Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AeronauticaComunicatiiElectronica electricitateMerceologieTehnica mecanica


Discontinuitatile spatiale si dezvoltarea teritoriala

Aeronautica



+ Font mai mare | - Font mai mic



Discontinuitatile spatiale si dezvoltarea teritoriala

Dinamica spatiului geografic, care are la origine schimbarile produse in spatiile economice si sociale sau culturale, se manifesta printr-un anumit mod de ordonare spatiala a obiectelor teritoriale, printr-o anumita stabilitate temporala a configuratiilor rezultate. Acestea nu este obligatoriu de a fi omogene, cat mai ales functionale, structurate in asa fel, incat individualizarea lor sa fie facuta cu foarte putine riscuri de a ramane in urma realitatii teritoriale. Aceste configuratii pot fi inglobate in termenul generic de organizari spatiale, fiind vorba de permanente intr-un spatiu multidimensional, proiectate clar pe spatiul fizic.



Oricat ar parea de banal, spatiul nu a fost luat in consideratie de economisti multa vreme, considerand ca acesta apartine geografilor, care prin studiile lor descriptive nu aduc elemente deosebite analizelor pur economice. Indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, econmistii au integrat tot mai mult spatiul in studiile intreprinse , mai ales din necesitatea de a servi ca fundament pentru deciziile care se luau in domeniul politicii de amenajare teritoriala.

Aceasta evolutie a avut loc in momentul in care spatiul nu a mai fost considerat ca un element economic neutru, ci, dimpotriva. ca un factor activ, care poate structura de o maniera avantajoasa, din punct de vedere economico-social, un anumit teritoriu. In acest sens si geografii au facut pasul de a trece de la descrierea simpla a legaturilor spatiale la elaborarea de metodologii de analiza, care sa puna in evidenta componentele favorabile si cele restrictive, care sa ofere variante de evolutie a complexelor teritoriale si de adaptare a acestora la nevoile de perspectiva ale comunitatilor locale sau regionale.

1. O noua paradigma in dezvoltarea teritoriala.

Dezvoltarea teritoriala contemporana a condus la aparitia unor noi paradigme in cercetarea fenomenelor teritoriale. Una dintre aceste paradigme este cea definita de raportul trilateral care se instaureaza intre tehnologii - organizatii - teritorii. Aceasta structura a fost denumita de Michael Storper (2001) o noua "holy trinity" . Denumita altfel, aceasta "trinitate" poate fi generalizata in urmatoarele componente: infrastructura si tehnologii, actori si teritoriu.

Optiunea pentru infrastructura si tehnologii pleaca de la ideea luarii in calcul inclusiv a suportului tehnic al tehnologiilor, extrem de important in procesul actual de dezvoltare. Nu se renunta total la infrastructura existenta, ci aceasta este partial valorificata si adaptata la noul context tehnologic. Este adevarat ca motorul dezvoltarii il constituie dinamica tehnologiilor, dar acestea se traduc in crearea unei infrastructuri, care va constitui baza pentru realizarea ulterioara de produse sau de servicii tot mai performante.

Schimbarile tehnologice sunt in stransa legatura cu capacitatea comunitatilor care locuiesc un anumit teritoriu de a inova sau de a imprumuta noi tehnologii, create in alte teritorii. Cresterea si descresterea economica sunt conectate direct la potentialul local sau regional de a transforma produsele si serviciile in unele superioare calitativ si de a face fata competitiei pe piata libera.

Tehnologiile modifica procesele de prelucrare a resurselor unui teritoriu, dar si modalitatile de aparitie a noi servicii, uneori inalt sofisticate si foarte specializate. Aceste procese, regasite in orice teritoriu, pornesc de la cele mai simple, pana la cele mai complexe. Procesele simple, elementare, care se deruleaza intr-un teritoriu tin cont de constrangerile fizice si de existenta schimbarilor de ordin natural. Teoretic, putem distinge o succesiune de procese elementare, carora le asociem lanturi trofice specifice. Cunoasterea lanturilor trofice reprezinta veriga coerentei in materie de dezvoltare. Orice obturare a fluxurilor necesare acestora sau schimbarea mediului in care se deruleaza pot conduce la eliminarea unor astfel de verigi sau cel mai adesea la imposibilitatea asigurarii succesiunii lor: un lant trofic asigura cea mai mare parte din intrari pentru lantul urmator. In final, toate procesele inglobate in astfel de lanturi trofice trebuie sa aibe efecte sinergice, reflectate in cresterea standardului de viata al comunitatilor umane.

Din acest punct de vedere este interesanta succesiunea principalelor lanturi trofice teritoriale, pe care, schematic, le-am putea concretiza astfel: mineralotrofia, fitotrofia, zootrofia, tehnotrofia si nootrofia (Ianos, 2000). Daca primele trei lanturi trofice au la baza procese elementare, precum pedogeneza, fotosinteza, pradarea etc, ultimele doua lanturi trofice se axeaza pe procese de mare complexitate. Noile tehnologii apartin in totalitate tehnotrofiei, adica acelui lant trofic ce influenteaza fundamental nootrofia.

In aceasta acceptiune logica a succesiunii proceselor de la cele elemnetare la cele complexe, dezvoltarea teritoriala apartine ultimului lant trofic. Aceasta se bazeaza pe procese tehnotrofe importante, ca industrializarea, urbanizarea, tertiarizarea etc., toate implicand resurse materiale si de inteligenta deosebite. Rezultatul este atingerea unui anumit optim de functionarea a configuratiilor teritoriale, o anumita coeziune spatiala, in termeni generali.

Noile schimbari tehnologice sunt generate de inadecvarea economiilor bazate numai pe producerea de cunostinte tehnologice in relatii directe cu practica economica. Din aceasta cauza multa vreme geografia economica a analizat doar efectele schimbarilor tehnologice asupra productiei de bunuri si servicii, distributiei si transportului acestora. Ca urmare, atentia a fost orientata spre modalitatea in care activitatile bazate pe tehnologii standardizate au suferit procese de delocalizare si dezvoltare in raport cu mai multe categorii de factori. In acest context erau dominante analizele modului de integrare pe verticala a productiei, precum si relatiile de tip input-output din cadrul unei firme, al unei regiuni sau al unui stat.

Rupturile produse de noile tehnologii in relatiile istorice dintre aceste cu actorii si teritoriile in care se localizeaza pot fi asimilate cu discontinuitatile dinamice. Orice inovatie majora atrage schimbari profunde, cu efecte spatiale la nivelul locului de producere. Daca acest loc este o aglomerare atunci efectele privind standardul de dezvoltare generala determina discontinuitati spatiale de anvergura, care au tendinta ca prin procese de difuzie sa se estompeze in timp. Se asista la o dezvoltare post-ruptura generalizata la nivelul unui anumit spatiu, care fiind delimitat de alte discontinuitati politico-administrative, inchide fizic cercul dezvoltarii. Firmele multinationale sunt cele care sparg acest cerc, difuzand elementele unei anumite dezvoltati prin filtrarea tehnologiilor exportate.

Noua paradigma analizeaza modalitatea in care economiile bazate pe tehnologii nestandardizate, respectiv pe economii extrem de variate pot sa fie proiectate si studiate spatial. In acest context poate geografia sa se axeze pe analiza cauzelor care genereaza schimbarile tehnologice, iar geografii pot vorbi de o adevarata geografie a economiei bazate pe invatare? Schimbarile tehnologice care au avut loc in prioada de varf a dezvoltarii fordiste au avut la baza o relatie relativ lineara intre sectoare si in schimbul interregional.

Aceasta a fost o perioada "linistita" pentru geografia economica, intrucat a analizat, pe de o parte, procesele de adaptare ale firmelor la noile contexte ale unor societati bazate pe productia de mare serie, iar pe de alta parte pe modalitatea in care avea loc procesul de difuzie intre firme si intre sectoare industriale, respectiv intre centrele de inovatie industriala si periferiile acestora. Cu alte cuvinte, in toata aceasta perioada accentul s-a pus pe analiza modului in care a avut loc procesul de uniformizare a unei productii standardizate si a impactului acesteia asupra structurarii teritoriului. A fost o perioada in care dezvoltarea teritoriala putea utiliza cu precadere modelele clasice ale dezvoltarii teritoriale, in care ierarhizarea si relatiile pe verticala erau dominante.

Dupa prima criza petroliera majora, de la inceputul anilor '70, s-a trecut la o noua faza si anume aceea de a lega mai strans tehnologia de economie, in sensul ca procesul de schimbare tehnologica sa includa un efort de creatie tot mai crescut. Apar, astfel, primele eforturi de a demonstra ca dezvoltarea trebuie sa se bazeze mai mult pe productia de varietate si pe promovarea destandardizarii in materie de dezvoltare tehnologica. Printr-o astfel de strategie, de promovare a destandardizarii se revine la o competitie imperfecta, care creaza noi surse generatoare de lipsuri. Urmarea imediata este multiplicarea relatiilor dintre firme, autoritati locale si regionale, institutii si centre de cercetare-dezvoltare. Daca in etapa dezvoltarii fordiste, competentele practice erau prioritare, de aceasta data apare ca noutate relatia dintre cunostinte si competente mai ales pentru sectorul tehnologiilor inalte.

Noile schimbari in domeniul abordarii orienteaza noua geografie spre studierea noilor tipuri de relatii care apar intre producator si consumator, intre stiinta si productie, intre firmele si institutiile din domenii de cunoastere apropiate, intre firme, autoritati si universitati/centre de cercetare-proiectare. Intensitatea si complexitatea acestor relatii conduc la aparitia unor tehnologii tot mai diversificate in procesul de productie si al ofertei de servicii, intrucat se bazeaza pe un process continuu si ascendent de invatare. Aceasta varietate va asigura coexistenta ciclurilor de codificare, standardizare, imitare si difuzie a cunostintelor cu existenta unor practici locale de conservare si adaptare a cunostintelor traditionale in materie de productie de bunuri si oferte de servicii. Noile relatii se intersecteaza creand noduri relationale care genereaza inovatii in materie de tehnologie. Evolutia actuala a tehnologiilor demonstreaza aportul localului la productia de cunostinte asimetrice si importanta acestora in procesul de destandardizare a tehnologiilor.

Concluzia in domeniul cercetarilor geografice este aceea de identificare a modalitatilor concrete de analiza a schimbarilor tehnologice actuale, care trec de la standardizare la destandardizare (ca urmare a unui proces de creatie sustinut), de la difuzie la crearea de cunostinte asimetrice, de la cunoasterea cosmopolita si codificata la cea specializata si necodificata. Toate acestea devin parametri ai dezvoltarii tehnologice contemporane, la care participa diferentiat toate popoarele lumii aflate in interactiune pe pietele mondiale. Impactul spatial este enorm intrucat genereaza noi tipuri de dezvoltare teritoriala, cu un management performant si cu mare capacitate de difuzie.

Actorii teritoriali reprezinta cea de-a doua componenta majora a dezvoltarii teritoriului si includ mai multe categorii: indivizii, firmele si organizatiile. Indivizii actioneaza asupra teritoriului in raport de relatiile directe cu acesta. Astfel, se pot remarca indivizi care prin activitatea diurna structureaza parti din teritoriu in functie de obiectivele pe care si le propun, in asa fel incat sa-si poata asigura resursele necesare existentei, dar si cele utile in procesul de crestere a standardului de viata. Acest tip de interactiune cu spatiul este larg regasit in spatiul rural, dar si periurban, suburban sau chiar urban. Indivizii actioneaza si indirect asupra spatiului, mai ales in cel de tip urban, acolo unde structurile sunt rezultatul agregarii actiunilor individuale si cel mai adesea estompate de actiunile colective.

Acelasi mod de actiune este caracteristic si firmelor individuale, care se pot impune, singular, in retele, sau prin simpla aditie a efectelor spatiale in structurile teritoriale.

Actiunile colective apartin organizatiilor care pot fi asocieri de firme, organizatii publice, private sau de tip public-privat . In abordarea raportului dintre costuri si transactii economice un loc important a revenit teoriei complexelor industriale si aglomeratiei, care bazandu-se pe dimensiunile geografice ale tranzactiilor a putut explica mai bine dinamica economiilor teritoriale. S-a demonstrat ca spatiul influenteaza gradul de internalizare si externalizare din sistemele de productie si ca numai geografia poate explica modul in care costurile tranzactiilor pot fi corelate cu procesele de aglomerare si cele de divizare spatiala a fortei de munca.

Urmare a implicarii crescande a geografiei, inclusiv in domeniul teoriei inovatiei, astazi se incearca definirea unei teorii integrate a spatiului economic. Aceasta teorie se bazeaza pe relatiile ce se stabilesc intre mai multe subspatii, precum cel tehnologic, organizational si geografic. De altfel, noua geografie economica aduce o contributie importanta la studierea fenomenului economic contemporan prin conectarea teoriei localizarii la structura pietii. Aceasta creeaza cadrul unei relevante simple: competitia imperfecta nu poate fi sustinuta fara coordonata sa spatiala, care implica in mod automat elemente specifice de localizare a activitatilor economice sau de tip economic.

In analiza interdependentelor la nivelul organizatiilor/firmelor trebuie avute in vedere trei componente: includerea relatiilor de tip necomercial dintre principalii actori ai vietii economice, caracterul conventional si relational al unor astfel de relatii si modul in care conventiile si relatiile definesc si structureaza tranzactiile comerciale. Diversitatea relatiilor dintre toti actorii unui spatiu economic implica o adaptare metodologica a analizelor geografice, care nu trebuie sa se limiteze la a descrie noile forme spatiale, ci sa explice geneza acestora, corelate cu varietatea contextelor, pentru a putea surprinde variante de evolutie viitoare a lor.

Organizatia guverneaza sisteme de retele cuprinzand o diversitate de actori si care au aceeasi tinta, fixata ca obiectiv strategic. Sistemul de relatii multa vreme a fost dependent de proximitate, insa in ultimii ani s-a constatat ca relatiile sparg structurile teritoriale clasice, conectand teritorii in vaste procese de reteritorializare aflate in diferite stadii.

Teritoriile, in acest context al abordarilor, constituie suportul material al relatiilor dintre actori, infrastructuri si tehnologii. Aceasta proiectie teritoriala a relatiilor mentionate se concretizeaza in structuri distincte, care fac din teritorii spatii geografice uneori extrem de complicate. Concretizarea teritoriala a dinamicii relatiilor teritoriale de-a lungul timpului nu este altceva decat sistemul de asezari umane, privit la diferite scari. Se poate considera ca asezarea in sine este un teritoriu particular, caracterizat printr-o focalizare excesiva a relatiilor teritoriale dintr-un spatiu. Aceasta focalizare, prin procese progresive de agregare si integrare functionala, determina o concentrare deosebita de activitati economice si de populatie. Rezultatul va fi o mai mare dependenta dintre aceste "puncte de concentrare teritioriala" si spatiul lor imediat, dintre toate asezarile apartinand unui sistem de asezari.

Analiza din punct de vedere spatial a ramurilor economice de varf scoate in evidenta existenta unei "tensiuni" intre procesul de concentrare si cel de dispersie. Pe de o parte asistam la un proces de concentrare a sistemelor producatoare de inalta tehnologie (Connecticut River Valley - mecanica fina si de precizie; Silicon Valley - semiconductori), iar pe de alta parte procese de dezvoltare a unor productii de inalta tehnologie dispersate in intreaga lume. In primul caz, este vorba de un sistem de conventii si tranzactii intre firmele localizate in aceeasi aglomeratie, care, fara a fi coordonat, asigura o oarecare impartire a riscului, dar si oportunitati pentru diminuarea pagubelor in cazul unor evenimente nedorite. In cel de-al doilea caz, procesul de dispersie este mult favorizat, uneori, de politicile nationale in materie de dezvoltare a tehnologiilor informatice, promovate de diverse tari. Un astfel de exemplu il constituie India, unde astfel de politici constituie un excelent pat germinativ pentru localizarea si dezvoltarea industriilor de varf in materie de tehnologie, ceea ce explica pozitia pe care o ocupa India in domeniul respectiv la nivel mondial.

Evident ca firmele producatoare de noi tehnologii sunt supuse unor riscuri majore. Din aceasta cauza, procesele de concentrare a firmelor din acest sector, in anumite teritorii, permit diminuarea riscurilor prin acoperirea costurilor incertitudinii datorita proximitatii fizice. In aglomeratii, unde se discuta de nivele inalte de incertitudine a unor firme, legea numerelor mari se dovedeste a fi pe deplin confirmata. Cu cat sunt mai multe posibilitati de interactiune, cu atat creste numarul potential al clientilor, scazand riscul intrarii in faliment.

In acest context, definit de triada infrastructura/tehnologie, actori si teritoriu, acesta din urma a devenit atat de complex, incat analiza relativ clasica a geografiei trebuie sa fie schimbata. Aceasta inseamna reorientarea cercetarilor geografice de la analizele de tip intrare-iesire si a celor dintre economie si proximitate spre cele care au in vedere studierea interdependentelor necomerciale, inclusiv a dialecticii proximitate/distanta. Astfel, teritoriul si toate formele sale de organizare pot fi considerate ca produse ale interactiunii dintre actori si infrastructuri/tehnologii.

Relatiile dintre cele trei mari componente, identificate mai sus, au cunoscut perioade de dezvoltare si complicare ca urmare a dinamicii tehnologice. Mai mult, tehnologia a depasit limitele sale materiale, influentand si procesele de gestiune sau de dezvoltare propriu-zisa. Progresele tehnologice si dinamica structurala a actorilor implica relatii de influenta reciproca si ciclica: primele modifica structura fina a actorilor initiali, pentru ca, ulterior, acestia sa fie promotorii unor noi schimbari tehnologice. Principalul actor al procesului de dezvoltare teritoriala este firma, aceea care se caracterizeaza printr-o anumita structura, dar care are limite spatiale de actiune foarte fluu. Aceasta fluiditate a limitelor creste pe masura aparitiei unor clustere de firme, care au efecte teritoriale directe si indirecte, vizibile si invizibile.

Economiile teritoriale au incercat si reusit sa prezinte intr-un mod integrat aceste relatii complicate, ca urmare a insertiei in abordare a efectelor organizatiilor asupra modelelor economice teritoriale, precum si analizele de tip intrare-iesire. Rezultatul a fost ca pana in anii '70 logica proceselor fundamentale ale economiilor de aglomeratie fusese descifrata . In urma cu circa doua decenii si jumatate, odata cu primele inceputuri ale trecerii la perioada postfordista, apar noi procese, precum cele de dezindustrializare. Aceste procese incep sa afecteze, in principal, regiunile industriale vechi. Paralel, are loc un proces de reindustrializare teritoriala care depaseste simpla modernizare de altadata, si care presupune o schimbare fundamentala a fenomenului industrial sub impactul noilor tehnologii. Este vorba despre o relocalizare a activitatilor industriale, o delocalizare a celor vechi sau o eliminare a acestora. Delocalizarea, combinata cu progresele formidabile in domeniul noilor tehnologii si al comunicatiilor a favorizat dezvoltarea a noi regiuni industriale la nivel mondial, ca, spre exemplu, Asia de Sud-Est. Eliminarea barierelor de comunicare existente in perioada razboiului rece si destructurarea sistemului communist au favorizat geneza, extinderea si diversificarea procesului de globalizare.

Din punct de vedere al abordarilor teoretice, noile schimbari intervenite in relatiile dintre cele trei componente de baza nu mai pot fi explicate doar prin metodele clasice de analiza. Fizica si geometria, ca si caracteristici principale ale unui proces economic territorial de tip mecanic, nu mai sunt suficiente, fiind necesara o noua abordare. Noul mod de cercetare a fenomenelor economice teritoriale depaseste sfera strict economica, materiala, si se axeaza mai mult pe mijloacele relationale. Aceasta implica o schimbare radicala in domeniul gandirii economice, economia trebuind sa fie vazuta ca relatii, procesele economice ca o "conversatie" intre doua arii/puncte geografice, iar initiatorii acestora nu doar ca factori, cat mai ales ca actori umani reflexivi . Triada subliniata la inceputul subcapitolului are ca element dinamic tehnologiile, ca urmare a fortei de creatie si a capacitatii de stocare a inteligentei pe care o poseda grupurile umane. Noile tehnologii, prin implicarea mai puternica a "omului", ca actor al spatiului, complica raportul direct, de altadata, dintre scara si varietate; scara incepe sa piarda din importanta, dar nu devine neglijabila, iar varietatea creste in progresie geometrica.

Noua provocare a economiilor teritoriale este reprezentata de raportul dintre codificarea si decodificarea cunostintelor. Aceasta implica includerea ca variabila centrala in analiza si promovarea dezvoltarii teritoriale a procesului de invatare, cel de acces la cultura si la prestigiu. Difuzia in sine a tehnologiilor nu mai constituie o prioritate, daca nu exista un proces real de invatare si de participare "anonima" la modernizarea acestor tehnologii, la crearea unor noi arene de afirmare a fiintei umane. Toate aceste transformari implica o noua optica asupra tipurilor de relatii intre doua arii economice. Acestea nu mai trebuie privite doar prin relatia materiala input-output, cat si prin relatii de tip necomercial si relational, care nu se conecteaza in mod direct cu apropierea, cu proximitatea.

Relatiile dintre aceste componente, doua cate doua, ne conduc la concluzii interesante. Rezultatele interactiunii dintre infrastructuri/tehnologii si actori pot fi considerate sistemele de inovatii, care au efecte directe asupra unor spatii extrem de variabile ca extindere si grad de umanizare. Sistemele de inovatie, proiectate spatial, au devenit caracteristica geografica importanta a multor teritorii. Apoi, intre actori si teritorii pot fi definite relatii de productie, care conduc la individualizarea unor sisteme teritoriale de productie, frecvent utilizate in noua regionare a spatiului. Resursele teritoriilor respective, dar mai ales stocul de inteligenta definesc noile relatii instaurate intre entitatile teritoriale, alcatuind adevarate sisteme de productie, integrate la diferite nivele de organizare. Relatiile dintre tehnologii si teritorii sunt in stransa legatura cu rolul pe care il au resursele, proximitatea si distanta ca factori de concentrare a potentialului inovativ. Intensificarea acestor relatii a condus la individualizarea unor spatii cu performante diferite in materie de inovatie, de unde si o posibila regionare a lumii pe regiuni de inovatie.

Dar aceste relatii nu se rezuma la o interactiune biunivoca, ci la una multipla intre toate cele trei componente, rezultand diferite produse materiale si servicii. Aceasta finalitate, valorificata in numeroase modalitati contribuie la diferentierea regionala a lumii in materie de dezvoltare, de standard de viata.

Concluzia generala este ca abordarea chiar simplificata a relatiei dintre actori si teritoriu trebuie sa conduca la individualizarea rolului pe care il au infrastructurile si mai ales tehnologiile actuale in conturarea tipurilor de dezvoltare teritoriala. Tehnologiile, astazi, au devenit principalele elemente in structurarea teritoriala, in schimbarea fundamentala a modului de analiza geografica a realitatii economice. A merge, in continuare pe descrierea unor fenomene postfactum si a nu patrunde in esenta acestora pentru a depista tendinte de evolutie viitoare inseamna o condamnare a geografiei economice la descriere, la explicatii privind ceea ce este, fara a o implica in ceea ce va fi.

2. Discontinuitatile si dezvoltarea regionala

Varietatea spatiului, reiesita din modul de combinare si asociere diferentiata a componentelor sale, face ca sa se poata deosebi diferite nivele de organizare. Aceste nivele sunt percepute in raport de scara, incadrarea unitatilor considerate omogene pe nivele de organizare, fiind o operatiune destul de relativa. Aceasta relativitate rezulta din scara de observatie, astfel incat ceea ce este regional la o anumita scara, poate apare local la alta si invers. Practic, inseamna ca nimic nu se poate intreprinde fara a tine cont de scara la care se face analiza si de intregul plasat in varful ierarhiilor teritoriale. Dupa fixarea intregului respectiv se poate trece la individualizarea sistemului de referinta, deci la fixarea nivelelor urmatoare: global, supra-national, national, supra-regional, regional, intra-regional, inter-local, local si sub-local.

Dezvoltarea regionala si dezvoltarea locala sunt doua concepte, incluse in dezvoltarea teritoriala, puternic revitalizate in ultima perioada, mai ales in Europa. Daca in SUA, cercetarile regionale sunt intr-un mare impas, in sensul pierderii interesului pentru astfel de abordari, la nivelul Europei, cercetarea la aceste nivele a fost puternic reconsiderata. Uniunea Europeana considera ca regiunile pot fi unitatile operationale cele mai importante in asigurarea coeziunii teritoriale. Dezvoltarea integrata a Uniunii Europene nu poate fi realizata prin proiecte de dezvoltare regionala in care partenere sa fie statele. Experienta privind atenuarea discrepantelor teritoriale in Italia si Grecia, indeosebi, au aratat ca utilizarea statului ca instrument in realizarea unei dezvoltari regionale sustinute nu este o solutie. Din aceasta cauza, regiunea este reconsiderata la nivelul Europei, fiind privita ca un spatiu operational acceptabil. La acest nivel se fixeaza obiectivele, aici se primesc fondurile si tot aici se implementeaza proiectele..

2.1. Relatia regiune - discontinuitate spatiala

In acest context spatiul, care are si partea sa concreta, vizibila, reprezentata prin cadrul de abordare si prin componentele de natura fizica, se dovedeste deosebit de fertil. Constrangerile sale si elementele favorabile oferite la nivelul celor mai mici unitati de analiza sunt esentiale in revitalizarea procesului de dezvoltare, in general, si de atenuare a discrepantelor existente intre aceste unitati sau altele superioare reiesite din agregarea lor.



Pornind de la ideea ca discontinuitatea este materializarea cea mai importanta a organizarii spatiului, am putea conchide ca aceasta reprezinta "linia" care il subdivide in entitati spatiale mai mult sau mai putin omogene. Din aceasta perspectiva, regiunea nu este altceva decat rezultatul interferentei unui sistem de discontinuitati. Daca nu ar exista discontinuitatile spatiale in mod sigur nu am mai vorbi de regiuni, ci de un spatiu continuu, avand aceleasi calitati topologice[6].

Regiunea se naste prin procese de discontinuitate, traieste printr-o dinamica regasita in rupturile calitative, proiectate spatial, si este "ucisa" tot de discontinuitati. Nu poate sa se discute de regiune, fara a pedala pe discontinuitati spatiale si temporale, indiferent de politicile adoptate la diferite nivele, de la cele locale la cele globale.

In interactiunea local/global, spatiul regional devine extrem de important, intrucat functioneaza ca un filtru in explozia celor doua fenomene contradictorii: globalizarea localului si localizarea globalului[7]. Lupta dintre cele doua fenomene este tot mai disproportionata in favoarea ultimului. Globalizarea este mult mai puternica din momentul in care anumite "locuri" au devenit generatoare de fluxuri globalizante si incep sa controleze intreaga lume. Acest tavalug al globalizarii determina o scadere a importantei locului, stergand specificul teritorial si uniformizand totul. In aceasta logica a derularii globalizarii, teritoriul se goleste tot mai mult de continut si tinde sa-si pastreze doar functia initiala de suport fizic. Aceasta uniformizare ar conduce, teoretic, la diparitia diferentierilor de organizare dintre teritorii, iar regiunea nu ar mai ramane decat un concept istoric.

Evident ca o astfel de uniformizare este imposibila si nu datorita incapacitatii fluxurilor globalizante de a uniformiza lumea, cat mai ales datorita constientizarii la nivel regional a pericolului care poate sa-l reprezinte pierderea identitatii comunitatilor de la aceste nivele si altele inferioare, a pierderii unor valori legate de managementul traditional al resurselor, de regenerarea culturala si morala. Prin urmare, daca vor fi regiuni in mod sigur vor exita si discontinuitati spatiale si invers. Discontinuitatile, asa cum s-a mentionat, pot corespunde cu o configuratie spatiala deosebita, in care locurile sunt foarte apropiate si, in acelasi timp, foarte diferite[8]. Cu alte cuvinte, discontinuitatile sunt acele spatii de interferenta ce leaga si despart doua entitati teritoriale.

2.2. Dezvoltarea regionala, ca proces de eliminare a discontinuitatilor

Originea conceptului de dezvoltare regionala se afla plasata pe scara timpului in perioada interbelica, atunci cand, criza economica a anilor `30 a determinat in Europa de Vest si in Statele Unite ale Americii cautari pentru relansarea economica. Aparand ca o problema de decizie politica, dezvoltarea altor spatii, neglijate anterior, a avut efecte benefice pentru economiile tarilor respective. Programele de redistribuire teritoriala a cresterilor spre regiunile inapoiate le-au transformat pe acestea in veritabile regiuni model (exemplul cel mai elocvent este amenajarea bazinului Tennessee din S.U.A. - Tennessee Valley Authority).

In sensul actual, dezvoltarea regionala - concept si mod de aplicare- s-a impus in literatura geografica si economica in anii `50 si `60, pe baza cercetarilor intreprinse de Perroux (1950), Myrdal (1957), Hirschman (1958), Boudeville (1966), Friedmann (1967) si altii. Necesitatea formularii si implementarii politicilor regionale reiese din doua grupuri de situatii social-economice[9]. Unul dintre acestea il constituie dificultatile speciale de ordin social si economic in tarile cu areale problema, distingandu-se trei tipuri: regiuni subdezvoltate, regiuni in recesiune sau in declin si regiuni supercongestionate. Al doilea grup il reprezinta dezvoltarea prin stimuli indirecti sau directi a anumitor activitati de planificare: planificare sectoriala, planificare rurala, planificare urbana etc. Dezagregarea regionala este recunoscuta ca un element important al planurilor nationale, economice si sociale, iar politicile regionale ca un important instrument de implementare a politicilor nationale.

Analiza acestor considerente prin prisma discontinuitatilor spatiale ne conduce la cateva idei importante, si anume:

- dezvoltarea regionala si politicile nationale in domeniu apar ca urmare a existentei unor decalaje la nivelul unor state sau grupuri de state;

- decalajele nu pot fi observate, daca nu se individualizeaza arealele problema;

- individualizarea acestor areale se face dupa o analiza prealabila a disparitatilor teritoriale;

- disparitatile teritoriale au in vedere existenta unor decupaje, de regula, administrative, la scari mai fine;

- agregarea ulterioara a acestor partitii, dupa indicatori masurand nivele de dezvoltare, pun in evidenta disparitatile teritoriale;

- acestea se contureaza prin aparitia unor discontinuitati spatiale, reprezentand rupturi ale gradientilor de dezvoltare teritoriala.

Prin urmare, fara individualizarea discontinuitatilor spatiale, practic, nu se poate discuta de definirea unor politici de dezvoltare regionala. Aceasta apare din necesitatea valorificarii unor resurse neglijate anterior, din necesitatea includerii in circuitul de valori a unor elemente considerate de importanta redusa, dar si din ratiuni de echitate sociala si de coeziune teritoriala.

In procesul de dezvoltare regionala se asista la reconsiderarea teoriilor de baza, care trebuie sa inglobeze toate energiile spre rezolvarea enigmelor puse de reaglomerarea productiei de piata si de globalizarea fluxurilor economice. Practic, viitorul dezvoltarii economice mondiale este privit ca un mozaic de regiuni productive capitaliste, cu procese de crestere foarte complexe (Scott, Storper, 1992).

Noile analize ale dezvoltarii regionale au in vedere trei aspecte: reconsiderarea sistemului de productie capitalist, ca un sistem reglator, politic coordonat si periodic restructurat; interrelatiile dintre organizarea industriei si dinamica dezvoltarii sistemelor productive in economiile moderne; relatia de bivalenta intre aglomeratie si dispersie, in conformitate cu ideile post-weberiene.

Discontinuitatile in noile conditii nu dispar, ci dimpotriva devin centrale. Li se adauga o caracteristica importanta legata de calitate si de cresterea instabilitatii. Sub impactul noilor tehnologii si al reconfirmarii capitalismului ca o societate apta sa asigure inclusiv echitatea teritoriala, noile discontinuitati genereaza noi areale care devin, din arii problema, arii locomotiva si invers. Sunt nenumarate exemple prin care arii care induceau dezvoltare in teritoriu, fiind adevarate locomotive, s-au transformat in arii problema. De ce? Pentru ca nu au constientizat importanta proceselor de conversie teritoriala si de schimbare a discontinuitatilor "pozitive" in discontinuitati negative. Este vorba de unele arii industriale vechi, adevarati poli de crestere in anumite perioade, care se afla intr-un declin avansat, necesitand paolitici teritoriale speciale.

Teoretic, prin dezvoltarea regionala se urmareste translatia discontinuitatilor spre periferie si suprapunerea acestora pe limitele (frontierele) spatiilor analizate. De regula, cand se vorbeste de dezvoltare regionala se face trimitere la politicile nationale in domeniu. Realitatea ne-a demonstrat insa ca politicile de dezvoltare regionala pot fi promovate si implementate si la alte nivele. Unul dintre acestea este cel intraregional. Frecvent, se pierde din vedere ca media indicatorilor de masurare a dezvoltarii este prea generalizatoare si ca apropierile dintre regiunile unui stat, accentueaza discrepantele din interiorul acestora. Are loc un transfer al decalajelor centru-periferie de la nivel national la nivel regional, cu aceleasi consecinte negative daca acesta persista in timp.

La nivel supranational o politica regionala are efectele sale benefice. Constructii de genul Uniunii Europene au nevoie de politici de dezvoltare regionala care sa faca spatiul european mai coerent, mai echilibrat din punct de vvedere al dezvoltarii, in general. Politicile promovate in acest sens au dat rezultate, indreptatind orientarea fondurilor structurale spre dezvoltarea regionala, respectiv spre atenuarea decalajelor dintre statele dezvoltate si cele mai putin dezvoltate. Un exemplu reusit il constituie saltul inregistrat de Irlanda intr-un interval extrem de scurt de timp in domeniul dezvoltarii. Dintr-o tara considerata printre cele mai sarace la nivelul UE a ajuns sa fie cea mai dezvoltata, cu un PIB pe locuitor de peste 3000 $US.

In dezvoltarea regionala sunt recunoscute patru probleme esentiale:

a)      depistarea resurselor regionale si identificarea mijloacelor care pot fi utilizate in exploatarea "decenta" a acestora. Se are in vedere reglementarea modurilor de utilizare a resurselor regionale, incat folosirea acestora sa nu determine epuizarea brusca si afectarea structurilor spatiale, precum si alte reactii neasteptate din partea unor componente ale sistemelor teritoriale. Atunci cand exista probleme majore la nivel national sau international accentul pe dezvoltarea si planificarea regionala este diferentiat in raport cu impactul estimat al acelor probleme;

b)      identificarea si analiza barierelor in calea dezvoltarii economico-sociale. Daca aceste bariere sunt identificate pe parcursul elaborarii unui proiect, iar substanta lor este consistenta, atunci se poate renunta la un anumit tip de politica regionala si inlocuirea cu un altul. Identificarea obstacolelor posibile este rezultatul unei abordari interdisciplinare intre mai multi specialisti provenind din cel putin trei domenii distincte: geografie, economie, sociologie. Analiza si simularea efectelor pe care le-ar produce in situatia implementarii unor politici in domeniu sunt esentiale in alegerea modalitatilor de atenuare a decalajelor teritoriale in materie de dezvoltare. Lipsa unor studii focalizate pe aceste obstacole poate compromite ideea de dezvoltare regionala prin efectele directe sau perverse asupra procesului de apropiere a regiunilor sau subregiunilor din punct de vedere al dezvoltarii economico-sociale.

Unele dintre aceste bariere pot avea corespondente spatiale, iar in acest caz similitudinea cu discontinuitatile spatiale este evidenta. O bariera functionala este o ruptura spatiala sau aspatiala cu efecte asupra procesului de atenuare a decalajelor teritoriale. Nu totdeauna o discontinuitate este si un obstacol; aceasta poate functiona ca un atractor pentru resursele din doua spatii cu resurse complementare si sa induca, ulterior, dezvoltare;

c)      alegerea strategiei de dezvoltare regionala. Poate cea mai clasica optiune strategica in diminuarea decalajelor regionale este cea legata de implementarea teoriei dezvoltarii polarizate. Aceasta are in vedere dezvoltarea polilor si centrelor de crestere, plecand de la rolul punctelor nodale in procesele de transformare economica si sociala a unei tari sau regiuni. Distinctia dintre polii de crestere si centrele de crestere vizeaza in principal scarile de analiza. Este unanim acceptata ideea ca atunci cand discutam de atenuarea decalajelor la nivel national trebuie utilizata politica polilor de crestere, iar cand se discuta de dezvoltarea la nivel intraregional, este vorba de politica centrelor de crestere.

Politica polilor de crestere, prin stimularea activitatilor de folosire a resurselor la nivelul centrelor regionale, va induce schimbari profunde in domeniul fortei de munca, al activitatilor economice si al unor procese demografice. Acesti poli devin moroarele de dezvoltare regionala, iar impactul se va observa in diminuarea decalajelor la nivel interregional. La scara regionala, o politica adecvata a centrelor de crestere are efecte in distributia functionala a asezarilor urbane si rurale, in conturarea unor sisteme subregionale sau interlocale de asezari, capabile sa orelungeasca in teritoriu tipul de dezvoltare promovat de polul de crestere.

Polii si centrele de crestere pot fi priviti ca anomalii spatiale pozitive. Ambele introduc discontinuitati, generate de dezvoltarea mai accentuata a acestora, la nivele inferioare celor la care sunt considerate instrumente de atenuare a decalajelor teritoriale. Cu alte cuvinte aceasta politica a polilor si centrelor de crestere este una a productiei de discontinuitate, in efortul general de a asigura ulterior o anumita continuitate a dezvoltarii pe spatii mult mai extinse.

d)      Alegerea metodelor si modelelor in elaborarea programelor de dezvoltare regionala. Aceste modele trebuie corelate cu scarile la care are loc analiza si la care se doreste implementarea unei politici de dezvoltare regionala. Cercetatorii in domeniu au elaborat modele adecvate atat la micro-scara, cat si la macro-scara. Modelele la nivel de micro-scara abunda in literatura americana, detasandu-se in special W. Isard prin tipurile de modele preconizate la aceasta scara.

Macro-modelele sunt dificil de construit, avand in vedere procesul de abordare complexa, integrata a unei realitati regionale. Acest tip de abordare presupune corelarea in acelasi model a unor elemente ce tin de reunirea unor viziuni centrale, cu altele sectoriale si regionale. A tine cont de toate cele trei seturi de elemente, care au o dinamica extrem de rapida presupune o "viata" relativ scurta a modelului elaborat si mai ales o capacitate redusa de extrapolare. Astfel de macro-modele au fost elaborate atat in tari cu economie planificata (precum fosta URSS si Polonia), dar si in tari dezvoltate (Olanda).

In urma acestei analize se pot pune mai multe tipuri de intrebari: Ce conexiuni pot sa existe intre discontinuitatile spatio-temporale si dezvoltarea regionala? Ar putea productia de discontinuitate sa induca dezvoltare teritoriala? Daca da, cum? Sunt doar cateva dintre intrebarile asupra carora putem reflecta in a gasi un raspuns. Dupa parerea noastra discontinuitatile pot sa se transforme in adevarate instrumente pentru dezvoltarea regionala, daca sunt generate si supravegheate, incat sa nu determine o noua regionalizare. Deci, trebuie subliniat riscul productiei de discontinuitate, daca aceasta nu vizeaza obiective precise si daca nu este combinata cu procese de difuzie.

Din punct de vedere teoretic trebuie sa mentionam ca analiza regionala a reprezentat si reprezinta un veritabil atractor pentru lumea stiintifica. Este vorba mai ales de procesele care se ascund in spatele dezvoltarii regionale atunci cand se trece de la o structura la alta. Daca matematic aceste procese pot fi formalizate relativ usor, explicarea coerenta a proceselor de tranzitie de la o structura spatiala la alta intampina multe dificultati (Dauphine, 1979)[10].

In incercarea de intelege aceste procese de tranzitie, unii cercetatori nu ezita in a face analogii intre aceste procese si structurile disipative. In acest sens putem aminti rezultatele obtinute de unii fizicieni, care propun modele cu ecuatii ereditare, in care memoria sistemelor regionale este reprezentata prin mai multe integrale, care iau in consideratie trecutul sistemului regional (Fer, 1977)[11].

Altii, precum Scoala de la Bruxelles au incercat sa rezolve punctele slabe ale teoriei lui Christaller, propunand un nou model. Conform acestuia, se presupune ca toate punctele dintr-un spatiu se caracterizeraza printr-o accesibilitate egala, iar inovatia poate fi introdusa in oricare dintre aceste puncte. Inovatia inseamna noi activitati care se dezvolta numai daca exista indeplinite anumite conditii. Aceasta inseamna ca implantarea de noi activitati este una probabilistica, dar selectia lor este una deterministica, tinand cont de caracteristicile mediului in care se insereaza. In acest context, dezvoltarea regionala poate fi interpretata ca rezultat al integrarii succesive a unor functii cu caracter economic (Dauphine, op.cit).

Importanta practica a acestor preocupari teoretice poate fi usor intrezarita. Orice modificare la nivelul infrastructurii va determina o noua configuratie a sistemului de asezari, favorizand anumite orase, spre exemplu. In acest caz, modelul teoretic ofera un instrument planificatorilor de a optimiza marimea unui oras in raport de obiectivele dezvoltarii regionale sau intraregionale. Astfel, intr-un spatiu caracterizat printr-o concentrare redusa de activitati economice si de populatie sustinerea unui oras mic nu va avea un impact care sa conduca la o reconfigurare economica a regiunii. Sustinerea unuia mai mare sau sustinerea detasarii unuia dintre orase in conditiile unui sistem urban cu ierarhie labila, va determina un puternic impact asupra configuratiei existente.

Alti autori, precum cei din echipa condusa de W.Isard, frapati de multimea modelelor care tratau dezvoltarea regionala ca un proces gradual, au incercat sa demonstreze efectele sustinerii unei dezvoltari brutale intr-o regiune. Modelul creat, pornind de la producerea unei mari discontinuitati, ia in consideratie toate caracteristicile procesului de tranzitie. Noua tehnica de formalizare permite insertia coerenta a inovatiei si difuziei intr-un sistem regional.



Piatier, A. (1953), 'Avant-propos' la lucrarea lui Claude Ponsard, Economie et espace, Sedes, Paris, p.V-VI. In acest sens sublinia faptul ca 'teoria economica s-a reinnoit la contactul cu timpul, dar ea ramane inca rebela la spatiu'.

Storper, M. (1997), The Regional World. Territorial Development in a Global Economy, Guilford Press, New York, p.26.

Asocierile pot sa genereze sisteme de productie la diferite scari. Acestea au fost definite si mult utilizate mai ales in perioada ce a urmat imediat celui de-al doilea razboi mondial. In acest sens, sunt cunoscute cercetarile lui Fr. Perroux asupra complexelor industriale si spatiilor economice si ale lui A.Leontieff asupra modelelor intrare-iesire ale unei economii nationale.

In acest sens sunt cunoscute numeroasele teorii ale economiei spatiale, de regula cu caracter mecanicist, care au explicat geneza si consecintele econmiilor de aglomeratie.

Autorul a folosit ca punct de plecare viziunea lui M.Storper (2001), care exprima foarte clar necesitatea complementaritatii dintre abordarea materiala si relationala a noilor procese economice.

In aceasta lucrare nu ne-am propus sa abordam intreaga problematica a regiunii si dezvoltarii regionale, pentru care exista o intreaga literatura de specialitate. Ne-a interesat mai mult individualizarea rolului pe care il au discontinuitatile in definirea acesteia si modalitatea in care productia de discontinuitate poate fi un element in dezvoltarea regionala.

Ianos, I (2005), "Localizarea globalului si globalizarea localului in contextual dezvoltarii durabile", Comunicare sustinuta la Sesiunea anuala a Departamentului de geografie al Universitatii din Valahia.

Francois J.C. (2002), "Ressemblances et proximites: un point de vue sut le contexte theorique de la notion de discontinuite geographique", Cybergeo, nr.214.

Kuklinski, A., R. (1970), Regional Developmernt, Regional Policies and Regional Planning, Problems and Issues, Regional Science, 4, p.269-278.

A. Dauphine (1979)

F.Fer (1977) L'irreversabilit fondament de la stabilit du monde physique, Gauthier Villars, Paris.




Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1630
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved