SISTEME CIBERNETICE

1 TEORIA GENERALA A SISTEM ELOR

1 Probleme introductive

Putine sunt conceptele cu o istorie atat de bogata in semnificatii si cu valente aplicative atat de numeroase cum sunt cele de structura si de sistem. Definitiile acestor termeni sunt atat de multe si de variate, incat numai prin considerarea tuturor definitiilor, ca un sistem cu o structura dinamica, am putea satisface cerintele unei definitii unice, unanim acceptate.

Etimologic, termenul de structura provine din latinescul 'structura', care inseamna constructie, cladire. Preluati de limbile europene, acesti termeni reprezinta ideea de edificiu, respectiv de mod de a construi. Ca urmare a dezvoltarii din secolul al XIX-lea, conceptul de structura incepe sa capete o semnificatie proprie, aceea de configuratie, constitutie. Aceasta generalizare si abstractizare contribuie totodata la valorificarea sensului de legatura. Astfel, deveneau importante nu numai elementele componente ale unei structuri, dar si legaturile lor.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se observa o inlocuire a proprietatilor sumative cu cele integrative, prin folosirea termenilor de intreg si de totalitate, pentru evidentierea unor proprietati noi de structura care nu puteau fi reduse la proprietatile elementelor constitutive. Aceasta transformare semantica reflecta totodata trecerea, pe plan stiintific si tehnologic, de la o gandire mecanicista aditiva la o gandire sintetica, integrativa. In acest sens, este suficient sa amintim marile descoperiri din fizica legate de elaborarea legii conservarii si transformarii energiei, la formularea entropica a celui de al doilea principiu al termodinamicii si analiza matematica a campului electromagnetic. Putem astfel constata saltul cantitativ inregistrat de gandirea umana in descrierea si intelegerea naturii.

Secolul al XX-lea a deschis pentru gandirea umana noi orizonturi, nebanuite. Daca ar fi sa consideram numai teoria relativitatii, descoperirea fisiunii nucleare sau primii pasi ai omului pe Luna, tot nu am realiza necesitatea reconsiderarii unor concepte generale, cum este cel de structura. Astfel, structura semnifica ideea de tot coerent, de interactiune, de organizare a partilor dintr-un intreg. Conjugat cu noile descoperiri ale fizicii atomice si nucleare, intelegerea structurii ca mod de organizare a materiei incepe sa se generalizeze tot mai mult, conducand in mod progresiv la descoperirea structuralitatii ca proprietate fundamentala a materiei in miscare. Astfel, este dezvaluita capacitatea materiei de a intra in interactiuni, respectiv de a se organiza.

In concluzie, structura este un mod de organizare, relativ stabil, al unui ansamblu de elemente interconectate dinamic pe baza relatiilor functionale existente intre acestea si a restrictiilor de compatibilitate.

Termenul de sistem provine de la grecescul 'sistema', care inseamna ansamblu, reunire, punerea impreuna a mai multor obiecte. Evolutia pe plan semantic a termenului de sistem este strans legata de ideea de intreg si de gandirea holista dezvoltata in jurul acestei idei (in limba greaca, 'holos' inseamna intreg). Interpretarile holiste din Antichitate aveau la baza un spirit monist sintetic, totalizator, asupra Universului, care era conceput ca un mare intreg si in care se contopesc nu numai lucrurile si fenomenele din natura, dar si omul. In stiinta moderna, ideea de intreg apare indeosebi ca un principiu de integrare si ordonare a fenomenelor, modelul unei astfel de interpretari oferindu-l pentru prima data conceptul de 'gestalt'. In acest sens, un exemplu intuitiv il constituie perceptia unei melodii. Avand un caracter integral, aceasta nu poate fi redusa la insumarea sunetelor din care se compune. Melodia poate fi recunoscuta chiar daca lipsesc cateva sunete sau daca este cantata la instrumente diferite.

Sistemul implica existenta unei relatii cu proprietati integrative intre elementele componente sau intre insusirile acestora. Aceste relatii conduc la aparitia unor proprietati noi la nivelul ansamblului, distincte de cele ale partilor componente. Urmarind, de exemplu, circuitul apa-abur dintr-un cazan cu circulatie naturala, intelegem cum functionarea acestuia este posibila tocmai prin stabilirea unor relatii integrative intre diversele componente (economizor, tambur, tevi coboratoare, tevi din sistemul vaporizator, etc.), relatii de dispunere si succesiune ale acestora intr-o anumita ordine care sa poata permite aducerea apei in starea de saturatie si vaporizare, respectiv de supraincalzire a aburului. Existenta acestor relatii face ca o modificare a functionarii unei componente sa se transmita asupra functionarii celorlalte. Oprirea unui arzator, de exemplu, va influenta campul termic din focar si caldura sensibila a gazelor de ardere. Ca urmare, se va modifica transferul de caldura spre circuitul apa-abur si vor fi influentate performantele acestuia. De aceea, subliniem faptul ca elementele unui sistem trebuie sa fie interconectate dinamic.

Impreuna cu ideile de intreg si integritate prezentate mai sus, o contributie importanta la imbogatirea semantica a conceptului de sistem au avut-o si notiunile de functie si organism, provenite indeosebi din psihologie, tehnica si biologie. De exemplu, functia unei conducte este de a permite transportul fluidelor sub actiunea unui gradient de presiune sau a campului gravitational. Aceasta functie se realizeaza indiferent de materialul din care este fabricata conducta si respectiv de natura fluidului. In plus, fata de un canal, la o conducta apare si functia de containerizare a fluidului. Aceasta inseamna totodata si o protectie a mediului ambiant, in cazul fluidelor toxice, poluante chimice, termic sau radioactiv.

Importanta cunoasterii functiilor realizate de un sistem decurge si din faptul ca, in stiintele tehnice, obiectele cercetarii nu sunt date (adica nu sunt descoperite, cum se intampla in stiintele naturii), ele sunt inventate. Se porneste deci de la o functie sau un grup de functii si se cauta ansamblul de elemente capabil sa le indeplineasca. In neputinta sa de a reproduce natura in structura ei materiala, omul a incercat sa o imite in functionalitatea ei. De exemplu, avionul a fost inventat pentru a realiza functia de zbor a pasarilor, nu pentru a imbogati colectia lor cu o noua pasare. De asemenea, lampa electrica a fost inventata pentru a realiza functia de iluminat si nu pentru a reproduce, la scara de laborator, structura materiei solare.

Sistemul se poate defini ca fiind un ansamblu de elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin realizarea unei functii sau a unui grup de functii specifice.

Pentru multa vreme, conceptele de structura si sistem au fost folosite in mod independent unul de celalalt. A urmat apoi o faza tranzitorie, de tangenta sau chiar de intersectie a sferelor semantice ale celor doua concepte. Caracteristica acestei etape o constituie folosirea reciproca, dar nu complementara, a celor doi termeni. Si astazi se intalnesc multe cazuri cand structura se defineste ca un sistem de relatii, iar sistemul ca fiind modelul unei structuri de elemente.

In stiinta moderna, conceptele de structura si sistem sunt considerate impreuna, reflectand astfel unitatea dialectica a lucrurilor si fenomenelor. Altfel spus, o unitate a doua proprietati fundamentale care sunt in acelasi timp opuse si interdependente, se afla intr-un proces continuu de intrepatrundere. In acest context, structura reflecta proprietatea de organizare a obiectelor si a fenomenelor, in timp ce sistemul reflecta proprietatea de intreg si de interactiune a componentelor acestuia cu mediul ambiant.

Conceptele de structura si de sistem pot fi considerate diferite, conform urmatoarei formulari:

'Orice obiect sau fenomen considerat pe plan material, energetic sau informational poate fi considerat ca un sistem caracterizat printr-o anumita structura'

Deoarece nu exista un sistem material care sa poata fi considerat simplu, primar sau elementar, adica un sistem redus la un singur ultim element, orice sistem se dovedeste a fi un sistem de sisteme(structura holonica a sistemelor). In mod complementar, elementele componente ale unei structuri sunt, la randul lor, tot structuri. Relatia structura-element este relativa, deoarece elementul dispune la randul lui de o anumita structura.

In mod practic, orice aparat, echipament sau instalatie tehnologica se poate considera ca fiind un sistem, deoarece fiecare dintre acestea:

-reprezinta un ansamblu de elemente interconectate dinamic;

-se caracterizeaza printr-o anumita functie sau un grup de functii (in particular, cele pentru care au fost proiectate);

-interactioneaza cu alte instalatii sau direct cu mediul ambiant;

-au o structura functionala relativ stabila.

In definirea unui sistem este important sa se specifice foarte clar care este suprafata de frontiera (perete separator)prin care sistemul se detaseaza de mediul ambiant, respectiv care sunt interactiunile dintre sistem si acest mediu.

Suprafata de frontiera (perete separator) poate fi reala sau imaginara. De exemplu, mantaua unui schimbator de caldura, izolata sau neizolata termic, constituie o frontiera fizica naturala fata de mediul ambiant. Daca vom considera insa un ansamblu de schimbatoare de caldura interconectate functional, cum este cazul intr-o centrala termoelectrica, suprafata de frontiera devine imaginara, daca o gandim ca pe o anvelopa a tuturor acestor aparate.

De obicei, interactiunile dintre sistem si mediul ambiant se grupeaza in marimi de intrare si marimi de iesire. Uneori, la acestea se adauga si o serie de perturbatii produse de catre mediul ambiant asupra sistemului. Structura sistemului rezulta din organizarea elementelor componente ale sistemului. Remarcam faptul ca, pentru acelasi grup de functii pe care un sistem trebuie sa le realizeze, se pot gasi mai multe moduri de organizare a elementelor componente. Deoarece relatia dintre sistem si structura este biunivoca, inseamna ca pentru obtinerea marimii de iesire putem gandi mai multe sisteme, diferenta dintre ele fiind practic de structura. De exemplu, sistemul vaporizator de la un cazan energetic se poate prezenta intr-o varietate de structuri functionale si constructive, desi realizeaza aceleasi functii.

2 Clasificarea sistemelor

O clasificare implica existenta unei multimi de obiecte si a unui criteriu dupa care sa se faca ordonarea. In cazul de fata, obiectele considerate sunt sistemele pe care le putem defini. Numarul lor este practic infinit si de aceea ne vom referi in cele ce urmeaza numai la cele mai uzuale clasificari, respectiv la cele care pun in evidenta sistemele energetice, materiale si informationale:

dupa natura elementelor;

2. dupa natura relatiilor functionale;

3. dupa regimul de functionare;

4. dupa gradul de automatizare si informatizare.

Dupa natura elementelor distingem urmatoarele tipuri de sisteme: materiale, energetice, informationale, financiare, matematice, lingvistice, etc. De remarcat ca ele se pot grupa in sisteme materiale (substantiale) si in sisteme ideale (conceptuale). Din prima grupa fac parte sistemele fizic realizabile, iar din cea de-a doua grupa fac parte sistemele formale sau modele ale sistemelor materiale. O alta clasificare dupa natura elementelor poate fi in sisteme: naturale, tehnologice, organice, sociale.

Prin sistem fizic se intelege orice portiune din Univers pentru care se poate delimita un interior si un exterior. Interiorul consta intr-un numar oarecare de corpuri macroscopice considerate ca avand o structura fizica continua. Subliniem faptul ca unul si acelasi ansamblu de elemente poate fi tratat ca un sistem material, energetic sau informational, in functie de natura legaturilor si proceselor luate in considerare. Pentru exemplificare vom lua un cazan de abur destinat unei centrale termoelectrice.

Daca ne referim la ansamblul de componente materiale (tevi, suporturi si grinzi de sustinere, arzatoare, etc.) si ne intereseaza procesul de montaj, de intretinere sau revizie, atunci sistemul este de tip material.

Daca analizam regiunile functionale si eficienta energetica a cazanului, atunci sistemul considerat este de tip energetic.

In sfarsit, daca ne intereseaza aparatele de masura si de control destinate conducerii operative a cazanului in exploatare, precum si fluxurile informationale pe care aceasta conducere le implica, atunci sistemul considerat este de tip informational, desi suportul material este acelasi ca in cazurile precedente.

Daca elementele componente ale unui sistem au aceeasi natura, atunci sistemul are o structura omogena.

Daca elementele sunt de natura diferita, avem o structura neomogena.

2. Dupa natura relatiilor functionale, o prima clasificare este in sisteme liniare si sisteme neliniare.

Sistem liniar este sistemul in care relatiile functionale se exprima prin ecuatii matematice liniare.

Sistem neliniar este sistemul in care relatiile functionale se exprima prin ecuatii matematice neliniare.

O alta clasificare se refera la existenta relatiilor de tip feed-back si feed-forward. Existenta unor reactii transforma in mod esential functionarea sistemului, deoarece marimile lui de intrare sunt afectate de marimile de iesire - cazul sistemelor cu reactie feed-back. Sistemele cu reactie se mai numesc si cibernetice. Pe o treapta evolutiva superioara, aceste sisteme devin adaptative, autoinstruibile si pot dispune de elemente de inteligenta artificiala.

3. Dupa regimul de functionare al sistemului

O alta clasificare se refera la sisteme cu functionare continua, sisteme cu functionare intermitenta si sisteme cu functionare periodica sau ciclica. Dupa regimul de functionare distingem sisteme statice si sisteme dinamice.

In primul caz, functionarea nu este conditionata de factorul timp si se spune ca sistemele au regimuri statice, stationare sau permanente.

In cel de-al doilea caz, regimurile de functionare sunt dinamice sau tranzitorii si depind de timp.

4. Dupa gradul de automatizare si informatizare al sistemelor

Dupa gradul de automatizare si informatizare distingem sisteme tehnologice simple, sisteme semiautomate, sisteme dotate cu calculatoare (off-line si on-line) si sisteme dotate cu inteligenta artificiala.

3 Sistemul-notiune si model

Ca toate teoriile, teoria sistemelor nu aspira decat la reprezentare, mai bine zis, la reprezentarea partiala a realitatilor, oricare ar fi acestea, concrete sau abstracte, dar si sa puna accentul pe caracterul lor global. Altfel spus, notiunea de sistem este o notiune euristica.

Demersul sistemic consta intotdeauna in izolarea unui anumit numar de elemente n, privilegiind anumite tipuri de relatii care tind sa confere acestui sistem o autonomie relativa in raport cu un ansamblu de elemente, mai vast, N. Nu ne intereseaza, pentru inceput, in fenomenul global al modelarii decat proprietatile si relatiile considerate esentiale in raport cu obiectivele modelatorului. Modelul se imbogateste cu varietati ale realitatii, fara a avea pretentia de a le identifica pe toate.

In alti termeni, modelarea sistemica trebuie privita ca un proces evolutiv cu limitele sale intre un fel de perfectionsim ce se vrea a fi exhaustiv si o simplificare prin reducere.

Nici un proces de cunoastere a unui fenomen nu a neutralizat, afortiori, o interventie. Toate au o finalitate si sunt conditionate de proiectul observatorului, prin cultura si tehnicile acestuia. Adevarata greseala, precizeaza J.L. Le Moigne (1990) ar fi aceea de a crede ca am inteles totul.

In afara de definitia etimologica, ce provine din radacina greceasca systema care inseamna "ansamblu coerent", si plecand de la ideea de globalitate, ce caracterizeaza modelul sistemului, J.C. Lugan (1993) propune o prima definitie pe care o califica drept elementara:

ste un ansamblu de elemente oarecare existente in diverse stari. Daca schimbarile de stare sunt masurabile putem considera aceste elemente ca variabile, iar starea sistemului la un moment dat va fi lista valorilor acestor variabile elementare".

Acest tip de definitie este operator; cercetatorul este cel care decide sa includa unele sau altele dintre variabile in sistem. Alegerea variabilelor se efectueaza in raport cu ideile, cu obiectivele mai mult sau mai putin subiective ale cercetatorului, cu ipotezele sale de lucru.

Astfel, in momentul imediat urmator, interesul pentru modelarea unui sistem apare intr-o tripla ipostaza, constand in:

-descrierea unui ansamblu cat mai "esential" posibil intr-un moment t₁, alegand, din punct de vedere al cercetatorului, variabilele cele mai revelatoare ale starii sistemului;

-aprecierea schimbarii starii acestui sistem in timp, adica evaluarea schimbarii valorilor elementelor ce compun sistemul intre t₁ si t₂;

-cautarea elementelor explicative ale acestor schimbari, oricare ar fi acestea, endogene sau exogene, intre t₁ si t₂.

Astfel, aici intervine notiunea de interdependenta intre elementele ce compun sistemul. Cateva exemple sunt relevante: sistemul solar, ecosistemul, sistemele politice, societatile locale, sistemele interactionale in cadrul grupurilor mici etc.

Toate acestea l-au determinat pe J. C. Lugan (1993) sa formuleze o a doua definitie, mai elaborata, a sistemului:

"Un sistem este un ansamblu de elemente identificabile, interdependente, adica legate intre ele prin relatii, astfel incat, daca una dintre ele este modificata, celelalte sunt si ele modificate si, in consecinta, intreg ansamblul sistemului este modificat, transformat".

Aceasta este definitia cea mai apropiata de cea a lui L. von Bertalanffy (1980): "un complex de elemente in interactiune".

Notiunea de interdependenta a elementelor nu inseamna in mod obligatoriu si echilibru, relatie imuabila. Anumite relatii pot fi relatii de opozitie sau de interactiune in sens contrar. In interiorul unui sistem, elementele care il compun stabilesc relatii de intensitati diferite, iar acest lucru este numit grad de cuplare intre elemente si variabile.

Putem distinge trei cazuri posibile:

-unei valori a unui element a ii corespunde o valoare a unui element b si numai una; se poate astfel spune ca a si b sunt puternic cuplate;

-unei valori fixate a elementului a ii corespunde o variatie a unui element b intre doua praguri x si y; dincolo de aceste doua praguri, valoarea lui a variaza; in acest caz, cuplarea este flexibila;

-unei valori a lui a ii corespund mai multe valori ale lui b sau oricare valoare a lui b; cuplarea devine astfel slaba sau nula.

Pe aceste baze, un sistem va fi integrat cand toate elementele sale vor fi puternic cuplate. Putem distinge, intr-un ansamblu, subansabluri relativ autonome, adica subsisteme ale caror elemente sau variabile sunt puternic cuplate intre ele.

Din punct de vedere al paradigmei entropice, un sistem integrat este un sistem mai echilibrat si deci mai supus riscurilor cresterii. In acelasi timp putem constata si demonstra ca intr-un sistem integrat difuzarea inovatiei va fi, in acelasi timp, mai usoara si mai rapida.

Identificarea elementelor, a atributiilor lor si, in special, a interrelatiilor constituie una din fazele cele mai constructive si mai revelatoare al demersului sistemic. Ea introduce intotdeauna claritatea intr-o cercetare, mai mult sau mai putin, confuza. Aceasta identificare trebuie sa preceada cuantificarea.

Alte definitii sunt apreciate ca reprezentand salturi epistemologice.

Pentru J. de Rosnay (1975) un sistem este: "Ansamblul de elemente in interactiune dinamica, organizat in functie de un scop".

E. Morin (1991) propune o prima definitie pe care apoi o va imbogati: "Un sistem este o unitate globala organizata, de interrelatii intre elemente, actiuni sau indivizi".

E. Morin a introdus apoi, succesiv sau simultan, notiuni si concepte privind:

actiunile mutuale, interactiuni care nu sunt explicite in prima definitie;

natura dinamica a relatiilor, care face sa intervina implicit fortele, miscarile, energiile;

obiectivul sistemului, preluat din teoria cibernetica;

in final, ideea unei diversitati a componentelor, care poate fi a elementelor, a actiunilor sau a indivizilor.

Adevaratul "salt epistemologic" se produce cand se trece de la coerenta la nivelul constituentilor la o coerenta intre relatii. Din aceste definitii sunt oricum absente sau, pur si simplu, subintelese notiunile de proces, mediu, autonomie.

J.W. Lapierre (1992) propune o definitie ce introduce notiunea de proces: "Sistemul este un ansamblu organizat al proceselor legate intre ele printr-un ansamblu de interactiuni, coerente si flexibile, care determina un anumit grad de autonomie".

Procesele pot fi definite ca o secventa a miscarii, a comportamentelor sau actiunilor indeplinite de un actor individual sau colectiv, cu ajutorul elementelor sau mijloacelor naturale sau artificiale. Exista, bineinteles, posibilitati de interactiune intre doua procese si datorita faptului ca ansamblul proceselor este organizat, ceea ce inseamna ca interactiunile dintre ele depind, mai mult sau mai putin, de altele si ca ansamblul formeaza un intreg in care toate elementele sunt legate. Plecand de la acest lucru, dezorganizarea va insemna ca interactiunea dintre doua procese devine independenta de interactiunea dintre unul din cele doua si alte procese, iar autonomia unui sistem va insemna ca procesele din interiorul sistemului, nu vor fi in intregime determinate de procese exterioare sistemului ci prin ansamblul interactiunilor lor.

Definitiile lui B. Waliser (1977) insista si integreaza asupra notiunilor de mediu, de subsisteme in interactiune, de permanenta.

Lui B. Waliser (1977) ii datoram o tripla definitie sistemului:

"un ansamblu in raporturi reciproce cu mediul, aceste schimburi asigurandu-i o anumita autonomie";

"un ansamblu format din subsisteme in interactiune, aceasta independenta asigurandu-i o anumita coerenta";

"un ansamblu ce presupune modificari, mai mult sau mai putin profunde, in timp, conservand o anumita performanta".

In concluzie, o definitie cuprinzatoare a sistemului, perfectibila desigur, trebuie sa integreze diverse elemente aduse din definitiile precedente. Un sistem poate fi considerat ca un ansamblu de interactiuni privilegiate intre ele, actori sau grupuri de actori si produsele lor: efecte, actiuni, procese.

Aceste interactiuni pot conduce la interrelatii care vor fi la originea unei anumite performante a sistemului si la manifestarea existentei sale, adica a unei autonomii relative in raport cu mediul.

Combinatiile variabile ale acestor interactiuni si interrelatii, in diverse conjuncturi si strategii, conduc la aparitia proceselor care inscriu sistemul intr-o dimensiune, in acelasi timp, dinamica si temporala.

Interactiunile intre procese sunt mai mult sau mai putin in faza teleonomiei (obiective) sistemului. De nivelurile lor de dependenta si de convergenta va depinde nivelul de organizare si de perfectionare al sistemului.

Pot fi considerate ca subsisteme subansamblele de procese strans legate intre ele in raport cu ansamblul altor procese care anima sistemul.

Pentru a se pereniza si adapta, sistemul trebuie sa treaca la schimburi (input, output) mai mult sau mai putin permanente, cu mediile sale inconjuratoare.

Astfel, in mod simultan, un sistem cu un anumit nivel de complexitate este transformat de mediul sau in aceeasi masura in care sistemul transforma mediul.

Revenind la ideea de model, extinderea analizei sistemice si spre alte domenii de cercetare decat cele initiale a impus luarea in calcul a existentei relatiilor neliniare care sa inlocuiasca procedurile analitice care presupuneau ca:

-interactiunile dintre elemente sau subsisteme sa fie destul de slabe, chiar inexistente, pentru a fi neglijabile si pentru a permite "izolarea" elementelor sau a subsistemelor intr-un plan abstract logic si apoi pentru a putea fi reunite;

-relatiile care descriu componentele elementelor sau subsistemelor trebuie sa fie liniare.

Un exemplu de model, exprimat printr-un sistem de ecuatii diferentiale, este urmatorul:

Din acesta reiese ca variatia lui S este functie de variatia energiei interne Q si raportata la variatia temperaturii T.

Pentru R.C. Buck (1975), conceptul de sistem nu serveste la nimic pentru ca el este atat de vag definit incat totul este sistem; or, un concept care se aplica oricum este, din punct de vedere logic, vid.

Dupa Y. Barel (1989), pentru a sti daca un ansamblu, o multime, o entitate complexa si diferentiata este sau nu un sistem va trebui sa ne punem urmatoarea intrebare: este capabil de autoreproducere? Autoreproducerea ar fi, in opinia lui Barel, proprietatea unui sistem nu numai de a asigura doar reproducerea, dar si de a participa activ la propria sa reproducere.

Printre altele, dupa Y. Barel, va trebui sa degajam o conceptie antropomorfica a autoreproducerii. Anumite sisteme care nu sunt vii, fizice de exemplu, pot interveni in propriile lor productii sau reproduceri, in masura in care ele dispun de un surplus si pot sa se serveasca de acest lucru pentru a se "finaliza", in sensul cibernetic al termenului.

Orice sistem care are de ales, adica a carui alegere se determina in parte plecand de la conditiile sale interne, se angajeaza pe drumul autoreproducerii, o reproducere care bineinteles nu suprima frontiera intre viu si ne-viu.

Aceasta conceptie bareliana a sistemului nu este incoerenta fata de arhetipurile sistemice dezvoltate de E. Morin si J. L. Le Moigne, chiar daca notiunea de finalizare la Y. Barel pare a fi mai extinsa. Concluzia lui J. C. Lugan (1993) este: "In ceea ce ne priveste, conditiile "existentei sistemice", asa cum E. Morin le-a definit si aprofundat, sunt suficiente pentru a acredita pertinenta acestui concept, in orice caz pentru fenomenele si ansamblurile vii si sociale"[1] .

Demersul sistemic trebuie sa fie, in final, considerat ca o teorie in sensul adevarat al termenului, adica dotat cu un continut explicativ puternic.

Prin plasticitatea si generalitatea sa, demersul sistemic manifesta posibilitati de adaptare pentru formatii sociale, de tip variat si capacitati de integrare a elementelor teoretice de diverse origini. Cu alte cuvinte, acest demers poate constitui un fel de melting pot teoretic, privilegiat.

Contrar, datorita gradului sau ridicat de generalitate, el isi poate pierde o parte din functia sa explicativa si poate deveni un esafodaj al categoriilor suprapuse si distribuite. Acesta este riscul pe care insista, in special E. Friedberg (1969). De unde si tentatia de a considera domeniul sistemic drept euristic, o atitudine intelectuala, utila pentru a lumina organizatiile, formatiuni sociale concrete si pentru a construi un cadru intelectual ce permite cercetatorului sa aranjeze si sa ordoneze observatiile, incercand sa introduca in acest model diverse modalitati de interpretare si de explicare.

Vom regasi aici fondul ideii lui Y. Barel, dupa care "sistemica este mai mult o problematica in sensul adevarat al cuvantului, adica un mod de a face sa apara probleme care nu ar fi aparut altfel, decat o adevarata teorie".

In acest fel se poate concluziona ca sistemica celei de-a doua generatii ar fi opusa fondului ambitiei unei teorii generale a sistemelor, in maniera lui L. von Bertalanffy (1980).

Particularitatile analizei sistemice sociale sunt:

a) Aspectul mult prea analitic al anumitor categorii sistemice conduce la "decuparea" unei formatiuni sociale in subsisteme abstracte si risca, in consecinta, sa se ajunga la un fel de dezradacinare a acesteia.

b) Facilitatile de intelegere a interdependentelor pe care le presupune indiscutabil demersul sistemic implica, in contrapartida, anumite determinari, o alegere obligata de anumite relatii in raport cu altele, un anumit reductionism comparativ cu un studiu monografic. Acesta este riscul unui sistem vag, fondat pe cateva ipoteze holistice, banale, dar care pot deveni operante. Va trebui, asa cum scrie E. Morin (1990), "sa echilibram platitudinile tehnocratice ale sistemicii si sa reconsideram fata sa ascunsa, cea care tinde sa integreze notiunea de complexitate"[2] .

Dar este vorba de o dilema a stiintelor sociale, care sunt tentate sa modeleze, deci sa determine realitatea, pentru a conserva sau cel putin sa caute relatiile fundamentale dintre elemente si astfel sa ajunga la scheme care pot fi intelese mult mai bine, dar care nu permit sa ne dam seama de eterogenitatea fenomenului sau al procesului social studiat.

c) Multiplicitatea formelor de "cauzalitate": liniara, circulara, interactionala, retroactionala etc. Relatiile dintre aceste cauzalitati diverse sunt departe de a fi clare. Un efort de clarificare a acestor interdependente si interactiuni ar trebui, de altfel, sa fie intreprins intr-un mod mult mai sistematic.

d) Facilitatea analogica. Sistemica trebuie sa evite analogiile superficiale. Totusi, distinctia dintre analogia stiintifica si analogia metaforica nu pare a fi atat de simpla, asa cum subliniaza Y. Barel (1970).

Vorbind de "istoria sistemicii", vom constata ca paradigmele analoge imprumutate stiintelor sunt, in acelasi timp, diverse si pot constitui surse de inspiratie pentru stiintele sociale. Totusi, insistam asupra faptului ca, daca analogia stimuleaza imaginatia, ea trebuie sa fie relativizata si manuita abil pentru a evita confuziile dintre sistemele ce apartin campurilor disciplinare diferite.

De exemplu, apropierea de un sistem social, de o organizatie sociala sau politica printr-o analogie cibernetica, poate constitui o baza de plecare utila, dar cu conditia de a-si prevede, in mod simultan, limitele si conditiile depasirii sale.

e) Riscul de a da sens modelului. Toti teoreticienii stiintelor sociale care au incercat si construiasca macroteorii ale socialului au atribuit un "sens" evolutiei sistemului lor, in conformitate cu conceptia lor despre societate si oameni.

"Perspectiva raporturilor dintre modelator, obiectul complex si exercitiul unei critici mai sistematice ale punctelor de sprijin teoretice si ale categoriilor retinute de catre modelator ar trebui sa ne ajute la evitarea urmarii drumurilor evolutioniste, cel putin intr-o oarecare masura"[3] .

f) Aporturile epistemologice ale analizei sistemice in campul social

In ceea ce priveste aspectele pozitive ale sistemicii sociale, din punct de vedere al intelegerii fenomenelor sociale acestea au fost formulate de E. Morin (1991):

a) Insistenta asupra legaturilor dintre elemente, cum ar fi datele primare, dar nu si elementele in sine;

b) Considerarea unitatii globalitatii si a partilor, precum si a dialecticii dintre intreg si parti;

c) Luarea in calcul a insuficientelor metodei analitice, dar fara a le indeparta prea mult, si cautarea unei metode sintetice sau dialectice, capabila sa elaboreze o teorie a cauzalitatii si a complexitatii adaptate la nevoile stiintelor sociale, adica ale obiectelor sau fenomenelor complexe.

d) Principiul utilizarii raportului dintre modelul-sistem construit si modelator. El permite, cat mai clar posibil, aplicarea axiomelor socio-culturale "de plecare", afirmandu-se astfel vointa de a pune in aplicare o adevarata axiologie a modelarii sistemice;

e) Principiul interdisciplinaritatii si transdiciplinaritatii. Cel putin pentru stiintele sociale, sistemica apare azi ca un drum privilegiat pentru a construi un nou spatiu mental capabil sa repare greselile disjunctiei disciplinare, fructul dermesului analitic. Totusi, interdisciplinaritatea individuala se dezvolta intr-un spatiu care are limite in functie de capacitatile mentale, individuale, dar si de atragerile sau respingerile dintre discipline. Interdisciplinaritatea primeste deci o adevarata reimprospatare a spatiului mental, un exercitiu in mod obligatoriu colectiv. Sistemica, un fel de metalimbaj produs de aceasta interdiciplinaritate, nu este pentru majoritatea un substitut al disciplinelor si al diverselor teorii sau paradigme acumulate de-a lungul timpului, de catre fiecare dintre ele. In alti termeni, sistemismul nu poate avea iluzia de a reunifica campul de investigare stiintifica, iar aceasta nu ar fi decat in masura in care indepartarea dintre sistemele deschise si sistemele relativ inchise ramane importanta. In cadrul stiintelor sociale si administrative, tratand sistemele complexe si hipercomplexe, demersul sistemic ne obliga, in mod constant, sa ne preocupam de ceea ce se petrece in campul de cercetare al altor discipline sociale, pentru a progresa in propriul camp.

Studiul, din unghiul de vedere al teoriei sistemelor, a organismelor, presupune, pe de o parte descompunerea acestuia in "atomi sociali" ca elemente compenente ale sistemului, iar pe de alta parte, studiul relatiilor dintre atomii sociali care confera sistemului (firmei) un nivel de integralitate determinat. Valorile parametrilor ce masoara activitatea organismului ca sistem sunt diferite de suma valorilor parametrilor ce caracterizeaza elementele componente; diferenta dintre cele doua tiupri de valori este dependenta de coerenta si coexistenta relatiilor dintre elemente. Cu cat gradul de integralitate al sistemului este mai mare, cu atat entropia informationala a sistemului scade.

Optimul functionarii unui sistem este stabilit de entropia informationala a sistemului care trebuie sa aiba acea valoarea care maximizeaza productivitatea sa.

Entropia indusa in sistem are doua cauze fundamentale:

- Neconcordanta deplina intre obiectivul propus si actiunile intreprinse;

- Cantitatea de informatie care trebuie stocata, prelucrata, actualizata, interogata astfel incat analiza sa fie consistenta si obiectiva.

Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente in interactiune, coordonate in raport de finalitate. Organizatia reprezinta un sistem cibernetic, dinamic, discret, cu finalitate, adaptativ, complex, partial determinat. Consistenta modelului ce simuleaza activitatea organizatiei ca sistem este stabilita pentru un grad de certitudine rezonabil.

Figura 1

Functiile de iesire concretizeaza si disemineaza obiectivele stabilite prin deciziile subsistemului de conducere care hotaraste si domeniul de existenta al solutiilor acestora.

Transformatorul de functii este compus din totalitatea mecanismelor si a procedurilor operationale ce stabilesc un izomorfism intre functiile de intrare si cele de iesire.

Functia de control se realizeaza pe calea de retroactiune prin intermediul careia se corecteaza abaterile si se coreleaza sistemul in raport de rezultatele interactiunii cu mediul exterior.

Este un sistem partial determinat pentru ca interactiunea cu mediul exterior este complexa, profund mediata; nu poate fi surprinsa si cuantificata cu ajutorul sistemelor determinate.

Principiile generale ale organizarii sistemice sunt:

-A organiza inseamna a crea o entitate care sa semene si sa functioneze ca un organism.

In sens biologic termenul se aplica fiintelor care au o complexitate de structura si de functiuni formata in decursul evolutiei. Cu cat organismul este mai evoluat cu atat mai complexe, mai diferentiate sunt organele sale si cu atat schimbarile cu mediul exterior sunt mai profunde.

-Cu cat gradul de diferentiere este mai ridicat, cu atat mai putin capabil este fiecare dintre organe sa exercite functia care revine celuilalt.

-Fiecare organism dispune de un relativ grad de complementaritate (arealurile functiilor nu sunt adiacente, intersectia lor este intotdeauna nevida) si o anumita rezerva (scaderea functiilor unui organ nu conduce la nefunctionarea organismului).

-Un organism reprezinta un sistem in care organele cu functii distincte (incapabile sa se substituie reciproc) interactioneaza pentru apararea ansamblului organismului si a organismului ca ansamblu.

-A organiza inseamna a realiza un sistem compus din subsisteme cu functii distincte ce concureaza la coeziunea si vitalitatea sistemului.

Principiile organizarii sistemice sunt:

Sistemul sa fie impartit in numarul necesar de subsisteme;

Fiecare subsistem sa aiba o functie distincta ce intra in relatie cu functiile celorlalte subsisteme, concurand complementar la functionarea ansamblului;

Fiecare subsistem are o structura, el fiind compus la randul sau din subsisteme diferentiate, cu functii distincte;

Organizatiile se constitue astfel incat sa se pregateasca si organizatorii (organizatia reprezinta un teren de antrenament pentru organizatori);

Organizatiile au o relatie complexa si precis definita.

Etapele organizarii sistemice sunt urmatoarele:

Impartirea sistemului (ansamblului) in elementele necesare;

Determinarea relatiilor dintre elemente;

Selectionarea repartizarii functiilor in cadrul fiecarui element.

Definirea functiilor elementelor se face de conducatorul fiecarui element care, prin definirea acestora transforma elementul in subsistem.

Fiecare conducator de subsistem reprezinta o prelungire a imaginii conducatorului.

Organismul delega o functie unui subsistem organic, tot astfel conducatorul organizatiei delega o functie unui anumit conducator iar cel care delega devine astfel, cu buna stiinta, incompetent pentru exercitarea ei.

Intr-o organizatie eficienta exista o relatie in sarcini nu o ierahie de functii.

Organismul artificial, spre deosebire de organismul natural, este remodelabil ca ansamblu, iar partile sale fiind inlocuibile.

Mediul social in care functioneaza organizatia nu este determinat pe deplin, are partea sa indefinita, neasteptata, de aceea ea este incomprehensibila in sisteme determinate.

Organizatorul unui ansamblu incepe prin a trasa organizatia exclusiv in linii generale, el traseaza doar reteaua serviciilor esentiale determinand astfel abstractul si generalul; dimensiunile particulare se realizeaza prin experienta dobandita. Organizatia este astfel complexa si maleabila.

Determinarea pana la ultimul detaliu a organizatiei inseamna ignorarea a ceea ce este fluctuant si incert in realitate; o astfel de organizatie este rigida, incapabila sa raspunda adecvat fuxului informational extern.

In organismul natural conducatorul este unic - sistemul nervos - organele subordonate coopereaza in mod egal, fara ca intre ele sa existe ierarhie; in sistemele artificiale exista o relatie precisa descrisa prin conducatorii de subsisteme (conducator nu inseamna doar a conduce pe cineva ci si a conduce ceva).

Conducatorul unui subsistem cumuleaza doua calitati simultane, tehinician si conducator, adica practician si organizator, ceea ce presupune nu doar cunoasterea intima a subsistemului ci si cunoasterea intima a conducerii.

Conducatorul trebuie sa faca din organismul artificial pe care il formeaza o organizatie adecvata obiectivelor urmarite dar si o scoala de conducatori , un teren de antrenament pentru organizatori.

Pentru un conducator nu exista greseli ale angajatilor ci doar eroarea de a avea angajati care fac erori.

Crearea unei organizatii incepe prin organizarea organizatorilor adica prin selectarea si formarea oamenilor in stare sa organizeze.

Conducatorii stiu sa organizeze din instinct dar vor sti sa organizeze mai bine prin educatie.

Regulile organizarii sunt:

Simplificarea bazelor materiei de organizat;

Plasarea fiecarui executant in locul care ii corespunde;

Centralizarea serviciilor propriu-zise ale organizarii.

Componentele organizarii sunt:

Determinarea planului sau a normelor ce reglementeaza organizarea - cunosterea regulilor;

Plasarea, in locurile potrivite a oamenilor competenti care pun in practica organizarea - intentia in selectarea oamenilor;

Coordonarea dinamica a eforturilor - spiritul practic de coordonare a eforturilor.