Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Procesul de comunicare – elemente, forme si etape

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
STILURILE FUNCTIONALE
Limbajul verbal de la serviciu
Metode alternative si augumentative de comunicare (AAC)
Mijloace de comunicare de masa
ETIOLOGIA SI CLASIFICAREA HANDICAPURILOR DE LIMBAJ
COMUNICAREA IN GRUPURILE ORGANIZATIONALE
Comunicarea – mod de interrelationare umana - Relatiile publice experimenteaza cel mai bine acest modul de interrelationare
NOUA CRITICA A PUBLICITATII
Contactarea si invitarea
Comunicarea in organizatie - Mentinerea increderii si coeziunii

Procesul de comunicare – elemente, forme si etape

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ catre un grup social sau de la un grup social la altul. Astfel, comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificatii intre persoane.




The World Book Dictionary[1], editat de Clarence L. Barnhart si Robert K. face distinctie intre comunicare si comunicatii, definindu-le pe acestea din urma drept:

- un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune si altele;

- un sistem de rute sau facilitati pentru transportarea proviziilor militare a vehiculelor si a trupelor;

- studiul transmisiei informatiei si divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste si ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace.

Dupa cum am vazut, comunicarea este inteleasa ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative intre oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenteaza unii pe alt Actul comunicarii se realizeaza atunci cand o sursa de mesaje transmite semnale, prin intermediul unui canal, la un receptor, cand sursa transmite o informatie, o idee sau o atitudine.

Studiata ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al stiintelor sociale; s-a constituit astfel o stiinta autonoma, a comunicarii, caracterizata prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicarii (lingvistica, semiotica, psiho-sociala, sociologica, cibernetica etc.).

1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicarii

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.Noomen definesc comunicarea ca pe „un proces prin care un emitator transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”[2]. Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata de un anumit tip de relatie dezvoltata de trinomul emitator – mesaj - receptor.

Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca din anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea Die Sprachtheorie[3]:

Mesaj

 


Feed-back

 

Receptor

 

Emitator   

 
   

Ulterior, Roman Jakobson, urmarind schema lui Karl Buhler, dezvolta structura procesului de comunicare, adaugandu-i inca trei componente: cod, canal, referent Relatia de comunicare se realizeaza astfel: emitatorul transmite un mesaj intr-un anumit cod (limbaj) catre receptor, care va initia o actiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit intr-un anume cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact, intre emitator si receptor are loc un transfer de informatie. Informatia pleaca de la emitator si devine informatie pentru receptor. Atat emitatorul, cat si receptorul sunt entitati orientate catre un scop. Emitatorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi informatia.

Transmiterea mesajului se realizeaza intr-un anume cod. Intre mesaj si cod exista o anumita discrepanta. Astfel, in vreme ce mesajul se caracterizeaza prin coerenta, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihica a emitatorului, codul este fix, invariabil abstract, redus la un numar destul de mic de semne.

REFERENT

MESAJ

EMITATOR CANAL RECEPTOR

COD

Schema lui Roman Jakobson

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten si G. W. Noomen realizeaza un model al procesul de comunicare :

emitator codare canal decodare receptor efect


zgomot de fond

Astfel, orice proces de comunicare are cateva elemente structurale caracteristice :

• existenta a cel putin doi parteneri (emitator si receptor) intre care se stabileste o anumita relatie;

• capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale intr-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul ca, in general, in orice proces de comunicare partenerii „joaca' pe rand rolul de emitator si receptor);

• existenta unui canal de transmitere a mesajului;

Procesul de comunicare ia astfel nastere ca urmare a relatiei de interdependenta ce exista intre elementele structurale enumerate mai sus. Aceasta relatie de interdependenta face ca orice proces de comunicare sa se desfasoare astfel: exista cineva care initiaza comunicarea, emitatorul, si altcineva caruia ii este destinat mesajul, destinatarul. Mesajul transmis este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea si decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este dependent de modul in care va fi receptionat, de deprinderile de comunicare ale emitatorului si destinatarului, de contextul fizic si psihosocial in care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal. Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este limbajul care foloseste alta modalitate de exprimare decat cuvantul (gesturi, mimica etc.). Limbajul paraverbal este o forma a limbajului nonverbal, o forma vocala reprezentata de tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicarii, barierele comunicationale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeste de la destinatar un anumit raspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezinta caile urmate de mesaje. Exista doua tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizatie;

2. canale neformale stabilite pe relatii de prietenie, preferinte, interes personal.

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni in sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

Mediul comunicarii este influentat de mijloacele de comunicare; exista mediu oral sau mediu scris, mediu vizual.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezinta perturbatiile ce pot interveni in procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, incat intre acesta si mesajul primit sa existe diferente vizibile. Perturbatiile pot fi de natura interna - factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali si de natura externa - care apar in mediul fizic in care are loc comunicarea (poluare fonica puternica, intreruperi succesive ale procesului de comunicare).

In procesul de comunicare, bariera reprezinta orice lucru care reduce fidelitatea sau eficienta transferului de mesaj. In functie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate in bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate pozitiei emitatorului si receptorului, bariere de conceptie.

1. 2. Feed-back –ul in procesul comunicarii

Notiunea de feed-back desemneaza acele raspunsuri ale receptorului care formeaza si deformeaza mesajul ulterior al emitatorului. El reprezinta reversul fluxului de comunicare, prin care emitatorul devine receptor, iar receptorul devine noul emitator. Specialistii in comunicare au identificat doua feluri de feed-back: pozitiv si negativ.

Feed-back-ul pozitiv incurajeaza comportamentul comunicational care se desfasoara (de exemplu, daca intr-un amfiteatru plin de studenti, profesorul a reusit sa capteze atentia acestora, acestia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii atintiti asupra profesorului, figura lor denota atentie si concentrare, daca sunt intrebati raspund la obiect etc; toate aceste semne constituie un feed-back pozitiv ce incurajeaza profesorul sa continue in acelasi mod).

Feed-back-ul negativ incearca sa schimbe comunicarea sau chiar sa o intrerupa (pornind de la acelasi exemplu, daca profesorul nu a reusit sa capteze atentia studentilor, acestia sunt neatenti, vorbesc, se agita, unii chiar citesc altceva sau isi copiaza cursuri la alta disciplina etc; aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui sa determine profesorul sa schimbe modul de comunicare).

1. 2. Bariere in comunicare si inlaturarea lor



Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business Universitatea Columbia[5], considera ca in procesul de comunicare pot interveni urmatoarele tipuri de bariere:

1. Bariere de limbaj, care pot consta in faptul ca:

aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

cel ce vorbeste si cel ce asculta se pot deosebi ca pregatire si experienta;

starea emotionala a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;

ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea;

• dificultati de exprimare;

utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

2. Barierele de mediu, care sunt reprezentate de:

• climat de munca necorespunzator (poluare fonica ridicata);

• folosirea de suporti informationali necorespunzatori;

• climatul locului de munca poate determina angajatii sa-si ascunda gandurile adevarate pentru ca le este frica sa spuna ceea ce gandesc.

3. Pozitia emitatorului si receptorului in comunicare poate, de asemenea, constitui o bariera datorita:

• imaginii pe care o are emitatorul sau receptorul despre sine si despre interlocutor;

• caracterizarii diferite de catre emitator si receptor a situatiei in care are loc comunicarea;

• sentimentelor si intentiilor cu care interlocutorii participa la comunicare.

4. Barierele de conceptie, acestea fiind reprezentate de:

• existenta presupunerilor;

• exprimarea cu stangacie a mesajului de catre emitator;

• lipsa de atentie in receptarea mesajului;

• concluzii grabite asupra mesajului;

lipsa de interes a receptorului fata de mesaj;

• rutina in procesul de comunicare.

Desi imbraca forme diferite, constituind reale probleme in realizarea procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existand cateva aspecte care trebuie luate in considerare pentru inlaturarea lor:

• planificarea comunicarii;

• determinarea precisa a scopului fiecarei comunicari;

• alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicarii;

• clarificarea ideilor inaintea comunicarii;

• folosirea unui limbaj adecvat

1. 3. Zgomotul - bariera de comunicare

Zgomotul reprezinta orice lucru care intervine in transmiterea mesajului. Exista trei feluri de zgomot:

a) zgomotul semantic, care apare atunci cand oameni diferiti au diferite intelesuri pentru aceleasi cuvinte sau fraze;

b) zgomotul mecanic, ce apare atunci cand exista o problema cu mecanismul folosit pentru a ajuta comunicarea;

c) zgomotul de mediu, care se refera la zgomotele externe care intervin in procesul comunicarii (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreste sa intretina o conversatie etc).

Un rol important in reducerea efectelor zgomotului il are feed-back-ul. Feed-back este un termen preluat din limba engleza si este intrebuintat cu deosebire in cibernetica, semnificand reactie inversa.

Victor Sahlenu[6] considera ca principiul reactiei inverse este important pentru controlul eficientei unei actiuni, pentru asigurarea corectarii ei in scopul atingerii unui obiectiv fixat. De obicei, emitatorul este cel care trebuie sa ceara un feed-back, dar in situatia in care el nu face precizarea necesara, atunci celalalt va trebui sa efectueze reactia inversa.

Structurand informatiile despre tehnica si rolul feed-back-ului in comunicare, consideram ca, cele mai des folosite si eficiente tehnici de feed-back sunt:

parafraza, care presupune a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de citat, cand textul respectiv este reprodus; ea este utila atunci cand dorim sa clarificam pozitia pe care o sustinem intr-o discutie, sau cand dorim sa clarificam o neintelegere.

intrebarea directa - este interogatia prin care se poate raspunde prin da sau nu. Necesitatea unor astfel de intrebari este dovedita atunci cand se doreste obtinerea unor informatii scurte si concise, cand ne aflam in fata unui interlocutor laconic, foarte zgarcit la vorba. Acest gen de intrebari nu trebuie puse in cazul in care cel intrebat nu stie nimic, iar celalalt stie totul.

intrebarea indirecta - acesta este intrebarea la care nu se poate oferi un raspuns categoric da sau nu, necesitand o anume dezvoltare. Este folosita ori de cate ori se incearca a determina pe cineva sa-si exprime sincer o parere.

intrebarea cu raspuns sugerat reprezinta genul de intrebare care contine deja o parere, intentia nedeclarata fiind aceea de a-l influenta pe celalalt sa-si insuseasca acea opinie. Cu alte cuvinte, se incearca conducerea discutiei in mod deliberat spre a obtine de la interlocutor raspunsul dorit, acest lucru realizandu-se fara ca acesta sa constientizeze acest fapt. In cele mai multe cazuri, aceste intrebari au un pronuntat caracter manipulator. Atunci cand dorim sa initiem o comunicare sincera este bine sa ne ferim de a pune sau de a raspunde la astfel de intrebari.

ascultarea activa presupune ascultarea punctului de vedere al interlocutorului si exprimarea acordului sau dezacordului fata de acesta. Un rol aparte in acest tip de feed-back il are comunicarea nonverbala (mimica, gestica). Astfel, o comunicare poate sa se desfasoare optim doar in cazul in care fiecare receptor ii dovedeste transmitatorului mesajului ca il accepta ca partener de discutie. Acceptarea partenerului de dialog trebuie dovedita prin gesturi sau mesaje tipice. Un individ nesigur interpreteaza automat lipsa unui mesaj de acceptare ca pe unul de refuz, astfel incat pot aparea divergente de pareri. Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptarii se exprima prin sentinte, critici, amenintari, dojeni, gesturi specifice etc; aceste semnale de neacceptare ii provoaca partenerului de dialog teama, indispozitie, disconfort, pretext de interiorizare.

2. Forme ale comunicarii

In functie de criteriul luat in considerare, distingem mai multe forme ale comunicar Un prim criteriu luat in clasificarea formelor comunicarii il constitute modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificam astfel[7], comunicarea directa, in situatia in care mesajul este transmis uzitandu-se mijloace primare - cuvant, gest, mimica; si comunicarea indirecta, in situatia in care se folosesc tehnici secundare - scriere, tiparitura, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sistem grafice etc.

In cadrul comunicarii indirecte distingem intre:

• comunicare imprimata (presa, revista, carte, afis, etc.);

• comunicare inregistrata (film, disc, banda magnetica etc.);

• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);



• comunicare radiofonica (radio, TV, avand ca suport undele hertziene).

In functie de modul in care individul, sau indivizii, participa la procesul de comunicare identificam urmatoarele forme ale comunicarii:

• comunicare intrapersonala (sau comunicarea cu sinele; realizata de fiecare individ in forul sau interior);

• comunicare interpersonala (sau comunicare de grup; realizata intre indivizi in cadrul grupului sau organizatiei din care fac parte; in aceasta categorie intra si comunicarea desfasurata in cadrul organizatiei);

• comunicare de masa (este comunicarea realizata pentru publicul larg, de catre institutii specializate si cu mijloace specifice);

Un alt criteriu il reprezinta modul de realizare a procesului de comunicare in functie de relatia existenta intre indivizii din cadrul unei organizatii; putem astfel identifica:

• comunicare ascendenta (realizata de la nivelele inferioare ale unei organizatii catre cele superioare);

• comunicare descendenta (atunci cand fluxurile informationale se realizeaza de la nivelele superioare catre cele inferioare);

• comunicare orizontala (realizata intre indivizi aflati pe pozitii ierarhice similare sau intre compartimentele unei organizatii in cadrul relatiilor de colaborare ce se stabilesc intre acestea).

3. Etape evolutive ale comunicarii – de la indice si semnal la cuvant/text

3. 1. Indice si semnal

Din punctul de vedere al comunicarii, putem numi indice ceea ce ofera informatii asupra unei stari psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibila, nici accesibila nici unuia din celelalte simturi ale noastre, ramane ascunsa in masura in care nu se manifesta prin consecinte perceptibile. In principiu, indicele, nu serveste comunicarii voluntare decat ca accesoriu, atunci cand intareste sau modifica informatiile pe care destinatarul le are asupra continutului comunicat sau intentiei comunicante.

Semnalul este orice element purtator de informatie, cu conditia ca acesta sa fi fost produs in mod deliberat de cineva care se asteapta ca acesta sa fie inteles ca atare. Vom spune deci ca este vorba de un indice intentional. Nu exista comunicare deplina fara semnal. De exemplu, cuvintele constituie semnale cu ajutorul carora informatiile sunt transmise.

De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit in intregime decat daca ne servim de indici. Astfel, diferenta dintre indice si semnal devine relativa, deoarece si unii si altii au acelasi rol. Indicele nu ofera informatii decat in mod ocazional, in timp ce semnalul le furnizeaza prin chiar natura sa. Indicele este un dat al realitatii, care nu este in sine un indice, dar care devine un indice atunci cand este folosit de creierul uman ca sursa de informat

In ce priveste semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre-exista sensului pe care i-1 dam atunci cand il emitem. Aceleasi realitati pot servi uneori drept indici, alteori drept semnale. Cand cineva apare la televizor, spectatorii isi fac asupra sa o opinie nu numai in functie de ce a spus, ci si in functie de coafura sa, tinuta sa, aspectul fizic etc. Daca acestea constituie aspectul sau obisnuit, caruia nu i-a acordat atentie in mod deosebit, putem vorbi de indici. Daca le-a adoptat in mod deliberat in vederea emisiunii, putem vorbi de semnale.

In cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca semnale si cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Intr-un semnal vazut din punctul de vedere al destinatarului, intentia comunicatorului poate fi aparenta, sau, dimpotriva, ascunsa. Bineinteles, tine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu fara riscul de a gresi, cum va fi interpretat semnalul de catre destinatar: daca este receptat ca semnal, sau, dimpotriva, ca indice.

3. 2. Mesaj, semn si cuvant

3. 2. 1. Mesajul

Se spune in mod obisnuit ca se comunica prin mesaj. Acest termen desemneaza un semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise in cursul unui act de comunicare. Exista si alte cuvinte, cu extensie mai redusa, dar tot atat de importante, pentru a desemna mesajele, anume: enuntul si textul. Un enunt este un mesaj lingvistic, in general sub forma orala, iar un mesaj sub forma scrisa este denumit text. Un mesaj nu poate fi eficace decat daca este inteles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens.

3. 2. 2. Valoarea informativa a mesajului

Cu privire la stabilirea ,,obiectivitatii' valorii informative a mesajului s-au inregistrat diverse tentative, cele mai importante tinand de nivelul formal sau de nivelul semantic. Formal, valoarea informativa poate fi stabilita printr-un calcul diferentiat al tuturor sanselor posibile de iesire dintr-o situatie data.

Valoarea informativa a mesajului este, de fapt, un concept pragmatic. Cel care determina pana la urma cat de mare este valoarea informativa a unui mesaj este publicul. Doua aspecte sunt in acest cadru importante. In primul rand, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment sa se produca); daca, pentru o anumita categorie de public, aceasta incertitudine este foarte pronuntata, valoarea informativa pragmatica a mesajului este foarte mare. In al doilea rand, importanta pe care o categorie sau alta de public o acorda evenimentului in cauza: cu cat importanta acordata evenimentului este mai mare, cu atat mai mare este valoarea informativa (pragmatica) a stirii care se refera la el.

Asadar, valoarea informativa a mesajului este dependenta:

1. inainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului in ceea ce priveste posibilitatile de a iesi dintr-o situatie; aceasta incertitudine trebuie corelata cu importanta pe care receptorul o acorda fiecarei posibilitati de a depasi situatia data;

2. dupa receptarea mesajului, de improbabilitatea care inconjura evenimentul inainte ca acesta sa se fi produs si de importanta sociala a evenimentului insusi.

3. 3. Semnul

Termenul semn primeste in lingvistica, incepand cu Ferdinand de Saussure un sens precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori cand cu indicele, cand cu semnalul; el desemneaza o unitate complexa, compusa din alte doua unitati: semnalul si sensul sau. Pentru aceste doua entitati, Saussure a utilizat alte denumiri, folosite deja de gramaticienii stoici ai antichitatii grecesti. In loc de semnal, el propune semnificant si pentru sens – semnificat [8]

Saussure utilizeaza cuvantul semn avand in vedere un fenomen complex, compus dintr-o „imagine acustica” si un „concept”[9] (obiectul semnificat). Un cuvant sau o combinatie de cuvinte dintr-o limba indica sau se refera la un obiect exterior sau o idee existenta. Acesta este sensul comun al semnului, cand discutam comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat in mod arbitrar si conventional unui concept, iar utilizarea sa convoaca imaginea mentala a conceptului.

Conform modelului dominant in lingvistica, semnalele incluse in semn, nu au, prin ele insele, nimic in comun cu sensul pe care sunt destinate sa-l transmita. Se spune in acest caz ca semnele lingvistice sunt arbitrare[10], cu alte cuvinte ca nu exista o justificare pentru alegerea unui anumit semnal in detrimentul celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, in limbi diferite, unui anumit sens ii corespund semnale complet diferite.

Exista si semne motivate, cele in care semnalele prezinta analogii cu semnificatia lor. Exemple de semne motivate sunt onomatopeele, cuvinte a caror fonie reprezinta un zgomot sau un sunet. Dar corespondenta nu este decat relativa[11]. Astfel, motivatia semnelor lingvistice este relativa si este impregnata de un arbitrar care ramane predominant. Acest arbitrar se regaseste si in alte domenii decat cel al limbajului. Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere, unde semnificatia culorilor este pur arbitrara. Totusi, atunci cand pe un panou rutier desenul unei curbe semnaleaza utilizatorilor ca vor aborda o curba, avem de-a face cu un semn motivat: curba a fost aleasa pentru asemanarea sa cu virajul.

In general, atunci cand comunicarea se face altfel decat prin limbaj, partea de motivatie creste. O imagine este mai putin si mult mai rar arbitrara decat un cuvant sau o fraza, si, de aceea, comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare ca semnificatia se transmite cu atat mai usor cu cat ea este mai solid ancorata in suportul sau, cu cat diferenta dintre sens si semnal este mai mica.

Ne putem pune intrebarea de ce sunt, inca, des preferate cuvintele imaginilor. Aceasta se intampla deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar acele sensuri carora le ,,seamana' si exista o multitudine de notiuni care nu se preteaza sau se preteaza cu dificultate unei reprezentari vizuale. Limbajul, care utilizeaza semne arbitrare, nu este supus acestei limitari, el permitand comunicarea oricarui tip de semn. Acest caracter universal, numit omnipotenta, caracterizeaza limbajul in cadrul mijloacelor de comunicare. In acelasi fel, intelegem de ce televiziunea tinde sa inlocuiasca radioul, unde comunicarea se face prin limbaj: televiziunea cumuleaza omnipotenta limbajului si eficacitatea imagin Pentru aceleasi motive, un afis, care tine de domeniul imaginii, comporta aproape intotdeauna o parte scrisa: informatiile pe care imaginea nu reuseste sa le redea sunt incredintate cuvintelor.

3. 4. Cuvantul

Prototipul semnului lingvistic este cuvantul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate. Cuvintele dobandesc intelesuri atunci cand se combina in fraze complexe, care reprezinta macrosemne (semne formate la randul lor din alte semne). Aceasta proprietate este vizata in general atunci cand spunem ca limbajul este articulat. Unitatea de comunicare in acest caz este fie fraza, fie ansamblul de fraze pe care il putem numi enunt sau text. Comunicarea nu opereaza intotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, in sensul definit mai sus. Un afis, un clip publicitar se descompun mult mai greu in elemente semnificante, in semnale distincte avand un sens, decat o fraza pe care o putem descompune in cuvinte.

3. 5. Notiunea de cod

Cand se vorbeste de comunicare, se foloseste adeseori cuvantul cod. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale, fapt pentru care explicitarea sa presupune a pleca de la ideea de codificare. Aceasta desemneaza uneori operatiunea care face sa corespunda unei semnificatii anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecand de la o semnificatie care, chiar daca nu a fost data in prealabil, cel putin nu a fost inca raportata la o serie de semnale. Alteori, codificarea desemneaza operatiunea care consta in a inlocui semnale care apartin unui anumit sistem, cu semnale care apartin unui alt sistem. In acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja constituit, in general un text, la un alt mesaj.

In cazul codificarii lingvistice, importanta este semnificatia. Comunicatorul produce un mesaj, deci o suita de semnale, dar il elaboreaza in functie de sensul caruia acest mesaj va trebui sa-i corespunda. Astfel, decodificarea va reprezenta acum intelegere: in momentul in care percepe un mesaj constituit din semnale, destinatarul ii ataseaza un sens, cat mai apropiat de sensul la care se gandea comunicatorul.



Codul este un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. El consta atat in semne, cat si in reguli sau conventii care determina in ce mod si in ce context semnele sunt folosite si cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. Orice aspect al vietii noastre sociale care este conventional sau guvernat de reguli la a caror aplicare consimt membrii unei societati, poate fi numit codat.

Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite conventii sociale) si coduri de semnificat Codurile de semnificatii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale). Cele doua tipuri de coduri sunt interconectate, fapt care se explica prin aceea ca nici un cod de semnificatii nu poate fi separat de practicile sociale si de utilizatorii sai.

Conform conceptiei lui J. Fiske[12] orice tip de cod are urmatoarele trasaturi:

- contine un numar de elemente din care poate fi facuta o selectie - aceasta este dimensiunea paradigmatica (semantica), elemente ce pot fi combinate prin intermediul regulilor si conventiilor - aceasta este dimensiunea sintagmatica (sintactica);

- depinde de un acord prealabil intre cei ce il folosesc si care impartasesc acelasi fundament cultural (codurile si cultura interactioneaza dinamic);

- indeplineste o functie comunicativa sau de identificare sociala;

- este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care ii sunt aplicabile.

Umberto Eco este autorul unei semiotici speciale , bazate pe teoria codurilor, care pleaca de la presupozitia ca un cod nu poate fi separat de cultura in care s-a format si pe care o deserveste. Premisa de la care pleaca autorul in realizarea acestei semiotici este aceea ca, pentru a explica functionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent, caci acesta, desi reprezinta conditia necesara pentru proiectarea modelului semiotic, nu este in acelasi timp si conditia functionarii semiotice. Chiar si atunci cand la sursa se poate afla o minciuna (un fapt care nu este real) exista posibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform propriei definitii, o semantica bazata numai pe conditiile de semnificare (teoria codurilor) si nu pe conditii de adevar (teoria referintei)[14].

Concepte precum: semn, cod, mesaj si text, dobandesc acceptiuni diferite. Codul asociaza elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (continutul). Semnul poate fi considerat ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei, elemente corelate conventional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al continutului. Ca si la Saussure, dar exprimat in alti termeni, semnul este corespondenta dintre un semnificant si un semnificat. Semnul nu este o unitate fizica sau o unitate semiotica fixa, ci locul de intalnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din doua sisteme diferite si asociate printr-o relatie codificanta.

Un semnificant vehiculeaza continuturi diferite si inlantuite, iar ceea ce se numeste mesaj este de cele mai multe ori un text al carui continut este un discurs cu mai multe nivele. Textul este rezultatul coexistentei unor coduri diferite, sau, cel putin, al unor subcoduri diferite.

In viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al functionarii codului, referentul    trebuie exclus ca prezenta stanjenitoare; chiar daca referentul poate fi obiectul numit, trebuie admis din principiu ca o expresie nu desemneaza un obiect, ci vehiculeaza un continut cultural.

3. 5. 1. Codul restrans si codul elaborat

Bernstein, in lucrarea Class, Codes and Control[15] examineaza raporturile dintre limba si societate, folosind cercetarile proprii asupra esecului scolar. Exista, observa Bernstein, doua modalitati fundamentale de a vorbi, ilustrate in experienta urmatoare: niste copii de varsta scolara trebuie sa povesteasca cu voce tare episoadele dintr-o banda desenata in fata unui adult care urmareste textul intr-o carte. Unii copii nu pot transmite decat un numar mic de informatii interlocutorului ce cunoaste deja povestirea (folosesc un cod restrans), in timp ce alti copii descriu continutul complet al imaginilor fara sa uite nici un amanunt (folosesc un cod elaborat).

Bernstein vrea sa arate ca acei copii proveniti din mediile defavorizate nu intrebuinteaza decat codul restrans, in timp ce elevii proveniti din clasele superioare se folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirma ca fiecare clasa sociala ar poseda un limbaj distinct, ci raportul variaza in functie de importanta care se da in familie insusirii si folosirii corecte a limbajului. Caci, spune Bernstein, limbajul vorbit este principalul mijloc prin care un individ particularizeaza regulile sociale. Iar, in timp ce in clasele superioare, discursului ii este acordata o atentie speciala: copilul este obisnuit sa reflecteze asupra sensului cuvintelor, sa reformuleze frazele incorecte, sa-si exprime sentimentele personale, in mediile populare, folosirea limbajului vizeaza inainte de toate respectarea unei norme.In plus, limbajul comun pune accentul pe evidentele proprii interlocutorilor si nu pe crearea unor semnificatii noi.

Teza lui Bernstein, numita si teza deficientei lingvistice a fost prost intrebuintata, fiind acuzata de faptul ca urmareste sa inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin insusirea vorbirii elaborate. Insa, dincolo de cauzele care duc la folosirea codurilor restranse sau a celor elaborate, distinctia in sine poate fi folosita cu mult succes in a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.



Barnhart, Clarence L., Barnhart, Robert K., The world book dictionary, Field Enterprises Educational Corporation, Chicago, 1965.

Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.

Apud. Haines, Ion, Introducere in teoria comunicarii, Editura Fundatiei “Romania de Maine”, Bucuresti, 1998, p. 18.

Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.

Apud. Tran, Vasile, Stanciugelu, Irina, Teoria comunicarii, Editura SNSPA, Bucuresti, 2001, p. 22.

Sahleanu, Victor, De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura Ramida, Bucuresti, 1996.

Dragan, Ion, Paradigme ale comunicarii de masa, Editura Sansa, Bucuresti, 1996, pp. 10 – 11.

Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistica generala, Editura Polirom, Iasi, 1998, p. 86.

Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 85.

Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 87.

Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 88.

Fiske, John, Introducere in stiintele comunicarii, Editura Polirom, Iasi, 2003, pp. 89 –90.

Eco, Umberto, Tratat de semiotica generala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

Ibidem, p. 79.

Apud. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universitatii „A. I. Cuza” – Iasi, 2000.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2229
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site