Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

ISTORICUL RINITEI ATROFICE OZENOASE

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
OZENE - CONSIDERATII ETIOPATOGENICE
PET – CT
NOTIUNI DE PSIHOLOGIE A COPILULUI – MEDIC DENTIST
LUCRARE DE DIPLOMA - INGRIJIRILE ACORDATE PACIENTELOR CU DIAGNOSTICUL: SARCINA ECTOPICA
FIZIOPATOLOGIA MUCOASEI NAZALE SI A SINUSURILOR PARANAZALE
Determinarea unghiului de rotire relativa a vertebrelor utilizand marchere cu geometrie prestabilita
ANATOMIE PATOLOGICA - OZENE
MANAGEMENTUL COMPORTAMETAL IN MEDICINA DENTARA PEDIATRICA
PRESOPUNCTURA - ENERGIE. PUNCTE ENERGETICE. TRASEE ENERGETICE
ISTORICUL RINITEI ATROFICE OZENOASE

ISTORICUL RINITEI ATROFICE OZENOASE

Aceasta afectiune este una dintre putinele, din domeniul oto-rino-laringologiei, care are un  istoric foarte vechi, bogat si controversat in probleme de etiopatogenie si tratament. Referirile asupra ei, referiri ce par sa se piarda in negura vremurilor, ne fac sa deducem ca ozena era o boala probabil larg raspandita si destul de cunoscuta in lumea veche. Aici nu putem sa nu fim de acord cu afirmatia unor rinologi ca problema ozenei, a etiopatogeniei, ca si a tratamentului ei, este aproape tot atat de veche ca si istoria medicinii.



Cunoscuta din cele mai vechi timpuri – primele relatari scrise despre aceasta boala apar cam cu 1400-1500 ani inaintea erei noastre – ozena era considerata ca un catar nazal urat mirositor. Datorita acestui considerent, manuscrisele hinduse o denumeau “putynasya”. Egiptul antic o consemneaza prin hieroglife in papirusul Evers, cam la 150 ani dupa manuscrisele hinduse, sub denumirea de “Boala Naa”. Insusi tratamentul ce se recomanda atunci, umplerea foselor nazale cu paine aromata se adresa in primul rand acestui miros urat pe care-l emana afectiunea.

HIPPOCRATES din COS (460-375 i.e.n.), celebrul medic al antichitatii grecesti, supranumit si parintele medicinii, o aminteste in scrierile sale reunite in lucrarea intitulata “Corpul hipocratic”.

AULUS CORNELIUS CELSUS, medic de seama al epocii imparatului Augustus, afirma in lucrarea sa “De re medica”, precum ca ozena, cu mirosul ei respingator, ar fi originara din Grecia. In sprijinul afirmatiei, el aduce argumentul ca insasi denumirea afectiunii – ozena – provine de la cuvantul grecesc “osein” – miroase urat – sau de la cuvantul “oseina” – ulceratie rau mirositoare.

PLINIU CEL BATRAN (23-79 e.n.), istoric, filolog si naturalist roman, scrie ca denumirea de ozena deriva de la denumirea greceasca a unui peste – ozena – care are un miros urat si extrem de puternic, si incearca sa interpreteze boala din punct de vedere etimologic.

CLAUDIUS GALENUS (131-201 e.n.), noteaza ca mirosul respingator al ozenei se poate indeparta prin introducerea in fosele nazale de uleiuri volatile sau de bumbac imbibat in parfumuri.

SORANUS, ORIBASIUS, PAULUS din Aegina nu vin cu alte date in ce priveste afectiunea. Nici chiar vestitul medic si filozof, ABU ALI IBN SINA, cunoscut sub numele de Avicena (980-1037), in operele sale, “Cartea tamaduirii” – “Chitab al sifa” si “Canonul medicinii”, care au stat timp de peste cinci secole la baza studiului medicinii, nu aduce elemente noi.

In aceste perioade ozena a avut mai multe denumiri; era numita cand dysodia, cand coryza maligna, sau ulcus nazium factens, etc. Numele definitiv de ozena s-a impus mult mai tarziu, probabil din motive istorice traditionale. Aceasta denumire a ramas pana in ziua de astazi, fiind utilizata in terminologia mondiala.

Cu toate studiile istorice destul de amanuntite efectuate in ultimul secol, nu s-a putut preciza carei forme clinice de catar nazal urat mirositor i se atribuia in trecut denumirea de ozena. Pana la inceputul secolului al IX-lea nu gasim in scrierile medicale decat date despre catarul nazal urat mirositor. In acele vremuri tehnica examinarii medicale nu putea permite scopia foselor nazale. Diagnosticul se punea numai pe prezenta secretiilor fetide persistente. Probabil ca in aceasta denumire erau incluse si afectiunile nazale cauzate de cancer, tuberculoza, lepra, precum si sinuzitele, rinitele purulente, iar ulterior, sifilisul, maladii care la acea vreme in rinologie nu puteau fi diagnosticate si diferentiate ca atare. Ca lucrurile stateau asa, o dovedeste cu prisosinta incercarea facuta de MICHEL, la Congresul Naturalistilor de la Wiesbaden din 1873, de a separa ozena de restul afectiunilor nazale rau mirositoare, sustinand ca aceasta este un proces cataral nazal urat mirositor neulceros.

Pentru prima data s-a incercat a se diferentia ozena ca entitate nozologica in anul 1824 de catre CLOQUET, care sustine ca aceasta maladie se caracterizeaza printr-un catar nazal cu miros respingator ce persista ani in sir si care nu este insotita de procese ulceroase ale mucoasei nazale, bolnavul prezentand o stare generala buna.

Dupa el, la cateva decenii, JURASZ incearca tot o diferentiere nozologica, cautand si o explicatie stiintifica a bolii. El afirma, ca acest catar urat mirositor este insotit de o atrofie a mucoasei nazale, si ca mirosul dezagreabil se datoreaza secretiilor care, ajunse la suprafata mucoasei, se descompun in acizi grasi liberi, ce se poate verifica prin efectuarea unei spalaturi nazale, dupa care mirosul fetid dispare, el reaparand ulterior in momentul in care secretiile glandelor ajung din nou la suprafata pituitarei si incep sa se descompuna.

Definitia corecta a ozenei este data de catre FRANCKEL, care o caracterizeaza prin:




- miros dezagreabil caracteristic;

- atrofia mucoasei nazale;

- formarea de cruste in fosele nazale, fara a produce pierdere de substanta.

Acest sindrom major al ozenei – triada simptomatica - a fost enuntata in ajunul anului 1880.

De la aceasta data, ozena ajunge sa fie complet separata de celelalte afectiuni ce sunt insotite de cataruri nazale urat mirositoare; incepe o perioada de cercetari asidue, de dezbateri, patimase uneori, pentru definirea etiologiei, patogeniei si tratamentului ozenei, caci nici o alta afectiune din domeniul oto-rino-laringologiei nu a fost atat de mult dezbatuta etiopatogenic, nu a suferit atat de multe schimbari in conceptie si nu are un asa de bogat si variat palmares terapeutic.

Disputa incepe intre a admite daca ozena este o entitate nozologica sau daca este un sindrom, apoi daca este strict localizata la mucoasa nazala - localicistii – sau daca prinde si alte regiuni invecinate – extentionalistii.

GRÜNWALD este printre primii care sustine, ca ozena nu este o entitate nozologica, ci un sindrom care are la originea lui o boala de focar. El atribuie cauza declansarii ozenei unui focar purulent fie din sinusurile fetei, fie din amigdalele palatine. Grünwald sustine ca inflamatia purulenta a mucoasei nazale, datorita focarelor ce persista o perioada mai indelungata, duce la formarea de cruste la suprafata mucoasei, ele exercitand presiune pe mucoasa care se atrofiaza, atrofie ce se va extinde si asupra peretilor ososi, ducand in ultima instanta la decalibrarea foselor nazale prin marirea calibrului. Cavitatea nazala marita va favoriza uscarea secretiilor.

CHOLEWA, localicist, atribuie ozena unei afectiuni primare a scheletului nazal, care ar avea ca rezultat tulburari de nutritie a pituitarei si, ca o consecinta, atrofia ei.

ABEL si STUGING cauta sa extinda granitele ozenei. Pentru ei sindromul ozenos al lui Fränckel nu apare decat in faza finala a procesului ozenos.

LAUTENSCHLAGER sustine ca primordiala este o modificare a peretilor vasculari care atrage dupa sine obliterarea vaselor de sange, cu aparitia tulburarilor de nutritie a mucoasei, urmata de modificarea compozitiei chimice a secretiilor si instalarea catarului ozenos.

In perioada pasteuriana si post-pasteuriana, cercetarile asupra ozenei incrimineaza o serie de microorganisme; ABEL, STUGING, PEREZ, WIELANG, LEROUX-ROBERT, TAPTAS, etc.; sustin ca declansatori ai maladiei pot fi microbii fie separati, fie in asocieri, exercitandu-si agresiunea asupra pituitarei.

Istoricul privind aceasta afectiune nu se poate incheia aici. El continua sa se imbogateasca zi de zi pana in momentul cand problema ozenei va fi pe deplin elucidata.

In Romania problema ozenei a suscitat mai multa vreme atentia medicilor. Printre acestia, trebuie amintit VICTOR BABES, care inca din primii ani ai acestui secol afirma, ca ozena este o maladie a intregului organism, de cauze necunoscute; o afirma el, ca bacteriolog, ca unul care ar fi putut sa sustina o teorie microbiana.

COSTINIU, alaturi de LEROUX-ROBERT, este unul din ozenologii cu renume intre cele doua razboaie mondiale.

Nu pot sa nu-l amintesc pe VASILIU, cu “Respiratia anarhica” in ozena, pe MÜLFAY, cu metoda sa chirurgicala sau cu recalibrarea medicamentoasa, si pe multi altii pe care i-am citat in bibliografie si care si-au adus marea lor contributie in studiul deloc usor al ozenei.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1236
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site