Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


UTILITATEA DISTINCTIEI INTRE COMPETENTA IN COMUNICARE SI CAPACITATEA DE COMUNICARE

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COMUNICAREA DIDACTICA
Comunicarea
TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA
ELEMENTELE DE IDENTITATE ALE UNEI ORGANIZATII
COMUNICAREA IN SITUATII LEGATE DE CARIERA
Comunicarea interpersonala
INDUSTRIILE CULTURALE IN LUMEA MODERNA
LIMBAJUL - NEUROFIZIOLOGIA LIMBAJULUI
COMUNICAREA UMANA:CONTINUT,STRUCTURA,FUNCTII
EVALUAREA IN PROCESUL DE COMUNICARE

UTILITATEA DISTINCTIEI INTRE COMPETENTA IN COMUNICARE SI CAPACITATEA DE COMUNICARE

Aceasta problematica a devenit subiect de studiu ca urmare a ambiguitatilor existente in definirea in diverse dictionare a conceptelor de capacitate si competenta definitii care, in mare parte, se suprapun, dar care scot in evidenta si un aspect ce le diferentiaza: competenta este capacitatea cuiva de a face ceva. Deci, pentru a fi competent trebuie sa se dispuna de anumite capacitati. Concluzia desprinsa ne indreptateste sa formulam intrebarea: Ce capacitati trebuie sa aiba un individ pentru a dobandi competenta de a comunica?




In literatura de specialitate nu se face o asemenea delimitare conceptuala si, ca urmare, propunem prin intermediul acestui capitol un punct de vedere.

1. Consideratii cu privire la conceptul de capacitate de a comunica a oamenilor

In sens larg, dictionarele definesc notiunea de capacitate in moduri diferite aceasta insemnand, indemanare, abilitate, aptitudine, care-i confera omului posibilitatea de a obtine rezultate bune intr-un domeniu sau intr-o activitate.

Dictionarul de psihologie defineste capacitatea un 'sistem de insusiri functionale si operationale, in uniune cu deprinderile, cunostiintele si experienta necesara, care duc la actiuni eficiente si de performanta' .

Avand in vedere cele relevate mai sus, conceptul de capacitate de a comunica a oamenilor reprezinta o abilitate, o aptitudine prin intermediul careia acestia emit si receptioneaza mesaje.

Capacitatea de a comunica este o stare potentiala care devine manifesta sau nu, in functie de numerosi factori de natura bio-psiho-sociala, ce fac posibile perceptia si intelegerea cuvintelor (semnelor), precum si emiterea mesajelor (semnalelor).

In psihologie se face o legatura intre capacitate si comunicare; este vorba despre conceptul de capacitate de admisie, care reprezinta 'cantitatea de informatie detectata si transmisa, in unitatea de timp, de catre analizator in calitatea sa de canal de comunicatie. Aceasta este diferita pentru fiecare analizator, dar nu depaseste o anumita limita, peste care receptia senzoriala este perturbata. In genere, reprezinta capacitatea unui sistem de a receptiona si transmite informatia' .

1.1. Factorii care fac posibila capacitatea de a comunica a oamenilor

Din cele prezentate se desprinde concluzia ca pentru a analiza problematica capacitatii comunicationale a oamenilor, trebuie sa tinem cont de trei factori: fizici, psihici si sociali. Fiecare dintre acestia are un rol bine determinat, dar si determinant in conturarea capacitatii de a comunica, intrucat nici unul nu poate fi exclus definitiv.

1.1.1. Factorii de natura fizica

In primul rand, vorbirea necesita existenta mai multor elemente de natura fizica. Este vorba de existenta si perfectiunea aparatului fonator, cel care face posibila producerea sunetelor daca dispune de:

a)     curent de aer care sa circule prin caile respiratorii;

b)    vibrator sonor (coarde vocale);

c)     rezonatori (cavitatea bucala si faringiana).

Simpla lor prezenta nu este suficienta. Pentru a vorbi se 'cere o manipulare complexa a diafragmei, plamanilor si muschilor pectorali, de altfel si a coardelor vocale, gurii limbii si buzelor'[3].

Prezenta si starea acestor componente anatomice si fiziologice, abilitatea de a le folosi, determina o anumita capacitate de a comunica, calitatea sunetului (inaltime, intensitate, volum, timbru), pronuntia corecta (dictie, accent), viteza vorbirii. De exemplu, inaltimea sunetului verbal depinde de vibratiile coardelor vocale, iar intensitatea, ca element energetic, depinde de modificarea presiunii aerului.

In al doilea rand, cele relevate mai sus nu se pot realiza fara existenta integra a analizatorului auditiv, care realizeaza analiza si sinteza structurii sonore a limbajului, respectiv, inaltimera sunetului, sonoritatea si timbrul sunetului. Relevarea formatelor sunetului verbal este o conditie necesara pentru distingerea si recunoasterea cuvintelor (daca nu se diferentiaza sunetul initial cuvantul 'taie', de exemplu, poate deveni 'baie', 'paie' etc.), ceea ce face ca problema auzului fonematic sa fie foarte importanta in vorbire.

La fel de importanta este si curba de sonoritate, intrucat fara o imbinare armonioasa a silabelor nu poate exista cuvantul vorbit si, in consecinta, orice cuvant trebuie bine intonat. Pentru ca intonatia verbala sa fie corecta, sunt necesare:

♦modificari variate ale tonului fundamental;

♦modificari complexe de sonoritate;

♦modificari de timbru.

Nuantarea complexa si subtila a intonatiei poate exprima atitudinea emotionala a vorbirii si intelegerea limbajului.

Alaturi de toate adestea pentru o vorbire corecta, clara si frumoasa este necesar sa se formeze si un stereotip dinamic respirator. Conform unor studii de specialitate, se remarca faptul ca atunci 'cand respiratia nu este reglata la stereotipul dinamic al activitatii de interpretare, au loc oscilatii continue intre frecventa si amplitudine, fapt ce duce la o interpretare gresita a rolului. Deoarece problema reglarii respiratorii prezinta importanta nu numai pentru munca actorului, ci si pentru activitatea profesorului, avocatului, crainicului, ca si in activitatea oricarui conducator, socotim necesara introducerea in scoli a unor cursuri de tehnica vorbirii corecte'[4].

In al treilea rand, capacitatea de a comunica este influentata de starea generala de sanatate si de existenta sau nu a unor handicapuri fizice din nastere sau dobandite pe parcursul vietii.

1.1.2. Factori de natura psihica

Indubitabil, vorbirea este o activitate comunicativa ce se insuseste treptat; ea se dobandeste, se invata si se sistematizeaza prin nenumarate exersari, si experiente, care debuteaza in copilarie si se extind pe parcursul intregii vieti. Capacitatea de a comunica nu se poate materializa, chiar daca elementele de natura fizica sunt prezente in integralitatea lor, daca individul nu are structurile mentale cu functiuni specifice pentru a percepe semnele si semnalele, pentru intelegerea acestora si constructia mesajelor cu sens si semnificatie. Este vorba de existenta acelor structuri ce fac posibile insusirea si folosirea limbii, precum si gandirea, care desi nu sunt fenomene psihice identice sunt strans legate si se interconditioneaza.

Perceptiile si reprezentarile oamenilor dobandesc semnificatie prin verbalizare. Ca urmare, in combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca niste 'vehiculatoare' de imagini. Perceptia sunetelor si a cuvintelor necesita o mare discriminare si putere de sinteza. De altfel, nu toate persoanele care vorbesc aceeasi limba au aceeasi pronuntie a sunetelor si literelor. In timp, experienta in comunicare, face ca aceasta sa devina o constanta a perceptiei fiecarui individ. Asadar, pentru a intelege rolul psihicului in formarea si dezvoltarea capacitatii de a comunica, va trebui sa ne referim la zonele limbajului receptiv si expresiv, la nivelul creierului, respectiv la cele sase niveluri functionale[5] ale limbajului ('ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de constiinta' ). Acest lucru este necesar intrucat datele stiintifice de azi ne arata ca legatura fonetica (dintre sunete) se formeaza prin participarea analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv si vizual la nivelul creierului.

Nivelul 1 (periferic) este format din analizatorii auzului, vazului si ai organelor fonatorii.

Nivelul 2 (vertical) realizeaza perceptia primara senzoriala. Aici se afla si capatul cortical al analizatorului optic si acustic, de fapt, centrul cortical al muschilor fonatori. La nivelul acestuia se realizeaza transformarea fluxului neintrerupt de sunete, intr-un sistem de sunete articulate.

Nivelul 3 constituie veriga intermediara dintre cele doua sisteme de semnalizare. La nivelul trei se realizeaza, de fapt, recunoasterea auditiva (gnozia propriu-zisa) si vizuala. Partii auditive ii corespund doua campuri, la fel celei vizuale (pentru obiecte si culori), iar un alt camp ii este asigurat de deslusirea cuvintelor. Mai sunt, de asemenea, doua campuri care asigura functia motorie. In orice caz nivelul al treilea asigura functia nominativa cat si raportarea fiecarui cuvant la un anumit obiect si permite substituirea unui grup de obiecte printr-un anumit obiect.

Nivelul 4 sau mnezic (de reamintire). Prin acest nivel se realizeaza evocarea amintirilor stocate. Se apreciaza ca la acest nivel nu este cu putinta o localizare stricta, deoarece aici este vorba de o complexitate de procese ce tin de memorie si gandire. Orice evocare este strans legata si de semnificatie.

Nivelul 5 sau nivelul formularii simbolice. La acest nivel se formeaza sistemul morfologic si semantic. Este, de fapt, nivelul limbajului interior. Aici se despoaie insusirile neesentiale si cele esentiale. In fapt, aici se formeaza notiunile.

Nivelul 6 corespunde functiilor superioare ale gandirii si limbajului. Aici se realizeaza abstractizarea si generalizarea.

Cele prezentate conduce la concluzia ca gandirea se dezvolta si isi imbogateste continutul pe baza automatizarii si amplificarii formelor lingvistice. De aici si concluzia ca retorica, arta de a convinge, este rezultatul gandirii argumentate, pusa in valoare prin limbaj si stilul vorbitorului, proces care se realizeaza in limbajul intermediar. Iata de ce, vorbirea nu este numai un mijloc de comunicare si un instrument al gandirii, ci si un mijloc de reglare a activitatii psihice.

Desi mediul inconjurator emite acelasi numar de semnale pentru toti oamenii, semnificatia acestor semnale nu este identica pentru toti dupa cum nici incarcatura afectiv emotionala. Este stiut ca trairea emotionala da cuvantului o incarcatura maxima de informatie si contribuie la insusirea mai rapida a semnificatiei semnelor. In acelasi timp, incarcatura afectiva a cuvintelor declanseaza motivatia umana. De aceea, multi cercetatori accepta ideea ca faptele de limbaj (oral, scris si extralingvistic) pot sa constituie metode de cunoastere a tipologiei umane.

De altfel, numerosi cercetatori au pus in evidenta faptul ca fiecare temperament confera proprietati specifice capacitatii de a comunica si prin aceasta si competentei comunicationale.

Astfel, sangvinicul isi insuseste limbajul repede. El prezinta o vorbire puternica, rapida si clara. Pronuntia este accentuata si cu intonatie corecta. Gesturile sale sunt vii, mimica expresiva, ceea ce dovedeste o puternica excitatie emotionala. Asadar, sangvinicul are o vorbire echilibrata si curgatoare.



Flegmaticul isi insuseste limbajul in timp optim. Din cauza inertiei proceselor nervoase vorbirea sa este mai inceata, lenta si egala. Flegmaticul nu prezinta in vorbirea sa vibratii emotionale. El face pauze normale, accentueaza corect, de asemenea, fapt important si unic pentru el, nu gesticuleaza.

Colericul, din cauza instabilitatii proceselor nervoase, prezinta o vorbire rapida si inegala cu intonatii oscilante. El face pauze lungi intre cuvinte, concomitent cu accelerari de sunete. Este si in vorbire, ca si in comportament, un impulsiv.

Melancolicul prezinta o vorbire slaba, inceata aproape soptita. Prezinta o vorbire necolorata mimic si gestual. Literatura de specialitate evidentiaza ca intonatia este strans legata de activitatea nervoasa superioara. De pilda, la excitabili, intonatia este inegala, in crestere si descrestere. Vorbirea este rapida cu pauze lungi si incarcata emotional. La tipurile inhibabile, pauzele sunt scurte, vorbirea este lenta si cu intonatie monotona, iar componenta emotionala este saraca.

1.1.3. Factori de natura sociala

Pentru a demonstra rolul determinant al socialului in dobandirea capacitatii de a comunica, ar putea fi suficient sa amintim doar experimentul <<natural si tragic al copiilor crescuti de animale;…acestia, lipsiti de atmosfera intercomunicarii umane au ramas la un stadiu 'animal' de existenta: nu au mai putut deveni oameni: nu au mai putut vietui printre semeni, murind la scurta vreme dupa incercarea (esuata) de insertie sociala>> . Cele doua fetite din India, Amala si Kamala, prima de aproximativ un an si jumatate, a doua de 7-8 ani, atunci cand au fost puse in conditii de educatie normala, alaturi de alti copii, in timpul cat au mai trait, respectiv un an, si noua ani, au reusit sa invete doar 50 de cuvinte, respectiv 40 de cuvinte, cu care puteau construi propozitii simple .

Ideea este ca zestrea biologica si psihica nu este suficienta pentru activarea mecanismelor care fac posibila dobandirea de catre oameni a capacitatii de a comunica. Este necesar un anumit context social generat de procesul de socializare, care 'transforma indivizii in oameni, ii integreaza in societate, supunandu-i acelorasi influente culturale determinate de raporturile intre clase de varsta si clase generationale, asemanatoare sau diferite intre ele' . Atat dezvoltarea capacitatii de comunicare, cat si trasaturile psihice ale indivizilor sunt modelate de procesul socializarii; acesta ofera indivizilor zestrea culturala, diferit de la o societate la alta, prin intermediul careia acestia isi pot asimila modalitati specifice de gandire, actiune si conduita care le permit integrarea armonioasa in colectivitatea sociala si in grupurile distincte.

In cursul procesului de socializare oamenii internalizeaza un 'model comunicational cultural' , constand atat in componente deschise, vizibile (tinuta, limbajul, conduita morala in general), cat si in conduite mai putin vizibile sau invizibile, dar care pot fi deduse (optiuni, opinii, evaluari, atitudini, stari emotionale etc). Un asemenea model, sublinia R. Linton, reprezinta 'un domeniu limitat de comportamente, inlauntrul caruia se integreaza, in mod normal, raspunsurile membrilor societatii la o anumita situatie' . 'Ceea ce invata copilul in cursul procesului de comunicare este transmis, in mod explicit, de catre parinti sau educatori, ori este asimilat, in mod implicit, prin propiile experinte ale copilului in cadrul anturajului la mesajele mass media' .

Copilul, prin socializare, dobandeste capacitatea de comunicare si interactiune, ceea ce il va face capabil sa exercite 'o activitate creativa in comunicare mediata de simbolurile normative si evaluative generale, care servesc ca ghid al conduitei, si de propiile modele si aspiratii culturale, tot acest ansamblu formand configuratia personalitatii sociale in cadrul careia motivatiile interne se impletesc armonios cu cerintele normative ale mediului social'[13].

Din cele prezentate rezulta rolul deosebit de important al factorilor de natura sociala in dezvoltarea capacitatii de a comunica a individului. Daca factorii de natura fizica si psihica sunt un dat al omului, ei nu pot fi cultivati decat in social, prin socializare.

Competenta de a comunica a oamenilor

Cand specialistii se refera la problematica competentei comunicative au in vedere, asa cum se va putea vedea in continuare, doar ceea ce tine de posibilitatile oamenilor de a relationa unii cu altii prin semne si semnale; sunt omise aspectele privitoare la mecanismele fizice si psihice ale comunicarii. La inceputul acestui capitol am semnalat faptul ca unele greutati in interpretarea comunicarii umane decurg tocmai din ambiguitatea termenilor utilizati. De fapt, mai concret, atunci cand este analizata competenta sunt circumscrise, indeosebi, aspectele de natura lingvistica si mai putin factorii care fac posibila comunicarea umana; intelegerea insa, este extinsa asupra intregului fenomen. Un asemenea mod de abordare reclama necesitatea de a se face delimitarile intre cele doua concepte. Asupra capacitatii de a comunica ne-am pronuntat in subcapitolul anterior, urmand ca, in continuare, sa fie abordata competenta comunicativa.

2.1. Conceptul de competenta in comunicare a oamenilor

Comunicarea lingvistica, este primul domeniu al comunicarii studiat stiintific. Ca urmare nu este intamplator faptul ca studiile despre competenta in comunicare sunt dezvoltate mai mult de lingvistica si sociolingvistica. In viziunea acestora, competenta (termenul deriva din latinescul 'competentia' care inseamna expunere corecta), reprezinta sistemul de reguli interiorizate de subiectii vorbitori ai unei limbi, dar si evaluarea influentelor contextului asupra continutului si formei comunicarii.

a) Intre cercetatorii cu cea mai importanta contributie in acest sens a fost Naom Chomsky care a demontat teoria behaviorista ce considera limbajul uman vorbit ca fiind o manifestare particulara a unor fenomene generale psihologice:

♦a considerat gramatica drept cheia oricarei explicatii legate de comunicarea prin limba;

♦a introdus notiuni de baza precum 'competenta' si 'performanta' care, in sine, erau redefiniri mai precise ale termenilor de 'language' si 'parle' introdusi de revolutia structuralista.

Ideea de competenta, care a fost introdusa si in alte zone ale lingvisticii, reprezinta capacitatea unui vorbitor nativ de a genera enunturi de o varietate semantica si structurala infinita, folosind un numar finit de elemente de lexic si categorii gramaticale[14].

Scopul final al lui Chomsky a fost acela de a descrie structurile interne ale creierului oricarui vorbitor care ii permit sa-si dezvolte competentele in limba sau limbile native si in eventuale limbi straine.

b) Revolutionari in studiul competentei in comunicare a fost produse de dezvoltarea pragmaticii. Cel mai important reprezentant este John Rogers Searle, a carui 'teorie a actelor de vorbire' (speech of act theorz)[15] il separa de ideea vehiculata pana atunci ca limba umana ar fi doar un vehicul de idei si emotii. Searle a atras atentia asupra faptului ca limba vorbita are in sine o modalitate de a actiona. Aceasta se intampla in cazul enunturilor care, prin simpla pronuntare schimba o stare de fapt (de exemplu enuntul 'Va declar casatoriti').

Cele doua contributii constituie baza ultimelor cercetari in domeniul comunicarii lingvistice. Lingvistica a inceput sa devina un domeniu aplicat la fel de mult cum fusese ca domeniu teoretic, indeosebi prin studii legate de social si prin studii legate de predarea limbilor straine sau a corectarii defectelor de limbaj. La acestea se conecteaza, prin baza structuralista pe care s-au construit, antropologia si sociologia din interactiunile carora au rezultat domeniile pragmaticii si sociolingvisticii.

Pragmatica, prin Norman Fairclongh[16], cel mai de seama reprezentant, pleaca de la presupunerea ca orice enunt este facut cu un scop. Acest fapt in aparenta simplu are implicatii majore. Una dintre ele este faptul ca un enunt nu poate avea o forma intamplatoare, adica nu exista doua enunturi diferite care sa aiba valoare de comunicare identica. Mai bine zis, nimic din exprimarea prin limba nu este intamplator, ci poate fi explicat prin combinatii intre scopurile vorbitorului si constrangerile care i se impun . Pragmatica se ocupa cu modalitatile prin care un vorbitor isi atinge scopurile de comunicare, tinand cont de constrangerile impuse de mediul uman si poate fi considerat un element important in dezvoltarea capacitatii.

Pragmatica se ocupa, de asemenea cu modalitatile in care limbajul vorbit poate fi folosit in scopuri mai putin altruiste, ca de exemplu propaganda si controlul.

Sociolingvistica are contributii importante in studiul competentei lingvistice, indeosebi a acelor probleme care se refera la dialectologie si comunicarea nonverbala:

Astfel, sunt abordate asa numitele schimbari de cod (code switching); acesta are o definitie foarte larga, un cod putand fi un dialect, un accesit, o limba sau pur si simplu un mod de expunere aparte. Schimbarea de cod este un termen bazat pe notiunea de 'marcare' (markeatness); un termen 'marcat' este acela considerat aparte intr-un context dat, oricare ar fi el. De exemplu un termen argotec care apare intr-un tratat stiintific se considera ca este 'marcat' deoarece nu se potriveste contextului stiintific[18]. Prin urmare, o schimbare de cod este, de obicei, una in care se trece de la un cod nemarcat la unul marcat, intr-o instanta de comunicare. Mutarea se face printr-o dezvoltare permanenta a competentei din comunicare.

Un fapt fundamental asupra caruia atrage atentia sociolingvistica este acela de 'negociere': din moment ce un cod se considera 'marcat', in functie de contextul in care este folosit, orice comunicare cu actori prezenti, presupune o negociere care sa stabileasca ce cod este nemarcat.



Negocierile implicate in stabilirea de coduri nemarcate in comunicare, reprezinta un proces deosebit de complex, care presupune existenta unor 'aptitudini strategice' (strategic skills). Participantii sau actorii comunicarii se folosesc de o multitudine de cunostiinte si aptitudini extra-lingvistice care sa stabileasca un cod nemarcat, si anume: imbracaminte, gestica, apartenenta la un grup social, raportul de putere exprimat de toate acestea impreuna etc.

Noam Chomsky descrie, initial, aceasta notiune cu referire la gramatica, la organizarea structurala a enuntului vorbit si/sau scris. Teoria acestuia este aceea ca creierul uman are din constructie niste structuri neuronale, care ii permit sa asimileze gramatica limbii sau limbilor native cu mai multa usurinta decat s-ar explica prin simpla expunere la ceea ce aud copii in faza de asimilare. Mai bine zis, Chomsky stipuleaza ca omul se naste cu structuri cerebrale care asteapta doar date limitate pentru a forma o gramatica completa. Aceasta stare de fapte descrie, in conceptia sa, notiunea de competenta.

c) Teoria competentei comunicative, elaborata de Jurgen Habermas[19], evidentiaza ideea ca orice individ are o anumita competenta de comunicare, stabilita de competenta lingvistica si 'universaliile pragmatice', folosite in cele doua forme ale comunicarii curente: actiunea comunicativa si discursul. Competenta lingvistica a oricarui individ exprima capacitatea acestuia de a comunica celor din jur ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate in sensuri si semnificatii. Intre competenta lingvistica si cea comunicativa exista o determinare directa, in cadrul careia un rol important revine universaliilor pragmatice ('propuneri de sistematizare a actelor de +vorbire'), care, in principal sunt:

♦pronumele personale (eu, tu, el, ea, noi etc);

♦cuvintele critice in intorsaturile de fraza des folosite;

♦exprimarile deictice (care fac legatura intre spatiu si timp);

♦modurile gramaticale, timpurile verbelor;

♦verbele perfomative utilizate la forma interogativa, modul imperativ sau vorbirea indirecta;

♦verbele intentionale utilizate neperformativ si unele adverbe de mod.

Universaliile pragmatice mentionate determina urmatoarele clase de vorbire: comunicative, constatative, reprezentative, regulative (ordonatoare). Exemple de universalii pragmatice sunt actiuni de genul: a saluta, a felicita, a multumi, a exprima condoleante, a se logodi, a face cunoscut, a bea, a manca etc.

In discursul cotidian, prin 'jocuri de vorbire', deprinse si consacrate normativ, individul isi manifesta de fapt competenta comunicativa ce il caracterizeaza marcandu-i activitatea in societate.

Metalimbajul poate fi considerat o succesiune de universalii pragmatice, individual si social determinata; acesta este un limbaj care codifica altfel ideile decat limbajul natural, este un limbaj ascuns in interiorul limbajului care delimiteaza competenta comunicativa a fiecaruia. Metalimbajul poate trezi 'sentimentul instinctiv', 'intuitia' si 'presimtirea ca vorbitorul nu spune ceea ce gandeste'.

d) Revenind la observatia de la inceputul capitolului potrivit careia conceptul de competenta, reprezinta 'capacitatea oamenilor de a executa anumite atributii'[20] si, ca urmare, pentru a deveni competent intr-un anumit domeniu, omul trebuie sa dispuna de anumite capacitati, atunci conceptul de competenta comunicativa poate fi definit ca o pricepere sau o abilitate a omului de a utiliza capacitatea de a comunica pentru solutionarea situatiilor cu care se confrunta atat in spatiul privat cat si in cel public (profesional si cetatenesc). Daca acceptam aceasta definitie rezulta inca o concluzie foarte importanta: competenta comunicativa a oamenilor se manifesta numai in raport cu tipurile de activitati pe care acestia le desfasoara. In consecinta, dezvoltarea competentei in comunicare este rezultatul socializarii, atat primara cat si secundara, dar mai ales socializarea profesionala si cetateneasca, deoarece prin intermediul acestor procese socializante oamenii dobandesc competente comunicative care ii diferentiaza unii de altii.

2.2. Tipuri de competenta in comunicare

Teoria actuala despre comunicarea umana sustine ca aceasta presupune patru tipuri de competenta[21]:

competenta gramaticala, in sensul descris de autorul ei, Noam Chomsky si prezentata mai sus;

competenta pragmatica, respectiv modul in care omul isi atinge scopurile prin vorbire, ca manifestare a autoritatii sau a dragostei, ori modul in care se supune la constrangeri sociale, gen politete sau exprimare deferenta fata de cei mai puternici;

competenta sociolingvistica, adica felul in care omul identifica motivele probabile pentru o schimbare de cod sau modul in care un om negociaza relatia de putere folosind structuri marcate sau nemarcate;

competenta strategica, respectiv modul in care oamenii integreaza in actul comunicarii lingvisticii orice alte date legate de context pentru a genera o interpretare corecta a ceea ce se comunica.

2.3. Competenta lingvistica si structurile sociale

Corelatiile dintre competenta lingvistica si structurile sociale sunt abordate de sociolingvistica. Aceasta este definita 'ca analiza a covariantei sistematice a structurii limbii si a structurii sociale, punand accent pe sursele sociale ale diversitatii lingvistice'[22]. De fapt, insasi aparitia acestei discipline nu face altceva decat sa confirme faptul ca ponderea socialului in comunicarea lingvistica este covarsitoare. Ideea de la care se porneste este ca variatiile in modul de folosire a limbii sunt indicii ale structurii sociale, acestea din urma fiind totodata un element determinant al selectiei formelor lingvistice utilizate in comunicare. Principalele aspecte referitoare la corelatiile existente intre competenta lingvistica si structurile sociale, pe care sociolingvistica le pune in evidenta sunt:

a) Exista o legatura directa intre apartenenta la o clasa sociala si utilizarea limbajului, in sensul ca 'structura de clasa limiteaza accesul la codurile elaborate, tinzand sa limiteze accesul la forme ale actiunii sociale'[23]:

♦organizarea ierarhica a categoriilor sociale (in special structura de clasa) determina distributia sociala a semnificatiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limba si procedeele interpretative generate de acestea;

♦modurile variabile de utilizare a limbii in functie de structura sociala (ocupationata, profesionala sau de clasa) a unei societati genereaza diferite coduri sociolingvistice ('codul sociolingvistic al vorbirii este o calitate a relatiilor sociale si este, totodata, determinat de structura sociala, pentru ca la randul sau sa poata contribui la schimbarea structurii de relatii care la generat'[24]);

♦dificultatile ce apar in procesul de comunicare ca urmare a pozitiilor diferite ocupate in structura sociala si necoincidenta partiala dintre sistemele de semne verbale folosite pot genera bariere lingvistice;

b) Schimbarile lingvistice se produc si in functie de unele procese care au loc in structura sociala (in special mobilitatea) sau in procesul de dezvoltare economica, tehnologica si culturala (stratificarea sociala este pusa in corespondenta cu o stratificare stilistica a folosirii limbii, iar mobilitatea produce schimbari nu numai in pozitiile sociale, ci si in stilurile de vorbire):

♦structura repertoriului verbal specific este dependenta de nivelul dezvoltarii socio-economice si culturale a colectivitatii, dar si de varietatile individuale (idiolecte), regionale (dialecte) si globale (sociolecte), intrucat acestea genereaza diferentieri in stilul de viata si deprinderile de gandire ale indivizilor;

♦interactiunile verbale si retelele de comunicare sunt dependente de rol-status-urile persoanelor implicate in situatie, intrucat individul dobandeste statut prin utilizarea limbajului;

c) Variatiile de vorbire sunt generate si de diferentierea accesului si a intelegerii limbajelor de specialitate si a competentei lingvistice (capacitatea de stapanire a limbii), respectiv a performantei (utilizarea acestei capacitati in verbalizarea mesajelor):

♦este o relatie intima intre forma limbajului, procesul de socializare si restul experientei de viata, diferentele verbale fiind strans legate de socializare, pe de o parte, si de potentialul social ulterior al unei persoane, pe de alta;

♦oportunitatile de invatare sunt determinante pentru comportamentul verbal;

♦'experienta tipica de clasa sau de familie determina o anumita forma de utilizare a limbajului'[25];

d) In cadrul varietatilor lingvistice determinate de contextul situatiei de comunicare sunt avute in vedere atat registrele discursivitatii (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise, colocviale sau formale), cat si dependentele de setul de status-roluri particularizat individual.

Corelatii intre capacitatea de a comunica si competenta in comunicare a oamenilor

In literatura de specialitate, desi sunt utilizati ambii termeni, o abordare si incercare de solutionare stiintifica are doar competenta in comunicare a oamenilor. In acest capitol incerc sa argumentez de ce am simtit nevoia de a delimita cele doua concepte si ce corelatii sa stabilesc intre ele.

3.1. Utilitatea distinctiei intre capacitatea de a comunica si competenta in comunicare a oamenilor

Atunci cand am definit cele doua concepte am atras atentia asupra tendintei de a fi confundate, intrucat in mare parte, definitiile se suprapun. Intre elementele care totusi le diferentiaza se poate sesiza cu zsurinta faptul ca, pentru a deveni, manifesta competenta presupune cu necesitate existenta unor anumite capacitati. Deci, se poate spune despre capacitate ca reprezinta starea potentiala care devine realitate prin intermediul competentei; pentru ca omul sa dovedeasca competenta intr-un domeniu sau in rezolvarea unor activitati, trebuie sa dispuna de anumite capacitati.



Pornind de la aceste premise am considerat ca, oamenii atunci cand comunica de fapt isi valorifica intr-un anumit domeniu sau in legatura cu o anumita activitate, capacitatea de a recepta si de a    emite mesaje. Competenta comunicativa reprezinta starea de potentialitate a capacitatii de a comunica. Atunci cand N.Chomsky opereaza cu conceptele de 'competenta' si 'performanta', atrage atentia asupra urmatorului aspect; competenta este o stare potentiala in raport cu performanta in comunicare, aceasta din urma semnificand in conceptia autorului actele comunicationale concrete.

Concluzionand, ajungem la urmatoarele rationamente: omul are capacitatea de a comunica, facuta posibila de anumiti factori fizici, psihici si sociali, insa ca stare potentiala, ca disponibilitate, constientizarea acestei capacitati se poate face numai in raport cu tipurile de activitati pe care le desfasoara oamenii, situatia in care devine competenta; abilitatea oamenilor de a comunica in conditii si situatii concrete.

Competenta dobandita, reprezinta, de asemenea o stare potentiala, insa, in raport direct cu actele (faptele) comunicationale.

Asadar, rezulta ca si capacitatea de a comunica si competenta in comunicare sunt stari pe care oamenii, in functie de context si situatie sunt, mai mult sau mai putin in masura sa le concretizeze in acte comunicationale.

3.2. Corelatii sau dependenta

Din rationamentele deduse in capitolul precedent, rezulta ca oamenii nu pot stabili relatii comportamentale intre ei, daca nu au capacitatea de a comunica. Aceasta sta la baza formarii si dezvoltarii competentei in comunicare. Ca urmare competenta este in raport de dependenta fata de capacitate, raport care poate fi analizat din doua perspective:

♦ca dependenta absoluta, in sensul ca determinarile sunt totale, parametrii competentei fiind determinati de capacitatea de a comunica;

♦ca dependenta relativa in sensul ca dezvoltarile ulterioare ale competentei pot evoca o anumita autonomie care sa influenteze si capacitatea de a comunica a oamenilor.

Ceea ce este foarte sigur si in afara oricarei discutii este relatia de dependenta a competentei fata de capacitatea de a comunica. Cum evolueaza aceasta determinare in timp, reprezinta desigur, o problema de cercetare in viitor. Consideram ca in aceasta situatie trebuie sa se aiba in vedere mai multe variabile printre care:

♦evolutia biologica, indeosebi din perspectiva proceselor de maturizare fizica si psihica;

♦ansamblul om-personalitate;

♦spatio-temporabilitatea careia ii apartine;

♦pozitia in social etc.

Daca acceptam autonomia relativa a competentei in comunicare in raport cu capacitatea de a comunica, precum si exercitarea unor influente organizante sau dezorganizante ale competentei in comunicare, studiile ar trebui sa vizeze aspecte cum ar fi:

♦delimitari nu numai conceptuale intre capacitate si competenta ci si din perspectiva parametrilor specifici cu determinarile respective;

♦urmarirea prin investigari periodice a modului in care schimbarile din cadrul capacitatii si competentei sunt rezultat al influentelor reciproce etc.

Desigur, asemenea investigatii si studii pot pune in evidenta si alte aspecte cu valente pentru problematica. Insa, in atentie, principala conditie pentru obtinerea unor rezultate concludente, este sa existe vointa studiilor abilitate si resursele necesare pentru activitatea de cercetare proprie.



P.P. Neveanu, Dictionar de psihologie, Editura Albatros, Bucuresti, 1977, p.98

Ibidem, p.31

Nicki Stanton, op. cit., p.12

Manual de psihologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti., 1996, p.70

Stere Bara, Psihologie generala, Bucuresti, 1974, p.75-77

Manual de psihologie … p.70

Corneliu Mircea, op. cit., p.27

Ibidem, p.63

Ibidem, p.81

Ibidem, p.82

Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalitatii, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1968, p.84

Sorin M. Radulescu, Sociologia varstelor, Editura Hyperion, Bucuresti, 1994, p.83

Ibidem, p.60

Curs de lingvistica, Universitatea Bucuresti, 1995

Leonard Berkowsitz-'A survey of Social Psychology' University of Wisconsin, Madison, 1979, p.143

Sociology, Themes and perspectives, M. Haralambos, Universitz Tutorial Press, 1985, p.136

Leonard Berkowsitz, op. cit., p.143

Ibidem, p.148

Jurgen Habermas, Cunoastere si comunicare, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.190-208

Fl. Moraru C-tin Manea, Dictionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978, p.236

Curs de lingvistica, Universitatea Bucuresti, 1995, p.122

W. Bright, apud Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p.564

Denis McQuail, op. cit., p.84

Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p.564

Denis McQuail, op. cit., p.84









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1818
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site