect vizat este educarea respiratiei verbale si nonverbale. Aceste exercitii de obicei sunt efectuate dupa exercitiile de mobilitate generala si inaintea celor de motricitate a aparatului fono-articulator insa pot fi efectuate oricand in cazul acestui tip de terapie deoarece nu exista o 'reteta' a succesului.Se tine cont de defectul de pronuntie.

Pentru respiratia nonverbala sunt recomandate urmatoarele tipuri de exercitii: suflarea nasului in batista,umfla balonul, sufla in lumanare, cu ajutorul unui caiet pe torace si/sau abdomen se fac valuri-exercitii pentru expiratie; miroase florile, cainele la vanatoare adulmecand-exercitii pentru inspiratie; 3 timpi ispira, 5 timpi expira;inspir pe gura,expir pe nas,etc.-exercitii pentru o respiratie diferentiata.

In cazul educarii respiratiei verbale vorbim de urmatoarele tipuri de exercitii: pronuntia vocalelor, a consoanelor, a silabelor, a cuvintelor in timpul unei expiratii; exercitii ritmice, etc.

Al treilea aspect vizat este antrenarea auzului fonematic. Se porneste de la imitarea sunetelor din natura in soapta, in ritm sacato si prelungit dupa indicatii. Pentru tetacism imitarea ceasului (tic-tac) si sunetul trompei (ta-ta-ta) sunt utilizate cel mai frecvent. Logopedul rosteste anumite cuvinte care au sunetul 't' in pozitia initiala, mediana respectiv finala iar copilul trebuie sa analizeze cuvantul si sa spuna care este pozitia sunetului. Tot in cadrul educarii auzului fonetic intra si diferentierea intre silabele ce contin o consoana surda si una sonora (ta-da; te-de; ti-di; etc.) intre cuvintele paronime cu ajutorul imaginilor sau fara acestea.

Educarea auzului fonematic este indispensabila in tratarea dislaliei, ea inscriindu-se in randul metodelor generale. Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea de diferentiere a unor sunete (ex.siflantele intre ele, siflantele de suieratoare, etc.) pana la incapacitatea perceperii sunetelor, a silabelor sau chiar a cuvintelor. Dezvoltarea auzului fonematic determina cresterea capacitatii de diferentiere fenomatica, intrucat, intre auzul fonematic si miscarile articulatorii, adica intre perceptia auditiva si articulatie exista o legatura indispensabila. Copilul dislalic cu atat pronunta mai gresit, cu cat aude mai slab si cu cat pronunta mai gresit cu atat i se dezvolta mai putin capacitatea de diferentiere fonematica.Deficientele de auz fonematic fac imposibil autocontrolul auditv.De aceea, la inceputul corectarii dislalicul se serveste de modelul corect motrico-kinestezic oferit de logoped.Exersarea acestui model (motrico-kinestezic) stimuleaza dezvoltarea perceptiei fonematice , contribuind totodata la limpezirea ei , intre articulatia sunetelor si perceptia lor existand o legatura foarte stransa.

2. Terapia specifica

I. Etapa emiterii sunetului.

Se utilizeaza onomatopee precum: tic-tac (ceasul) sau ta-ta-ta (trompeta).Are loc antrenarea analizatorului auditiv in procesul complex de elaborare a sunetului.Exercitii cu onomatopee sunt atractive si placute copiilor atat scolari cat si prescolari.

Emiterea sunetelor prin demonstratie si imitatie. Modul de producere cere ca limba sa fie usor bombata iar varful ei se lipeste de gingia incisivilor superiori. Buzele nu se implica. Palatul moale se ridica, curentul de aer expirat trece repede intre limba si alveole.. Coardele vocale nu vibreaza. Demonstatia se face in fata oglinzii, fiind insotita de o serie de explicatii. Dupa ce a urmarit demonstratia logopedului, copilul repeta impreuna cu acesta dupa care este lasat sa repete singur in fata oglinzii pana ajunge la fixarea kinestezica-tactila a sunetului. Trecerea de la pronuntia model la cea independenta necesita o serie de exercitii diferite atat de tip articulator cat si fonetice si ortofonice. Primele exercitii de pronuntie trebuie facute in soapta cu un minim de efort articulator. Pe masura ce se consolideaza pronuntia corecta a sunetului, se poate folosi vocea din ce in ce mai puternica.

Modelul derivarii din sunetele corect emise, care se aseamana cu sunetul 't' din punct de vedere motrico-kinestezic are o larga aplicabilitate in emiterea dentale 't'.

Sunetul 't' se poate deriva din 'p'. Se pronunta in mod repetat silaba 'pa' din care se obtine apoi 't' prin ridicarea usoara a varfului limbii in spatele incisivilor superiori.

Metoda comparatiei ofera copilului dislalic posibilitatea raportarii stadiului in care se afla procesul de corectare a tulburarii sale de limbaj cu stadii anterioare si in felul acesta a inregistrarii progreselor realizate. Prin raportarea copilului in primul rand la el insisi si apoi la cei din preajma (logoped, parinti, adulti din mediul ambiental, colegi, etc.) copilului i se potenteaza mobilurile interioare , dorinta de autodepasire.

In cazul copiilor scolari, exercitiul fonetic si ortofonic se completeaza cu cel grafic.

II.Etapa de consolidare.

In aceasta etapa are loc includerea sunetului in silabe si cuvinte. Sunetul este prelungit si i se adauga vocala t_e , dupa care se scurteaza si se pronunta te.

Nu se trece in aceasta etapa daca sunetul nu a fost emis corect. Daca copilul nu a reusit prin metodele enumerate mai sus se utilizeaza mijloace mecanice.In cazul tetacismului putem folosi un betisor care la cap are un dop imbibat intr-o solutie racoritoare .Cu aceasta solutie (ex.apa de gura) se indica precis locul unde trebuie sa stabileasca contactul dintre limba si arcada dentara.

Concluzii

Toate tulburarile de limbaj au efecte nefavorabile asupra activitatii desfasurate de catre copilul marcat de tulburari si asupra dezvoltarii personalitatii acestuia. Pentru aceasta cunoasterea si inlaturarea lor creeaza un climat optim in care copilul va evalua armonios.

Cunoasterea tulburarilor de limbaj se desfasoara in procesul diagnosticarii si aplicarii unei dintre clasificarile existente. Acest moment este foarte important, deoarece de el depinde activitatea recuperatorie ce urmeaza. Pentru a realiza o activitate logopedica adecvata si adaptata necesitatilor copiilor, este nevoie cat mai concret de stabilit forma tulburari si manifestarile ei la elevul concret. De aceea clasificarea aplicata trebuie sa fie cea mai efectiva in conditiile unei scoli anumite.

In urma cercetarii literaturii de specialitate si efectuarii sondajului logopedic se pot deduce urmatoarele concluzii:

Nu exista o clasificare unanim acceptata de catre toti logopezii si in prezent se evidentiaza patru clasificari de baza a tulburarilor de limbaj:

1. Clasificarea clinico- pedagogica;

2. Clasificarea psihologo – pedagogica;

3. Clasificarea pedagogica;

4. Clasificarea logopedica.

Fiecare din aceste clasificari contine momente importante de care trebuie sa tina cont fiecare logoped.

Alegerea unei din aceste clasificari se face in dependenta de contigentul copiilor unei anumite institutii. In baza diagnosticului stabilit elevii mai apoi sunt grupati in cadrul activitatilor logopedice recuperatorii.

Ipoteza inaintata la inceputul lucrarii a fost intr-o oarecare masura confirmata, dar ea necesita o completare destul de semnificativa.

Nu se poate aplica o singura clasificare a tulburarilor de limbaj. Trebuie de tinut cont de datele oferite de catre toate clasificarile , care se completeaza reciproc si nici una nu poate fi neglijata. Numai o astfel de aplicare in complex a clasificarilor tulburarilor de limbaj, se pot diferentia cat mai concret si exact formelor tulburarilor si manifestarile acestora.

In prezent se insista asupra aplicarii unei activitati recuperatorice logopedice centrate pe copil, capabile sa asigure necesitatile speciale ale acestuia si nu sa-l oblige sa se adapteze cumva la conditiile, ritmul si forma de organizare a activitatii. Desfasurarea activitatii trebuie sa tina cont de diferentele individuale ale fiecarui copil, stabilite in decursul diagnosticarii.

Bibliografie

1.Anucuta     Partenie ,,Logopedie: curs” Timisoara 1999.

2.Boscaiu E. (1973) - Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, E.D.P., Bucuresti

3.Dorel Ungureanu ,,Copii cu dificultati de invatare” Bucuresti 1998.

4.Emil Verza ,,Psihopedagogie speciala” Bucuresti 1998.

5.Paunescu C. (1966) - Tulburarile de vorbire la copil, Ed.Medicala, Bucuresti

6.Verza E. (1987) - Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Tipografia Universitatii, Bucuresti


7.Vratmas E., Stanica C. (1997)-Terapia tulburarilor de limbaj-interventii logopedice,E.D.P.,Bucuresti.

8.Vlasova T.A, Pevzner M.S ,,Despre copii cu abateri in dezvoltare” Bucuresti,

1975

9.Jurcau Emilia, Jurcau Nicolae ,,Cum vorbesc copii nostri” Cluj – Napoca 1989.

10.Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglari de vorbire la copii si corectarea lor”. Chisinau 1984.

11.Gutu.M (1978) - Logopedia, U.B.B., Cluj-Napoca

12.Morarescu M. ,,Frecventa tulburarilor de limbaj la copii cu diferite varste”

13.Investigatie pedagogice si psihologice. Culegere de articule. Editia III Chisinau, 1998.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1799
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site